TENNESSEE WILLIAMS

Camino real
Personajele:
GUTMAN.
SUPRAVIEŢUITORUL.
ROSITA.
PRIMUL OFIŢER.
AL DOILEA OFIŢER.
JACQUES CASANOVA.
LA MADRECITA.
FIUL EI.
KILROY.
PRIMUL GUNOIER.
AL DOILEA GUNOIER.
ABDULLAH.
BEŢIVUL.
A. RATT.
TÂNĂRUL.
LOAN SHARK.
BARONUL DE CHARLUS.
LOBO.
POLIŢISTUL.
MĂSCĂRICIUL COCOŞAT.
MARGUERITE GAUTIER.
LADY MULLIGAN.
CHELNERUL.
LORDUL BYRON.
AGENTUL.
PILOTUL.
LORDUL MULLIGAN.
ŢIGANCA.
FIICA EI, ESMERALDA.
DOICA.
EVA.
INSTRUCTORUL MEDICAL.
ASISTENTUL LUI.
 DON QUIJOTE.
SANCHO PÂNZA.
PRUDENCE DUVERNOY.
OLYMPE.
VÂNZĂTORI AMBULANŢI.
PASAGERI.
TRECĂTORI.

La ridicarea cortinei scena este aproape în întuneric, vâjâitul

puternic al vântului se aude ca un cântec, acompaniat de reverberaţii
repetate la intervale egale, asemenea zgomotului îndepărtat de valuri sau
exploziei de obuze. De deasupra vechiului zid din fundul scenei şi de
dincclo de munţii din spatele zidului, se zbat zorile ca o pasăre albă
prinsă-ntr-o plasă, care-i zădărniceşte încercările de a se ridica în zbor,
şi trimit raze albe de lumină.
Pe încetul, decorul începe să se desluşească: piaţa unui port din
zona tropicelor, în care domneşte învălmăşeala, nu lipsită de armonie, a
unor oraşe ca Tanger, Havana, Vera Cruz, Casablanca, Shanghai, New
Orleans, întinse fără oprelişte de-a lungul ccastei.
În stingă scenei se află partea luxoasă a străzii, cu faţada hotelului
„Siete Mares” şi terasa lui joasă, cu scaune şi mese din fier vopsit în alb,
cu tăblii de sticlă. În vitrina uriaşă de la parter, două manechine elegant
îmbrăcate, cu zâmbet pictat pe chip, privesc spre piaţă; unul sade,
celălalt stă în picioare. La etaj e un balcon, plasat în dreptul unei
ferestre; prin fereastră se vede un perete pe care e expusă o pasăre fenix
pictată pe mătase; pasărea e uşor luminată şi va rămâne în lumină tot
timpul spectacolului, resurecţia fiind unul din sensurile majcre ale
piesei.
Vis-h-vis de hctel e strada Skid Row, cu tarabele împestriţate ale
ţiganilor, prăvălia lui Lcan Sharh, cu cbiecte amanetate în vitrină, şi
hctelul „Ritz Men Only” cu camere ieftine şi probabil pline de ploşniţe.
Deasupra uşii de intrare de la parter, există o fereastră în care îşi face
din când în când apariţia un beţiv, amintind titlurile uncr cântece
potrivite sau în contradicţie cu evenimentele din scenă.
De la poalele vechiului zid se ridică până în vârful lui o scară
uriaşă, terminată printr-un arc pe sub care se trece spre aşa numita
„Terra Incognito,” – meleagul pustiu ce se întinde dincolo de zidul cetăţii
până la munţii îndepărtaţi cu crestele înzăpezite.
În faţă, de o parte şi de cealaltă a scenei, două arcuri marchează
accesul spre două străduţe înfundate.
 Îndată după ridicarea cortinei, un reflector trimite o lumină
albastră spre intervalul dintre scaune, pe care înaintează, venind din
fundul sălii, Don Quijote de la Mancha, îmbrăcat ca un om care a
călătorit multă vreme prin deşert. La intrarea în sală strigă „Hola I” cu
voce spartă de bătrân, dar încă puternică. Ii răspunde Sancho Pânza, din
al cărui ton înţelegem că e ostenit şi ajuns la capătxd răbdării.
Împiedeeându-se din pricina oboselii, care însă i-a răpus doar trupul,
bătrânul cavaler străbate sala, urmat la câţiva paşi de Sancho Pânza,
purtând echipamentul seniorului, de la platoşa medievală până la
termosul cu băutură. Strigă din când în când unul spre celălalt.
Don (declamă încereând să acopere vântul, cu vocea Quijote
aproape tot atât de bătrână ca şi a vântului): Albastrul e culoarea
depărtărilor.
Sancho (ostenit, din urmă-i): Da. Depărtările-s albastre.
Don Quijote Tot albastrul e şi culoarea nobleţii.
Sancho Da, nobleţea e albastră.
Don Albastrul e culoarea depărtărilor şi a nobleţii, Quijote de aceea
bătrânul cavaler va purta întotdeauna un capăt de panglică albastra.
Clătinându-se de oboseală, loveşte din greşeală umărul unui
spectator; îşi cere mormăind iertare.
Sancho Da, un capăt de panglică albastră.
Don Un capăt de panglică albastră, pălită de vreme, Quijote
ascunsă sub armura-i învechită, sau legată în vârful săbiei, în vârful
neînfricatei sale săbii. Slujeşte spre a aminti bătrânului cavaler de
depărtările pe unde l-au dus paşii şi de cele pe unde-l vor duce de acum
înainte.
Sancho mormăie echivalentul spaniol al cuvântului, rahat”, în
timp ce bucăţi de armură ruginită cad zdrăngănind în intervalul dintre
spectatori.
Don Quijote a ajuns în dreptul treptelor ce urcă spre scenă. Se
opreşte ca-n pragul unui vis ce s-a sfârşit sau care abia începe. Sancho
vine din urmă, cu armura zdrăngănind. Domnul Gutman – gras şi
impunător, îmbrăcat într-un costum din pânză de in, purtând pe cap un
coif ţuguiat – apare in
Gutman
Don
Quijote
Sancho
Don
Quijote
Sancho
Don
Quijote
Sancho
 Don
Quijote
Poliţistul
Gutman Poliţistul
Gutman
L
Don Quijote balconul hotelului „Siete Mares”, abia luminat. Un
papagal alb scoţând sunete ascuţite sade cocoţat pe mina lui.
Taci, Aurora.
Spre a-i aminti bătrânului cavaler şi de meleagurile înverzite în
care a trăit când era tânăr, înainte ca vorbele Adevăr.! (gâfâind): Adevăr.
Vitejie!
Vitejie.
(ridicând sabia): Datorie!
Datorie.
Să-şi fi pierdut noima, prefăcându-se în mor-măieli' rostite de un
bătrân călugăr, în timp ce roade-o ciosvârtă de oaie la cină.
Gutman face semn celor dci poliţişti care se află în piaţă şi care, cu
lanterne roşii în mină, aleargă unul în stânga, celălalt în dreapta
avanscenei, lăsând să cadă o barieră vopsită în dungi albe şi negre;
avanscena devine astfel zonă de hotar. Unul dintre poliţişti, cu mâna pe
patul puştii, se îndreaptă spre cei dci, opriţi lingă scări.
Vien aqui.
Sancho ezită, dar Don Quijcte păşeşte demn spre barieră. Poliţistul
ridică lanterna, luminându-i faţa roşie, prelungă şi impresionant de
gravă; îl pipăie căutându-l de arme, găseşte un cuţit vechi şi ruginit, pe
care-l priveşte şi apei îl aruncă dispreţuitor.
Sus papeles! Sus documentos.
Don Quijote scoate cu mâini tremurânde nişte hârtii vechi şi
mototolite din căptuşeala pălăriei.
(nerăbdător): Cine e?
Un bătrân pe nume Quijote care bântuie pustiurile. A! E aşteptat!
Dă-i drumul.
Poliţiştii ridică bariera, unul se aşază pe terasă şi fumează. Sancho
nu vrea să înainteze. În timpul certei, Den Quijote şi Sancho se
deplasează înapoi spre intervalul dintre spectatori.
Înainte!
Sancho
Don Quijote
Sancho
Don Quijote Sancho
Don Quijote Sancho
Don Quijote
Sancho
 Don
Quijote Sancho
Don Quijote
Ba nu. Cunosc eu locul ăsta. (Scoate un pergament mototolit.) E
trecut pe hartă. Ia te uită ce scrie aici: „Mergi până ce ajungi la o cetate
în formă de pătrat, împrejmuită de zid: acolo ia sfârşit Camino Real şi
începe Câmino Real. Acolo să te opreşti, călătorule – aşa scrie – şi să faci
cale întoarsă, căci în locul acela izvorul omeniei a secătuit şi.”
(smulge harta şi citeşte cu glas tare mai departe): „. Nici păsări nu
vieţuiesc altele decât cele aflate în puterea omului şi închise în. (apropie
harta de nas). Colivii!”'
(rugă insistentă): Să ne întoarcem înapoi în La Mancha! înainte!
A sosit vremea întoarcerii!
Nicicând nu va sosi vremea întoarcerii!
Eu mă întorc în La Mancha. (Aruncă echipamentul de cavaler în
fossă.) Fără mine?
(din sală, venind spre scenă): Cu sau fără tine, stăpân ostenit şi
fără de astâmpăr! (implorând): Saaaaan-choooooo!
(din capul intervalului): Mă întorc în La Maaaan chaaaa. (Dispare
odată cu lumina albastră a reflectorului orientat spre interval. Poliţistul
aruncă ţigara şi iese din piaţă. Vântul geme şi Gutman surâde, în vreme
ce Bătrânul Cavaler, copleşit de amărăciune, îşi face intrarea în piaţă.)
(privind în jur): Singur. (Spre uimirea lui, vorba e reluată şi şoptită ca un
ecou de către nişte Personaje până acum nevăzute, ghemuite sub scară
şi pe Ungă zidul cetăţii. Don Quijote se sprijină în lance şi comentează cu
zâmbet amar:) Când, după cât se vede, sunt atâţia oameni singuri pe
lume, ar fi de neiertat să fii atât de egoist încât să-ţi porţi singurătatea de
unul singur.
Scutură o pătură plină de praf. Braţe se întind spre el din umbră
şi şoapte îl îmbie:
Voci
Don
Quijote
Gutman
Don
Quijote
Gutman
Dormi. Dormi. Dormi.
(aşternându-şi pătura): Da, voi dormi, voi dormi şi voi visa lângă
zidul acestui oraş.
O mandolină sau o ghitară cântă „Privighetoarea Franţei”.
Şi-n vis voi vedea desfăşurându-se o procesiune, un spectacol cu
măşti ca-n vremuri de demult, şi-mi voi aminti vechi înţelesuri, sau
poate voi descoperi altele noi; iar când mă voi trezi din somn şi va înceta
acest vis răscolitor, voi alege una dintre umbrele lui şi-o voi lua să-mi ţie
tovărăşie în locul lui Sancho. (îşi suflă nasul cu degetele, pe care şi le
şterge de poala hainei.) O tovărăşie nouă nu poate fi ca una veche, căci
lipseşte obişnuinţa, dar totuşi. Uneori noul tovarăş seamănă cu cel
vechi, deosebindu-se, în bine sau în rău, la chip şi-nfăţişare doar; şi-ar fi
dovadă de egoism din parte-mi să-mi port singurătatea de unul singur.
(Coboară, împleti-cindu-se, pe trecerea înclinată de sub scară pe care
stau ghemuiţi majoritatea oamenilor de pe stradă, adăpostiţi sub
umbrelele tarabelor.)
Papagalul alb secate un ţipăt strident.
Taci, Aurora.
Iar mâine, la acelaşi timp al zilei, pe care noi îl numim madrugada
– cel mai frumos din toate cuvintele, în afară de cuvântul alba, care tot
zori înseamnă. Da, mâine în zori, voi porni la drum, însoţit de un tovarăş
nou, fără să mă despart de acest vechi capăt de panglică albastră, care
să-mi amintească de depărtările străbătute şi de cele pe unde mă vor
duce paşii de acum încolo, care să-mi amintească.
Papagalul ţipă iar.
Don Quijote dă din cap, încuviinţând parcă intervenţia păsării şi
învelindu-se în pătură, se aciuieşte stib scara cea mare.
(mângâind creasta papagalului): Linişteşte-te, Aurora. Ştiu că-i
dimineaţă.
În lumina zilei, poarta devine argintie, apei pe încetul aurie.
Vânzătorii s-au trezit şi se agită îndărătul tejghelelor cu acc-perământ
alb. Se deschide tejgheaua ţigăncii. Un bărbat înalt, cu siluetă elegantă,
trecut de jlcarea vârstei, (Jacques Casa-nova), traversează scena ieşind
de la hotelul „Siete Mares”
Prudence Jacques
Prudence Jacques
Prudence Jacques
Prudence Jacques şi îndreptându-se spre prăvălia lui Loan Shark;
în timp ce Gutman vorbeşte, el scoate din buzunar cutiuţa de argint în
care-şi ţine tutunul de prizat. Poartă, ca mai tcate personajele legendare
din piesă cu excepţia lui Den Quijcte, un costum modern cu câteva
elemente amintind perioada de care îi este legat numele. În cazul lui
Casancva, bastonul, cutia de tulim şi poate o jiletcă de mătase sub haină
sunt suficiente. În aproape tcate împrejurările, îşi ţine semeţ capul de
şoim; dar îşi menţine ţinuta cu preţul unei încordări creseânde.
E dimineaţă şi dimineaţa a trecut. E după-amiază, ha, ha! Acum
trebuie să cobor, ca să anunţ începutul visului acestui bătrân hoinar.
Dispare din balcon, în vreme ce Prudence Duvernoy, abia trezită
din somnul de după-masă, iese cu paşi împiedicaţi din hctel. Coboară
spre poartă în clinchetul mărgelelor şi-al brăţărilor; ţine deasupra
capului o umbrelă de mătase verde decolorată, iar de sub pălăria hâdă,
împodobită cu trandafiri de mătase care de mult şi-au pierdut
prospeţimea, se preling şuviţe de păr vopsit în roşu; îşi caută căţelul.
Trique? Trique?
Jacques iese din prăvălia lui Lcan Shark, băgând supărat cutiuţa
de tutun în buzunar.
Mai bine-o dau unui cerşetor de pomană. Această piesă e un
Boucheron veritabil, am câştigat-o la un joc de faro la Ţarskoe Selo, la
palat, în iarna anului.
Vânzătorul trânteşte uşa prăvăliei. Jacques tresare, apei dă din
umeri şi vrea să traverseze strada. Bătrâna Prudence stă plecată peste
corcitura cenuşie şi murdaiă care trage să moară Ungă fântina.
Trique! Vai, Trique!
Abdullah, Jiul ţigăncii, o priveşte râzând.
(dojenitor): E îngrozitor pentru o femeie bătrână să supravieţuiască
câinilor ei. (Se îndreaptă spre
Prudence şi încearcă cu blândeţe să-i ia dinele din braţe.) Doamnă,
nu e Trique.
Când m-am trezit, n-am mai găsit-o în coşul ei.
Uneori dormim prea mult după-masă, şi când ne trezim băgăm de
seamă că multe s-au schimbat împrejurul nostru, Signora.
A! sunteţi italian?
Din Veneţia, Signora.
Prudence Ah! Veneţia, oraşul perlelor! V-am văzut aseară pe
terasă, luând masa cu. Ah! tare sunt îngrijorată din pricina ei! îi sunt
prietenă veche, poate v-a pomenit de mine: Prudence Duvernoy? Pe
vremuri, la Paris, eram prietena ei cea mai bună, dar acum nu mai ţine
minte nimic. Sper s-aveţi oarecare influenţă asupra ei.
Se aude un vals de pe vremea când Camille trăia la Paris.
V-aş ruga să-i transmiteţi un mesaj din partea unui domn bătrân
şi bogat, pe care l-a întâlnit într-una din staţiunile balneare unde mergea
să-şi îngrijească sănătatea. Semăna cu fiica lui, care-a murit de plămâni,
şi de aceea o adora pe Camille, şi-ar fi fost în stare să-şi cheltuiască
toată averea pentru ea. Da' ea, mă rog, ce credeţi că a făcut? S-a
îndrăgostit de un tânăr care n-avea o leţcaie, că-l dezmoştenise tat-su
din cauza ei. Aşa ceva nu se face, în orice caz nu se mai face acuma: pe
Camino Real trebuie să ai simţul realităţii!
Gutman a ieşit pe terasă; anunţă:
Gutman Prima răspântie pe Camino Real.
Prudence
LA PRIMA RĂSPÂNTIE
Jacques
Prudence Jacques
Prudence
Prudence
 (continuând): Pe Camino Real trebuie să ai simţ practic. Vă rog,
domnule, transmiteţi-i următorul mesaj: o roagă să se întoarcă la el,
acceptând orice condiţii! (Vorbeşte cu din ce în ce mai mult patos.) Serile
va fi liberă. El nu-i cere decât dimineţile; pentru bărbaţii bătrâni,
dimineţile sunt greu de suportat, pentru că inima le bate încet; el nu-i
cere decât dimineţile. De fapt, aşa e şi firesc! O învoială cât se poate de
înţeleaptă. Domnii bătrâni să se mulţumească cu timpul liber pe care li-l
dăruie o femeie până la cină. Aşa i-am spus! Şi i-am mai spus ca biata
Camille nu e sănătoasă! Trebuie îngrijită cu multă atenţie! Are datorii,
datornicii se îmbulzesc la uşa ei! „Ce datorii are?” m-a întrebat, şi
Doamne! ce de-a socoteli am început să-i fac! Bijuterii puse amanet,
perle, inele, coliere, brăţări, cercei cu diamante! Cai scoşi la vânzare prin
licitaţie publică.
(speriat de torentul de vorbe): Signora, Signora, tot ce-mi spuneţi
sunt. Ce? Vise.
Gutman râde. De departe se aude o femeie cântând.
(continuând cu mai puţină convingere): Nu sunteţi chiar atât de
tânăr cât mi-am închipuit când v-am văzut aseară la lumina luminărilor,
pe terasă. Ah! dar. Ei, ei! cred c-a mai rămas în piaţa asta o fântână care
n-a secat încă!
/îmbrânceşte cu un gest obscen. El se dă înapci; Gutman râde.
Jacques se îndepărtează, dar ea îl apucă de braţ şi şuvciul de verbe
continuă:
Nu plecaţi, staţi şi ascultaţi-mă! Flacăra ei abia mai arde. Dar
parcă poţi şti? Dacă moartea întârzie şi-ajunge prin spitale? Mai bine să
te culeagă gunoierii şi să te-arunce la crematoriu. Ah! De câte ori nu i-
am spus să nu mai viseze cu ochii deschişi. Viaţa nu e vis, visul trece
Jacques
Prudence Gutman
Prudence Gutman
Olympe
Gutman ca un. Să nu vă lăsaţi păcălit de înfăţişarea ei distinsă.
Fata asta s-a plimbat pe Camino Real în trăsuri elegante, dar i-a
măsurat trotuarele şi cu piciorul! Cunoaşte fiecare piatră a caldarî-
mului, cât ţine Camino Real. Aşa că, vă rog, spuneţi-i dumneavoastră, că
pe mine nu m-ascultă. S-au schimbat timpurile, s-au schimbat şi
oamenii, nu mai e ca pe vremea când eram noi prietene la Paris; acum
ne alungăm amanţii tineri cu pielea de mătase şi ochii curaţi ca
rugăciunea de copil, îi alungăm la fel de firesc cum dăm la o parte
perechea albă de mănuşi bune de purtat doar vara, alegând mănuşile
negre de iarnă.
Vecea care cântă creşte, apoi descreşte.
