Dialogul teologic între Biserica Ortodoxă Română şi celelate

confesiuni
Introducere: Trăim într-o lume multireligioasa, multiculturală, multietnică, si
multilingvistică.
Într-o asemenea lume, oamenii, dincolo de deosebirile dintre ei, simt nevoia de a
comunica, de a se cunoaşte, de a intra in dialog, păstrându-şi în acelaşi timp propria identitate.
Pe cât de puternic este instinctul lor ancestral de conservare, pe atât de mare este dorinţa
lor de deschidere spre ceilalţi; pe cât de ancoraţi se simt in universul propriilor lor valori, pe atât
de mult simt năzuinţa de a cunoaşte alte valori, fie ele religioase, culturale, morale etc.
Tocmai de aceea, astăzi, mai mult ca oricând, se simte sau ar trebui să se simta nevoia
dialogului, indiferent că mărturia prin dialog vine dinspre lumea creştină sau mozaică, dinspre
islam, India hinduistă, spaţiul budist, taoisto-confucianist, şintoist sau populaţiile tribale
contemporane.
În fond, dialogul înseamnă să fii capabil şi predispus să-l asculţi pe celălalt, să ai răbdarea
şi plăcerea de a afla tot ceea ce vrea să-ţi transmită din ceea ce încă nu ai avut posibilitatea să
cunoşti până în acel moment.
Prin dialog, nu faci altceva decât să te îmbogăţeşti spiritual, pentru că dialogul în sine este
o stare harică, o stare de spirit cu totul deosebită. A-l asculta şi a-l cunoaşte pe cel care crede,
gândeşte şi trăieşte altfel decât tine înseamnă a te cunoaşte şi a te înţelege mai bine pe tine însuţi
şi propriile tale valori.
Trebuie să avem credinţa că prin mărturia noastră, ca dialog, în calitate de creştini, Îl facem
cunoscut, de fapt, pe Hristos Însuşi: “Mergând, învăţaţi toate neamurile…”(Matei 28,19). Prin
aceasta, Fiul lui Dumnezeu ne-a învăţat să ieşim din izolare, să-L mărturisim până la marginile
pamântului prin dialog.

Pluralismul religios contemporan este o realitate evidentă şi incontestabiă. Faptul că

