(Note de lectură din volumul lui Michel Odent – Childbirth in the Age of Plastics, Pinter and Martin,

2011. Sublinierile ne aparțin.)

1. ISTORIA MEDICINEI DIN PERSPECTIVA ISTORIEI PLASTICULUI

Istoria chirurgiei de urgență a făcut întotdeauna pași spectaculoși în timpul războaielor.

Istoria medicinei din ultimii 50 de ani nu poate fi separată de istoria folosirii plasticului. Dispozitivele
medicale consumabile s-au dezvoltat gradual după 1960. În jurul anului 1970, au apărut recipiente de
plastic, care reduc riscurile emboliei. Noile plastice, din ce în ce mai puțin traumatice pentru vene, au
înlocuit policlorura de vinil (PVC). În jurul anului 1970, a avut loc revoluția teflonului, urmată în anii 80
de revoluția poliuretanului. Folosirea perfuziilor intravenoase a devenit atât de răspândită în spitalele
moderne, că procedura aplicării lor a devenit progresiv treaba asistentelor, deși inițial numai medicii
puteau face asta. Avansurile în folosirea medicală a plasticelor au indus o nouă fază în relația dintre
medici, asistente și moașe. Astăzi există un nou domeniu pentru medicii specialiști - este acela al
introducerii tuburilor de plastic în toate vasele, organele și părțile corpului, care până acum erau
accesibile doar pe cale chirurgicală.

Dezvoltarea plasticului nu doar că a transformat majoritatea disciplinelor medicale, dar a făcut posibilă
apariția noilor specializări, precum neonatologia.

Practic, însuși conceptul de terapie intensivă este o consecință a folosirii medicale a materialelor
plastice.

Revoluția plasticului a avut efecte spectaculoase în maternități. A fost premisa necesară a standardizării
medicalizării nașterii la care asistăm în zilele noastre. Astăzi este banal să vezi o femeie în travaliu, al
cărei braț este conectat la o perfuzie intravenoasă - o pungă de plastic care se prelungește cu un tub de
plastic, în vreme ce un cateter este introdus în zona ei epidurală. Oamenii din generația mea înțeleg că
aceasta este o situație absolut nouă. Ne aflăm într-o situație fără precedent, iar prioritatea este să
articulăm întrebările potrivite în privința ei.
2. ÎNTREBĂRI NEPUSE DESPRE CEA MAI COMUNĂ INTERVENȚIE MEDICALĂ LA NAȘTERE

Trebuie să ne întrebăm mai întâi de ce femeile moderne au nevoie de acest substitut - oxitocina sintetică
- pentru a înlocui un hormon secretat natural de glanda pituitară posterioară. Este oare pentru că
sistemul lor de oxitocine este perturbat? Capacitatea de a elibera efectiv oxitocina se degradează oare
de la generație la generație, ca rezultat al unor aspecte care țin de viața modernă, în special nașterea
medicalizată? Aceasta este o întrebare vitală pentru viitorul civilizației, pentru că sistemul oxitocinei este
implicat în sociabilitate, în capacitatea de a iubi și în moderarea agresiunii.

Alte probleme sunt ridicate de către substanțele care ar putea trece în placentă și, de acolo, la copilul
încă nenăscut. De exemplu, fluidul folosit pentru transportarea oxitocinei sintetice. Înainte, perfuziile cu
glucoză erau regula. Acestea nu erau benigne, deoarece moleculele simple de zahăr treceau repede
placenta, iar insulina mamei - eliberată ca reacție - nu ajungea la sângele fătului. Exista astfel un risc de
producere al unui exces de insulină generat de pancreasul bebelușului ca răspuns la aceste niveluri
ridicate de zahăr. Studii aprofundate au confirmat riscurile hipoglicemiei neonatale.

De ce asemenea problemă a rămas necercetată? Probabil că motivul principal este că oxitocina nu este
considerată un "adevărat" medicament, pentru că formula sintetică nu este deloc diferită de cea a
oxitocinei naturale: o moleculă simplă (nonapeptidă). Totuși, lucrurile nu sunt chiar atât de simple,
pentru că volumul de oxitocină care ajunge la fluxul de sânge matern prin perfuzie este enorm în
comparație cu volumul de oxitocină naturală pe care-l poate produce glanda pituitară posterioară. Mai
mult decât atât, oxitocina naturală este eliberată prin pulsații, în vreme ce cea sintetică este
administrată în mod continuu.

3. STATISTICI INEXACTE DESPRE NAȘTERI

Imaginați-vă o femeie al cărui travaliu a fost indus. După inducție, ea a petrecut ore cu o perfuzie de
oxitocină sintetică atașată de braț, cu sau fără anestezie epidurală. Dacă nu s-au folosit forcepsul sau
ventuza, această naștere va fi clasificată ca fiind "spontană" sau "normală" în rapoartele de sănătate
publică și studiile publicate în literatura medicală.Perfuziile cu oxitocină sunt, în mod evident,
considerate ca fiind detalii minore, care nu merită să fie menționate în statistici.

Detaliile despre folosirea oxitocinei sintetice ar fi fost folositoare pentru a interpreta diverse date, de
vreme ce este posibil ca nou-născuții care au avut o naștere lungă și dificilă pe cale vaginală, încheiată
prin forceps sau vacuum, să fie expuși la doze mari de oxitocină în vreme ce, din motive evidente, cei
născuți în urma cezarienei pre-travaliu să nu fie expuși unei asemenea medicații.

Astăzi, este posibil ca o cezariană să dureze 20 de minute și să cauzeze aceleași pierderi de sânge ca și o
naștere normală.

Este foarte dificil să exprimi gradul de siguranță în limbaj statistic.

În vreme ce progresele tehnicii împing istoria într-o anumită direcție, progresele științei o împing în
direcția opusă. Acestea din urmă indică noile criterii de care trebuie să ținem seama. [...] Ele oferă noi
motive de a perturba cât mai puțin procesele fiziologice.