 Iertaţi-mă, Doamnă. (Se smulge din strânsoarea ei, intrând iute în
hotelul „Siete Mares”.) (uluită, către Gutman): Unde ne aflăm? La prima
răspântie. N-am auzit anunţul. (rece): îl auzi acuma.
Olympe iese din hclul hotelului, cu o umbrelă de mătase portocalie
ca o lună plină.
A, aici, erai, te-am căutat peste tot, printre oameni şi gunoaie, mai
ales printre gunoaie.
Pornesc amândouă spre piaţa însorită, luate parcă de vânt, şi
dispar în cele din urmă pe sub arcul maur din dreapta scenei. Cântecul
amuţeşte.
(aprinzându-şi o ţigaretă subţire): A doua răspântie pe Camino
Real.
Rosita
CEA DE-A DOUA RĂSPÂNTIE
După anunţul lui Gutman, se aude un ţipăt răguşit. Un om în
zdrenţe, cu pielea înnegrită de soare, vine rostcgclindu-se pe cărarea în
pantă ce duce spre piaţă. Cată în jurul lui de parcă ar fi orb, întrebând
în şcaptă: „A dcnde la fuente?” Se loveşte de bătrâna prostituată Rosita,
care rânjeşte hâdă şi-% spune ceva, ridicându-şi fusta ruptă şi murdară.
Apei, batjc- cv. (coritoare, îi dă un brânci spre fântina. Omul cade pe
burtă şi-şi 1(.; i, înfige mâinile în jgheabul secat. Încearcă să se ridice în
picioare, sccţând un ţipăt deznădăjduit.
ŞgPţyţVIPŢUlTORUL La fuenta estâ secea!
R”'! Rosita râde ca scoasă din minţi, dar ceilalţi oameni de pe
stradă „' *>' gem. Se aude zdrăngănind o tărtăcuţă uscată.
Fântâna a secat, dar la „Siete Mares” găseşti băutură câtă pofteşti!
/împinge spre hotel. Proprietarul acestuia Gutman iese în prag,
trăgând dintr-o ţigară subţire de foi şi făcându-şi viiit cu o frunză de
palmier. În timp ce Supravieţuitorul înaintează, Gutman fluieră. Pe
terasa de jos apare un om îmbrăcat în uniformă militară.
Întoarce-te de unde-ai venit.
Supravieţuitorul înaintează cu paşi nesiguri. Militarul trage şi-l
nimereşte. Omul duce mâna la pântece, se răsuceşte cu faţa pierdută,
priveşte spre cer, se poticneşte păşind spre fântână, în timpul scenei
care urmează, până la intrarea Madrecitei şi-a Fiului ei, Supravieţuitorul
se Urăşte pe marginea betonată a fântânii, nebăgat în seamă de ceilalţi,
ca un câine de pripas ce-şi dă duhul într-o ţară bântuită de fcarnete.
Jacques Casancva apare pe terasa hotelului „Siete Mares”. Trece pe lingă
proprietarul hotelului, care rămâne impasibil, cebeară o treaptă şi se
opreşte în faţa lui Gutman, fără să-l privească.
(cu infinită oboseală şi dezgust): Ce se întâmplă?
(senin): Am ajuns la cea de-a doua răspântie din cele şaisprezece
câte sunt pe Camino Real. E ora cinci. Iar soarele^ acest bătrân leu
furios, a aruncat o ultimă privire în urmă-i, a mârâit şi s-a îndreptat,
răsucindu-şi coada, spre umbra
Militarul
Jacques Gutman răcoroasă a Sierrei. Oaspeţii noştri tocmai se
trezesc din somnul de după-masă.
Supravieţuitorul vine în avanscenă, nu ca un muribund, ci ca un
orator timid care a uitat cuvintele cu care trebuia să înceapă. E doar
puţin aplecat, acoperind cu mina pata roşie din dreptul pântecelui. Doi,
trei vânzăteri ambulanţi se plimbă strigând: „Taccs, tacos, fritos.”
„Loteria, loteria”. Rosita se-nvârte prin piaţă strigând: „Amcr? Amor?”,
trăgând de decolteul bluzei murdare ca să-şi arate cit mai mult din sinii
căzuţi. Supravieţuitorul ajunge în capul scării ce duce în fossa orchestrei
şi se sprijină de ea, privind gânditor, ca un pasager peste parapetul unui
vas care intră într-un port necunoscut şi ciudat.
Gutman (continuând): Sunt extrem de obosiţi, oaspeţii noştri de la
„Siete Mares”, toţi au puţină febră, întrebări circulă din gură în gură şi
între ei s-a creat o complicitate vinovată, de parcă şi-ar trece pe sub
mână bani falşi, droguri, poze pornografice. (Se apleacă înainte şi
şuşoteşte:) „Ce-i aici? Unde suntem? Care-i înţelesul. Şşşt!” Ha ha.
Supravieţuitorul (cu glas scăzut, către public): Am avut odată un
poney pe care îl chema Peeto. Adulmeca mirosul furtunii, înainte ca norii
să fi trecut peste crestele Sierrei. Vânzătorul Tacos, tacos, fritos. Rosita
Amor? Amor?
Lady (către un chelner, pe terasă): Eşti sigur că nu Mulligan m-a
căutat nimeni? Aşteptam pe cineva. Gutman (cu zâmbetul pe buze):
Oaspeţii mei sunt buimaci şi obosiţi, dar la ceasul acesta al zilei îşi
adună puterile şi coboară cu ascensorul, ameţiţi de gin, îndreptându-se
cu paşi plutitori spre holurile hotelului unde schimbă între ei păreri şi
informaţii despre croitori renumiţi, restaurante, vinuri scumpe, coafori,
chirurgie estetică, fete şi bărbaţi tineri sensibili la oferte băneşti.
Dinăuntru se aude zumzet de conversaţie şi râsete.
Îi auziţi? Au şi început să converseze. Jacques (lovind cu bastonul
în cimentul terasei): Te-am întrebat ce se petrece în piaţă! Gutman Ah! în
piaţă – ha, ha! Ce se petrece în piaţă nu ne interesează.
Jacques Am auzit focuri de pistol.
Gutman S-au tras ca să vă amintească ce noroc aveţi că staţi aici.
Fântâna publică a secat, după cum ştii, iar „Siete Mares” a fost construit
deasupra sin-' gurului izvor din Tierra Caliente, şi bineînţeles că acest
privilegiu trebuie apărat chiar dacă uneori sunt nevoit să recurg la legea
marţială.
Ghitara îşi reia melodia.
Supravieţuitorul Când poney-ul meu Peeto a văzut lumina zilei,
numaidecât s-a ridicat în patru picioare şi a acceptat lumea. A fost mai
înţelept ca mine. Vânzătorul Fritos, fritos, tacos!
 Rosita Amor!
Supravieţuitorul Când a împlinit anul, era mai înţelept ca
Dumnezeu!
Vlntul trece cântând peste piaţă; se aude zcrnăind o tărtăcuţă
uscată.
„Peeto, Peeto!” strigau după el copiii indieni, încercând să-l
oprească – încercând să oprească vântul!
Supravieţuitorul Iasă să-i cadă capul pe piept. Se aşază încet, cu
mişcări de cm bătrân, pe o bancă. Jacques izbeşte iar cu bastonul în
cimentul terasei şi porneşte spre Supravieţuitor. Poliţistul îl apucă de
braţ.
Ia mâna de pe mine!
Stai pe loc.
Vă rog, rămâneţi pe terasă, Signor Casanova.]
(fioros): Un coniac.
Chelnerul şopteşte ceva la urechea lui Gutman, Gutman râde
sarcastic.
Oberul m-a informat că nu mai aveţi credit nici I la bar nici la
restaurant. Spune că ar putea acoperi terasa cu notele de plată pe care
nu le-aţi 1 onorat.
Ce obrăznicie! I-am explicat doar că aştept să-mi sosească un plic,
care întârzie din pricina poştei. | Serviciul poştal în ţara asta e complet
dezorganizat, şi dumneata o ştii prea bine. De asemeni j mai ştii că
domnişoara Gautier va garanta pentru (poliţele mele!
Atunci, n-are decât să le achite până la cină, dacă vi se face foame.
Jacques
Poliţistul
Gutman
Jacques
Gutman
Jacques
Gutman
Jacques Gutman
Jacques Gutman
Jacques
Gutman
Nu sunt învăţat să fiu tratat astfel pe Camino Real!
O să vă învăţaţi, o să vă învăţaţi după ce o să petreceţi o singură
noapte la „Ritz Men Only”. Acolo va trebui să vă mutaţi cartierul general
dacă plicul cu cecuri nu soseşte până diseară. Te asigur că nu voi face
aşa ceva. Niciodată! Luaţi seama, bătrâne şoim, că vă răscoleşte vântul
penele!
Jacques cade tremurând pe scaun.
 Daţi-i o înghiţitură de brandy până nu leşină. Furia este un lux pe
care nu şi-l pot permite decât tinerii, căci vinele lor sunt elastice, pe când
ale lui plesnesc uşor.
Iată-mă şezând şi îndurând ocări pentru un deget de brandy, în
vreme ce chiar în faţa mea.
Cântăreaţa, La Madrecita, apare în piaţă. E oarbă şi o călăuzeşte
un tânăr în zdrenţe. Chelnerul îi aduce băutură lui Jacques.
Un om trage să moară ca un câine de pripas. Voi lua băutura. O
voi bea. Inima mea e prea obosită pentru a se frânge, inima mea e prea
obosită pentru. A se. Frânge.
La Madrecita cântă cu glas scăzut. Ridică încet braţul, arătând
spre Supravieţuitorul prăvălit pe scările pieţei.
(deodată): Daţi-mi telefonul. Vreau legătura cu Palatul. Trebuie să
vorbesc cu Generalissimul, repede, repede, repede!
Supravieţuitorul se ridică anevoie şi se târăşte foarte încet spre
braţele întinse ale Micuţei Oarbe. $L
Generalissimul? Aici Gutman. Să trăieşti, iubitule. S-a petrecut un
mic incident în piaţă. Ţi-aminteşti de grupul de tineri exploratori care au
vrut să străbată deşertul cu piciorul? Ei bine, unul dintre ei s-a întors.
Era foarte însetat. A dat peste fântâna secată. Atunci s-a îndreptat spre
hotel. I s-a atras politicos atenţia să nu înainteze. Dar n-a ţinut seama
de avertisment. A trebuit să trecem la acţiune. Iar acum, acum. O ştii pe
femeia aia bătrână căreia i se spune La Madrecita? Ei bine, a apărut în
piaţă însoţită de tânărul pe care oamenii îl numesc Visătorul.
Supravieţuitorul Donde? Visătorul Aqui!
Gutman (continuă): îţi aminteşti de ăştia doi? Ţi-a pomenit odată
de ei. Iar tu ai spus: „Sânt'nişte visători inofensivi şi poporul îi iubeşte”.
„Ce – te-am întrebat – este inofensiv la un visate şi ce – te-am mai
întrebat – este inofensiv în dragostea poporului? Revoluţia are nevoie d”|
visători capabili, care să-şi amintească visele, dragostea poporului îţi
aparţine în exclusivitat ţie, Generalissime!” Iată că acum oarba şi-a
recăpătat vederea şi-i întinde braţele Supravie ţuitorului rănit, iar omul
cu ghitara îl poart spre ea.
Interpreţii execută acţiunea descrisă.
Aşteaptă o clipă! Există primejdia ca acel cuvânt interzis să fie
rostit. Da! Cuvântul interzis este pe cale de a fi rostit.
Visătorul îşi petrece braţul pe după umerii Supravieţuitorului,
orbit şi strigă:
Hermano!
Strigătul trece din gură în gură, se răspândeşte ca un foc, mur
murul mulţimii se înteţeţte. Înaintează cu toţii întinzândbra fele a rugă,
ţipând ca oamenii flămânzi la vederea pâinii. Do poliţişti purtând
uniformă militară îi mină îndărăt sub cele nadă, ameninţându-i cu
bastoane şi pistoale. La MadreciU cântă încet, cu ochii fără vedere
ridicaţi spre cer. Unul dintr poliţişti se îndreaptă spre ea. Oamenii urlă:
„Nu!”
La (cântând): „Rojo estâ el sol! Rojo estâ el sol Madrecita sangre!
Blanca estâ la luna! Blanca estâ la lui de miedo!”
Mulţimea face o mişcare spre ea.
Gutman (către chelner): Legaţi frânghiile.
Frânghii de catifea împrejmuiesc pe dată terasa hotelului „Siete
Mares”. Seamănă cu frânghiile de pe puntea unui vaf înfruntând
furtuna. Gutman urlă în receptor.
Cuvântul a fost rostit. Mulţimea e agitată. Răr pe fir!
(Pune receptorul jos.) Jacques (tulburat, cu vocea răguşită): A spus
„Hermano”. Cuvântul înseamnă frate.
Gutman
Visătorul
(calm): întocmai. Cel mai primejdios cuvânt în toate limbile
pământului este frate. Însufleţeşte inimile. Nu cred că poate fi eliminat
cu totul, dar trebuie menţinut pentru a fi folosit în cazuri strict personale
şi numai la adăpostul unor ziduri insonorizate. Altfel tulbură minţile
oamenilor. Poporul are nevoie de acest cuvânt. Îi e sete de acest cuvânt.
Dar cine, mă rog, sunt oamenii aceştia? Nişte cerşetori, câteva
prostituate, hoţi şi negustori obscuri, într-un bazar în care inima
omenească e scoasă la vânzare, la rând cu alte mărfuri. Au nevoie de
acest cuvânt, iar cuvântul este interzis.
Cuvântul trebuie rostit din amvon şi la mesele de consiliu, de unde
efectul său inflamabil poate fi controlat. Ce devine însă pe buzele acestor
nenorociţi? Imbold nesăbuit la revoltă, incitare lipsită de sens. Căci ce
altceva înseamnă pentru ei frate, decât cineva pe care să-l tragă pe
sfoară, să-l înşele, să-l mintă, să-l vândă pe ascuns în piaţă. Frate, aşa-i
spui bărbatului cu a cărui femeie te-ai culcat! Dar acum, vezi tu,
cuvântul a tulburat minţile oamenilor şi trebuie să recurgem la legea
marţială.
Între timp, Visătorul l-a condus pe Supravieţuitor spre La
Madrecita, care sade pe marginea de ciment a fântânii. L-a cuprins în
braţe pe muribund; atitudinea lor aminteşte da Pietă. Visătorul s-a
ghemuit lingă ei, cântând încet din ghie tară. Sare deodată cu un strigăt
strident.
Visătorul Muerto!
De departe se aude fluieratul gunoierilor. Gutman ia din nou
receptorul.
Gutman (la telefon): Generalissime, Supravieţuitorul nu mai
supravieţuieşte. Cred c-ar fi bine să organizăm pe loc o festivitate. Să
vină ţiganca şi să anunţe Fiesta.
Megafonul (răspunde prompt cererii lui Gutman): Damas y
Caballeros! Vocea pe care o veţi auzi este vocea Ţigăncii!
 Ţiganca (la megafon): Hoy! Noche de Fiesta. În noaptea asta luna
va reface virginitatea fiicei mele!
Jacques Gutman
Jacques Gutman
GUTMAN
GUTMAN
Abdullah
GUTMAN
GUTMAN
Aduceţi-o pe Esmeralda, fiica Ţigăncii. Arătata viitoarea fecioară.
O duenă severă, Doica, o aduce pe Esmeralda dintre tarabele',
ţiganilor până în avanscenă. La încheietura mâinii, fata poarta o cătuşă
care o leagă de bătrână. Are un costum cu reminiscenţa levantine.
Poliţiştii împing mulţimea înapci.
Ha! ha! Ho ho ho! Muzica!
Izbucneşte o muzică veselă. Rosita începe să danseze.
Abdullah! E rândul tău!
Abdullah apare în piaţă, strigând declamatoriu.
În noaptea asta luna va reface virginitatea surorii mele Esmeralda!
Dansează, băiete!
Esmeralda este condusă înapoi de unde a venit. Aruncându-
şimantia cu glugă, Abdullah începe să danseze cu Rosita. Îndă-l râtul
lor, poliţiştii îi obligă pe La Madrecita şi pe Visători să se îndepărteze de
j'ântina, şi de trupul neînsufleţit al Supra-] vieţuitorului. Izbucneşte
brusc tunetul alămurilor. In piaţă, apare Kilroy, un american vagabond
în vârstă de aproximativi douăzeci şi şapte de ani. Poartă blugi şi maiou;
pantalonii uzaţi şi decoloraţi de prea mult spălat sunt turnaţi pe trup cai
îmbrăcămintea sculpturilor. O pereche de mănuşi aurii debox îi atârnă
de umăr, şi duce un sac care constituie tot bagajul său. Pe cordon stă
scris, în litere ce se văd de la o poştă, bătute în pietre roşii şi verzi,
cuvântul „CAMPION”. Se opreşte înfaţa unei ferestre pe care scrie cu
creta „Vine Kilroy”. Şterge {cuvântul „Vine”, corectând deasupra: „A
venit”.
Ho, ho – iată şi un clown, nemuritorul Puici-j nella. Este exact ce
trebuie în momente de criză. Cea de a treia răspântie pe Camino Real.
L
CEA DE-A TREIA RĂSPÂNTIE
Kilroy (voios, celor de faţă): Ha, ha! (Se îndreaptă spre Ofiţerul de
lingă terasa hotelului „Siete Mares”.) Buenos dias, sefâor.
Ofiţerul nu-i răspunde, abia de-l priveşte.
Habla Inglesia? Usted?
Ofiţerul Ce doreşti?
Kilroy Unde se află agenţia Western Union, sau Wells-Fargo?
Trebuie să telegrafiez unui prieten din Statele Unite.
 Ofiţerul No hay Western Union, no hay Wells-Fargo. Kilroy Foarte
ciudat. N-am întâlnit până acum oraş în care să nu fie una din două.
Abia am coborât de pe corabie. Cea mai nenorocită covată în care am
călătorit vreodată, un adevărat iad de la Rio până aici. Am fost şi bolnav.
M-am pricopsit cu o maladie din astea tropicale. Nici gând de doctor sau
doctorii în covată aia, nici măcar o chinină, şi numai Dumnezeu ştie ce
febră aveam, că ardeam ca focul. Pe ăia n-am putut să-i fac să înţeleagă
că eram bolnav. Nici cu inima nu stau bine. Din pricina ei a trebuit, în
plină ascensiune, să părăsesc ringul. Am fost campionul Coastei Vestice
la categoria semigrea; mănuşile astea le-am câştigat ca premiu, înainte
să mi se şubrezească inima. Puneţi mâna aici, pe pieptul meu, hai,
puneţi mâna să vedeţi cum bate. Am în piept o inimă cât un cap de copil.
Ha ha! M-au pus în faţa unui ecran care te face transparent, şi asta au
văzut înăuntrul meu, o inimă cât un cap de copil! Cu aşa ceva, nu mai e
nevoie să-ţi ghicească ţiganca: „N-o mai duci mult, puiule, pregăteşte-te
de lumea ailaltă, că acuşi îţi cresc aripile.” Doctorii nu m-au mai lăsat să
practic boxul. Mi-au spus să mă las de băut, de fumat şi de femei. Auzi,
să renunţ la femei! Credeam că un bărbat nu poate trăi fără femei, da'
uite că poate – dacă vrea. Nevastă-mea ar fi rămas cu mine, da' se
dusese dracului orice plăcere, Ofiţerul Kilroy
Ofiţerul
Kilroy
Ofiţerul
Kilroy
Ofiţerul Kilroy
Mulţimea Kilroy
Rosita Kilroy Rosita speriată cum era – ca şi mine, dealtfel – că]
dintr-o sărutare mai focoasă mi se poate trage sfârşitul. Aşa că într-o
noapte, pe când dormea, i-am scris o scrisoare de adio. (Observă lipsa de
interes a Ofiţerului şi rânjeşte.) No comprendo the lingo? Ce vrei?
