EUROPA UNITĂ- realitate istorică sau utopie modernă

Europa se află pe calea realizării unei uniuni, însă contururile viitoarei sale
reorganizări sunt încă vagi. Sistemul politic european se va conforma viziunii unei
Europe a țărilor sau va lua forma unui stat federat?
Summit-ul de la Nisa, din 11 decembrie 2000, nu a abordat, în realitate, acest
subiect fundamental. Convenția creată la Summit-ul de la Laeken, din 15 decembrie
2001, trebuia să răspundă unei serii de întrebări: cum să se delimiteze competențele
între Uniune și statele membre? Care să fie statutul Cartei drepturilor fundamentale?
Ce rol vor avea parlamentele naționale în arhitectura europeană? Dar dincolo de
aceste chestiuni instituționale, dezbaterea va trebui să răspundă unor întrebări
esențiale: ce Europă ne dorim? pentru a realiza ce? Între timp Brexitul crează noi
dileme și precedente greu de gestionat.
Dezastrul politic și economic în care se găsea Europa după Al Doilea Razboi
Mondial a condus la crearea CECO. Prin aceasta se iniția un proces real, practic și
ireversibil de federalizare implicită, prin metoda funcționalismului-sectorial, dar
decisiv în strategia economică și politică a celor șase state fondatoare. Mult mai
târziu, după apariția noilor Comunități și a UE, urmare a reformelor succesive ale
Tratatelor Constitutive, acest proces de unificare în etape ajungea în fața ultimei
trepte a integrării sale economice și a primei trepte a integrării politice.
În 1989 au avut loc revoluțiile anticomuniste și antisovietice din Europa de Est.
Astăzi este dificil de stabilit impactul exact al acestora asupra evoluțiilor Comunităților
Europene. Dar încă din 1990, problema fundamentala a UE, urmare a revizuirii
Tratatelor constitutive și pregătirea unei reforme profunde, a rămas fără succes.
Ceea ce rămâne sigur este că UE va continua să fie o idee de sinteza, ce
răspunde unei concepții comune, globale și coerente asupra procesului de integrare
progresivă, de la economic la politic și de la național la federal, a popoarelor și
statelor europene. Există și alte provocări: Turcia, un stat extraeuropean geografic,
cultural, religios, este deja angajată în negocieri de aderare la spațiul comunitar.
Probabil Turcia va câștiga „bătălia” europenizării, începută în secolul XX de Mustafa
Kemal Ataturk.
Integrarea europeană este o acțiune comună, posedă propriile instituții și
conferă Europei o voce unică în problema texelor și comerțului, ale industriei,
agriculturii, serviciilor din domeniul terțiar. Aici chiar există o singură Europă a
standardului de viață ridicat și a prosperității- o realizare importantă. Și totuși, este o
realizare? Nu echivalează cu un proiect global comun pentru Europa. Există un
contrast izbitor între rezultatele concrete, realiste, aspru negociate, obținute de
comunitățile economice și așteptările adesea nebuloase și de obicei divergente ale
guvernelor și națiunilor implicate în proiect. Europa este o „divinitate”, care înseamnă
lucruri diferite pentru diferiți credincioși, și o afacere care le aduce multora căștiguri
profitabile.1
 Pentru germani este atât catargul de care li se pare înțelept să se lege pentru
a rezista oricărei noi chemări de sirenă, cât și noua coloană vertebrală, care o
înlocuiește pe cea naționalistă. Pentru francezi este o ocazie de a prelua
conducerea- singura rămasă, este ascensorul care îi va urca la etajul poziției, al
prestigiului și al puterii. Pentru italieni este o pompă de dezvoltare economică și un
alibi pentru absența de pe scena lumii. Cu siguranță că acestă ambiguitate își are
meritele sale, își are campionii săi. Câtă vreme toate aceste scopuri diferite se strâng
în jurul acelorași tehnici și instituții, însăși diversitatea așteptărilor va nutri și va
înconjura noua identitate. Cum entitatea a fost dotată cu un organism ce explorează
cu competența și sârguința, conversia pluralului în singular, este adevărat că
entitatea s-a dezvoltat. Din acest punct de vedere apar iluziile, care abundă în vidul
european. Iluzia cea mai puternică este aceea a naturii procedurale: ,,metoda
Monnet”. Este un drog care îi face pe cei care-l iau să creadă că unitatea Europei se
va derula grație negocierilor concrete, pas cu pas, și terapiei supranaționale,
independente, specializate. Mai mult, metoda este percepută ca valabilă nu doar
pentru Europa. Toate problemele interstatale, toate conflictele de interese și de
politici ar putea fi astfel reduse la compromisuri mulțumitoare pentru toată lumea.
Metoda Monnet este și ea o formă de vid, ea nu oferă răspuns întrebării: unde
vrem să ajungem? Răspunsul este: nu contează unde mergem, câtă vreme mergem
împreună. Metoda Monnet a funcționat cu succes în zona prosperității. Aici
guvernele au fost animate de o voință comună, aceea de a maximiza bunăstarea.
Nu se pot, însă, minimiza reușitele comunitare. În ciuda tensiunilor actuale,
generate în mare parte de criza globală, relațiile franco-germane s-au schimbat
radical, de la ură și război, la reconciliere și prietenie. Marea Britanie, deși a fost un
partener suspicios, acesta datorită trecutului său imperial, nu mai este la bord.