4. UN INSTRUMENT PENTRU VIITOR

Suntem deja în măsură să presupun că apariția bruscă a anumitor condiții patologice ar putea fi legată
de noile și puternicele modalități de a interfera cu procesele fiziologice în perioada perinatale.

Este remarcabil faptul că atunci când cercetătorii explorează o anumită boală sau tulburare de
personalitate care poate fi interpretată ca fiind o slăbire a capacității de iubi (pe alții sau pe sine), ei
detectează constant factori de risc semnificativi în perioada din jurul nașterii. Printre aceste tulburări
putem menționa în special: criminalitatea juvenilă, autismul, suicidurile și alte condiții care pot fi
catalogate drept comportamente distructive, precum dependența de droguri sau anorexia nervoasă.
Atunci când mamiferelor non-umane li se perturbă procesele nașterii, efectele sunt foarte spectaculoase
și ușor de remarcat cu ochiul liber: mama nu este interesată de nou-născut. Este cazul oilor cărora li s-a
făcut anestezie epidurală și maimuțelor care au născut prin cezariană.

Nu trebuie să ne îngrijorăm dacă un anumit copil a fost salvat prin cezariană. Mediul cultural poate în
mare măsură să compenseze numeroase pierderi. Întrebările pe care trebuie să ni le punem privesc
însăși civilizația noastră. Ce se va întâmpla într-un secol sau două dacă acum majoritatea nou-născuților
umane vor fi născuți prin cezariană?

5. SISTEMUL DE OXITOCINE AL STRĂNEPOATELOR NOASTRE

Schimbările care se petrec în creierul unei vietăți sălbatice domesticite au loc foarte rapid, în termeni de
evoluție - la nurcă, după numai 120 de ani de domesticire, s-a constatat o scădere a dimensiunilor
creierului de cca. 20%.

Studiul Overkalix este ilustrativ pentru ceea ce ne putem aștepta de la noile metode de cercetare.
Overkalix este o mică comunitate agricolă din nord-estul Suediei, lipsită de acces la hrana oferită de
mare. Acest lucru explică de ce, fiind influențată de condițiile climatice locale, au existat perioade în care
hrana era abundentă și perioade de foamete. Studiul a fost realizat utilizând date istorice, inclusiv
recoltele și prețurile hranei. Ce s-a observat este că nepoții paterni (nu și cei materni) ai copiilor suedezi
care au fost expuși la foamete în preadolescență, în secolul al XIX-lea, aveau un risc mai mic de boli
cardiovasculare; în perioadele în care hrana era din belșug, a crescut mortalitatea provocată de diabet a
nepoților, sugerând că avem de-a face cu o moștenire epigenetică transgenerațională. Un efect diferit a
fost observat în cazul femeilor: nepoatele paterne (nu cele materne) ale femeilor care au trecut prin
foamete când erau încă nenăscute, în medie, au trăit mai puțin. Studiul Overkalix a inspirat deja alte
cercetări privind transmisia transgenerațională a trăsăturilor dobândite pe linie paternă.

A fost confirmat faptul că greutatea la naștere a copiilor (ale căror mame se aflau ele însele în uter în
timpul foametei din iarna anilor 1944-1945 din Olanda) era comparativ mai mică.

Factorii de mediu la care sunt expuși acum oamenii care nasc sau sunt născuți nu au fost niciodată
experimentați de generațiile anterioare. Pentru prima dată în istoria speciei noastre, cele mai multe
dintre femei nu se mai bazează pe eliberarea hormonilor lor naturali pentru naștere: ori se folosesc de
substitute farmacologice, în special perfuziile cu oxitocină, ori dau naștere prin cezariană. Cu alte
cuvinte, sistemul oxitocinelor umane a devenit inutil în perioada critică din apropierea nașterii. Păstrând
în minte analogia cu micșorarea creierului la animalele domesticite, trebuie să ne întrebăm dacă nu
cumva capacitatea de a da naștere poate să se degradeze de la generație la generație.

Deja a fost remarcată o predispoziție intergenerațională pentru nașterile operative. În viitorul apropiat,
vom putea afla informații noi, prin comparații internaționale - deoarece medicalizarea nașterii nu s-a
dezvoltat în același timp și cu aceeași viteză în țări care sunt destul de similare în privința nivelului de
trai.

Nu ne putem imagina astăzi întrebări mai vitale decât acelea legate de o posibilă transmisie
transgenerațională a capacității de a naște.

Oxitocina este principalul component al cocktailului de hormoni eliberat de-a lungul tuturor episoadelor
din viața sexuală și reproductivă a oamenilor. Deja ne întrebăm de ce disfuncțiile sexuale genitale devin
din ce în ce mai răspândite și de ce statisticile privitoare la alăptare nu se îmbunătățesc, în ciuda
campaniilor costisitoare de sănătate publică. Știm astăzi despre rolul pe care-l joacă oxitocina în
capacitatea noastră de a stabili contacte directe, ochi-în-ochi, de a interpreta expresiile faciale și de a ne
afla într-o stare de încredere. Cu alte cuvinte, înțelegem importanța capitală a sistemului nostru de
oxitocine în procesul socializării. Oxitocina este principalul hormon al iubirii.

Care vor fi efectele unui sistem de oxitocine din ce în ce mai slab? Care este viitorul hormonilor iubirii?
Care este viitorul umanității?

6. CE FACE CA O SUBSTANȚĂ SĂ FIE OTRĂVITOARE?

Paracelsus, acum cca. 500 de ani: "Dosis facit venenum" (otrava depinde de dozaj).
Este esențial să înțelegem că chiar și cele mai simple și mai necesare molecule pot deveni periculoase
peste o anumită doză.

Printre mișcările care încurajează nașterea naturală, încă este un truism să compari nașterea cu alergatul
la maraton și să repeți că o femeie în travaliu are nevoie de "energie", fără să realizezi că premisa
esențială pentru ca travaliul să decurgă firesc este un nivel scăzut de adrenalină: acest lucru implică
faptul că mușchii voluntari sunt relaxați, iar nevoia lor de glucoză este redusă.