Iertată-mi fie ignoranţa, dar aş vrea să ştiu unde mă aflu? în ce
ţară? Şi cum se numeşte oraşul acesta? Ştiu că-i ciudat să pun
asemenea întrebări. Da eram aşa de fericit când am coborât de pe
corabia aia nenorocită, că n-am mai întrebat nimic. Decât doar ce mi se
cuvenea pentru munca mea – şi mi-au dat numai mărunţiş. Mă descurc i
greu cu banii ăştia – pesos sau cum le-o fi zicând. (Scoate şi-şi arată
portofelul.) Ia uitaţi ce am aici. În Statele Unite, cu atâtea foiţe eşti un
om făcut. Da' pun pariu că tot teancul abia dacă valorează cincizeci de
dolari. Ha ha! Ha, ha. Ha, ha!
(hohotind sinistru): Ha-ha-ha-ha. (întoarce spatele vrând să intre
în cârciumă. Kilroy îl apucă de braţ.)
Hey! '
Ce vrei?
Cum se cheamă ţara şi oraşul ăsta?
 Ofiţerul îl izbeşte pe Kilroy cu cotul în stomac şi-şi smulge i braţul,
înjurând în spaniolă. Deschide cu piciorul uşa şi intră j în cârciumă.
Peste tot, ăi care-s la putere la fel se poartă, j îndată după plecarea
Ofiţerului, oamenii din stradă se apropie j şi se înghesuie în jurul lui
Kilroy, începând iar să-şi strige j mărfurile.)
Dulces, dulces! Loteria! Loteria! Pasteles, cafe I con leche!
N-am nevoie, n-am nevoie!
Prostituata se apropie de el şi rânjeşte.
Amor? Amor? Ce-ai spus? Amor.
Kilroy Regret, nu mă interesează. (Către public:) Sunt un idealist.
Ţiganca apare pe acoperişul casei ei, trăgând-o pe Esmeralda, pe
care o leagă cu cătuşa de la mină de grilajul de fier.
Ţiganca Stai aici până reglez sunetul. (înaintează cu microfonul în
mină.) Facem proba: unu, doi, trei, patru! Doica (din afara scenei): Se
aude.
Ţiganca (la megafon) Aveţi cumva motive să fiţi îngrijoraţi? Vă
simţiţi extenuaţi sau cuprinşi de angoase? V-a crescut temperatura?
Kilroy priveşte în jur încercând să descopere de unde vine vocea.
Vi se pare că nu sunteţi pregătiţi sufleteşte pentru era atomică? Nu
credeţi ce scrie în ziare? N-aveţi încredere în guvernele care conduc
popoarele? Aţi ajuns cumva în acel punct de pe Camino Real în care
aveţi impresia că marginile drumului nu se împreună undeva departe, ci
că zidurile care-şi fac faţă converg unul spre celălalt chiar sub nasul
vostru, închizându-vă calea? Aveţi impresia că nu mai puteţi înainta? Vă
temeţi de ceva? Vă temeţi de bătaia inimilor voastre? Sau de ochii
străinilor? Vă temeţi să respiraţi? Vă temeţi să vă ţineţi răsuflarea? Sau
nu cumva doriţi ca totul să fie iar simplu şi limpede, aşa cum era în
copilăria voastră? V-ar plăcea să mergeţi iar la grădiniţă?
În timp ce Kilroy ascultă, Rosita ajunge la el. Un Hoţ de buzunare
fură portofelul americanului.
Kilroy (apucând-o pe prostituată de încheietura mâinii): Ia mâna
de pe mine, vrăjitoare împuţită. No caree putas. No loteria, no dulces,
nada – aşa că lă-saţi-mă în pace! La o parte! Toţi! încetaţi să-mi daţi
târcoale. (Bagă mâna în buzunar şi scoate un pumn de monede pe care
le aruncă la vale în stradă. Mulţimea grotescă se năpusteşte după ele,
scoţând sunete inumane. Kilroy înaintează câţiva paşi, apoi
încremeneşte ducându-şi mâna la buzunarul din spate al pantalonului.
Strigă uluit:) M-au jefuit! Doamne, Dumnezeule, mi-au furat banii!
Mulţimea se retrage pe Ungă ziduri, rărindu-se. 189
Ofiţerul
Kilroy
Ofiţerul
Kilroy
 Cine mi-a luat portofelul? Care dintre voi, nespăJ laţilor? vŞşş –
nu!
Oamenii mormăie făcând semne că nu pricep. Kilrcy se îndreaptă
spre intrarea hotelului.
Hei, Ofiţer! Şefule!
— Generale!
În cele din urmă, Ofiţerul apare în uşa hotelului şi-l priveşti pe
Kilroy.
Tiende? Unul din ăştia mi-a furat portofelul.] Mi l-a luat din
buzunar în timp ce stricata aia, se dădea la mine. Chiar nu comprendo?
Nimeni furat pe tine. Nici un pesos la tine. Ce?
Tu visat ai bani. Niciodată tu ai bani. Nunca î Nada! (Scuipă
printre dinţi.) Loco.
Ofiţerul se îndreaptă spre fântână. Kilrcy rămâne cu cehii la el,
apei izbucneşte:
(către mulţime): Vedem noi ce-o sa spună cei de la ambasada
americană. Mă duc drept lai consul. Oricine-o fi nemernicul care mi-a
luat; portofelul, o să înfunde puşcăria. Sper c-am vorbit destul de
limpede. Iar dacă nu m-aţil înţeles, o să mă înţelegeţi voi.
Se aud câteva râsete prin mulţime. Kilroy se îndreaptă sprei
fântână. Descoperă trupul neînsufleţit al SupravieţuitcriduiA
îngenunchează lingă el, îl întoarce, sare ca ars în picioare ş”| strigă:
Hei! Omul ăsta e mort!
Se aude fluieratul gunoierilor. Apar de după o arcadă din faţA
scenei, împingând butoiul alb în care adună gunoiul. Înfăţi-i sarea lor se
schimbă pe măsură ce se desfăşoară acţiunea piesei. M La prima apariţie
sunt întocmai ca orice gunoieri într-o ţarătropicală; jachetele lor sunt
albe, mai murdare decât ale muzi-l canţilor, unele având pete roşii. Pe
cap poartă căşti albe cuvizoare negre. Îşi spun glume golăneşti şi
chicotesc întruna-m Lordul Mulligan a ieşit pe terasă şi, când trec prin
dreptul hti, j gunoierii se opresc o clipă, îl arată cu degetul şi rid. El se
simte 1 stingherit de obrăznicia lor, îşi duce mina la inimă ca şi câniar
avea palpitaţii şi intră înapoi în casă. Kilroy strigă gunoieri:
Megafonul
Abdullah
Kilroy
Aici zace un mort!
Gunoierii chicotesc şi-şi dau coate. Cu mişcări iuţi, ridică mortul
şi-l bagă în butoiul pe care-l împing îndărăt; ies din scenă, uitându-se
peste umăr la Kilrcy, râzând şi glumind. Dispar pe sub arcada din faţă,
pe unde au intrat. Kilroy, uluit, cu vocea scăzută:
Unde mă aflu? în ce balamuc am nimerit? De e careva pe Camino
care are nelămuriri, să se adreseze Ţigăncii. Un poco dinero gâdi-lându-i
palma. Ţiganca va avea viziuni şi-l va lămuri.
 (întinzându-i lui Kilroy o carte de vizită): Dacă ai de pus o
întrebare, adresează-te maică-mi, Ţiganca.
Omule, când zăreşti pe-o stradă atârnând de un zid trei mingi de
alamă, ştii că n-ai mult de umblat ca să dai de-o ţigancă. Ş-acum, un
moment de gândire. Am trei probleme. Unu: mi-e foame. Doi: sunt
singur. Trei: mă aflu într-un ţinut necunoscut în care nu ştiu cum am
ajuns! Mai întâi de orice, trebuie să fac rost de nişte bani. Ei, ia să
vedem.
Gălăgia descreşte, în timp ce se aprind felinarele care luminează
faţadele caselor de pe Skid Row. Printre ele se află dugheana Ţigăncii, cu
semne cabalistice desenate pe pereţi, alături de un craniu, despicat şi de
o mână cu palma spre trecător; trei mingi de alamă atârnă deasupra
intrării în prăvălia cimă-tarului Loan Shark, în vitrina căruia sunt
expuse spre vânzare felurite cbiecte amanetate şi nerăscumpărate la
timp: trompete, banjouri, haine de blană, haine bărbăteşti, o rochie de
mătase roşie, şiruri de perle şi de pietre semipreţicase. În spatele acestor
obiecte se întrevede o tăblie cu becuri de neon în trei culori – roz, verde şi
albastru-ce se sting şi se aprind formând cuvintele: „Farmece Scamatorii
Păcăleli”. Mai departe, firma hotelului, Ritz Men Only”, tot în lumină
palidă de neon sau în vopsea ţipătoare; doar intrarea hotelului dă în
stradă, camerele lui mizere sunt deasupra celor două dughene, a Ţigăncii
şi a cămătarului. La una din ferestrele de la etaj apar din când în când
diverse persoane, scoţând capul ca pentru a respira, sau pentru a striga
ori scuipa în stradă. Toată această parte a străzii trebuie să fie cit mai
animată şi plină de culoare. Regia poate intercala momente de
pantomimă sugerând o luptă, o urmărire, vânzări ilicite de stupefiante,
arestări etc.
Kilroy (din avanscenă): Pe ce oare pot căpăta bani? | Pe mănuşile
mele aurii? De ele nu mă desparţi nici mort, am zis şi repet: nu mă
despart! Pel poza nevesti-mi, înrămată în ramă de argint?! Nici de ea nu
mă despart, am zis şi repet: nu mă despart! Ce altceva mai am de care să
mă pot] lipsi şi pe care să capăt bani? A! cureaua meal pe care e bătut în
smaralde şi rubine cuvântull „CAMPION”. (Şi-o smulge de la brâu.) N-
aveam I nevoie de ea ca să-mi ţină pantalonii, dar mi-era 1 dragă fiindcă-
mi amintea de vremurile bune dej altădată. Ce să-i faci! Uneori trebuie
să-ţi ama-l netezi trecutul ca să faci faţă prezentului.
Intră în prăvălia lui Lcan Shark. La fereastra de deasupra I intrării
hotelului „Ritz Men Only”, apare beţivul care strigă, I aplecându-se peste
pervaz:
Beţivul Tâlharule, mi-ai golit buzunarele! Mi-ai luat tot | aurul şi
argintii! (Trage storul ferestrei cu o smu-] citură.)
Gutman (de pe terasă): A patra răspântie pe Cămin Real.
CEA DE-A PATRA RĂSPÂNTIE
 Pe notele unei melodii de muzică uşoară, Baronul de Charlus –
fante vârstnic, cu vădită înclinaţie către voluptate, îmbrăcat într-un
costum de culoare deschisă de mătase, cu garoafă la butonieră,
traversează de la „Siete Mares” spre partea mizeră a străzii. Pe urmele lui
vine un tânăr agitat, neobişnuit de frumos, pe nume Lobo. Charlus se
ştie urmărit şi, în timp ce stă de vorbă cu A. Ratt, scoate din buzunar o
oglindă şi, pre-făcându-se că-şi aranjează părul şi mustaţa, se uită la
tânăr. Când baronul se apropie, hotelierul de la „Ritz Men Only” secate la
vedere anunţul cu camere libere şi strigă:
A. Ratt Avem locuri libere! Ia pat la „Ritz Men Only”! O albă şi mică
bărcuţă pentru a traversa marea plină de primejdii a nopţii.
Baronul A, bonsoir, domnule Ratt.
A. Ratt Ai pornit în croazieră?
Baronul Nu, mă plimbam doar.
A. Ratt Pentru dumneata, nici nu e nevoie să te osteneşti mai
mult.
Baronul Ai dreptate, uneori e de ajuns numai atât. Ai o cameră
liberă?
A. Ratt Pentru dumneata?
Baronul Şi pentru un eventual musafir. Îmi cunoşti exigenţele. Pat
de fier, fără saltea, şi o funie lungă şi groasă cu noduri. Ba nu! Astă-
seară vreau lanţuri, lanţuri grele de fier. N-am fost deloc cuminte în
ultima vreme, am multe păcate de răscumpărat.
A. Ratt De ce nu organizezi aceste partide distractive la „Siete
Mares”?
Baronul (urmărindu-l prin oglindă pe Lobo): Pentru că la „Siete
Mares” nu-i Ingreso Libero. Ah! îmi displac profund staţiunile de
agrement în plin sezon, alta staggione, dar în celelalte perioade ale
anului rişti să fie ori prea cald, ori prea multă umezeală, ori locul ticsit
de neciopliţi care-ţi bat în perete dacă cumva scârţâie patul după miezul
nopţii. Nu înţeleg de ce astfel de oameni nu rămân la casele lor. Un
aparat de fotografiat Kodak, sau Brownie, sau chiar Leika face poze
A. Ratt Baronul A. Ratt Baronul
A. Ratt
Loan Shark
KlLROY
Loan
Shark
Kilroy
Loan
Shark
Kilroy
Loan
Shark
 Kilroy
Loan
Shark
Kilroy
Loan
Shark
Kilroy
Baronul
Kilroy la fel de frumoase în Milwaukee sau Sioux City] ca în
localităţile turistice pe care le vizitează vara, şi, nu întoarce capul, dar
am impresia!
Că sunt urmărit.
Hait, ai dat lovitura.
Arată bine?
Depinde de rolul ce-i revine, taică.
Ciao, caro! Aşteaptă-mă la zece. (Se îndreaptă cu eleganţă spre
fântână.)
Găsiţi pat liber la noi! Mică şi albă bărcuţă să traversaţi marea
primejdioasă a nopţii!
Muzica se schimbă. Kilroy iese cu spatele din prăvălia lui Loan
Shark, fără să-şi fi vândut cureaua. Ceartă violentă cu j Loan Shark,
care vrea mănuşile lui aurii. Charlus zăboveşte, intrigat ds scena
surprinsă.
Nu-mi trebuie cureaua. Vreau mănuşile! Opt ' cincizeci.
Degeaba!
Nouă, nouă cincizeci!
Nu, nu, şi nu!
Ba da, ba da, ba da.
Am spus nu.
Iar eu am spus da.
Da' eu am ultimul cuvânt.
Nu fi prost. La ce-ţi folosesc nişte mănuşi aurii?!
Să-mi aducă aminte cit am luptat să le câştig! j Să-mi aducă
aminte că pe vremuri am fost. CAMPION.
Se aude de departe fanfara intonând, Marşul gladiatorilor”, uratele
unei mulţimi imaginare, etc.
Şi chiar îţi aminteşti că ai fost campion?
Da! Am fost. CAMPION.
A fost – la trecut; înseamnă că nu mai este. J Cu mine să nu
vorbeşti aşa, domnule. Astea sunt mănuşile mele, sunt de aur, şi am
boxaţi în multe meciuri ca să le câştig. Niciodată n-am trişat, şi n-am dat
o lovitură sub centură; n-am primit nici o admonestare din p ar tea
vreunul arbitru şi nu m-am încăierat cu nici un parteneiB
 Loan Felicitări. Îţi dau zece dolari, ultimul preţ. O Shark foiţă verde
cu poza lui Alexander Hamilton. Ori o iei, ori te cari.
Kilroy Păstrează-ţi-o, şi pe Alexander Hamilton n-ai decât să-l
împăiezi. Mai bine-mi dau sufletul, mai bine-mi vând inima cu sânge cu
tot, decât să-mi văd mănuşile mele de aur atârnate în vitrina unui
cămătar, între un trombon ruginit şi-o haină de sărăntoc roasă până la
urzeală. Loan Asta spui acum, da' lasă că ne mai vedem noi. Shark
Baronul Numele acestui Camino nu este ireal!
Beţivul scoate capul pe fereastră şi strigă:
Beţivul Pa dam, Pa dam, Pa dam!
Baronul (continuând cântecul beţivului): Inima în piep-tu-mi bate!
Pa dam. Pa dam. Ei, bună ziua! (S-a apropiat de Kilroy şi-i întinde
mâna.) Kilroy (nesigur): Bună ziua, prietene. Ce plăcere să te-ntâlnesc.
Baronul Mulţumesc, da' de ce?
Kilroy Fiindcă e o plăcere să întâlneşti în sfârşit un american, un
om normal. Îmbrăcat într-un costum alb, curat.
Baronul Costumul meu e galben deschis. Sunt de naţionalitate
franceză, iar în privinţa comportamentului au existat oarecari dubii că n-
aş fi tocmai normal. Kilroy Eu susţin totuşi că hainele dumitale sunt
curate.
Baronul Mulţumesc. N-aş putea spune acelaşi lucru despre
hainele dumneatale.
Kilroy Nu trebuie să judeci cartea după coperţi. Aş da orice să fac
un duş. Crezi c-aş putea găsi pe-aici unde să mă spăl? Ar fi o binefacere.
Baronul Prin părţile astea, binefaceri nu există. Kilroy Asta-i şi
impresia mea. Locul ăsta mă nedumereşte. Ca urmare a febrei, probabil.
Nimic nu mi se pare real. Poţi să-mi dai nişte lămuriri?
Baronul Dacă ai de pus o întrebare serioasă, adresează-te Ţigăncii.
Pe vremuri. Ehe, pe vremuri. Eram şi eu nedumerit. Acum mă plimb. Mă
învârt în jurul fântânii cu speranţa să agăţ. Unii numesc asta corupţie,
eu o numesc simplificare.
Beţivul (foarte încet, de la fereastră): Mă întreb unde o fi Sally,
gagica mea? (Lasă oblonul.)
Kilroy în orice caz. Baronul în orice caz, ce?
Kilroy Cum staţi în privinţa localurilor de noapte? Baronul Localuri
de noapte? Ho, ho, câte vrei! „Lebăda! trandafirie”, „Pelicanul galben”,
„Stârcul albastru”, „Pasărea cântătoare”. I se şi spune,] dealtfel, „lanţul
păsărilor”. Da' mie nu-mi placi localurile astea. Toţi şed îndărătul
barului, as-J cunşi până la gât, şi-şi privesc mutrele în oglindă,!
indispuşi de ceea ce văd. Dacă intră cumva unj marinar, leşină întreaga
asistenţă. Eu prefer] „Vadra de sânge” din subsolul hotelului „Ritz Men
Only”. Ai un chibrit?
Kilroy Unde ţi-e ţigara?
 Baronul (suav şi politicos): Ah, nu fumez. Voiam doar să-ţi văd mai
bine ochii.
Kilroy De ce?
Baronul Ochii sunt ferestrele sufletului şi ai dumitale sunt prea
blânzi pentru un păcătos ca mine. J (Pleacă.) Au revoir.
Kilroy Foarte ciudat personaj.
Casanova se află pe treptele scării ce urcă la arc şi priveşte i
departe spre deşert. Se întoarce, coboară câteva trepte, răzind. J în râsul
său stăruie o notă de oboseală şi neîncredere. Kilroy 1 se îndreaptă spre
el.
Vai ce plăcere să întâlneşti în sfârşit un american,! normal.
Îmbrăcat.
Dinspre arcada prin care a dispărut Baronul se aude un răc-i net.
Iartă-mă o clipă.
Se îndreaptă spre locul de unde s-a auzit răcnetul. Jacques I
porneşte spre banca de lingă fântână. Sub arcadă izbucneşte* o ceartă.
Jacques dă obosit din umeri, ca şi când n-ar fi decât I un radio pus prea
tare. Kilroy face o săritură îndărăt şi nu 1 se opreşte până ajunge în
dreptul lui Jacques.