Stupefiant sau nu, Brexitul devine o realitate, incomodă și nesigură. Participarea la
Uniune a fost utilă pentru progresul democratic al Spaniei și Greciei. Părinții
fondatori ai Uniunii, care au vazut-o ca indispensabilă pentru pacea și prosperitatea
statelor membre, sunt acum „răzbunați”. Bruxelles-ul, în ciuda neajunsurilor
instituțiilor, rămâne unul dintre ultimele refugii ale idealismului pe continent.
Menținerea prosperității este o muncă de Sisif. În acesta constă drama:
dorința inițială de excludere a posibilităților unor noi războaie fratricide, de a deschide
noi orizonturi în zilele grele ale decolonizării, de a oferi o scăpare de dependență
excesivă față de SUA și de a transforma recuperarea în prosperitate, prin cooperare,
a dispărut fără a fi înlocuită de ceva adevărat. 2
Există o mare diferență între Europa Occidentală ca efort comun, cu un
program îndrăzneț, pentru interior și exterior. În interior eșecul este evident în două
zone: instituțiile și politicile. Organizarea cumva bizantină a Uniunii este un
compromis între inadecvare și imposibilitate. Cu siguranță că fără consimțământul
guvernelor, programul din 1992/1993, de unificare economică, nu s-ar fi putut lansa,
dar fără contribuția Comisiei supranaționale și fără trecerea la votul prin majoritate
calificată programul nu s-ar fi putut aplica. Saltul la un sistem federal rămâne
imposibil: niciuna dintre marile puteri vest-europene nu este pregatită pentru acesta,
iar două dintre ele Franța și Marea Britanie, până deunăzi, au fost împotrivă.
Dezbaterea despre „subsidiaritate” este un simptom al nehotărârii de a transfera
decisiv puterea din mâinile statelor către instituțiile centrale ale Uniunii. Avantajul
compromisului este acela că le permite acestora să aibă o autoritate reală în anumite
zone importante: agricultura, comerț exterior, deschiderea unor piețe și promovarea
concurenței. Cea mai dinamică dintre instituții este Comisia, care în același timp este
și cea mai birocratică și tehnocrată. Cel mai democratic este Parlamentul, având
puteri insuficiente și o modalitate de alegere mai degrabă națională decât europeană,
astfel încât cei mai ambițioși reprezentanți preferă să stea în adunările naționale și să
se plângă că nu prea au putere de decizie, legat de ceea ce se petrece în Uniune.
În prezent lipsesc elitele și conducătorii cu o viziune îndrăzneață. Concurența
dintre Monnet, Schuman, Adenauer și Gasperi a fost una de excepție. Progresul din
anii 60’ nu a fost obstrucționat de lipsa unei viziuni ci de împotrivirea celorlalți lideri
față de viziunea lui de Gaulle. O convergență mai puțin grandioasă în jurul „viziunii
din 1992” i-a adus împreună pe Delors, Thatcher, Kohl, Mitterand.
Uniunea Europeană datorează statutul sau de putere mondială mai degrabă
rolului său de mare actor comercial decât anvergurii sale politice. 3 Născută ca bloc
economic, UE a rămas la fel, pe măsura extinderilor sale în Est și a creșterii
responsabilităților interne. În ultimul deceniu, sub efectul catalizator al Pieței Unice,
UE și-a extins mai mult ambițiile sale economice. Comerțul internațional a evoluat în
paralel, de-a lungul ciclului Rundei Uruguay și o dată cu crearea Organizației
Mondiale a Comerțului, astfel încât astăzi comerțul mondial cu servicii, piețele din
sectorul public și normele tehnice se negociază atât la nivel european, cât și la nivel
mondial.
Anterior UE nu juca nici un rol în integrarea financiară, despre care se poate
spune că reprezintă forma cea mai avansată de interdependență economică între
state. Dar atunci când a decis să liberalizeze mișcările de capital și de servicii
financiare, ea a facut-o de maniera urbi et orbi, căci o frontieră europeană comună
nu era nici de dorit, nici de realizat. Forma și dimensiunea acestei liberalizări i-au
permis să influențeze procesul de liberalizare a serviciilor financiare și bancare la
scară mondială.4
Europa de astăzi, Uniunea Europeană, este totuși o colecție de națiuni târâte,
ale căror state au schimbat puterea tangibilă pe o putere colectivă, difuză. Nu este
surprinzător că tot mai multor europeni le este greu să se identifice cu o Europă care
rămâne o construcție pur economică și birocratică și care dă prea puține semne că ar
deveni o națiune.

NOTE
1
.Hoffmann,Stanley, „Sisiful European. Studii despre Europa (1964-1994)”, Ed.Curtea
Veche, București, 2003, p.51
2
Hen, Christian, Leonard Jacques, „Uniunea Europeană „, Ed. CNI ”Coresi” SRL,
București, 2001, p.92
3
Tartler, Grete, ”Identitatea europeană”, Ed. Cartea Românească, București, 2006,
p.39-56.
4
Tsoukalis, Loukas ,,Ce fel de Europă ?”, Ed. All, București, 2005, p.90-91