Să ne amintim de faptul că atunci când se găsesc ketone în urină înseamnă că acizii grași au fost folosiți
ca un combustibil, pentru că nu a existat suficientă glucoză disponibilă. Paterson și colegii săi au
descoperit că nivelurile de ketone erau mai ridicate la femeile care au făcut foamea 12 ore înainte de
cezariană sub anestezie generală decât cele care se aflau în travaliu. Acest lucru confirmă că femeile în
travaliu cheltuiesc mai puțină energie decât cele care doar așteaptă operația, fără a fi în travaliu.

Există cercetări bine documentate asupra riscului de intoxicație cu apă - care poate fi fatală - atunci când
femeile sunt permanent încurajate să bea în timpul travaliului, mai ales atunci când nu le e sete. [...]
Trebuie să mai adăugăm că eliberarea hormonilor care se ocupă cu retenția apei poate fi văzută ca
soluția găsită de natură pentru a ține vezica goală în timpul travaliului.

Institutul Național al Științelor Sănătății Mediului și Programul Național Toxicologic (The National
Institute of Environmental Health Sciences and National Toxicology Program) au început să studieze
ftalații după ce s-a descoperit că sângele depozitat în pungi de PVC pentru donații conținea cantități
semnificative de ftalați. Cel mai comun ftalat este di-etilhexilul - DEHP. În pungile pentru perfuzii și
intubări, aditivii precum DEHP pot reprezenta 40-50% din conținut.

Există câteva motive pentru care această problemă este crucială. Primul este acela că efectele ftalaților
asupra dezvoltării intelectuale a fost deja demonstrat, în special de un studiu impresionant din Coreea
de Sud. Autorii acestuia au descoperit că concentrațiile mari de metaboliți ai ftalaților descoperite în
urină sunt asociate cu coeficienți de inteligență (IQ) mai reduși a 667 de copii din nouă școli elementare.

De asemenea, efectele dăunătoare ale ftalaților au fost demonstrate în situația extremă a copiilor
prematuri care petreceau săptămâni întregi branșați la diverse tipuri de echipamente medicale, inclusiv
tuburi de plastic, precum tuburile pentru respirat, pentru hrănire și pentru perfuzie. Principala
descoperire este că expunerea continuă și prelungită la ftalați este asociată cu reacții inflamatorii
excesive. Trebuie să reținem că inflamația declanșează boli premature, precum displazia
bronhopulmonară și enterocolita necrozantă.

Bisfenolul A (BPA), un derivat al benzenului petrochimic, nu este un aditiv, precum ftalații, ci o unitate de
bază pentru crearea carbonatului de plastic și rășinilor epoxidice - precum cele folosite pentru
conservele metalice alimentare, sticle de plastic rezistente, sticle de apă, etanșatoare dentare, căști de
protecție, ochelari, televizoare și computere. Atunci când plasticul este spălat, expus la căldură sau alte
forme de stres, aceste unități de bază ale compusului chimic - care este toxic - sunt eliberate. Putem cu
toții să afirmăm că avem BPA în sânge. Mai mult decât atât, s-a demonstrat că BPA trece foarte ușor în
placenta umană.

Este deja cunoscut faptul că una dintre proprietățile BPA este de a mima hormonii estrogeni - ceea ce
poate avea consecințe pe termen lung dacă are loc o expunere în perioadele vulnerabile de dezvoltare,
în special în timpul vieții fetale.

În viitorul apropiat, una dintre principalele funcții ale toxicologiei va fi să studieze efectele substanțelor
ubicue, derivate din plastic, asupra moleculelor mamiferelor și oamenilor aflați într-un stadiu incipient
de dezvoltare.

Experimentele pe animale sugerează că ftalații au, de asemenea, activități endocrin-disruptive.

Legislația nu poate ține pasul cu viteza enormă a progresului plasticului.

7. DACĂ AȘ FI EU COPILUL...

Ca medic, am luat adesea decizii după ce mi-am pus întrebarea: "Dacă aș fi eu copilul, ce aș alege?"

Atâta vreme cât cunoașterea noastră este limitată, ar trebui să avem abordări precaute.
Cu mult timp înainte de naștere, femeile sunt avertizate de medici că, dacă bebelușii lor nu se nasc la o
anumită dată prestabilită, li se va induce travaliul. Primul efect al unor asemenea atitudini este că din ce
în ce mai multe femei se îndoiesc de a fi capabile să înceapă travaliul fără ajutorul doctorilor.

Un travaliu indus este mult mai dificil decât un travaliu care a început spontan. De obicei, el duce la
nevoia de anestezie epidurală, care, la rândul ei, duce cel mai adesea la o cascadă de intervenții,
culminând cu vacuumul, forcepsul sau cezariana de urgență. "Epidemia inducerii travaliului" este un
factor care explică ratele crescute de cezariene pe tot globul.

La baza acestei epidemii (a inducerii vaccinului) stau statisticile. Atunci când analizăm un număr foarte
mare de nașteri, este clar că rezultatele sunt optime atunci când copilul se naște la 39-40 de săptămâni.
Rezultatele nu mai sunt la fel de bune atunci când ne orientăm asupra copiilor care s-au născut la 41 de
săptămâni sau mai târziu. Aceste date au dus la concluzii simpliste: "Dacă ne facem un obicei din a
induce travaliul oridecâteori sarcina a durat mai mult de un anumit număr de săptămâni (41, în cele mai
multe dintre spitale), vom elimina riscurile stresului fetal și chiar nașterile cauzate de post-maturitate".