Am încercat să intervin, dar fără folos şi nu | înţeleg. Jacques N-ai
ce înţelege.
Guncierii apar trecând pe sub arc cu butciul lor în care e înghtsuit
Baronul. Se opresc şuşotind între ei, arătând chicotind spre Kilroy.
Kilroy Spre cine arată? Spre mine, Kilroy?
Beţivul râde în fereastră. A. Ratt râde în umbra uşii sale. Loan
Shark râde în pragul prăvăliei.
Kilroy este aici dar n-are chef să fie aici! Dacă izbuteşte să se
descurce. (Ia un pietroi şi-l aruncă în gunoieri.)
Râsetele cresc şi în munţi răsună parcă ecoul Ier. Lumina se
schimbă, piaţa e puţin mai întunecată.
Lua-v-ar mama dracului, bestiilor! Nu vă mai holbaţi la mine. N-
am de gând să mă plimb în butoiul vostru!
Baremul, ai cărui eleganţi pantofi albi ies din butci, e transportat
în sus pe stradă şi scos din scenă. Celelalte personaje îşi reiau expresia
buimacă; unul sau doi oaspeţi se întorc pe terasa hotelului „Siete Mares”
în timp ce:
Gutman (anunţă): A cincea răspântie pe Camino Real. (Dispare.)
KlLROY
Jacques
KlLROY
Jacques Kilroy
Jacques
CEA DE-A CINCEA RĂSPÂNTIE
(către Jacques): Scurtă-i calea între două răsi pântii.
 Da. Răspântiile se succed la intervale mici. Mă numesc Kilroy. Şi
mă aflu aici. Eu mă numesc Casanova. Şi mă aflu tot aici. Dar eşti de
mai multă vreme aici şi poate mă lămureşti şi pe mine în anumite
privinţe. De pildă, ce se întâmplă cu cadavrele care se culeg în oraşul
ăsta?
De pe terasă poliţistul îi priveşte cu suspiciune.
Jacques fluieră „La Gclondrina” traversină scena. Kilroy îl!
Urmează.
Am spus ceva ce nu se cade? (zâmbeşte contemplând apusul
soarelui): Schimbul de idei serioase, mai cu seamă între persoane din;
părţi opuse ale pieţii, nu este binevăzut. După cum observi, vorbesc ca şi
cum m-ar durea gâtul. I Contemplez apusul. Dacă încep să fluier „Lai
Golondrina”, înseamnă că poliţistul de pe terasă] trage cu urechea la
ceea ce vorbim. Vrei să ştii I ce se petrece cu un trup părăsit de suflet,
găsit j pe Camino Real? Soarta lui depinde de ceea ce j găsesc gunoierii
în buzunare. Dacă sunt goale, I aşa cum erau ale nefericitului Baron,
sau aşa cum I sunt ale mele în clipa de faţă, cadavrul esteB transportat
direct în laborator. Acolo individul 1 devine parte integrantă şi
nediferenţiată a unei I comunităţi colective. Este descompus în compo-l
nenţi chimici, care sunt turnaţi în recipiente ce conţin componenţii
corespunzători ai altor infl divizi fără de număr. Dacă vreunul din
organele I lui vitale este unic, ca mărime sau structură, „ atunci acesta
este expus la muzeu într-o sticlă umplută cu o soluţie mirositoare
numită form^ aldehidă. Pentru vizitarea acestui muzeu se percepe taxă,
iar fondurile merg la întreţinerea poliţiei militare. (Fluieră „La
Golondrina” până ct poliţistul le întoarce din nou spatele. Apoi vini în
faţa scenei.)
Kilroy (urmându-l): Am impresia că procedeul e logic. Jacques Da,
dar nu romantic. Şi romantismul e necesar.
Nu eşti de aceeaşi părere? Kilroy Nimeni nu-i mai convins ca mine
că romantismul e necesar.
Jacques în afară poate de mine! Kilroy Probabil că de aceea ne-a
unit destinul. Suntem din acelaşi aluat! Jacques Călători neobosiţi?
Kilroy Mereu în căutare de altceva. Jacques Niciodată mulţumiţi. Kilroy
Plini de speranţă? Jacques întotdeauna. Ofiţerul Circulaţi.
Se despart până dispare Ofiţerul.
Kilroy Când cineva se satură de harababura care domneşte pe
Camino Real, pe unde o poate şterge? Jacques Vezi dumneata scara
aceea îngustă şi abruptă care trece pe sub ceea ce în broşurile turistice e
descris drept „un mândru arc de triumf”? Pe-acolo-i Ieşirea.
Kilroy Pe-acolo se iese? (Fără să stea pe gânduri, Kilroy se
năpusteşte spre scară şi, dintr-un elan, ajunge sus până aproape de vârf;
acolo se opreşte cu un zgomot de frâne care scrâşnesc. Deodată se
porneşte vântul care vâjâie puternic.)
 Jacques (strigând cu mâinile pâlnie la gură): Ei, cum îţi place
perspectiva, călătorule neobosit?
Kilroy (cu spaimă, răspunde strigând): E ceva necunoscut ce-mi
îngheaţă sângele. Doamne! n-am mai văzut aşa ceva decât o singură
dată, când am privit prin telescopul de la Coney Island. „Daţi zece cenţi
să vedeţi craterele şi câmpiile de pe lună!” Şi-acum în faţa mea văd
aceeaşi privelişte, în trei dimensiuni, fără să mă coste un ban!
Vântul deşertului cântă sălbatic; Kilroy îl înfruntă.
Jacques Te simţi în stare să treci de partea ailaltă? Kilroy Poate în
tovărăşia cuiva, dar nu acum şi nici singur. Dar dumneata? Jacques Eu
nu sunt singur. Kilroy Eşti cu un grup?
Jacques Nu, dar port dulcea povară a răspunderii faţă de. O
doamnă.
KlLROY JACQUES
KlLROY
Beţivul
GUTMAN
Nu-i treabă pentru o femeie. Nu văd muuy, nimic, şi iar nimic. Mai
departe zăresc nişte munţi. Nişte munţi acoperiţi cu zăpadă. Cred c-ar fi
utili şoşonii. (Observă că Gutman se apropie din stânga. Fluieră „La
Golondrina” pentru a-i atrage atenţia lui Kilroy şi arată cu bastonul spre
Gutman ieşind din scenă.) (coboară treptele neconsolat): Ei, fir-ar.
Beţivul apare la fereastră. A. Ratt iese în prag. Gutman intră în
scenă.
În Sud, e ora care trage la somn. (înştiinţându-l pe Kilroy care
trece pe lângă el): A şasea din cele şaisprezece răspântii câte sunt pe
Camino Real.
Kilroy
A. Ratt
Kilroy A. Ratt
Kilroy
A. Ratt Kilroy
A. Ratt Voce de sus
A. Ratt
Kilroy
CEA DE-A ŞASEA RĂSPÂNTIE
(lingă scară): Ce n-aş da să am un pat. Mi-ar plăcea să-mi fac un
culcuş răcoros pe acest camino, să mă culc şi să dorm şi să visez că sunt
cu cineva, un suflet prieten. (Se îndreaptă spre hotelul „Ritz Men Only”.)
(şoptind somnoros): Loc liber la noi! Mai am un pat liber aici, la
„Ritz Men Only”, mică bărcuţă albă de traversat marea primejdioasă a
nopţii.
Kilroy vine la uşa hotelului.
Ai un loc liber?
 Eu am loc liber în hotel, dacă la rându-ţi ai gologani în pungă.
Ha ha! Am fost prin ţări unde nu toate se plăteau în bani. Adică
din punct de vedere legal, plata se făcea în bani, dar nu era convenabil.
De sus se aude un geamăt puternic.
Ai pe cineva care trage să moară sau e numai beat?
Pe strada asta cine ştie sau cui îi pasă de aşa ceva, tăticule?
Am auzit odată că omul nu poate muri când e beat. O fi adevărat
sau e o invenţie? Pură invenţie!
Un cadavru la camera şapte. Chemaţi Gunoierii!
(fără să-şi schimbe vocea sau expresia): Camera şapte e liberă.
Se aude fluieratul Gunoierilor. Beţivul dispare de la fereastră.
Mulţumesc frumos, dar noaptea asta voi dormi sub cerul înstelat.
A. Ratt face un gest care înseamnă „cum voieşti” şi iese. Rămas
singur, Kilroy se îndreaptă spre fundul scenei. O descoperă pe La
Madrecita ghemuită lângă fântina, întinzând spre el o mină în care
ascunde ceva. Apropiindu-se, îşi dă seama că este ceva de mâncare.
Primeşte darul, mănâncă şi vrea să mulţumească, dar femeia stă cu
capul plecat, înfăşurat în şahi mexican; n-are cum îi mulţumi. Îşi
continuă drumul. Din şanţul lor, Oamenii Străzii îşi înalţă capetele,
invitându-l lingi ei. Şoptesc încetişor „Dormi dormi.”
Gutman (şezând pe scaunul său de pe terasă): Hei! Joe j
Oamenii Străzii ss ghemuiesc numaidecât.
KilroY Pe cine strigi? Pe mine?
Gutman Da, pe tine, Bombonelule. Eşti cumva disocu-pado?
Kilroy Adică fără ocupaţie, vrei să spui? (Vede ofiţerii venind din
dreapta.)
Gutman Fără slujbă. Pe liber. Târâie brâu.
Kilroy A nu, nu, nu, te rog! Nu încerca să mă acuzi de vagabondaj,
că nu ţine. Am fost prădat chiar aici, în piaţa asta, şi am o mulţime de
martori care să depună mărturie.
Gutman (cu politeţe ironică): Zău? (Întreabă printr-un gest: „Unde
sunt?”)
Kilroy (avansează în proscenium, traversându-l de la stânga spre
dreapta): Martori! Martori! Martori! (Venind către La Madrecita.) Ai fost
martoră! (îşi dă seama că femeia e oarbă. Se opreşte o clipă în faţa
balconului Ţigăncii.) Hei, unde-i fiica Ţigăncii? (Balconul e în întuneric.
Îşi continuă drumul spre şanţ. Auzindu-l, Oamenii Străzii se ghemuiesc.)
Aţi fost martori!
Apare un Ofiţer, aducând un costum de bufcn. Îl întinde
luiGutman.
Gutman Vino-ncoa; băiete! Ia-l!
Gutman întinde costumul, i-l arată lui Kilrcy, apei îl aruncă j la
picioarele acestuia. Pantalonii imenşi, cu o talpă de picior: desenată în
fund, sunt însoţiţi de o perucă roşie şi zbârlită şi un nas mare, roşu, de
care e prinsă o pereche de ochelari cu rame negre.)
Kilroy Ce-i cu costumul ăsta?
Gutman E o uniformă de paiaţă.
Kilroy Ştiu eu bine ce-i o paiaţă – un măscărici care j face tumbe la
circ – dar eu nu sunt paiaţă. Gutman Ridică-l.
Kilroy Să nu-mi dai mie ordine. Kilroy e un om liber. Gutman
(blând): Iar paiaţa nu-i. Ridică-l şi îmbracă-lJ
Bombonelule! Acuma eşti Paiaţa.
Kilroy Aşa spui, dar greşeşti.
Patru ofiţeri se apropie de el, înghesuindzi-l.
Şi nu-ţi mai asmuţi gealaţii la mine! Sunt străin de locurile astea, e
drept, dar prin toate părţile pe unde am fost, am avut un cazier curat, nu
mi se poate imputa nimic în afară de vagabondaj; odată, când îmi era
foame, am trecut pe lângă o căruţă plină cu ananas şi nici nu m-am
atins, pentru că am primit o educaţie temeinică. (adaugă, făcând o
încercare patetică să se împrietenească cu Ofiţerul din dreapta lui). Şi
pentru că apăruse un poliţist de după colţ.
Ofiţerul Ponga selo!
Kilroy Ce-ai spus? (Către spectatori, disperat): Ce-a spus?
Ofiţerul Ponga selo! Kilroy Ce-ai spus?
Ofiţerul îl îmbrânceşte, cbligându-l să se aplece spre costumul de
bufcn. Kilroy ridică pantalonii, îi scutură cu grijă ca şi cum s-ar pregăti
să-i îmbrace, şi spune:
Bineînţeles. Sunt îneântat. Fericit că mi se-mpli-neşte visul. (Cu o
mişcare bruscă, aruncă pantalonii în capul lui Gutman, apoi sare în
sală.) Gutman Opriţi-l Arestaţi vagabondul! Nu-l lăsaţi să scape!
Megafonul Se caută o Paiaţă evadată. Paiaţa a evadat. Opriţi-l,
opriţi Paiaţa!
Începe o geană nebună. Dci poliţişti pornesc prin dreapta şi prin
stânga rândurilor de scaune, vrând să-l prindă pe Kilrcy în fundul sălii.
Acesta o ia prin intervalul din mijloc, goneşte întreabă spectatorii,
răsuflând cu greutate:
Kilroy Cum ies de aici? Pe un' s-o iau ca să ies? Unde-i staţia de
autobuz? Spuneţi-mi cum ajung la gară? Pe unde-i ieşirea, există vreo
ieşire? Trebuie să găsesc o ieşire. M-am săturat de locul ăsta, m-am
săturat până peste cap de locul ăsta. Sunt un om liber. Liber şi egal în
drepturi cu ceilalţi. Credeţi-mă, vă rog credeţi-mă. Kilroy este un om
liber, egal în drepturi cu ceilalţi. Da, da, şi-acum ajutaţi-mă, să-mi dea
careva o mână de ajutor să găsesc o ieşire, trebuie să găsesc, nu-mi
place aici! Nu-i de mine locul ăsta şi nu vreau să rămân aici! Ah! uite
acolo! Scrie
 IEŞIRE. Ce dulce sună cuvântul ăsta, Doamne, ce vorbă minunată:
IEŞIRE! Pentru Kilroy înseamnă intrarea în paradis. Ieşire, aşteaptă-mă,
aşteaptă-mă!
Oamenii Străzii s-au strâns în faţa scenei urmărind fuga.
Esmeralda, în picioarele goale şi purtând doar un slip, iese din casa
Ţigăncii ca un animal scăpat din cuşcă şi se năpusteşte spre Oamenii
Străzii, făcându-şi loc în faţă prin mulţimea care răcneşte, ca spectatorii
în momentul culminant al unei corride. In urma ei apare Dcica,
interpretată de un actor cu perucă şi îmbrăcată sever ca o duenă; strigă
în amândouă limbile.
Doica Esmeralda! Esmeralda!
Ţiganca Poliţia!
Doica întoarce-te, Esmeralda!
Ţiganca Du-te după ea şi-o prinde, idioato!
Doica Unde-i păsărică mea, unde-i comoara mea?
Ţiganca Idioato! Ţi-am spus să ţii uşa încuiată.
Doica A descuiat-o cu şperaclu'!
Strigătele se pierd în gălăgia iscată de urmărire şi de Oamenii
Străzii. Esmeralda e în faţa scenei şi îl încurajează în spaniolă pe fugărit.
Abdullah o vede, o apucă de încheietura mâinii şi strigă:
Abdullah E-aici! Am prins-o!
Esmeralda se luptă cu disperare. E gata să scape, dar s-au
apropiat de ea Dcica şi Ţiganca. O trag, învinsă, după ele. Ea continuă să
se zbată, până dispare pe uşa pe care a fugit, în timp ce se desfăşoară
fuga şi prinderea Esmeraldei, urmăritorii lui Kilroy trag cu puşca în aer.
Kilroy aleargă de la o lojă la alta, strigând fără coerenţă, hohotind,
încercând să-şi recapete suflarea, urlând:
Kilroy Sfântă Fecioară, ajută un creştin! Ajută un creştin, Sfântă
Fecioară! Esmeralda Yankeule, yankeule, sări!
Ofiţerii îl încolţesc pe Kilroy Ungă loja cea mai apropiată de scenă.
Lumina crudă a unui reflector e aţintită asupra lui. Kilroy ridică un
scaun aurit, încercând să se apere. Urmăritorii i-l smulg. El sare pe
marginea lojii.
Sări! Sări, yankeule.
Ţiganca apucă fata de păr şi-o târăşte după ea.
Kilroy Păzea! Geronimo!
Face un salt aterizând pe scenă şi-şi scrânteşte glezna. Esmeralda
scoate un strigăt drăcesc, se smulge din strânsoarea maică-si şi aleargă
spre el, luptându-se cu urmăritcrii care au sărit după el de pe marginea
lojii. Abdullah, Dcica şi Ţiganca se năpustesc asupra ei, iar urmăritorii
asupra lui Kilroy. Ofiţerii îl bat până îl îngenunchează. La fiecare
lovitură, Esmeralda scoate un strigăt de parcă ea ar fi bătută. Pe măsură
ce descresc ţipetele lui Kilroy, transformându-se în suspine, descresc şi
ale ei; în cele din urmă, când Kilroy cedează neputincios, renunţă şi
Esmeralda să se împotrivească şi se lasă târâtă spre casa Ţigăncii,
strigând spre el:
Esmeralda Au pus mâna pe tine! Au pus mina pe mine!
Maică-sa o pălmuieşte sălbatic.
Ne-au prins! Suntem prizonieri!
E trasă înăuntru. Uşa se trânteşte peste strigătele ei. Un mcment
nu se mai aud decât suspinele şi respiraţia întretăiată a lui Kilroy.
Gutman a devenit stăpân pe situaţie, îşi croieşte drum prin mulţime şi
ajunge în faţa lui Kilrcy, ţintuit locului de doi poliţişti.
Gutman (zâmbind senin): Ei, şi ce mai faci? Am impresia că eşti în
căutarea unei slujbe. Avem nevoie de o Paiaţă şi, dacă ne rogi frumos, al
tău e postul.
Kilroy Nu. Accept. Slujba asta. Am fost. Adus cu forţa. (Kilroy îşi
pune costumul de Paiaţă.)
Gutman Ssst! Paiaţa nu vorbeşte. Doar nasul i se roşeşte. Poliţistul
Apasă butonul care se află la capătul firului.
Gutman Exact! Apasă butonul care se află la capătul firului.
Kilroy apasă, şi nasul i se aprinde. Toţi râd.
Gutman încă o dată! Ha ha! încă o dată! Ha ha! încă o dată.
Nasul se aprinde şi se stinge ca un licurici, în timp ce lumina
descreşte.
Cade cortina. Urmează o scurtă pauză.
CEA DE-A ŞAPTEA RĂSPÂNTIE
GUTAIAN
La mad recita
GUTMAN
Abdullah
GUTMAN
Casanova
GUTMAN
Visătorul cântă la mandolină „Noche de Ronde”. Oaspeţii murmură
„răcoare – răcoare”. Gutman stă pe o ridicătură, ca un podium,
construită în faţa scenei, în dreapta; fumează o ţigară de foi lungă şi
subţire şi, din când în când, îşi pune semnătura pe un bon emis la bar
sau la cafenea. Se află în lumina unui reflector galben. Restul scenei e
învăluit într-o lumină albăstruie, de amurg. La un semnal, cântecul se
transformă în şoaptă, şi Gutman vorbeşte:
A şaptea răspântie pe Camino Real. Îmi place ora asta. (Zâmbeşte
sentimental publicului, ară-tându-şi dinţii de aur.) Focul zilei s-a stins,
dar lumina lui dăinuie încă. Fântânile Romei scaldă în argint eroi
întrupaţi în piatră, la Copenhaga s-au aprins felinarele în Tivoli, pe San
Juan de Latrene se vând bilete de loterie.
Visătorul înaintează puţin, cântând încet din mandolină.
 (arătând mărgele de sticlă şi coliere din scoici): Recuerdos,
recuerdos?