aproape întotdeauna religiile lumii au constituit, în mod tradiţional, mai mult un element de
separare şi diferenţiere între oameni decât unul de înţelegere şi unire explică îndeajuns
preocupările tot mai largi ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor din ultimele decenii.
 Mişcarea ecumenică, în forma ei general acceptată, promovează, pe baza dialogului
teologic, a cooperării şi asistenţei reciproce, refacerea unităţii văzute a Bisericii, divizate de-a
lungul istoriei.
Referitor la dialogul doctrinar cu celelalte religii, teologii ortodocşi au manifestat şi
manifestă anumite rezerve, având în vedere faptul că sunt bine cunoscute diferenţele care există
în această privinţă chiar în ce priveşte dialogul doctrinar între marile confesiuni creştine. Cu atât
mai mari pot fi dificultăţile şi chiar riscurile unor astfel de dialoguri doctrinare între
reprezentanţii creştinismului şi aceia ai religiilor necreştine.
Totuşi, teologii ortodocşi români sunt, în principiu, favorabili dialogului doctrinar
interreligios şi îşi pun probleme în legătură cu eventualitatea confruntăilor doctrinare
interreligioase în cadrul unor dialoguri.
Biserica Ortodoxă nu poate şi nu intenţionează să renunţe vreodată tocmai la ceea ce o
definşte mai bine, la ortodoxia ei.
Dar totuşi, poate cerceta învăţătura despre Divinitate şi viaţa religios-morală ale altor
religii, pentru ca, descoperind anumite elemente pozitive apropiate, să le poată pune în valoare în
planul practic şi misionar.
În concepţia actuală, de altfel, doalogul interrelogios constituie “o chestiune de ascultare şi
înţelegere a credinţei altora şi, de asemenea, de mărturisire a Evangheliei lui Hristos”.
Nouă, în calitate de creştini, nu ne este permis să abandonăm sau să compromitem datoria
care decurge din porunca Mântuitorului de a-L mărturisi înaintea oamenilor (Matei 10,32) şi de a
propovădui Evanghelia Sa până la marginile pământului (Matei 20, 19-20; Fapte 1, 8). Însa nu
înţelegem să îndeplinim abuziv această datorie. Noi tindem permanent spre o comunitate umană
extinsă, dar fară să compromitem autenticitatea Evangheliei.
În imprejurările în care trăim, cel dintâi şi cel mai bun lucru pe care îl avem de făcut este
acela de a scruta propria noastră religie creştină pentru a găsi în ea noi temeiuri ale apropierii şi
colaborării dintre toate religiile şi popoarele. Numai găsind în propria noastră religie temeiuri,
motive şi posibilităţi de înţelegere mai justă a valorilor de credinţă ale altor religii reuşim să
ajungem să nu ne pierdem în comparativisme fără nici o finalitate pozitivă.
Cunoscând profund propria noastră religie putem trece, după aceea, la cercetarea, cu
bunăvoinţă şi cu dorinţa unei juste înţelegeri, a tuturor religiilor existente, criticând, bineînţeles,
compromisurile privitoare la adevărurile fundamentale.
 Se impune, de asemenea, o reorientare a teologiei în această privinţă, precum şi o
reorientare a comportării creştine faţă de celelelalte religii, pentru a deschide căile dialogului cu
acestea. Şi această reorientare nu poate izvorî decât din cultivarea unei conştiinţe noi a
răspunderii reciproce şi pe plan interreligios.
Dată fiind această situaţie, datoria teologilor creştini ortodocşi de astăzi constă în a-şi
exprima corect şi ferm opiniile, pe baza premiselor desprinse din Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, stând la dispoziţia rezolvării acestei probleme cu toată solicitudinea şi cu o cuvenită
obiectivitate ştiinţifică. În acest context, deosebirile existente trebuie reliefate doar în măsura
necesară arătării drumului adevărat care duce la mântuire. Pentru a afirma tot ceea ce ne apropie
şi uneşte, pentru a crea un climat cât mai propice unui dialog rodnic, e nevoie de evitarea
concurenţei şi rivalităţii, după cum şi de înlăturarea tonului polemic faţă de celelalte religii.
Caracterul de religie absolută şi deplină al creştinismului în raport cu celelalte religii actuale
trebuie formulat fără mândrie şi emfază, ci în duh de smerenie. De asemenea, sunt necesare
obiectivitatea şi aspiraţia sinceră spre o înţelegere reciprocă, izvorâtă din conştiinţa curată că este
vorba despre adevăr şi nu despre speranţe false.
În absolut toate elementele pozitive existente în celelalte religii, teologii ortodocşi români
văd tot atâtea posibilităţi de apropiere de celelalte religii. Aceste elemente pozitive nu reprezintă
altceva decât cautări stăruitoare ale lui Dumnezeu şi năzuinţe permanente spre unirea cu El.
Toate celelalte religii ale lumii sunt stapânite, într-un fel sau altul, de nostalgia paradisului
pierdut, toate sunt orientate -- conştient sau inconştient -- spre starea primordială, toate au
nevoie de mântuire, desăvârşire şi fericire. De aici rezultă că între Biserica Ortodoxă şi celelalte
religii nu există o prăpastie de netrecut, ci posibilitatea unor raporturi pozitive. Şi aceasta întrucât
în toate elementele pozitive aflate în celelalte religii, Biserica Ortodoxă vede tot atâtea punţi de
legătură întinse către religia creştină, tot atâtea deschideri spre Iisus Hristos, tot atâtea chemări
ale Providenţei divine spre El.

Ortodoxia, ca păstrătoarea tradiţiei apostolice, este o Biserică deschisă nu doar dialogului,

ci şi împărtăşirii din valorile ei spirituale.
Unitatea văzută a Bisericii din primul mileniu este reperul de la care pleacă Ortodoxia în
afirmarea unităţii ecumenice.
 Angajarea Ortodoxiei în dialog cu celelalte confesiuni este evidentă. Au fost puse în
evidenţă elementele comune, au fost formulate probleme aparent eterogene, au fost deschise
porţi noi de dialog şi mărturie comună.
Pentru Biserica Ortodoxă Română actuală, dezvoltarea relaţiilor ecumenice şi locale
reprezintă un atuu în activitatea sa. Ea nu se izolează şi nici nu se retrage din orice formă
ecumenică, rămânând în continuare un membru activ, în special prin noua generaţie de ierarhi şi
teologi angajaţi deplin în Mişcarea ecumenică.

Dicuţiile, cu idei dintr-o parte şi din alta, sunt cât se poate de folositoare, dacă ele sunt
purtate cu cinste omenească şi numai din dorinţa de a afla adevărul. –Arhim. CLEOPA ILIE