[...] Dacă bebelușul a stat în uter mai mult de 9 luni, condiția sa trebuie să fie evaluată zilnic. Atâta
vreme cât bebelușul e în stare bună, putem aștepta. Din momentul în care au început evaluările zilnice
(simple, neinvazive, de exemplu amnioscopia și măsurarea uterului de către un practician experimentat,
pentru identificarea vreunei scăderi a lichidului amniotic), singurul fapt care trebuie luat în considerare
trebuie să fie bunăstarea copilului, indiferent de durata sarcinii. De departe, cel mai comun scenariu este
acela în care travaliul se declanșează spontan, iar copilul se naște sănătos.

Unul dintre obstacolele strategiilor dominatoare de azi este că multe femei nu-și petrec ultimele zile de
sarcină în pace. Ele devin obsedate de data care le-a fost impusă pentru inducerea travaliului, dacă
travaliul nu se va declanșa spontan. Ele se află așadar într-o stare emoțională care tinde ea însăși să
amâne începutul travaliului. Unele dintre ele încearcă să folosească metode non-medicale de inducere a
travaliului. Aceste femei nu realizează că orice metodă eficace (de la acupunctură la stimularea
sfârcurilor și întreținerea unui act sexual) implică faptul că travaliul ar putea începe înainte ca bebelușul
să fi dat semnele maturizării sale. Nu există cale naturală pentru inducerea travaliului, iar unele metode
sunt fără îndoială neplăcute și chiar periculoase.
Ar fi nevoie de volume întregi pentru a trece în revistă toate credințele și ritualurile perinatale invazive
raportate într-o mulțime de culturi. Nu mai târziu de anul 1884, George Engelmann, în lucrarea sa
Labour Among Primitive Peoples, a listat un impresionant catalog cu 1001 de moduri în care se produc
interferențe cu primul contact dintre mamă și copil.

Cel mai universal și mai revoltător exemplu de interferență culturală este, simplu, promovarea credinței
că colostrul este stricat sau periculos pentru copil.

Atitudinea negativă împotriva colostrului implică faptul că, imediat după naștere, copilul trebuie pus în
brațele altei persoane, dar nu ale mamei lui. Acesta este legat de un alt obicei răspândit și puternic
înrădăcinat - acela de a tăia repede cordonul ombilical.

Până în anii 70, termenul de "colostru" era un cuvânt-cheie valoros în medicina veterinară, dar nu și în
cea umană.

Tot în anii 70, am descoperit că atunci când are loc o interacțiune liberă, neperturbată și neghidată, între
mamă și nou-născut în prima oră de imediat după naștere, există o mare probabilitate ca nou-născutul
să găsească sânul în acel interval orar: nou-născuții umani manifestă reflexul de înrădăcinare (căutarea
sfârcului) foarte repede, într-un moment în care mama încă se află într-o situație hormonală specială și,
ca urmare, are capacitatea de a se comporta într-un mod instinctiv, de "mamifer".

De asemenea, anii 70 au cunoscut o dezvoltare rapidă a imunologiei și bacteriologiei. Trebuie să

acordăm o mare importanță studiilor despre transferul ușor și eficace al antibioticilor materni (IgG) prin
placentă. Acest lucru implică faptul că microbii familiari mamei sunt de asemenea familiari, și deci
favorabili, nou-născutului care este ințial total lipsit de microbi. Printr-o perspectivă bacteriologică, am
ajuns la o nouă viziune asupra nașterii. Suntem acum în măsură să înțelegem întrebările fundamentale
care se pun în privința primelor bacterii care ocupă teritoriul, controlându-l ulterior.

Este semnificativ faptul că, până la jumătatea secolului XX, mamele nu-și exprimau nevoia de a avea
contact trup-pe-trup cu nou-născutul în prima oră de după naștere: condiționarea culturală era mai
puternică decât intuiția maternă.
9. CĂI DE CERCETARE PROMIȚĂTOARE

Concluziile sunt simple, de vreme ce oamenii sunt mamifere: pentru a da naștere, o femeie trebuie să se
simtă în siguranță, să nu se simtă observată și să fie într-un loc suficient de cald.

Sfatul atât de răspândit de a sta în picioare și de a te plimba în timpul travaliului, bazat pe ideea
simplistă că gravitatea poate facilita ieșirea bebelușului, nu ia în calcul premisa obligatorie a unui
travaliu corect: un nivel redus de adrenalină. [...] Atunci când toți mușchii voluntari sunt în repaus,
nevoia de glucoză este redusă dramatic.

Limbajul este un stimulent specific al cortextului uman. Acest lucru implică faptul că, în situații asociate
cu activitatea intensă a structurilor arhaice ale creierului - precum nașterea, expunerea la limbaj trebuie
să fie evitată. Cu alte cuvinte, perspectiva psihologică bazată pe conceptul inhibițiilor neocorticale este
un mod a redescoperi importanța tăcerii. [...] Un pas important ar fi să evităm întrebările. A încerca să
dai un răspuns unei întrebări implică activarea neocortexului.

Lumina este un alt bine-cunoscut stimulent al neocortexului. Toate procesele fiziologice care sunt
asociate cu o activitatea neocorticală redusă sunt facilitate de întuneric. [...] Este remarcabil faptul că,
atunci când femeile nu sunt influențate de ceea ce au citit sau de ceea ce au fost învățate, ele găsesc
adesea posturi care tind să elimine orice stimulare vizuală - de exemplu, "în patru labe", ca și cum s-ar
ruga.

Sugerez că poate fi dăunător faptul de a aduce la locul de naștere instrumente care pot fi percepute de
către femeia în travaliu ca fiind de natură să o supravegheze sau să îi monitorizeze funcțiile corporale.
Poate fi o cameră video de familie sau poate fi un monitor fetal electronic adus de către doctor. Efectele
sunt aceleași.

Redescoperirea acestei nevoi de bază va lua mult timp în mișcările pro-naștere naturală, mai ales după
epidemia recentă de videoclipuri cu așa-numite "nașteri naturale": o femeie în travaliu înconjurată de
câteva persoane care o privesc... inclusiv un bărbat, plus o cameră video de vreme ce avem o
înregistrare. Nașterea aceasta este prezentată ca "naturală" pentru că este acasă, sau pentru că mama
este în patru labe, sau pentru că e într-o piscină pentru nașteri. Dar mediul este cât se poate de
nenatural.