E clipa când ne întoarcem privirile înlăuntrul nostru, întrebându-
ne cu o uimire ce nu se stinge niciodată cu totul: „Oare asta-i totul? Să
nu mai existe şi altceva? Doar pentru atât se învârtesc roţile sclipitoare
ale cerurilor?” (Se pleacă înainte, ca şi când ar împărtăşi un secret.)
întrebaţi Ţiganca. De-i gâdilă palma un poco dinero, numaidecât i se
trezesc viziunile. Apare Abdullah cu o tavă de argint, şi strigă:
Scrisoare pentru Signor Casanova, scrisoare pentru Signor
Casanova!
Facques sare în picioare, dar rărnâne nemişcat.
Casanova, ai primit o scrisoare. Poate că e cea pe care o aşteptai,
cu cecul!
(răguşit, cu emoţie în glas): Da! Scrisoarea! Cu cecul!
Atunci, de ce n-o iei, să-ţi prelungeşti şederea la „Siete Mares”,
evitând astfel atracţiile cam sumbre ale hotelului „Ritz Men Only”?
Jacques Mâna.
Gutman Ţi-a încremenit mâna? Din ce pricină? Eşti neliniştiţi Ţi-e
teamă? Bagă scrisoarea în buzunarul lui Signor Casanova, ca s-o poată
citi când îşi va recăpăta dexteritatea manuală. Apoi daţi-i o înghiţitură de
brandy în contul casei, înainte de a cădea lat.
Facques a ccborât în piaţă. Îl priveşte pe Kilrcy, ghemuit la pământ
în dreapta lui; nasul de clovn se aprinde şi se stinge necontenit.
Jacques înţeleg. Alfabetul Morse.
Nasul lui Kilroy continuă să se aprindă şi să se stingă.
Îţi mulţumesc, frate. (Rosteşte cuvintele parcă ar confirma
recepţionarea unui mesaj.) Fără să întreb Ţiganca, ştiam că aşa ai să
păţeşti. În tine zace o seânteie de anarhie, şi anarhia nu e tolerată. Nimic
nesăbuit sau cinstit nu e tolerat prin părţile astea. Trebuie stins sau
folosit doar ca să-ţi aprinzi nasul, ca să se distreze domnul Gutman.
(Jacques se învârte în jurul lui Kilroy, fluierând „La Golondrina”.
Continuă apoi, fericit că nu-l suspectează nimeni:) înainte de ultima
răspântie, vom găsi noi o ieşire. Între timp, fii răbdător şi nu-ţi pierde
curajul, frate! (Simţind că a stat prea mult în preajma lui Kilroy, Jacques
se îndepărtează; înainte de a pleca, îl bate pe umăr îmbărbătându-l şi-i
spune:) Răbdare! Curaj! Lady (de la masa rezervată familiei Mulligan):
Domnule
Mulligan Gutman! Gutman Lady Mulligan! Lord Mulligan, cum
merge cu sănătatea? Lady (întrerupând mormăielile lordului): Nu se
simte
Mulligan deloc bine. Clima asta îl toropeşte.
Lordul Azi dimineaţă eram atât de slăbit, îneât n-am
Mulligan putut înşuruba capacul la tubul de pastă de dinţi! Lady
Raymond, spune-i domnului Gutman de cei doi
 Mulligan muncitori obraznici din piaţă. Idioţii ăia doi care
împingeau un butoi alb. Trag cu pocnitori de câte ori ieşim din hotel!
Lordul Mulligan. Mă arată cu degetul şi se hlizesc!
Lady mulligan
GUTMAN
Lady mulligan
Lordul mulligan
GUTMAN
GUTMAN
Nu pot fi daţi afară?
Nu pot fi daţi afară, nici disciplinaţi, nici mituiţi.
Singura soluţie este să-i ignoraţi.
Nu pot mânca! Raymond, nu mai înfuleca!
Taci din gură!
(către public): Când se aud pe strada asta rosto-golindu-se
zgomotos roţile cele mari, e ca şi când s-ar nărui o mare capitală, ar
cădea Cartagina sau uriaşii cu ochi albi coborând din Nord ar pustii
Roma! Am asistat la înfrângerea acestor cetăţi! Le-am văzut pierind! Am
văzut aventurieri neînfricaţi înspăimântându-se de-o încăpere
întunecată! Cartofori înveteraţi încurcând cărţile! Eroi, trădători, cavaleri
cu panaş, muin-du-se ca pruncii la auzul fluierului gunoierilor! De câte
ori surprind asemenea schimbări, mă întreb în sinea mea: „Oare s-ar
putea să mi se întâmple şi MIE?” Răspunsul este „DA”. Şi simt cum mi
se coagulează sângele în vine, ca laptele din sticlele lăsate de lăptar în
pragul unei case al cărei proprietar e plecat în vacanţă!
Un Măscărici Cocoşat apare rostcgclindu-se prin cercul său cu
clopoţei; sare în picioare, scuturând în mină cercul în direcţia arcadei
din faţă, care prinzând reverberaţia razelor de lumină capătă luciri
albăstrii de diamant; astfel e marcată intrarea în scenă a fiecărui
personaj legendar. Urmează muzica, un vals la modă la Paris în vremea
celebrei Camille.
(în faţă, către public): A, se aude muzica unei alte legende, legendă
de toţi cunoscută, legenda cocotei sentimentale, a târfei care a păcătuit
prin iubire. Acum o veţi vedea apărând în piaţă, nu cu înfăţişarea ei de
pe vremea când dogoarea febrei ce-o mistuia arunca o lumină palidă
asupra Parisului, ci mult schimbată, ofilită şi ştearsă, ca legendele din
bătrâni şi felinarele nestinse ce se încăpăţânează să-nfrunte ziua. (Se
întoarce şi porunceşte): Rosita, vinde-i o floare!
Marguerite a intrat în piaţă. E o femeie frumoasă, fără vârstă.
Oamenii Străzii se adună în jurul ei strigând şi arătându-i mărgele de
sticlă, coliere de scoici, etc. Ea e năucită, pierdută, pe jumătate
adormită. Văzând-o Jacques sare în picioare, dar îşi face cu greu cale
spre ea prin mulţimea de neguţători ambulanţi. Rosita a înşfăcat o tavă
cu fieri şi strigă:
 Rosita Ia camelii, ia camelii! Sângerii sau albe, după cum gândesc
doamnele că se potrivesc cu zilele lunii!
Gutman Acesta-i preţul biletului! Marguerite Da, aş vrea o camelie.
Rosita (într-o franceză stricată): Rouge ou blanc, ce soir?
Marguerite Acum port doar camelii albe. Pe vremuri, însă; cinci
seri pe lună purtam o camelie roz în locul celei albe, ca admiratorii mei
să ştie că acele nopţi nu erau favorabile plăcerilor – de aceea îmi
spuneau Camille.
Jacques Mia cară! (Mândru de a fi cu ea, dă autoritar oamenii în
lături cu bastonul): La o parte, lăsa-ţi-mă să trec, făceţi-ne loc, vă rog!
Marguerite Nu-i împinge cu bastonul.
Jacques Dacă se apropie prea mult, îţi vor fura punga.
Marguerite secate un strigăt de uimire şi spaimă.
Ce s-a întâmplat? Marguerite Mi-a dispărut punga! N-o mai am! Şi-
năuntru erau toate actele mele! Jacques Şi paşaportul? Marguerite Şi
paşaportul, şi el permiso de residencia! (Se sprijină vlăguită de arcadă în
timpul scenei ce urmează.)
Abdullah se pregăteşte să fugă. Jacques îl prinde.
Jacques (apucându-l pe Abdullah de încheietura mâinii):
Unde ai întâlnit-o? Abdullah Aăă. La micul Zoco.
Jacques în Suk, la bazar? Abdullah în Suk.
Jacques în ce cafenea? Abdullah La Ahmed, s-a dus.
Jacques A fumat la Ahmed? Abdullah Două pipe cu marijuana.
Jacques Cine i-a luat punga? Nu cumva tu? Las' că vedem noi
îndată!
Îi smulge pelerina arăbească: Abdullah se chirceşte pe vine,
seâncind şi tremurând de frig în slipul său jegos.
Marguerite Jacques, lasă băiatul, n-a luat-o el!
Jacques N-are punga la el, da' ştie la cine se află!
Abdullah Nu, nu-i adevărat, nu ştiu.
Jacques Mă neisprăvitule, mă fiu al Ţigăncii! Senta! J Ştii cine
sunt? Sunt Jacques Casanova! Sunt cavaler al Ordinului Secret al Crucii
Trandafirii! Dă fuga la Ahmed. Caută-l pe nemernicul care] a furat punga
doamnei. Spune-i că n-are decât s-o păstreze, dar să înapoieze actele!
Oferim recompensă mare. (Izbeşte cu bastonul în caldarâm, ca să rupă
vraja sub care se află Abdullah. Băiahil o ia la goană. Jacques râde şi se
întoarce triumfător către Marguerite.)
Lady Chelner! Nu-i permis ca aventurierul şi ţiitoarea
Mulligan lui să fie aşezaţi lingă masa Lordului' Mulligan.
Jacques (destul de tare ca să fie auzit de Lady Mulligan):
Hotelul ăsta a devenit azil pentru escrocii de la bursa neagră şi
femeile întreţinute de ei pe bani grei.
Lady Domnule Gutman! Mulligan
 Marguerite Hai să mâncăm sus! Chelnerul (arătându-le drumul
spre o masă pe terasă): Pe aici, M'sieur. Jacques Vrem masa noastră
obişnuită. (Arată spre o masă.)
Marguerite Te rog! Chelnerul (fără să ţină seama de rugămintea ei):
Aceast este rezervată pentru Lordul Byron! Jacques (cu autoritate): Masa
asta e masa noastră. Marguerite Nu mi-e foame.
Jacques Trage scaunul doamnei, cretinule!
Gutman (repezindu-se la scaunul Margueritei): Daţi-mi voie!
În timp ce Marguerite se aşază, Jacques se înclină cu o pcli-teţe
ironică în faţa Lady-ei Mulligan, apei ia lec la masă.
Lady Ne mutăm la masa cealaltă! Mulligan
Jacques Trebuie să înveţi cum să porţi steagul boemei] în tabăra
adversă.
În jurul lor e pus un ecran.
Marguerite Boemii n-au steag. Nu-şi impun culorile, supravieţuiesc
prin discreţie.
Jacques îmi pare bine că apreciezi discreţia. Lista vinurilor!
Discreţia să-ţi fi îndreptat' oare, în dupâMarguerite Jacques
Marguerite Gutman
Jacques Gutman
Jacques
Marguerite
Jacques
Marguerite Jacques
Marguerite Jacques
Marguerite
Jacques
Marguerite
Jacques
— Marguerite
Jacques
Prar i >r
— Mar masa asta, paşii prin bazar, gătită cu safirul şi cerceii de
diamante? Ai avut noroc că n-ai pierdut decât punga şi actele. Cere lista
de vinuri. Vrei vin obişnuit sau spumos? Spumos.
Pot să îndrăznesc să vă dau o sugestie, Signor Casanova? Te rog.
Un vin foarte rece şi sec, dintr-o regiune la numai zece metri mai
jos de unde începe zăpada pe munte. Numele vinului este Quando! ceea
ce înseamnă când! Ca de pildă: „Când sosesc odată cecurile?” „Când se
onorează bonurile de plată?” Ha, ha, ha! Să i se aducă lui Signor
Casanova o sticlă de Quando cu complimentele casei! îmi pare rău de
cele întâmplate. Că ai fost de faţă.
N-are importanţă, dragul meu. Dar de ce nu-mi spui când eşti în
pană de bani? Credeam că faptul e evident. Cel puţin pentru ceilalţi.
 Scrisoarea pe care-o aşteptai, tot n-a venit? (scoţând-o din
buzunar): Ba da, azi după-masă – iat-o.
Dar n-ai deschis-o?
Mi-a lipsit curajul! Am avut atâtea surprize neplăcute, îneât mi-am
pierdut încrederea în noroc.
Dă-mi scrisoarea. Îngăduie-mi s-o deschid în locul tău.
Mai târziu, puţin mai târziu, după. Ce aduce vinul.
Şoim bătrân, şoim bătrân şi veşnic frământaU (îi ia mina ce se
odihnea pe masă; el se pleacă spre ea; ea îşi sărută degetele şi le duce la
gura lui.)
Numeşti asta o sărutare?
Stafia unei sărutări. De-acum trebuie să ne mulţumim cu atât. (Se
sprijină iar de spătarul scaunului, ţinând ochii cu pleoapele albastre,
închişi.)
Eşti obosită? Eşti obosită, Marguerite? Ştiai că azi după-masă ar fi
trebuit să te odihneşti. Am privit argintul şi m-am odihnit.
Jacques Ai privit argintul în cafeneaua lui Ahmed? Marguerite Nu,
m-am odihnit la Ahmed, bând ceai de mentă.l
Visătorul acompaniază replicile lor cu ghitara. Dialogul treŞ buie
rostit în stilul unui poem construit pe contrapunct, replicile urmându-se
fără pauză, într-un tempo iute, şi cu precizie j în voci.
Ai luat ceaiul jos? Nu, sus.
Sus, unde se consumă marijuana? Sus, unde-i răcoare şi muzică
şi zvonul bazaru-l lui pătrunde domol ca gunguritul porumbeilor. I Pare
cu adevărat odihnitor. Întinsă pe-un divan j printre perne de mătase,
într-un alcov, închisă-nI tre perdele parfumate, deasupra bazarului.
Uitând pentru o clipită unde mă aflu sau că nu ştiu unde mă aflu.
Uitând de una singură sau în tovărăşia vreunui tânăr ce cântă din
flaut ori din lăută ori care-ţi i arată argint ca să-ţi desfeţi privirile. Da.
Pare cu adevărat odihnitor. Şi totuşi arăţi obosită. 1 Arăt obosită din
pricina solicitudinii tale jignitoare care mă oboseşte.
E jignitor să poarte cineva grija siguranţei tale într-un asemenea
loc?
Da, este. Mai cu seamă implicaţiile sunt jignitoare.
Care implicaţii?
Ştii tu prea bine: c-aş fi una din acele femei nesăţioase, ajunsă în
pragul bătrâneţii; o femeie care pe vremuri era plătită pentru a dărui
plăcere şi care acuma trebuie ea să plătească! Jacques, nu admit să fiu
urmărită, am mers mult prea departe ca să se mai ţină cineva de urmele
mele. Ce e asta?
Chelnerul a adus un plic pe tavă.
Chelnerul 0 scrisoare pentru doamna.
Marguerite Ce ciudat să primesc scrisori când nimeni nu ştie că
mă aflu aici! Fii bun şi deschide-o.
 Chelnerul se retrage. Jacques ia plicul şi-l deschide.
Ei, ce e? Jacques Nimic important. Prospectul unei staţiuni de
munte. Marguerite Cum se numeşte?
Jacques Marguerite
Jacques Marguerite
Jacques
Marguerite Jacques
Marguerite
Jacques
Marguerite
Jacques Marguerite
Jacques Popas-de-o-Clipă.
Marguerite
Jacques Marguerite
Chelnerul Jacques
Chelnerul Jacques
La masa Lordului Mulligan o flacără albăstruie ţâşneşte din
farfuria în care se serveşte o mâncare flambată. Lady Mulligan bate din
palme de bucurie şi secate exclamaţii afectate. Chelnerul şi Gutman râd
amuzaţi. Marguerite sare de pe scaun şi vine în faţa scenei. Jacques o
urmează.
Cunoşti localitatea?
Da. Am stat odată acolo. E un loc înconjurat de păduri de pini
înzăpezite şi clădirea are terase pe care se doarme. Înăuntru, şiruri lungi
de paturi de fier, albe şi înguste, aliniate ca pietrele de mormânt.
Bolnavii îşi zâmbesc când se aud topoarele spărgând liniştea văii. „Hola”
răsună-n văi voci tinere. Şi vine poşta. Prietenul care-ţi scria scrisori de
câte zece pagini se mulţumeşte să-ţi expedieze o ilustrată cu „Grabnică
însănătoşire.”
Jacques aruncă prospectul.
Şi când se întâmplă ultima hemoragie – la timpul prevăzut, nici
mai târziu nici mai devreme – eşti discret împins pe un pat cu roţi, sub
un cort de tifon alb, şi cea din urmă amintire pe care ţi-o lasă lumea asta
– pe care o cunoşti atât de puţin şi care ţi-e totuşi atât de cunoscută. –
este un miros rece de frigider gol.
Flacăra din farfurie s-a stins. Gutman ridică prospectul, îl
înmânează Chelnerului, şoptindu-i ceva la ureche.
N-ai să te mai întorci acolo.
Chelnerul pune prospectul pe tavă şi se apropie de masa lor.
Nu mi-au dat drumul să plec. Am fugit fără permisiunea lor. Mi-au
trimis prospectul ca să-mi aducă aminte.
(întinzând tava): V-a căzut.
L-am aruncat!
Scuzaţi.
 De acum-nainte trebuie să ai mai multă grijă de tine, Marguerite.
Auzi ce-ţi spun?
Te aud. Să renunţ aşadar la toate distracţiile?
La întâlnirile din alcovul cu perdele parfumate de deasupra
bazarului? La tinerii care, pudraţi cu puţină pudră albă, în fumul unei
ţigări aromate, seamănă atât de bine cu cel pe care cuj atâta credinţă ţi-l
aminteşti. Jacques Da, Marguerite, de-acum încolo. Marguerite „De-
acum încolo” ce, bătrâne şoim?
Jacques Odihnă. Pace.
Marguerite „Odihnească-se în pace” e ultimul sfat ce-l pri-J meşti,
gravat pe piatra de mormânt, şi nu sunt încă pregătită să-l accept! Tu
eşti? Eşti pregătit să-l accepţi? (Se întoarce la masă. El o urmează.) Ah,
Jacques, când vom pleca de aici? Cum vom pleca de aici? Trebuie să-mi
spui! Jacques Ţi-am spus tot ce ştiam. Marguerite Ai încetat să sperii
Jacques N-am încetat, nu-i adevărat!
Gutman a adus papagalul alb la masa Lordului Mulligan ca să-l
arate Lady-ei Mulligan.
Gutman (acoperind vocile celorlalţi): Se numeşte Aurora
Lady De ce i-aţi dat numele ăsta? Mulligan
Gutman Fiindcă strigă în zori.
Lady Numai în zori? Mulligan
Gutman Da, numai în zori.
Râsul şi glasurile lor se estompează.
Marguerite De când n-ai mai trecut pe la agenţiile de voiaj?
Jacques Şi azi dimineaţă am făcut traseul obişnuit, înce-pând cu Cooks,
American Express şi terminând cu Wagon-Lits Universal şi, ca de obicei,
aceeaşi poveste. Nu e nici o plecare, se aşteaptă ordine de sus.
Marguerite Nimic nou, nimic?
Jacques Circulă nişte zvonuri pe seama unei chestii căreia îi zic El
Fugitivo, dar.
Marguerite Cum îi zic?
Jacques El Fugitivo. O chestie care survine fără să fie; programată,
care.
Marguerite Când, când, când?
Jacques Ţi-am spus că n-a fost programată. Ne-progra-mat
înseamnă că nu ştii când vine, nici când trece.
Marguerite Isprăveşte cu definiţiile din dicţionar! Vreau să ştiu
cum putem obţine informaţii? Ai încercat să-i mituieşti? Să le oferi bani?
Nu. Bineînţeles că nu. Şi-ţi spun eu de ce. Pentru că nu vrei cu
Jacques
Marguerite
Jacques
Marguerite
Jacques Marguerite
 Lady
Mulligan
Gutman
Lady Mulligan
Gutman adevărat să pleci de aici. Crezi că nu vrei să pleci pentru
că eşti brav ca un bătrân şoim. Adevărul este însă altul – adevărul real,
nu cel regal: te înspăimântă Terra Incognita care se-n-tinde dincolo de
zid.
