Ei scriu: „Imaginile provenind din propria noastră experienţă intimă, care este unică şi

personală, se combină cu imaginile sociale" (p. 381).

Ei disting desenele figurii umane de alte tipuri de desen, referitor la latura lor
expresivă. „Aspectul expresiv, adică distribuţia energiei grafice relevată în omisiuni,
perturbările trasajului, efectele de perspectivă, întăriturile, ştersăturile sau umbrele, trebuie
interpretat în lumina semnificaţiilor ataşate diferitelor părţi ale corpului. Desenul localizează
conflictul" (p. 381). Desenul poate reprezenta aspiraţiile şi dorinţele cele mai profunde ale
subiectului, manifestarea unei lipse, mascarea acesteia, sau dorinţa de o compensa. Când
stăpânirea de sine este slăbită, se întâmplă ca desenul să permită exteriorizarea afectelor de
înstrăinare, prin distorsiuni, disproporţii, lacune ale organizării construcţiei. Când desenul
prezintă un personaj care, în planul asemănărilor, este foarte îndepărtat de subiect, aceasta
poate semnifica dificultăţile în planul identificărilor sau referitoare la acceptarea rolului său.
Dolto (1979) şi Winnicott (1969, 1971) stabilesc o legătură între relaţia subectului cu
mediul său afectiv primar şi imaginea sa corporală, în fapt, copilul introiectează relaţia pe care
a stabilit-o iniţial cu persoanele semnificatve pentru el. Dacă obiectul şi relaţia interiorizate
sunt percepute ca fiind bune, reprezentarea pe care o va avea despre sine va avea calităţi
echivalente. în acest mod cei doi autori înţeleg noţiunea de identificare de bază cu obiectul
introiectat. Plecând de la senzorialitatea şi afectivitatea sa, la copil se formează o imagine de
bază a obiectului, figură care, în cele mai bune cazuri, este trăită ca gratificantă şi
copleşitoare, şi pe această imagine se va sprijini reprezentarea celuilalt şi despre sine a
copilului. Imaginea corporală a copilului se constituie progresiv; ea este tributară primei
relaţii şi, ca urmare, vicisitudinilor relaţiilor care vor jalona dezvoltarea sa afectivă. Copilul
care va fi introiectat relaţii pozitive cu mediul, va dezvolta o reprezentare satisfăcătoare a
acestuia. Datorită acestui fapt va fi mai puţin angoasat în relaţiile sale cu persoanele nou
întânite. Aceasta va avea o influenţă asupra reprezentării sale asupra lumii exterioare, care va
fi mai conformă cu realitatea. Boulanger (1990) aderă la această perspectivă şi afirmă că
desenul se dovedeşte a fi o proiecţie a imaginilor copilului pe care acesta o edifică asupra
mediului şi asupra lui însuşi. „Persoanele sau lucrurile desenate sunt deci reprezentările
simbolice ale trăirilor copilului, ale lumii sale psihologice" (Boulanger, 1990, p. 83).
Abraham (1992) se întreabă despre ceea ce se întâmplă când proiecţia se efectuează
prin desen, adică prin reprezentarea corpului în grafism. Ea formulează ipoteza că,
întotdeauna, corpul, mai precis imaginea corporală, este răspunzător de sexualizare, feminină
sau masculină. Asupra acestui corp şi asupra acestui sex se grefează şi lui îi sunt atribuite
aspectele structurale ale personalităţii, „concepţii, dorinţe, conduite şi pulsiuni proprii sexului
copilului". Ea adaugă că există un fel de sentiment de a fi normal, care securizează.
Ea constată că motricitatea, ca şi sistemul neurovegetativ, sunt direct implicate în
realizarea desenului. Grafismul se situează, deci, la nivelul infra-verbal şi pre-verbal, cel mai
aproape de corpul trăit. El este răspunzător de tulburările structurării imaginii corporale. El
pune în discuţie corpul trăit în relaţile cele mai arhaice ale acestuia cu obiectul matern, cu
angoasele şi cu fantasmele generate de calitatea acestor relaţii.
Pentru Abraham, construcţia identificării este intim legată de imaginea corporală, şi
aici regăsim urmele din compoziţia grafică a desenului personajului. Ea a cercetat legăturile
dintre identificarea sexuală şi imaginea corporală şi proiecţia acesteia în grafism. Ea distinge
alegerea sexuală sau comportamentul sexual, de identificarea sexuală, care pune în joc o reţea
complicată de relaţii cu sine însuşi şi cu celălalt sex. Această identificare se construieşte,
evoluează şi se structurează de o manieră adesea ireversibilă, şi aceasta într-un corp care nu
este echivalentul organismului.
În plus, ea diferenţiază imitaţia, care vizează schimbările manifeste în comportament, de
identificare, ca integrare a obiectului-model, printr-un travaliu psihic. Ea recunoaşte că
identificarea implică „emoţiile, relaţiile şi funcţiile conştiente sau inconştiente, legate de
imaginile interiorizate ale celuilalt" (Abraham, 1992, p. 22). Procesul identificator, referitor la
figurile paterne şi materne, demarează încă din prima perioadă de viaţă. „Corpul nu poate
deveni corp sexual, şi să fie reprezentat ca atare, dacă el n-a fost investit cu o relaţie cu
celălalt, dacă nu a fost atins de stimulentul narcisic al obiectului, de celălalt interiorizat, şi
aceasta încă de la primele experienţe trăite de nou-născut" (Abraham, 1992, p. 22). Nu este
vorba, deci, numai de identificarea ca rezultat al rezolvării oedipiene, ci de un proces care se
declanşează foarte devreme în viaţa copilului. Integrarea progresivă a identificărilor, apoi
detaşarea faţă de acestea permit, respectiv sunt singura condiţie, pentru realizarea