Percepția pericolului este o altă situație asociată cu activitatea neocortexului: e nevoie de atenție și
alertă atunci când există pericole prin preajmă. [...] Adrenalina este de obicei un stimulent al activității
neocortexului.

Știm cu toții că nu putem ajunge la o stare de relaxare atunci când lângă noi se află o persoană
tensionată. Acest lucru implică faptul că una dintre principalele preocupări ale unei moașe autentice
este să-și păstreze nivelul de adrenalină cât mai jos posibil. Este demn de reținut faptul că moașa, în
mod tradițional, era o femeie care-și petrecea timpul croșetând.

Este ironic faptul că, în ziua de azi, avem nevoie de niște investigații atât de sofisticate pentru a ajunge la
concluzia simplă că, atunci când o femeie se află în travaliu, cei din jur care eliberează adrenalină trebuie
trimiși la plimbare la câțiva kilometri distanță.

10. TIMIDITATEA OXITOCINEI

Deja în 1929, Bronislaw Malinowski, în studiul său asupra vieții sexuale a nativilor din insulele Trobriand,
remarcase că, chiar și în societățile în care sexualitatea genitală este liberă, cuplurile se izolează pentru a
face dragoste, ca și cum ar ști de faptul că oxitocina este un hormon timid. De asemenea, cazul este
similar cu alăptarea, pentru că reflexul ejectării laptelui nu se manifestă fără eliberarea oxitocinei.

În anii 50, chiar și în cazul nașterilor la spital, mediul era exclusiv feminin. "Moașa care croșetează" era
persoana centrală a maternității. Exista un număr foarte mic de medici specialiști care erau aproape
invizibili, apărând iute atunci când moașa îi chema pentru forceps și dispărând cât mai repede posibil
după naștere. În maternitatea în care lucram ca extern în 1953-1954, medicul petrecea doar câteva
minute la birou în fiecare dimineață, ascultând un raport al ultimelor 24 de ore și, ocazional, pălăvrăgind
cu studenții mediciniști. Ca student-bărbat, nu îndrăzneam să intrăm într-un salon unde se afla o femeie
în travaliu. Aveam voie să intru numai în faza a doua, pentru că trebuia să învăț cum se folosește
forcepsul. Desigur, în acele timpuri, nimeni nu-și putea imagina măcar că tatăl copilului poate să fie
primit în maternitate.
După anii 70, parcă peste noapte, s-a instaurat doctrina prezenței tatălui la naștere, devenind în câțiva
ani o regulă nescrisă. În același timp, mașinăriile electronice sofisticate au invadat camera de naștere:
tehnologia sofisticată este un simbol masculin. A existat atâta indiferență cu privire la masculinizarea
progresivă a nașterii încât nu au existat dezbateri serioase atunci când școlile de moașe au început să
accepte elevi-băieți.

Echipa condusă de Kerstin Uvnäs-Moberg a demonstrat că, imediat după naștere, mama este capabilă să
ajungă la un nivel al oxitocinei mai ridicat decât al nașterii în sine. Acest vârf este vital de vreme ce este
necesar pentru o eliminare în siguranță a placentei, cu pierderi minime de sânge și, de asemenea,
pentru că oxitocina este principalul hormon al iubirii.

Prima condiție este ca mamei să nu-i fie frig. Regina Lederman a descoperit că nivelul de adrenalină
poate reveni la normal în nu mai mult de 3 minute după naștere. [...] Când sunt întrebat de ce e nevoie
pentru o naștere acasă, eu vorbesc numai despre radiatoare electrice și prelungitoare, pentru ca păturile
și prosoapele calde să fie disponibile în permanență. Dacă o femeie tremură imediat după nașterea
copilului, pur și simplu asta înseamnă că nu-i este îndeajuns de cald.

A doua condiție este ca mama să nu fie distrasă atunci când își descoperă copilul. Mama are nevoie să
fie în contact cu pielea bebelușului, să privească în ochii lui, să-l adulmece. Orice lucru de natură să o
distragă o poate aduce înapoi pe planeta noastră și îi poate inhiba secreția de oxitocină. Acest lucru
poate explica acele colosale rate ale morților maternale provocate de hemoragii postpartum în grupuri
etnice unde aceste ritualuri sunt deosebit de invazive. Ar lua volume întregi pentru a enumera toate
modurile posibile în care o mamă poate fi distrasă la naștere. Una dintre interferențele tipice este aceea
de tăiere imediată a cordonului ombilical.

Reflexul de ejecție a fătului este o serie scurtă de contracții irezistibil de puternice, imediat înainte de
naștere. În timpul acestui reflex, nu există loc pentru mișcări voluntare. [...] Unul dintre modurile
obișnuite de a întrerupe procesul care duce la reflexul ejecției fătului este să folosești limbajul acolo
unde există o eliminare evidentă a controlului neocortical - de exemplu, atunci când mama strigă dintr-o
dată: "omoară-mă", "împușcă-mă", "lăsați-mă să mor", "fă ceva, orice", "simt cum îmi ies intestinele",
"făceți-mi cezariană" etc.

Un reflex de ejecție real este compatibil cu un stadiu extatic/orgasmic, descris adesea ca fiind o stare
emoțională transcendentă.
Atunci când are loc un reflex de ejecție autentic, moașa poate uita de grijile ei obișnuite, de exemplu, de
distocia umărului, de dificultățile create de ieșirea capului în cazul nașterii "picioarele înainte", de
dificilul proces de rotație, lacerațiile perineale periculoase etc.

A înțelege arta moșitului ca fiind arta creării condițiilor pentru reflexul de ejecție a fătului - acest lucru ar
putea pava calea către o adevărată schimbare de paradigmă.