Ai pus degetul pe rană. Mă înspăimântă orice întindere
necunoscută, dincolo sau dincoace de zidul ăsta, sau orice alt loc pe
pământ unde nu te-aş avea alături. Singurul ţinut, cunoscut sau
necunoscut, unde pot respira şi vreau să trăiesc, este cel în care
respirăm împreună, ca acuma la masa asta. Şi de unde ştiu că, puţin
mai târziu, apropiindu-ne încă şi mai mult unul de altul, nu vom deveni
singurii locuitori ai unei lumi micuţe, cuprinsă între marginile luminii pe
care o aruncă lampa cu abajur roz în jurul ţinutului bine cunoscut al
patului tău răcoros? Ţi-ajunge puţina alinare pe care ţi-o dă dragostea?
E oare neînsemnată?
Păsările din colivie se acceptă reciproc, dar jinduiesc să zboare.
Doresc să rămân aici cu tine, să te iubesc şi să te apăr, până va
veni vremea să putem părăsi locul acesta cu capul sus.
„Cu capul sus”? Vocabularul ţi-e aproape tot atât de demodat ca şi
capa şi bastonul tău. Cum poate părăsi cineva acest câmp de bătaie cu
capul sus – acest loc unde tot ce-i bun în noi se usucă şi se descompune,
unde n-a mai rămas nimic decât disperarea cumplită care ia naştere abia
după ce s-a mistuit, ostenită, până şi disperarea? De ce-au împrejmuit
masa noastră cu panourile astea? (Sare în picioare, lovind un panou care
cade.)
Poftim? Ai văzut? Nu înţeleg de ce lăsaţi asemenea oameni să
intre?
Pentru că plătesc biletul de intrare ca şi dumneavoastră. Care-i
preţul?
Disperarea! Dacă au bani gheaţă, vin aici. (Indică hotelul „Siete
Mares”.) Dacă nu, dincolo! (Arată spre Skid Row.) Cea de a opta
răspântie pe Ca-mino Real.
CEA DE-A OPTA RĂSPÂNTIE
Se aude vântul bătând puternic dinspre deşert şi un ţipăt de
flamingo, urmat de o melodie dramatică. Sclipiri albăstrui ca de diamant
luminează intrarea hotelului. Măscăriciul Cocoşat se strâmbă şi-şi
scutură cercul cu clopoţei, anunţând astfel apariţia unui nou erou
legendar. Lordul Byron iese în prag, pregătit de plecare. Gutman ridică
mina şi se face tăcere.
Gutman Ne părăseşti, Lord Byron?
 Byron Te părăsesc, domnule Gutman. Gutman Ce păcat! Dar
acesta e un port unde oamenii vin şi pleacă. N-avem clientelă
permanentă. Te simţi probabil puţin agitat?
Byron Confortul de aici mă moleşeşte. Ascuţişul metalic din vârful
peniţei mele s-a tocit, mi-a rămas doar pana. Gutman S-ar putea să fie
adevărat. Dar care-i leacul?
Byron Plecarea! Gutman Fugind de tine? Byron Fugind de mine cel
de-acum, ca să mă întorc la mine cel care am fost!
Gutman Iată cea mai lungă călătorie a unui om. Bănuiesc că te-
ndrepţi spre Atena. A izbucnit un nou război acolo care, ca în cazul
tuturor războaielor de la începutul lumii până azi; poate fi interpretat ca
o luptă, o luptă pentru ce oare? Byron Pentru libertate! Dumneata poţi
râde cât vrei; pentru mine unul cuvântul încă are sens! Gutman
Bineînţeles că are! Nu râd deloc, sunt plin de admiraţie. Byron Mi-am
îngăduit multe plăceri.
Gutman într-adevăr! Byron N-am uitat însă niciodată vechea mea
credinţă în. Gutman în ce, Lord Byron?
Byron îşi trece nervos mina prin păr.
Nu-ţi aminteşti în ce credeai pe vremuri?
Pauză. Byron se îndreaptă şchiopătând spre f întina.
Byron Când a fost scos trupul lui Shelley din apă.
Gutman face semn Visătorului, care se apropie şi începe să cânte
în timp ce Byron îşi aduce aminte.
A fost ars pe plaja din Viareggio. Priveam spectacolul din trăsură,
pentru că mirosul era insuportabil. Apoi, fascinat, am coborât. M-am
apropiat, ţinând batista la nas! Am văzut ţeasta capului căscându-se în
flăcări, iar înăuntru. (înaintează la rampă, urmat de Abdullah care ţine
în mină o torţă sau o lanternă.) înăuntru creierul lui Shelley clocotea ca
o tocană pe foc – clocotea, fierbea, fâsâia! – în oala – tuciurie – plesnită a
ţestei sale!
Marguerite se ridică brusc. Jacques o sprijină.
Trelawney – prietenul lui, Trelawney – a aruncat în foc sare şi piper
şi tămâie, şi în cele din urmă duhoarea.
Abdullah chicoteşte. Gutman îi trage o palmă.
S-a risipit şi arderea a devenit pură – aşa cum trebuie să fie
arderea unui om. Arderea omului trebuie să fie pură! – nu ca a mea –
(^clătită flambată în alcooluri tari.) în cele din urmă, arderea lui Shelley
a fost foarte pură! Dar trupul, cadavrul s-a desfăcut ca porcul pe jăratec!
Din nou Abdullah nu-şi stăpâneşte râsul. Gutman îl apucă de
ceafă, iar băiatul ia poziţie de drepţi, devenind exagerat de solemn.
Şi atunci Trelawney – în clipa în care s-au deschis coastele s-a
aplecat asupra pieptului, ca brutarul asupra cuptorului cu pâine!
Abdullah e iarăşi gata să pufnească.
 Şi a smuls dinăuntru – cu iuţeala cu care brutarul scoate chifla ce-
i arde degetele – inima lui Shelley! A smuls inima lui Shelley din cadavrul
care se mistuia în flăcări! Din flacăra albăstruie, purificatoare.
Marguerite se aşază; se aşază şi Jacques.
Şi s-a terminat!
— Mi-am spus atunci. (Se întoarce încet de la public şi păşeşte
spre fundul scenei. Se opreşte în faţa lui Marguerite şi a lui
Jacques.) Mi-am spus că este nepermis să smulgi inima unui om
din trup! Ce poate face un om cu inima altuia?
Jacques se ridică şi loveşte cu bastonul în pământ.
Jacques (pătimaş): Asta poate face cu ea! (înşfacă] pâinea rotunda
care se afla pe masa lui şi coboară treptele terasei.) O poate răsuci, uite
aşa! (Răsuceşte pâinea.) O poate rupe, uite aşa! (Rupe pâinea în două.) O
poate călca în picioare! (Aruncai pâinea pe jos şi o calcă în picioare.) Şi-i
poate da cu piciorul, uite-aşa! (Dă cu piciorul în bucăţile de pâine care se
rostogolesc. Lordul Byron îi întoarce spatele şi vine iar la rampă,
adresându-sm publicului:)
Byron Aşa e, Sefior. Numai că menirea poetului – menire care-a
fost şi-a mea pe vremuri – este de a modela cu gingăşie inima, nu de a o
marca cu brutalitatea cu care ai schimbat dumneata înfăţişarea acestei
pâini. Mai întâi trebuie s-o purifice şi s-o înalţe. Căci ce e inima decât.
(Face un gest larg, dibuind aerul cu mina.) Un soi de. Instrument! care
transformă gălăgia în muzică, haosul în – ordine.
Abdullah se-ndoaie până aproape de pământ, străduindu-sM să-şi
stăpânească râsul. Gutman tuşeşte ca să ascundă că se amuză.
0 ordine miraculoasă! (Ridică glasul care umple scena.)
Asta a fost menirea mea pe vremuri, până a fi întunecată de
vulgare satisfacţii. Încetul cu încetul am pierdut-o printre gondole şi
palazzouri – baluri mascate, strălucitoare saloane, uriaşe curţi umbroase
şi intrări somptuoase cu torţe aprinse! Printre faţade baroce; baldachine
şi covoare, candelabre şi tacâmuri de aur, printre brocarturi albe, femei
cu gâturi subţiri ca lujerii de floare, plecate asupra mea, îmbătându-mă
cu respiraţia lor parfumată. Dezvelindu-şi sânii în faţa mea! Şoptind
surâzătoare! Şi peste tot marmură, palpabila măreţie a marmurei,
marmură roză şi marmură cenuşie, marmură cu nervuri, marmură de
culoarea strigătoare a cărnii intrate în putrefacţie – asemeni desfătări m-
au ademenit şi-am părăsit înfricoşătoarea singurătate a poetului. A, am
scris multe canto-uri la Veneţia şi Constantinopole, la Ravenna şi Roma,
prin toate meleagurile latine şi levantine pe unde m-a purtat piciorul
ăsta strâmb al meu – dar am oarecare îndoieli asupra valorii lor, care-mi
pare a creşte pe măsură ce vinul din sticlă scade. Există pe lumea asta o
adevărată patimă pentru declin.
Mai târziu, în loc să ascult instrumentul cu o singură şi delicată
coardă care este inima mea, m-am pomenit ascultând, de după un şir de
palmieri artificiali, muzicanţi care cântau pe bani. Ei, şi-acum a venit
timpul să plec de-aici! (Se întoarce în scenă.) Vine vremea plecării chiar
şi atunci când nu ştii spre ce loc anume să te îndrepţi. Voi căuta unul.
Voi porni spre Atena. Acolo, cel puţin, pot privi spre Acropole; şezând la
poalele dealului, îmi pot ridica ochii spre coloanele frânte din creştet şi,
chiar dacă nu voi regăsi puritatea după care tânjesc, mă voi mulţumi cu
amintirea ei.
Voi şedea şi voi privi îndelung, în deplină tăcere şi, poate, da, e
încă posibil ca. Să aud iar muzica cea veche. Dar s-ar putea să n-aud
decât zumzetul insectelor în iarbă. Totuşi voi porni spre Atena. Faceţi cât
mai multe călătorii! încercaţi! – nu există altă soluţie. Marguerite (cu
însufleţire): Fii atent pe unde-o ia!
Lordul Byrcn porneşte şchiopătând, cu captil plecat, traversează
piaţa, scuzându-se prin gesturi faţă de cerşetorii care-agaţă şi roiesc în
jurul lui. Se aude muzică. Byrcn se îndreaptă spre calea abruptă din
fund ce duce dincclo de zid. Scena următoare se joacă cu intensitate
calmă, reprezentând o repetare – la alt diapazon – a ultimei scene cu El
Fugitivo.
Fii atent, fii atent, vezi pe unde-o ia. Poate că a găsit o ieşire
necunoscută nouă. Jacques Sunt cu ochii pe el, cară.
Lordul şi Lady Mulligan s-au ridicat şi-l urmăresc prin mo-ncclu şi
lornicn.
Doamne! O ia în sus pe alee! Da! Pe acolo a luat-o.
^Iarguerite
Jacques
Lordul şi
Lady
Mulligan
Ah! Prostul, idiotul, trece pe sub arc!
Marguerite
Jacques Marguerite
Byron
GUTMAN
Jacques, fugi după el, trebuie prevenit că di: colo-i deşertul.
Bănuiesc că ştie el ce are de făcut.
Nu pot să mă uit!
Se întoarce spre public, cu capiii dat pe spate şi cehii închişi. |
Vântul. Dinspre deşert bate din ce în ce mai puternic pe măsură ce
Lordul Byron urcă scările.
(către hamalii care cară bagaje, mai cu seamă colivii cu păsări): PE
AICI! (Iese din scenă.)
Kilroy porneşte după el. Se opreşte în dreptul scărilor, privind umil
spre Gutman. Acesta îi face semn să-şi continue drumul. Kilroy urcă
repede scările. Ajuns sus, curajul îl părăseşte. Se aşază pe o treaptă;
nasul i se aprinde şi i se stinge. Gutman râde în timp ce anunţă:
Cea de-a noua răspântie pe Camino Real. (Inti în hotel.)
CEA DE-A NOUA RĂSPÂNTIE
Abdullah se îndreaptă în goană spre hotel, fluturând torţa în mină.
Se aude un zumzet uşor şi îndepărtat. Marguerite deschide ochii miraţi.
Caută spre cer. Odată cu zumzetul, se aude şi o bătaie de tobă,
înfundată, ca bătaia unor inimi neliniştite.
Marguerite Jacques! Se aude ceva, sus pe cer!
Jacques Cred că ceea ce auzi tu. Marguerite (cu emoţie creseândă):
Da' de unde, e un avion, un avion mare, uite, văd luminile! Jacques
Vreun foc de artificii, cară.
Marguerite Taci! ASCULTĂ! (Stinge luminarea, ca să vadă mai bine
cerul întunecat. Se ridică scrutând bolta.) îl vădi Iată-l! Acolo! Se-nvârte
deasupra noastră!
Lady Raymond, Raymond, şezi jos, te-ai congestionat
Mulligan la faţă!
Clienţii (replicile se suprapun): Hotelului
— Ce s-a-ntâmplat?
— El FUGITIVO!
— EL FUGITIVO! EL FUGITIVO!
— Repede, adu-mi bijuteriile din seiful hotelului!
— Schimbă un cec!
— Pune câteva lucruri într-un geamantan! Eu aştept aici!
— Dă-le încolo de bagaje, avem la noi banii şi actele!
— Unde-i acum?
— Acolo, acolo!
— Se îndreaptă spre pământ!
— Să plec aşa?
— Da, aşa, oricum, pleacă oricum, pleacă!
— Raymond, te rog!
— Ah, iar s-a ridicat!
— Ah, s-a – ŞŞŞT! DOMNULE GUTMAN!
Gutman apare în prag. Ridică mina ca pentru o comandă.
Gutman Semnele apărute pe cer nu trebuiesc luate drept minuni.
Vocile se potolesc numaidecât.
Doamnelor, şi domnilor, vă rog să luaţi loc.
Toţi îşi reiau locurile la mese; tacâmurile sunt mânuite cu stân-l
găcie. Paharele sunt duse la gură, dar respiraţiile, amplificata de emoţie,
se aud din ce în ce mai puternic, şi bătaia tcbei însu~mează bătăile
inimilor speriate. Gutman ccbcară în piaţă,) strigând furios către Ofiţer.
De ce nu mi s-a spus că soseşte El Fugitivo?
Toţi ca unul se năpustesc în hotel, reîntorcându-se imediat cu ce-
au putut aduna în grabă. Marguerite se ridică, dar rămâne ca împietrită.
 Se aude avionul aterizând zgcmctcs în uruit de frâne, aruncând
fulgere de lumină multicoloră. Câţiva pasageri abia sosiţi se apropie de
scenă, venind din sală, precedaţi de hamali cu şepci] roşii care cară
bagajele.
Pasagerii – Ce voiaj încântător!
— Ce peisaj minunat!
— Ce repede a trecut vremea!
— Singurul mod de a voiaja! etc, etc.
Un bărbat în uniformă – Filctul – intră în piaţă cu un megafon.
Pilotul (la megafon): Călătorii de pe Fugitivo! Rugăm călătorii de pe
Fugitivo să se grăbească de îmbarcare! Adunarea în colţul de nord-vest al
pieţii! Marguerite Jacques, este El Fugitivo, lucrul neprevăzut de care ai
auzit azi după-masă! Pilotul Pasagerii care se îmbarcă pe El Fugitivo
sunt rugaţi să-şi prezinte biletele şi actele. Marguerite A spus: „pasagerii
care se îmbarcă”!
Pilotul Pasagerii care se îmbarcă pe El Fugitivo sunt rugaţi să se
prezinte imediat la controlul vamal. Marguerite (surâzând forţat): De ce
stăm fără să facem nimic?] Jacques (cu grandilocvenţă italienească): Che
cosa possaj fare! Marguerite Mişcă-te, mişcă-te, fă ceva!
Jacques Ce? Marguerite Du-te acolo, întreabă, află!
Jacques Habar n-am ce înseamnă asta! Marguerite Eu ştiu, îţi
spun eu! E o şansă de a scăpa din locul ăsta îngrozitor. Jacques Forse,
forse, non so!
Marguerite E o şansă de scăpare şi nu vreau s-o pierd! Pilotul Ici la
Douane! Controlul vamal, aici.
Pilotul
Marguerite
Pilotul
Marguerite
Marguerite Control vamal! Pentru bagaje! Dă fuga la mine în
cameră! Uite cheile! Ia un geamantan şi bagă în el ce poţi, bijuteriile,
blănurile, dar grăbeşte-te! Vite, vite, vite! Nu cred s-avem prea multă
vreme! Vezi, toţi se.
Pasagerii care vor să plece se înghesuie în jurul biroului şi al
mesei.
Toţi cer bilete! Locurile sunt desigur limitate. De ce nu faci ce-ţi
spun? (Se repede spre un bărbat care are o ştampilă şi un teanc de
bilete.) Monsieur! Senor! Pardonnez-moi! Vreau să plec, să plec de-aici!
Daţi-mi un bilet! (imperturbabil): Numele, vă rog! Mademoiselle. Gautier.
Eu însă. Gautier? Gautier? N-avem Gautier pe listă. Nu sunt pe listă!
Bine dar eu. Călătoresc sub alt nume.
Prudence şi Olympe ţâşnesc din hctel, pe jumătate îmbrăcate,
târindu-şi blănurile după ele. Între timp Kilroy încearcă să facă rost de
bani cărând geamantane. Tumultul creşte, punctat din când în când de
tunetul instrumentului de percuţie. Vameşii şi reprezentanţii
autorităţilor locale sunt interpretaţi de oameni purtând măşti groteşti şi
demonice. Geamantanele sunt azvârlite încolo şi-ncoace, desfăcute,
mărfurile de contrabandă ccnfis-cate, se fac arestări, călătorii
protestează, ameninţă, mituiesc, stăruie, se roagă; scena permite
improvizaţii.
Prudence Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am trezit!
Olympe Mulţumesc lui Dumnezeu că nu dormeam! Prudence
Ştiam că nu era programat, dar îmi închipuiam c-o s-avem timp să ne
punem corsetul! Olympe Ia te uită cine încearcă să plece! Ştiu precis că
n-au loc rezervat.
Pilotul (adresându-se Margueritei): Sub ce nume sunteţi trecută,
Mademoiselle? Vă rog nu faceţi lumea să aştepte! Marguerite M-am
zăpăcit! Jacques! Sub ce nume ai rezervat locul?
Olympe N-a rezervat nici un loc. Prudence Eu mi-am rezervat!
Olympe Şi eu mi-am rezervat loc! Prudence Eu sunt la rând!
Olympe Nu împinge, vrăjitoareo!
Marguerite
Agentul Pilotul
Agentul
Marguerite
Pilotul Marguerite
Pilotul Marguerite
Jacques
Marguerite
Pilotul
Lady
Mulligan
Pilotul
Eu sunt prima. Am fost aici înaintea celorlalţi. Jacques, repede!
Scoate banii din seiful hotelului.
Jacques iese.
Respectaţi nndul!
Se aude semnalul: un şuierat prelung.
Au mai rămas cinci minute. Peste cinci minute El Fugitivo
decolează. Cinci minute, mai sunt doar cinci minute!
Ha acest anunţ, tumultul ajunge la paroxism.
Patru minute! El Fugitivo decolează peste patru minute!
Prudence şi Olympe strigă la el în franţuzeşte. Se aude din nou
şuieratul.
Trei minute! El Fugitivo decolează în trei minute! (vocea ei se ridică
deasupra gălăgiei) Monsieur! Vă rog Eu am venit prima, am fost aici
înaintea celorlalţi! Poftim!
Jacques revine cu banii.
 Am mii de franci! Vă dau cât vreţi! Vi-i dau pe toţi!
Plata se face numai în lire sterline sau în dolari.
Următorul vă rog!
