Conștiința

Conștiința este un termen cuprinzător pentru o serie de aspecte centrale ale existenței
noastre personale. Este arena cunoașterii de sine, solul perspectivei noastre individuale,
domeniul gândurilor și emotiilor noastre private. S-ar putea argumenta că aceste aspecte ale
vieții mintale sunt mai directe și mai imediate decât orice percepție a lumii fizice; într-adevăr,
conform lui Descartes, faptul că propria noastră gândire este singurul lucru empiric pe care îl
cunoaștem cu certitudine matematică. Cu toate acestea, studiul conștiinței în cadrul științei sa
dovedit atât provocator, cât și controversat, atât de mult încât unii s-au îndoit de oportunitatea
abordării sale în cadrul tradiției psihologiei științifice.

În ultimii ani, totuși, noile metode și tehnologii au dat perspective inspirate in natura
conștiinței. Neuroștiința, în special, a început să dezvăluie legături detaliate între
evenimentele creierului, experiențele subiective și procesele cognitive. Efectul acestor
progrese a fost acela de a conferi constiintei un rol central atat in integrarea diferitelor
domenii ale psihologiei, cat si in relationarea acestora la evolutiile neurologiei. În acest
capitol analizăm ceea ce s-a descoperit despre conștiință; dar din cauza provocărilor unice pe
care le ridică subiectul, vom consacra și o discuție corectă chestiunilor metodologice și
teoretice și vom examina modurile în care modelele constiente preștiințifice exercită o
influență persistentă (și potențial dăunătoare).

Două trăsături ale conștiinței prezintă provocări metodologice speciale pentru

investigația științifică. În primul rând, și cel mai bine cunoscut, este inaccesibilitatea sa. O
experiență conștientă este accesibilă în mod direct numai persoanei care o are, iar chiar și
pentru acea persoană, adesea nu este posibil să se exprime cu precizie și fiabilitate ceea ce s-a
experimentat. Ca o alternativă, psihologia a dezvoltat măsuri indirecte (cum ar fi măsurători
fiziologice și timpul de reacție) care permit măsurători fiabile și cantitative, dar cu prețul de a
ridica noi întrebări metodologice despre relația dintre aceste măsuri și conștiința însăși.

Cea de-a doua trăsătură provocatoare este aceea că conștiința unică a cuvântului este
folosită pentru a se referi la o gamă largă de fenomene legate, dar distincte (Farber &
Churchland, 1995). Constiinta poate inseamna sa nu fie batuta sau adormita; aceasta poate
însemna conștientizarea unui anumit stimul, spre deosebire de ignoranța sau prelucrarea
implicită; aceasta poate însemna starea funcțională de bază care este modulată de droguri,
depresie, schizofrenie sau somn REM. Este ordinea superioară a conștiinței de sine că unele
specii au și altele lipsesc; aceasta este înțelegerea propriilor motivații care este câștigată
numai după o reflecție atentă; este vocea interioară care exprimă o mică parte a ceea ce se
petrece de fapt sub suprafața minții. Pe o interpretare foarte veche, este o formă transcendentă
a prezenței nemijlocite în lume; pe alta, poate la fel de veche, este stadiul interior pe care
ideile și imaginile se prezintă în succesiune rapidă.
 În cazul în care oamenii de știință nu sunt atenți să-și concentreze ancheta sau să fie
explicit cu privire la aspectul conștiinței pe care îl studiază, această diversitate poate duce la
confuzie și vorbire în scopuri încrucișate. Pe de altă parte, descompunerea atentă a
conceptului poate indica o varietate de soluții la prima problemă, problema accesului. Așa
cum s-a dovedit, problemele filosofice ale îndepărtării și ale subiectivității nu trebuie
întotdeauna să intre în studiul unor forme mai specifice de conștiință, cum ar fi cele
menționate anterior; unele dintre simțurile mai prozaice ale conștiinței s-au dovedit a fi destul
de receptive la analiza științifică. Într-adevăr, câteva dintre acestea - cum ar fi "conștientizarea
stimulilor" și "capacitatea de a-și aminti și raporta experiențele" - au devenit destul de
importante în domeniul psihologiei și trebuie acum considerate prin orice măsură considerate
bine studiate.