De mii de ani, diversele medii culturale au controlat mai mult sau mai puțin procesele fiziologice legate
de naștere. Au făcut acest lucru prin transmiterea unei credințe profund înrădăcinate - aceea că femeia
nu are abilitatea de a naște fără un ajutor: a ajuta este o modalitate subtilă de a controla.

Femeile în travaliu nu au nevoie de ajutor direct. Ele au nevoie în cea mai mare parte de protecție
împotriva oricărui factor care ar putea crește nivelul adrenalinei sau stimula neocortexul.

11. CE E DE ÎNVĂȚAT DE LA NAȘTERILE ACASĂ

Filmările cu nașteri acasă sunt mesaje vizuale care întăresc și mai mult condiționarea culturală (deja
profund înrădăcinată) că o femeie poate naște numai dacă este înconjurată de oameni care contribuie
cu energia și expertiza lor. Acesta este exact opusul mesajului corect: nevoia de bază din timpul
travaliului este de "a te simți în siguranță fără a te simți observată".

Nașterile nemedicalizate sunt de cele mai multe ori sigure - la naștere, nu există nimic urgent de făcut, în
afara faptului de a te asigura că mamei și fătului nu le e frig.

Unul dintre principalele obstacole ale nașterilor ușoare - în special al celor de acasă - este comuna
utilizare excesivă a limbajului. Am o colecție imensă de întrebări inutile, comentarii inutile și sfaturi
inutile provenind de la martorii bine intenționați ai nașterii.
Când o femeie din Marea Britanie decide să nască acasă și sună serviciul de moașe al ministerului
sănătății, regula este să se trimită două moașe. Cei care au stabilit această regulă nu își pot imagina că în
acest mod, nașterea ar putea fi mai complicată, iar nu mai sigură.

Atunci când doula este percepută ca o figură maternă pe care o femeie tânără se poate baza înainte, în
timpul și după naștere, fenomenul doula poate fi prezentat într-un mod pozitiv, ca un aspect al
redescoperirii moșitului autentic. Dacă, pe de altă parte, doula este doar o altă persoană care apare la
locul nașterii pe lângă moașă, doctor și tatăl copilului, prezența ei este contraproductivă. Dacă accentul
va cădea pe "trainingurile" doulei mai degrabă decât pe felul de a fi și personalitatea ei, fenomenul
doula va fi o oportunitate ratată.

Dacă teoreticienii nașterii ar fi fost conștienți de antagonismul dintre adrenalină și oxitocină, dacă ar fi
anticipat că, dacă este prezent la naștere, tatăl va ajunge la niveluri ridicate de hormoni de stres (fiind
îngrijorat de starea mamei), și dacă ar fi știut cât de contagioase sunt aceste eliberări de hormoni de
stres, participarea tatălui la naștere ar fi fost sporadică.

Sunt convins că cel mai bun mediu pentru nașterea unui copil este cel în care nu se află nimeni în
preajmă în afară de o moașă experimentată și tăcută sau o doula, percepută de femeia în travaliu ca o
figură maternă.

Caracteristica unică a sistemului de moașe și obstretică din Olanda este că moașa este considerată în
mod oficialprincipalul responsabil (subl. autorului). Obstreticianul joacă un rol de expert consultant,
doar la cerere. Până recent, Olanda nu a fost influențată prea mult de teoriile cu privire la naștere din
majoritatea țărilor occidentale. Acolo, obiceiul tradițional al soțului care, în timpul nașterii, merge să bea
ceva la cafenea sau își face de lucru pe lângă casă a persistat mai mult decât în alte țări.

Pe vremuri, când asistam personal la nașterile de acasă, făceam vizite la câteva zile după naștere. De
cele mai multe ori găseam mama fericită și activă cu bebelușul ei. La sfârșitul acestor vizite, întrebam din
politețe și de starea celorlalți ai familiei. Astfel am realizat că există probleme de sănătate comune ale
tatălui care a asistat la nașterea acasă. Aproape întotdeauna, diagnosticul era destul de precis, precum:
lumbago, pietre la rinichi, eczemă generalizată, dureri abdominale, dureri de dinți etc. Momentul în care
apăreau aceste probleme era prezentat întotdeauna ca fiind "cu ghinion". Dacă nu aș fi pus întrebările
acestea, nu aș fi putut identifica aceste probleme de sănătate aparent fără nici o legătură cu nașterea.
Lista mea de cazuri a devenit mai lungă, tot mai lungă atunci când am început să întreb, cu discreție,
despre aceste probleme. Interpretarea pe care o dau eu este că toate aceste probleme de sănătate pot
fi considerate aspecte diverse ale unei "depresii post-partum masculine".

Interesul meu asupra sănătății tatălui copilului în perioada perinatală m-a făcut să iau în considerare
comportamentul straniu al unor tați, în primele zile de după nașterea nemedicalizată. Unul a dispărut în
ziua imediat următoare nașterii, ducându-se în locul lui natal. Altul a simțit o urgență majoră de a juca
golf o zi întreagă. Altul nu se putea opri din jucat jocuri la computer. Putem include aici și cazul unui
bărbat de 35 de ani care a suferit primul lui atac de schizofrenie la 2 zile după nașterea copilului său.
După teoriile moderne, comportamentul din ziua nașterii al acestor bărbați a fost "normal". În mod
evident, toți acești bărbați au simțit nevoia să scape de realitatea zilnică, într-un fel sau altul. Fiziologia
modernă poate explica cum, în situații critice, există doar două moduri de a ne păstra sănătatea: "să
luptăm sau să zburăm" (fight or flight). Acești bărbați au simțit o nevoie urgentă de a-și proteja
sănătatea, evadând.

Un bărbat pe care l-am cunoscut personal a plătit un preț extrem de mare pentru reacțiile emoționale
puternice pe care le-a experimentat în timpul unei "minunate" nașteri în afara spitalului - o naștere în
ocean. Acest om a murit din cauza unui atac de cord, când copilul său nu avea decât câteva zile.