Nu acceptaţi franci? La hotel se acceptă! Mi-au acceptat franci la
„Siete Mares”!
Doamnă, degeaba insistaţi, nu eu am făcut regulamentul!
(lovinău-şi fruntea cu pumnul): Ah, Jacques! Ia banii şi du-te la
casierie! (îi aruncă banii.) I
Schimbă-i în dolari ori. Grăbeşte-te l Tout de suitei Simt că-mi vine
să leşin.
Dar, Marguerite.
Du-te! Du-te! Te rog!
S-a terminat, închidem! El Fugitivo decolează peste două minute!
Lordul şi Lady Mulligan îşi croiesc grăbiţi drum.
Faceţi loc să treacă Lordul Mulligan. (Margueritei): Staţi în calea
oamenilor, doamnă.
Olympe scoate un geamăt când vameşul îi scapă bijuteriile pe jos.
Ea şi Prudence se lovesc cap în cap, repezindu-se să U culeagă: reîncepe
lupta.
Marguerite Pilotul
Marguerite
O voce
Marguerite
Pilotul
Marguerite
Lady
Mulligan
Lordul
Mulligan
Gutman
Pilotul
Marguerite
Lady
Mulligan
Pilotul
Marguerite
Lordul
Mulligan
Lady
Mulligan
Pilotul
Lady
Mulligan
Marguerite
 Pilotul
Marguerite
Pilotul
(agăţându-se de Pilot): Vă rog, Monsieur. Regar-dez ţa! Diamantul
meu, un solitar, are două carate. Luaţi-l ca garanţie! N-am ce face cu el.
Cămătarul e peste drum.
Un nou semnal. Prudence şi Olympe îşi înşfacă repede cutiile de
pălării şi gonesc în direcţia de unde se aude şuieratul.
(agăţându-se disperată de Pilot): Nu m-aţi înţeles! Sefior Casanova
s-a dus să schimbe banii. Vine numaidecât. Şi voi plăti de cinci ori, de
zece, de douăzeci de ori preţul unui. JACQUES! JACQUES! UNDE EŞTI?
(în fundul sălii): închidem poarta! Nu puteţi închide poarta! La o parte,
Madame! Nu mă dau la o parte.
V-am explicat, Lordul Mulligan este reprezentantul firmei
producătoare de fier şi oţel din Cobh! Raymond, se închide poarta! Nu
cred că o să reuşesc să trec!
Ţineţi poarta deschisă pentru Lordul Mulligan. (Margueritei):
Madame, daţi-vă la o parte sau voi fi nevoit să vă împing. Jacques!
Jacques!
Lăsaţi-ne să trecem. Suntem cu toate formalităţile în regulă.
Madame! Daţi-vă la o parte şi lăsaţi pasagerii să treacă.
Nu! Nu! Eu am fost prima! Eu sunt la rând! Daţi-o la o parte din
calea noastră! Femeia asta-i o târfă. Cum îndrăzneşti să stai în calea
noastră?
Ofiţer! Ia femeia asta! Hai, Raymond!
(opintindu-se în timp ce Ofiţerul vrea s-o urnească din loc):
Jacques! Jacques! Jacques! (Vine Jacques cu banii schimbaţi.) Poftim!
Poftim banii! în regulă; actele dumneavoastră, vă rog. Actele? Aţi spus
actele?
Mai repede, mai repede. Paşaportul dumneavoastră!
Marguerite
Jacques Marguerite
Jacques Marguerite
Lady muixigan
Lordul
Mulligan
Lady
Mulligan
Lordul
Mulligan
Lady
Mulligan
Lordul
Mulligan
 Lady
Mulligan
Lordul
Mulligan
Lady Mulligan
Marguerite
Jacques! Vrea actele mele! Dă-i actele mele, Jacques!
Actele doamnei s-au pierdut! (urlând sălbatec): Nu, nu, nu. NU-I
ADEVĂRAT! NU VREA SĂ MĂ LASE SĂ PLEC! MINTE!
Ai uitat că ţi s-au furat actele? Ţie ţi-am dat actele, ţi le-am dat ca
să le păstrezi, sunt la tine.
Ţipând, Lady Mulligan îşi face drum şi ccbcară spre scări.
Raymond! Grăbeşte-te!
(împiedicându-se în capul scărilor): Mi-e rău! Mi-e rău!
Dintr-o parte a sălii, se îndreaptă grăbiţi spre scenă Gunoierii,
deghizaţi în antreprencri de pompe funebre ai unei firme scumpe; rămân
lingă scară, aşteptând ca magnatul să se prăbuşească.
Nu se poate să-ţi fie rău înainte de a ajunge în avion.
Trimiteţi corespondenţa la Guaranty Trust, la
Paris.
Place de la Concorde.
Mulţumesc! Iar cumpărăturile pe adresa firme Mulligan Iron &
Steel, în Cobh, unde vor achitate la primire. Mulţumesc! Raymond!
Raymond! Cine-s oamenii ăştia?
Îi cunosc! Le recunosc chipurile!
Raymond! Sunt Gunoierii! (Scoate un ţipăt şi fuge ie-a lungul
intervalului spre fundul sălii, oprindu-se la mijlocul drumului ca să mai
arunce o privire în urma. Doi Gunoieri îl apucă pe Lordul Mulligan de
braţ în clipa când acesta e gata să cadă.) împachetaţi trupul Lordului
Mulligan în gheaţă. Expediaţi-l express prin avion la Cobh, pe adresa
firmei Mulligan Iron & Steel din Cobh!
Lese în goană pe uşa din fundul sălii. Se aude semnalul de plecare
şi o voce care strigă:
Vin! Vin!
Jacques! Jacques! Doamne Dumnezeule!
Pilotul El Fugitivo decolează! Grăbiţi urcarea! (Se îndreaptă spre
scări. Marguerite se agaţă de braţul lui.) Daţi-mi drumul! Marguerite Nu
puteţi pleca fără mine! Pilotul Ofiţer, ia femeia asta! Jacques Marguerite,
dă-i drumul!
Marguerite lasă braţul pilotului şi se întoarce ca turbată spre
Jacques. Îi desface haina, scoate din buzunarul interior un plic mare cu
hârtii şi fuge după Pilotul care a început să coboare scara de deasupra
fosei, îndrepiându-se spre intervalul central, în timp ce ea ccbcară scara,
se aud timpanele; Marguerite scoate un ţipăt.
 Marguerite lată-le! Le-am găsit! Aşteaptă! Am găsit actele! Iată-le!
Pilotul fuge, blestemând, în vreme ce El Fugitivo dă scurte şi dese
semnale de plecare; se aud iar timpane şi sunete discordante de alămuri.
Călătorii izbucnesc în cântece isterice, râsete şi-şi iau zgomotos rămas
bun. Vocile lor parvin prin amplificatorul din fundul sălii.
Plecăm! Plecăm! Plecăm!
(încereând, ca şi când ar fi pe jumătate paralizată, să coboare
scara): NU SE POATE SĂ PLECAŢI FĂRĂ MINE! NU! NU! NU SE POATE!
Lumina rece, orbitoare, a reflectorului cade pe silueta ei. Ea face
gesturi disperate, r. Eccntrdate, agăţându-se de bara scărilor; i se aude
respiraţia grea, răguşită, ca a unui muribund; îşi duce la gură batista, pe
care apar pete de sânge. El Fugitivo decelează, şi zgomotul scade tyeptat,
ca şi strigătele fericite ale pasagerilor; deasupra iccnei trece o lumină
veselă şi de sus, de la înălţime cad ccnfetti. Se lasă liniştea zgomotul
avionului prefăcândii-*e în zumzet de insectă.
Gutman (cu un ion oarecum compătimitor): A zecea răs-pântie pe
Camino Real.
Voci de
DEPARTE
Marguerite
CEA DE-A ZECEA RĂSPÂNTIE
Pustiul din piaţă aminteşte de atmosfera deprimantă dintr-un oraş
care a fost bombardat. Ici-colo se aprinde câte o lumină roşie, de parcă
printre ruine ar izbucni incendii din care se I ridică nori de fum.
La (abia auzit): Donde? Madrecita
Visătorul Aqui. Aqui, Madrecita.
Marguerite Sunt pierdută, pierdută. (A rămas agăţată de grilajul
scării. Jacques coboară până la ea aju-tând-o să urce în scenă.)
Jacques Sprijină-te de mine, cară. Respiră uşor, hai. Marguerite
Pierdută!
Jacques Respiră uşor, uşor, şi priveşte în sus. Marguerite
Pierdută!
Jacques Nopţile tropicale sunt atât de senine. Uite, acolo-i Steaua
Sudului. Vezi Steaua Sudului, Marguerite? (Arată spre proscenium. S-au
aşezat amândoi pe banca de Ungă fântână, ea se odihneşte în braţele
lui.) Şi dincolo, vezi acolo, mai spre nord, e Orion, ca un peşte gras de
aur scăldându-se în marea limpede şi adâncă, iar noi suntem împreună,
respirând împreună, şezând alături, liniştiţi, îm-j preună, până la urmă
împreună, fără spaimă, liniştiţi, suntem împreună, nu singuri, împreună
până la capăt.
Madrecita, adusă în piaţă de fiul ei, începe să cânte încetişor 1
luminile roşii dispar, ca şi fumul.
Fiecare dintre noi are în inimă o pasăre care se zbate cu disperare,
amintirea unei mame. Cu aripi. Marguerite Aş fi plecat. Fără. Tine.
 Jacques Ştiu, ştiu!
Marguerite Atunci cum poţi – totuşi. Jacques Să te ţin în braţe?
Marguerite dă uşcr din cap.
Pentru că tu m-ai învăţat că dragostea înseamnă şi tandreţe.
Înainte nu ştiam. Oh, iubite am avut multe! Săream dintr-un alcov într-
altul, înfoiat ca un cocoş, de la o iubită la alta, cu iuţeala cu care se
toarnă, cofă după cofă, apa peste foc; ca să-l stingă. Dar niciodată până
acum n-am iubit cu tandreţe.
Marguerite Ne-am obişnuit unul cu altul. De asta ţi se pare că mă
iubeşti. Mai bine m-ai lăsa acum şi ai pleca, fiindcă bate un vânt rece
dinspre munte, şi peste deşert, şi-n inima mea, şi dacă rămâi lângă mine
am să-ţi spun vorbe aspre, am să-ţi rănesc mândria, am să-mi bat joc de
bărbăţia ta în declin!
Jacques Oare de ce dezamăgirea seamănă duşmănie între oameni?
Marguerite Fiecare dintre noi trăieşte mai mult în singurătate.
Jacques Numai dacă nu avem încredere unul în celălalt!
Marguerite N-avem voie să avem încredere unul în celălalt. Este
unica noastră apărare împotriva trădării. Jacques Cred că ne putem
apăra prin dragoste.
Marguerite Ah, Jacques, ne-am obişnuit unul cu altul, suntem ca
doi şoimi închişi în aceeaşi colivie şi am fost nevoiţi să ne învăţăm unul
cu altul la capătul sumbru şi posomorit al acestui Camino Real.
Obişnuinţa trece drept dragoste. Suntem oare siguri de ceva? Nici măcar
de existenţa noastră, drag prieten care vrea să mă consoleze. Şi cui
putem adresa întrebările care ne chinuiesc? „Ce înseamnă locul acesta?”
„Unde ne aflăm?” – putem pune aceste întrebări unui bărbat gras şi
bătrân, care răspunde în doi peri ca să ne sperie şi mai mult? Sau unei
false Ţigănci, care se preface că ghiceşte în cărţi şi-n frunze de ceai? Ce
altceva ne-a rămas? O interminabilă procesiune de întâmplări mărunte,
care să ne dea sentimentul că noi şi străinii care ne înconjoară încă mai
trăim? Unde? De ce? Iar bârna pe care încercăm să ne menţinem
echilibrul nici măcar nu-i bine înţepenită în pământ. Suntem mereu
ameninţaţi cu expulzarea, căci acesta-i un port unde călătorii vin şi
pleacă, niciunul nu se stabileşte pentru totdeauna. Şi unde vom merge
dacă plecăm de aici? La Popasul-de-o-Clipă? La „Ritz Men Only”? Sau,
trecând pe sub arc, spre Terra Incognita? Suntem singuri. Suntem
cuprinşi de spaimă. Peste tot ne urmăJacques
Abdullah
Marguerite
Jacques Marguerite
Abdullah Marguerite
Jacques Marguerite
Jacques Marguerite reşte fluierul Gunoierilor. Aşa că din când în
când, deşi ne-am făcut de-atâtea ori rău unul altuia, întindem mâna, în
întunericul din care nu putem scăpa, către celălalt, ne strângem în braţe
pentru a ne înşela singurătatea. Iată ce trece drept dragoste la capătul
acestei căi care, pe vremuri, era regală. Ce sentiment avem de fapt unul
faţă de celălalt? Când îmi sprijin trupul obosit de tine, sau când strâng la
piept capul tău de şoim bătrân chinuit de nelinişti, ce simt bietele
noastre inimi sau ceea ce a mai rămas din ele? Un sim-ţământ delicat,
da, un simţământ inefabil, ireal, lipsit de vlagă. Ca acele violete palide ce
ar putea înflori pe lună sau în peşteri de munte, într-un sol îngrăşat cu
găinaţul ciorilor. Sunt doar păsări cu care ne-am familiarizat. Umbrele
lor sălăşluiesc în piaţă. Le-am auzit bătând din aripi, ca babele care-şi
bat cu coada măturii covoarele uzate. Însă tandreţea – violetele crescute
în peşterile munţilor – nu pot sfărâma stâncile! Violetele din munţi pot
sfărâma şi stânci, dacă crezi în ele şi le laşi să crească.
Piaţa şi-a reluat înfăţişarea obişnuită. Abdullah intră prinlr-una
din arcadele din faţă.
Veniţi să vă luaţi pălăriile de carnaval şi pocnitoarele! La noapte
luna va reface virginitatea sorei mele!
(Lui Jacques, atingându-i cu tandreţe faţa): Nu ştii că la noapte te
voi înşela? De ce?
Pentru că am consumat toate rezervele de tandreţe ale inimii mele.
Abdullah, vino încoa'! Vreau să faci un drum pentru mine. Du-te la
cafeneaua lui Ahmed.
Acum lucrez pentru mama, să scot dolari americani! Luaţi o
pălărie pentru carnaval şi o. Vino încoa, băiete! (îşi smulge un inel din
deget şi-l întinde băiatului.) Safirul tău netăiat şi neted? Da. Safirul meu
netăiat şi neted! Eşti nebună?
Da, sunt nebună, sau aproape nebună! în noaptea asta, spectrul
nebuniei s-a pornit pe urmele mele!
Jacques îl alungă pe Abdullah cu bastonul.
Prinde-l, băiete! De cealaltă parte a fântânii! Uite!
O ghitară cântă – „molto vivace”. Marguerite aruncă inelul peste
fântina. Jacques încearcă să-l alunge pe Abdullah. Acesta se fereşte într-
o parte şi în alta ca un căţel, râzând. Marguerite îl încurajează pe
franţuzeşte. Când băiatul e nevoit să se îndepărteze de inel, ea îl ridică şi
i-l aruncă iar, strigând:
Prinde-l băiete! Du-te la Ahmed! Spune-i acelui tânăr fermecător
că astă-seară doamna din Franţa se plictiseşte alături de cavalerul ei
obişnuit. Mai spune-i că doamna din Franţa a pierdut avionul şi că vrea
să uite că nu s-a putut îmbarca pe El Fugitivo! Şi rezervă în numele meu
o cameră cu balcon, ca s-o pot vedea pe sora ta apărând pe acoperiş,
atunci când luna răsărind îi va reface virginitatea!
Abdullah se strecoară şi iese fugind. Jacques loveşte cu bastonul
în pământ. Marguerite îi spune fără să-l privească:
 Marguerite Timpul ne înşală pe amândoi, şi noi ne înşelăm unul pe
altul.
Jacques Aşteaptă, Marguerite.
Marguerite Nu pot! Suflă vântul dinspre deşert şi mă ia cu el.
O rafală de vânt izbucneşte puternic şi o poartă spre terasă,
despărţind-o de Jacques. Ea priveşte o dată sau de două ari în urmă, ca
pentru a-şi lua rămas bun, el însă rămâne împietrit, cu cehii la ea,
lovind pământul cu bastonul în ritm de marş funebru. Gutman îi
urmăreşte surâzând de pe terasă, se pleacă înaintea ei când Marguerite
trece pe lingă el, înainte de a intra la hotel. Ritmul bătăilor de baston
este preluat pe nesimţite de instrumentele de percuţie; măştile se adună
în piaţă, tăcute la început, lunecând ca păianjenii de-a lungul zidului. De
sus, din centrul pieţei, coboară o fâşie de hârtie colorată în roşu şi
galben, pe care stă scrisă o formulă criptică. Instrumentele de percuţie
se aud din ce în ce mai tare. Jacques nu-şi dă scama ce se petrece în
spatele lui, a rămas încremenit în faţa pieţei, cu cehii închişi.
Gutman A unsprezecea răspântie pe Camino Real.
CEA DE-A UNSPREZECEA RĂSPÂNTIE
Gutman începe Fiesta. Primul număr: încoronarea Regelui
încornoraţilor.
Reflectoarele sunt brusc îndreptate spre Casancva, care se află în
faţa scenei. El tresare, uimit şi orbit de lumină, îşi acoperă faţa, în timp
ce mulţimea se adună în jurul lui. Fascicolele de lumină îl lovesc ca nişte
palme puternice, şi el cade în genunchi.
Măscăriciul cocoşat iese din dugheana Ţigăncii, ţinând în mină o
pernă de catifea, pe care aduce o coroană cu coarne aurii. O pune pe
capul lui Jacques. Cei care oficiază îl încen-jcară şi încep să cânte.
Jacques Ce-i asta? Gutman O cunună cu spini.
Mulţimea Cornudo! Cornudo! Cornudo! Cornudo! Cornudo!
Gutman Ura! Strigaţi Ura! pentru Regele încornoraţilor de pe Camino
Real!
Jacques sare în picioare, lovind cu bastonul în dreapta şi în j
stânga. Renunţă însă să se apere, îşi aruncă pelerina şi bastonul, scoate
un răcnet, sfidându-i pe ceilalţi şi batjeecrindu-se pe sine.
Jacques Si, si, sono cornudo! Cornudo! Cornudo! Casa-nova este
Regele încornoraţilor de pe Camino Real. Să mă vadă întreaga lume cu
cununa pe cap! Să afle toţi de onorurile cu care am fost distins. Să se
ştie în lumea-ntreagă de onorurile cu care a fost distins Casanova,
Cavaler de Sein-galt şi Cavaler al Pintenului de Aur conferit de Sfântul
Papă. Aventurier vestit! Escroc fără de seamăn! Cartofor! Negustor
neîntrecut! Speculant! Codoş! Lichea! Şi – amant – celebru.
Mulţimea izbucneşte în aplauze şi râsete zgemetcase; vocea lui
care, din pricina încordării, se transformă în hohote, acoperă tumultul:
 Da, aşa cum am spus, AMANT CELEBRU! Cel mai celebru amant
poartă cele mai lungi coarne de pe Camino! AMANT! CELEBRU!
Gutman Atenţiune! Linişte! Răsare luna! începe refacerea!
Deasupra vechiului zid al oraşului, cerul luceşte alb. Munţii se
luminează. Se aude muzică. Toţi până la unul, cu respiraţia tăiată,
privesc spre zarea luminată. Kilroy se îndreaptă spre Jacques şi-i face
semn să vină în spatele mulţimii. Când acesta se apropie de el, Kilroy îi
smulge cununa de pe cap şi-i înapoiază pălăria. Ca răspuns la acest
gest, Jacques îi scoate peruca şi nasul electric. Se îmbrăţişează ca fraţii.