Tăierea cordonului ombilical înainte de eliminarea placentei este o perturbare periculoasă, de natură să
interfereze cu eliberarea oxitocinei. (...) A învăța lumea că această procedură nu este o necesitate
fiziologică ar putea avea consecințe enorme în ceea ce privește sănătatea publică. Puțini oameni cunosc
faptul că în câteva ore după naștere, cordonul ombilical este subțire, uscat, tare și exsanguin. Atunci
poate fi tăiat fără nici o precauție specială. Unul din efectele transmiterii acestor cunoștințe ar putea fi
eradicarea tetanosului neonatal - o cauză majoră a deceselor neonatale în țările în curs de dezvoltare.

Un alt efect al răspândirii acestor informații ar fi că astfel s-ar putea întrerupe procedurile de rutină care
forțează eliminarea placentei prin administrarea medicamentelor: aceste medicamente blochează
secreția principalului hormon al iubirii imediat după naștere. În termeni de civilizație, a face ca hormonii
iubirii să funcționeze din nou într-o asemenea perioadă critică ar trebui să fie un obiectiv primar.

12. STRATEGII DE VIITOR

Astăzi, numărul femeilor care dau naștere copilului și elimină placenta fără a fi asistate farmacologic este
atât de mic, încât strategiile obstretice (de mai jos), inspirate dintr-o abordare precaută, pot să pară
nerealiste.

Din cauza completei lipse de certitudine științifică, există motive serioase de a evita folosirea unor
cantități mari de oxitocină sintetică în travaliile prelungite, oxitocină asociată adesea cu anestezia
epidurală, cu riscul finalizării prin forceps, ventuză sau chiar cezariană.

Există motive serioase pentru a evita cezarienele planificate dinainte de travaliu. Atunci când se planifică
o cezariană înainte de începerea travaliului, nu există nici o garanție că bebelușul - în special plămânii săi
- este perfect matur. Hormonii materni și fetali asociați cu progresul travaliului contribuie la maturizarea
plămânilor. Riscurile ridicate de probleme respiratorii sunt bine documentate.

În general, o cezariană fără un travaliu prealabil implică faptul că fătul nu a participat la inițierea
travaliului. De asemenea, implică faptul că fătului nu i s-a dat oportunitatea de a-și declanșa sistemul
propriu de hormoni de stres. Dificultățile în alăptare sunt mult mai probabile decât în cazul unei
cezariene precedate de travaliu.

13. CUM SĂ INTERPRETĂM DURERILE FACERII

Astăzi suntem în măsură să înțelegem că există durere fiziologică în timpul nașterii, dar există, de
asemenea, și un sistem fiziologic pentru protecție împotriva durerii. Lucrul cel mai important este că
aceste componente ale sistemului fiziologic de protecție împotriva durerii au și alte roluri de jucat, în
afară de calmarea durerii. Cu alte cuvinte, durerea este o parte esențială a procesului fiziologic.

Știm încă de pe la sfârșitul anilor 70 că mamiferele în general, și femeile în particular, controlează

durerea nașterii prin eliberarea de substanțe asemănătoare cu morfina, numite endorfine. Eliberarea
endorfinelor este una dintre componentele sistemului fiziologic de protecție împotriva durerii. În aceeași
perioadă, am descoperit că aceste endorfine (beta-endorfine) stimulează secreția de prolactină,
hormonul matern și hormonul-cheie al lactației. Astfel, este posibil să luăm în calcul existența unui lanț
de evenimente, care începe cu durerea fiziologică din travaliu și duce la eliberarea hormonului
considerat necesar pentru secreția laptelui. Orice încercare de a elimina în mod electiv durerea va
neutraliza acest întreg lanț de evenimente.
Reducerea activității neocortexului este o altă componentă a sistemului de protecție. Atunci când
neocortexul este în repaus, durerea nu este integrată în sistemul nervos central așa cum se întâmplă în
alte situații. Acesta este modul în care putem explica situațiile în care femeile strigă "mă doare" în vreme
ce sunt "pe altă planetă". În zilele următoare, ele afirmă că nașterea nu a fost dureroasă.

Într-o astfel de perspectivă, obiectivul primar nu trebuie să fie eliminarea durerii din timpul nașterii.
Obiectivul primar ar trebui să fie să facem ca nașterile să fie cât mai ușoare posibil, astfel încât să
reducem nevoia de asistență farmacologică.

Trebuie să redescoperim nevoile de bază ale femeii în travaliu.

Când primul stadiu al travaliului este dificil și foarte dureros, obiectivul principal ar trebui să fie să
încercăm să reducem nivelul de adrenalină al mamei, deoarece adrenalina și oxitocina sunt
antagonistice.

Tindem să rezervăm piscina de naștere pentru femeile care trec prin contracții speciale, foarte
dureroase (în special, dureri lombre) și pentru a cele al căror cervix nu se dilată mai mult de 5 cm. În
aceste situații, de cele mai multe ori apare o cerere de medicamente. În cele mai multe cazuri, cervixul
se dilată complet după 1 oră sau 2 de imersie în apă. (…) Am observat că atunci când dilatarea nu a
progresat după o oră sau două în bazinul de naștere, rezultatul a fost întotdeauna recurgerea la
cezariană.

Un studiu suedez sugerează faptul că femeile care intră în bazinul cu apă cu dilatare de 5 cm sau mai
mare au parte de un travaliu mai scurt și o nevoie redusă de administrare a oxitocinei și analgeziei
epidurale.

Când femeia în travaliu puternic intră în piscină, are loc o alinare imediată a durerii și, prin urmare, o
reducere imediată a nivelului de hormoni de stres. De vreme ce hormonii de stres și oxitocina sunt
antagonistice, principalul răspuns pe termen scurt este atingerea unui nivel maxim de oxitocină și, în
consecință, un progres spectaculos al dilatării. Pe lângă acesta, există o reacție pe termen lung al
imersării în apă: acumularea a mai mult sânge la nivelul pieptului. Atunci când volumul de sânge din
piept crește, anumite celule specializate din atriile inimii eliberează un tip de hormon numit ANP (atrial
natriuretic peptide) care interferează cu activitatea glandei pituitare posterioare. Putem cu toții să
observăm care sunt efectele unei activități reduse ale glandei pituitare posterioare după ce stăm mai
mult timp în baie – urinăm mai ușor. Acest lucru înseamnă că eliberarea de vasopresină – hormonul
retenției apei – se reduce. În fapt, întregul lanț de reacții nu este încă elucidat. Am descoperit recent că
oxitocina – hormonul iubirii – are receptori în inimă (!) și că este un regulator al ANP.

Prima recomandare practică cu privire la nașterile în apă este referitoare la momentul imersării.
Moașele cu experiență știu multe trucuri pentru a ajuta femeile să aibă suficientă răbdare pentru a
aștepta, în mod ideal, să ajungă la mijlocul dilatației. Un duș – ceea ce implică de obicei intimitate
completă – este un exemplu a ceea ce poate sugera moașa în timpul acestei așteptări. Un studiu
publicat în British Medical Journal indică limpede faptul că multe femei stau prea mult în baie. Unul
dintre motive este acela că ele intră în baie cu mult timp înainte de a fi ajuns la 5 cm dilatație.

A doua recomandare este de a evita planificarea nașterii în apă. Nașterea în apă este o posibilitate
atunci când apare după o serie scurtă de contracții foarte puternice în apă. Dar ea nu trebuie să devină
un obiectiv. Atunci când o femeie își propune să nască în apă, s-ar putea să cadă prizonieră propriului
proiect – ea va fi tentată să stea în baie în vreme ce contracțiile se slăbesc, cu riscul de a-și prelungi
stadiile 2 și 3 de travaliu. În general, femeile ar trebui să evite să-și creeze un scenariu al nașterii.

Este frecventă confuzia dintre “naștere în apă” și “naștere naturală”. Dar să nu uităm că focile, mamifere
pronunțat acvatice, dau naștere pe uscat. De asemenea, trebuie să reținem că simțul mirosului - care
este foarte important în interacțiunea dintre mamă și nou-născut – este neutralizat în cazul nașterii în
apă.

O recomandare simplă în privința temperaturii apei: este ușor să verificați că temperatura apei nu
depășește 37 grade Celsius (temperatura corpului mamei). Au fost raportate două cazuri de decese
neonatale după imersia în timpul nașterii în băi fierbinți prelungi (39,7 grade Celsius într-unul dintre
cazuri). Explicația propusă ar fi că feții au ajuns la temperaturi ridicate (temperatura fătului este cu un
grad mai mare decât temperatura mamei) și nu-și au putut îndeplini nevoia de oxigen. Fătul respectiv a
avut o problemă de eliminare a căldurii.

14. VIITORUL ASISTĂRII FARMACOLOGICE A NAȘTERII

Există o serie de studii care sugerează nevoia de a gândi pe termen lung atunci când se execută
manipulări ale receptorilor cerebrali în timpul fazelor timpurii de dezvoltare. De exemplu, dacă șobolanii
masculi au fost expuși la diazepam înainte de a se naște, eliberarea de testosteron așteptată în
adolescență nu mai are loc.

15. INDUSTRIALIZAREA NAȘTERII ÎN EPOCA PLASTICULUI IEFTIN

În era plasticului ieftin, toate aspectele activității umane sunt mai mult sau mai puțin industrializate.
Industrializarea include conceptul de standardizare. Trebuie să înțelegem faptul că femeile moderne
ajung la termen într-un stadiu emoțional puternic influențat de îngrijirea prenatală standardizată.

În viața noastră de zi cu zi, cu toții putem să observăm că a devenit imposibil să întâlnești o femeie
gravidă “normală”. Tuturor femeilor însărcinate li s-a dat cel puțin un motiv de îngrijorare serioasă. “Ești
prea bătrână sau ești prea tânără”, “ai tensiunea prea mică sau prea mare”, “judecând după analize,
există riscul să ai un copil cu sindromul Down”, “nu ai luat acid folic la timp și acum există riscul de spina
bifida”, “nu ești imunizată contra rubeolei”, “ai rH negativ”, “câștigi în greutate prea repede sau prea
încet”, “ești anemică – trebuie să iei fier”, “ai risc de hemoragie fiindcă ai prea puține leucocite”, “ai
diabet gestațional”, “copilul e prea mare sau prea mic”, “e prea mult lichid în jurul copilului”, “nu ai
îndeajuns de mult lichid”, “placenta e jos”, “după ultima ecografie, se pare că cordonul e înfășurat în
jurul gâtului”, “copilul nu și-a întors capul încă”, “ai streptococi de tip B în vagin”, “în țara noastră de
obicei facem teste de toxoplasmoză și citomegalovirus”, “dacă nu naști până miercuri, trebuie să
inducem travaliul” etc. În cele din urmă, atunci când travaliul e gata-gata să înceapă, se pare că spatele
copilului e pe dreapta – nașterile sunt mai ușoare când spatele copilului e pe stânga.

Este evident faptul că stilul dominant al îngrijirii prenatale – concentrându-se constant numai pe
potențialele probleme – are un efect “nocebo” inerent. Efectul nocebo este un efect negativ asupra
stării emoționale a femeilor însărcinate și, indirect, asupra familiilor lor. El își face apariția oridecâteori
un cadru de sănătate face mai mult rău decât bine interferând cu imaginația, fanteziile sau credințele
unui pacient sau ale unei femei însărcinate.

Până acum, stabilimentul medical a ignorat efectele îngrijirii prenatale standardizate asupra stării
emoționale a femeilor însărcinate.
În loc să ne concentrăm pe prevenirea unui număr limitat de probleme maternale, nu ar fi mai avantajos
să promovăm sănătatea în mod pozitiv și să dezvoltăm gândirea pe termen lung?