Urmează o scenă mimată în stil chaplinian: Kilroy arată cu degetul spre
cele trei mingi de alamă de deasupra intrării lui Loan Shark şi spre
mănuşile lui aurii; apei, cu o strâmbătură groaznică, îşi scoate mănuşile
de după gât, râde către Jacques dându-i să înţeleagă că ei doi vor trece
dincolo de zid. Jacques clatină trist din cap, arătând cu mâna mai întâi
spre inimă, apei spre hotelul „Siete Mares”. Kilrcy dă din cap, cu părere
de rău, în semn de înţelegere a slăbiciunilor omeneşti. Un poliţist în
papuci de dans s-a apropiat pe nesimţite. Jacques fluieră „La
Gclcndrina”. Kilroy ia o poză indiferentă. Poliţistul culege de jos peruca şi
nasul şi le priveşte mirat. Apei, după ce aruncă o privire bănuitear spre
cei dci, trece mai departe. Kilroy, fentând ca un jucătot de baseball, se
strecoară prin uşa prăvăliei lui Lcan Shark. Uşa se trânteşte. Poliţistul se
pregăteşte s-o spargă, când bate gongul şi Gutman anunţă:
Gutman LINIŞTE! ATENŢIE! ŢIGANCA!
Ţiganca (apărând pe acoperiş, în mină cu gongul): Luna a refăcut
virginitatea fiicei mele Esmeralda!
Bătaie de geng.
Mulţimea Aaa! Ţiganca în plenitudinea ei, luna i-a refăcut
virginitatea.
Bătaie de gong.
Mulţimea Aaa!
Ţiganca Preamăriţi-o! Sărbătoriţi-o! Daţi-i onorurile ce i se cuvin!
Bătaie de gong.
Mulţimea Aaa! Ţiganca Chemaţi-o pe acoperiş. (Strigă:)
ESMERALDA!
Dansatorii îi strigă numele în cer.
RĂSĂRI ODATĂ CU LUNA, FIICA MEA! ALEGE-ŢI EROUL!
Esmeralda apare pe acoperiş, scăldată în lumină orbitoare. 233
esmeralda Dansatorii
Kilroy
Esmeralda Kilroy
Esmeralda
Kilroy
Esmeralda
Gutman
 Esmeralda
Ţiganca
Kilroy
Pare înveşmântati'ţtt”firuft} ttm} imttlţats. Ifâsj&lkă acoperit cu
pietre lucitoare; gestul, f tnscfit de un ţipăt d < (f) i de flamenco.; – -'; /.,.
– r _ ', '.':
OLE! s. Jv.
OLE!
Detaliile carnavalului îl privesc pe regizcr şi pe coregraf-dar există
în text indicaţii specificând că Fiesta este inspirata din ritualul fertilităţii,
ale cărui rădăcini se află în diverse culturi păgâne şi al cărui caracter
este comic şi grotesc, dat totodată grav şi liric. Nu trebuie să dureze prea
mult şi nici să fie prea complicat. Nu trebuie să treacă mai mult de trei
minute de la apariţia Esmeraldei pe acoperiş până la ieşirea lui Kilroy
din prăvălia lui Lcan Shark. Când se întoarce în scenă, Kilrcy e deghizat,
cu capul înfăşurat într-un turban, poartă ochelari, nas fals şi umbrelă de
picau sau de soare. Înfăţişarea lui e gretescă.
(lui Jacques): La revedere, prietene! Aş fi vr” să plecăm împreună!
Jacques îşi depune crucea în mâinile lui Kilroy.
Yankeule!
(către public): La revedere tuturor! Norocul să vă-ndrume paşii pe
Camino Real. Mi-am amanetat mănuşile ca să finanţez această expediţie.
Plec! Hasta luega! Plec! M-am dus! Yankeule!
De abia a păşit Kilroy în piaţă, că femeile care iau partt la ritual i-
au şi smuls masca şi hainele, lăsându-l în pantalonii de doc şi în maioul
în care a apărut la începutul piesei.
(femeilor): Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul! Nu-mi stricaţi
echipamentul! Yankeule! Yankeule!
El se smulge din mâinile femeilor şi se năpusteşte spre scarm din
vechiul zid. A ajuns la jumătatea ei, când Gutman strigă:
Aprindeţi reflectorul şi urmăriţi-l pe zănatecul ăsta! Luminaţi
scara!
Reflectorul îl descoperă pe Kilroy. În aceeaşi clipă strigă spreel:
Yankeule! Yankeule!
Ce se petrece acolo? (Coboară în piaţă.)
Am pornit la drum.
Kilroy
Esmeralda Kilroy
Esmeralda Kilroy
Esmeralda
Ţiganca
Esmeralda
Ţiganca
Esmeralda
 Kilroy
Esmeralda
Kilroy
Esmeralda Kilroy
Esmeralda Kilroy
Esmeralda Kilroy
Kilroy Esmeralda
Espere un momento!
Ţiganca încearcă să cheme poliţia, dar n-o bagă nimeni în seamă
în mulţime.
Nu mă ademeni, păpuşico. Mi-am amanetat mănuşile ca să
finanţez această expediţie! Querido!
Querido înseamnă iubitule; o vorbă căreia nu-i poţi rezista, dar eu
trebuie să-i rezist. Campionule!
Campion am fost pe vremuri, acum nici nu se mai vede.
Fii iarăşi campion! Avântă-te în luptă! Ia-te la întrecere!
(strigând): Nuu, nuu, ăsta nu-i erou! Te rooog! Dă-i o palmă.
Doică, a luat-o razna.
Dar Esmeralda o păhnuieşte ca pe Dcică.
Eroule! Campionule! Nu mai am condiţie fizică! Ai rămas Campion,
neînvinsul Campion al mănuşilor de aur!
Nimeni nu mi-a mai spus aşa de foarte multă vreme! Campionule!
Simt curn mi se năruie rezistenţa! Campionule! S-a năruit! Eroule!
GERONIMO! (îşi face vânt şi, dintr-o săritură, ajunge în mijlocul
pieţei. JSe întoarce spre Esmeralda şi strigă): PĂPUŞĂ!
Kilroy, înconjurat de mulţimea exaltată, execută un dans
excentric, treeându-şi în revistă trecutul de boxer, călător şi amant.
Cină sfârşeşte dansul, muzica încetează, şi Kilrcy fandează ca
luptătorii de scrimă, ridică braţul spre Esmeralda şi strigă:
Kilroy Campionul!
KILROY Campionul! (Smulge buchetul de trandafiri roşii din mâna
Doicii înmărmurite şi-l aruncă lui Kilroy.)
J, Mulţimea (tare): OLE!
Ţiganca trânteşte jos gongul, care răsună îndelung. Se întoarce, se
îndreaptă spre public şi „ se adresează:
Kilroy Aţi văzut?
Mulţimea îl înconjoară şi-l ia pe sus. Lumina descreşte J timp ce
cortina cade.
Mulţimea (cu aceeaşi intensitate): OLE!
Cortina a cazat. Urmează o scurtă pauză.
ESMERALDA
Ţiganca
GUTMAN
Doica Ţiganca
 Doica Ţiganca
Ţiganca Kilroy
CEA DE-A RĂSPÂNTIE
DOUĂSPREZECEA
Scena e în întuneric. Doar pe acoperişul Ţigăncii, lumina unui
reflector cade pe Esmeralda.
Mamă, ce s-a întâmplat? Mamă, s-au stins luminile! Mamă, unde
eşti? Mi-e frică de întuneric! MAMĂ!
Se aprind luminile; piaţa e pustie. Ţiganca stă lingă o măsuţă în
faţa dughenei.
Vino jos, păpuşă! Răul s-a săvârşit! Ţi-ai ales eroul!
(ie la balconul hotelului „Siete Mares”): Cea de-a douăsprezecea
răspântie pe Camino Real. (la fântână): Ţiganco, fântâna a rămas secată!
La ce te aşteptai? Nu vezi că nu mai e nimeni să continue vechile tradiţii?
Creşti o fată. Şi ea se uită la televizor, ascultă muzică modernă, citeşte
„Secretele culiselor”. Vine ziua când se sărbătoreşte Fiesta cea Mare.
Răsăritul lunii îi reface virginitatea – evenimentul cel mai senzaţional al
săptămânii. Şi dumneaiei ce face? Ca ales al inimii, în loc să-şi găsească
un Erou, ne pricopseşte cu o Paiaţă, un Fugitivo! Acum invită-l în casă.
Primeşte Bufonul şi pregăteşte fecioara! Mergem până la capăt?
Ascultă, Doică! Eu aici am o funcţie. Trebuie să perfectez o
legătură oficializată. Bufonul ăsta va fi tratat aşa cum ar fi fost tratat
dac-ar fi fost în stare să spulbere cu arma lui întregul Camino Real. Hai,
fată! Gresează-ţi mijloacele de locomoţie – şi la treabă!
Doica intră în dugheana Ţigăncii. Ţiganca îşi freacă mâinile, apoi
suflă în mingea de cristal, o scuipă şi o şterge de câteva ori cu cârpa de
lustruit, mormăind: „Minge de cristal, minge de cristal, spune-mi tot,
spune-mi tct”. În timp ce Kilroy ţâşneşte din dugheană, năpustindu-se în
piaţă cu un trandafir între dinţi.
Siente se, por favor. No comprendo limba.
Ţiganca Doica
Ţiganca Doica
Ţiganca
Doica
Ţiganca
Doica Ţiganca
Kilroy
Ţiganca
Kilroy
Ţiganca Kilroy
Ţiganca
Kilroy
Ţiganca
Kilroy Ţiganca
 Kilroy Ţiganca
Kilroy Ţiganca
Aşază-te!
(din dugheană): Ei, Ţiganco!”
Când vorbeşti cu mine, să-mi zici cucoană! *(tm) (intrând în
scenă): Cucoană! Zvârluga a şters putina!
Fir-ar a' dracului! El Fugitivo a „huit.”!
La Elizabeth în New Jersey. Zece cincizeci şi şapte p.m. Ora oficială
după emisfera estică – tocmai când îţi aşezai tu fioncurile-n păr! Dealtfel,
îmi revine în exclusivitate o a doua descoperire, şi anume faptul că
sistemul solar se apropie de constelaţia lui Hercule: Şterge-o!
Doica iese. In culise se aude tropăit de picioare.
Linişte, întoarce-te îndărăt! Lua-te-ar dracu! (din culise): N-o pot
stăpâni! Dă-i o doză dublă de bromură. (Lui Kilroy.9 Ei, cum te simţi în
rolul de Erou Ales? Aş vrea să-ţi explic ceva.
Nu-ţi irosi scuipatul. Ai să mai ai nevoie de eli Vreau să mă
lămureşti într-o chestie. Poţi să mă lămureşti?
Cine altul s-ar coborî până la tine să te lămurească, dacă nu
Ţiganca? încă nu ştiu pentru ce e ales eroul.
Din culise se aud răcnetele Esmeraldei şi ale Dcicii.
Las' că afli tu la timp. Ah, silă mi-e de scrip-tologie! DOICĂĂ!
Vine Dci; a şi rămâne Ungă masă.
Sistemul ăsta de înregistrare se mai schimbă de şase ori până
duminica viitoare. (Lui Kilroy/jfl
Am aprins afumătoarea. Na-ţi una de la mine.
(îi întinde o ţigară.)
Nu, mulţumesc.
Hai, fă-ţi hatârul. Că tot ai să pierzi şi ce n-aiHpierdut încă.
Dacă asta-i o părere profesională, n-o accept.
Stai jos şi spune-mi numele întreg.
Kilroy.
Data naşterii şi locul unde s-a petrecut catastrofa.
Ambele necunoscute. H
Adresa?
Ţiganca 'Koy
Ţiganca Kilroy
Ţiganca
Esjieralda Ţiganca
Kilroy Ţiganca
Kilroy
Ţiganca
Kilroy Ţiganca
Kilroy Ţiganca
Kilroy
 Ţiganca
Kilroy
Ţiganca
Kilroy Ţiganca 'Kilroy Ţiganca
Kilroy Ţiganca
Kilroy Ţiganca
Călător.
Părinţii?
Anonimi.
Cine te-a crescut?
O mătuşă bătrână cam nebună, din Dallas. Pe lângă ea am crescut
şi-am descrescut.
Ridică amândouă mâinile şi jură că n-ai venit aici pentru a comite
un act imoral.
(din culise): Hei! Chico!
LINIŞTE! Ce boli ai avut în copilărie?
Tuse măgărească, pojar şi amigdalită.
Ce-ţi place şi ce nu-ţi place?
Îmi plac situaţiile din care pot ieşi. Nu-mi plac copoii şi.
Prea abstract! Semnează aici! (îi întinde un formular.) Ce-i asta?
Nu ştii că totdeauna e câte ceva care trebuie semnat?
Nu semnez până nu ştiu despre ce-i vorba! O mică formalitate,
care dă o notă de seriozitate casei şi impresionează pe străinii cu care
avem de a face. Ridică mâneca. De ce?
Să-ţi fac o injecţie. Ce injecţie?
N-are importanţă. O injecţie oarecare, şi ei injecţii de câte ori au
ocazia! Care „ei”?
Americanii! (îi face o injecţie.) Nu-s cobai!
Nu te amăgi singur. Toţi suntem cobai în laboratorul lui
Dumnezeu. Umanitatea este o lucrare în curs de evoluţie. Nu pricep.
Parcă pricepe cineva? Camino Real este un jurnal plin de poante
citit de-a-ndoaselea!
Se aude un fluierat straniu. Kilrcy se feteşte în scaun. Ţiganca
rânjeşte.
Eşti obosit? Altitudinea îţi dă cumva o stare de somnolenţă?
O stare de nelinişte, mai degrabă.
Ia o înghiţitură de tequila. Te învăţ eu cum s-o bei! Dilată
capilarele! Pui întâi puţină sare
Nu-ţi fac pe dosul palmei. Apoi o lingi cu limba. Şi abiaf după
aceea dai băutura pe gât. (Face o demon, straţie.) Pe urmă muşti dintr-o
lămâie. Numai-decât simţi efectul, şi ce efect! Te scoală din morţi. Kilroy
Nu mulţumesc, sunt la regim sec.
Ţiganca E un vechi proverb chinezesc care zice: „Dacă tot frigi
gâsca, unge-o din belşug.” (Râde.) Hai, băiete, ridică-te în picioare. Ia să
te văd! Ştii că n-arăţi rău? Uneori nu-i chiar atât de penibil să lucrezi
pentru dolari. Ia spune-mi tu mie, ai simţit vreodată slăbiciune pentru
femei bă-trâne? Kilroy Cinstit de tot, nu.
Ţiganca Ei, există un început în toate. Kilroy E un subiect asupra
căruia nu putem cădea dej acord.
Ţiganca Mă consideri babă?
Kilroy râde stingherit. Ţiganca îi trage o palmă.
Vrei să-ţi dau în cărţi sau să văd ce-ţi cade îi mingea de cristal? l
Kilroy Prea abstract. Ţiganca Atunci începem cu cărţile. (Amestecă
şi întinde cărţile.) întreabă-mă ceva.
Kilroy M-a părăsit norocul?
Ţiganca Băiete, norocul te-a părăsit în ziua în care te-ai născut.
Altă întrebare. Kilroy N-ar fi bine să părăsesc oraşul? Ţiganca Nu mi s-
arată c-ai putea face ce vrei. Tn o carte.
Kilrcy trage o carte.
Ţiganca As?
Kilroy Da.
Ţiganca Ce culoare?
Kilroy Negru.
Ţiganca Atât ţi-a fost! Cât de mare e inima ta?
Kilroy Cât capul unui prunc.
Ţiganca E gata să plesnească.
Kilroy De asta mă tem şi eu.
Ţiganca Gunoierii te-aşteaptă la uşă.
Kilroy Care uşă? Cea din faţă? Atunci o şterg pe ce din dos!
Ţiganca Hai să nu ne mai ascundem după deget: numărul tău s-a
încheiat. Ştiai de mult că numele de Kilroy e pe lista Gunoierilor.
Kilroy Sigur că da. Dar nu ştiam că e în capul listei. Ţiganca Oricât
ai fi de pregătit, tot prin surprindere te iau. Stai puţin! Să-ţi zic şi de
bine. Dama de roşu – cade cu bucurie la aşternut. Kilroy Şi ce înseamnă
asta? Ţiganca Că-ţi cade dragoste, băiete! Kilroy Dragoste? Ţiganca Ca
premiu de consolare! Esmeralda!
Se ridică şi loveşte într-un gcng. E adus un divan pe care stă
întinsă, ca o odaliscă, Esmeralda. Un văl uşor îi acoperă faţa. E goală
până la cingătcarea de care e prinsă o justă lungă şi diafană, despicată
în faţă; doi şerpi sclipitori bătuţi în pietre verzi îi acoperă sinii. Kilroy îşi
roteşte ameţit capul, înăuntrul căruia cântă un canar.
Kilroy EA CU. CU CE SE OCUPĂ? Citeşte în frunze de ceai?
Ţiganca îi face semn cu degetul.
Ţiganca Ştii ce-a părţit motanul din pricina curiozităţii! Doică, adă-
mi peruca – aia care mă face irezistibilă – şi pistolul. Trebuie să ies. Dau
o fugă până la Walgreen, ca să schimb. Kilroy Ce să schimbi? Ţiganca
Hârtia de zece dolari pe care eşti gata să mi-o dai.
 Doica Nu te împotrivi. Are o voinţă de fier. Kilroy Nu mă
împotrivesc! (Scoate banii fără nici un fel de entuziasm.) Dar vreau să
procedăm cinstit. Mi-am amanetat mănuşile mele de aur pentru
gologanii ăştia! Doica Toţi nespălaţii ăştia de americani vor să ia ceva pe
nimic. Kilroy Plătesc, dar vreau chitanţă.
Doica Ţiganca n-a tras niciodată pe nimeni pe sfoară! Kilroy
Grozav! Da' eu de unde să ştiu? Ţiganca Aşa cade-n cărţi; şi-n mingea de
cristal, şi-n frunzele de ceai! Ţiganca nu trage pe absolut nimeni pe
sfoară. (înşfacă banii. Vântul urlă.) Ce vreme schimbătoare! Am să-mi
pun blănurile de vară! Doică, scoate blănurile de vară! Doica (uitându-se
cruciş într-un chip grotesc): Blana de vizon sau cea de samur?
Ţiganca Ha, ha, ce fată bună! Na! Cronometrează-l!
Doica îi întinde un cearşaf murdar, iar Ţiganca îi dă un ceas
deşteptătcr. Ţiganca dă la o parte perdeaua din şiruri de mărgele din
uşă, ca să treacă.
Adios! Ha, ha!
De abia a dispărut în culise, că se şi aud dcuă imfu-'cc, titii. Kilrcy
tresare
(compătimitoare): Mama are întotdeauna neplăcei pe stradă.
Vrei să spui că se leagă cineva de ea?
Străinii.
(către public): Aş fi pus mâna în foc că nu cei care-o cunosc.
Esmcralda se cuibăreşte pe divan. Kilrcy îşi linge buzele.
Păreai cu totul altfel. Azi după-masă. Azi după-masă?
Da, în piaţă, când m-au fugărit gorilele şi când te-a târât rnaică-ta
cu forţa în casă!
Esmeralda îl priveşte fără să înţihoge.
Nu-ţi aminteşti?
Niciodată nu-mi amintesc ce se întâmplă înainte ca luna să-mi
refacă virginitatea.
Şi cum e operaţia asta? Simţi aşa, ca un şoc?
Da. Ca un şoc.
(zâmbind): Şi ai ceea ce se numeşte o amnezie temporară!
Yankeule.
Poftim?
Esmeralda
Kilroy
Esmeralda
Kilroy
Esmeralda Kilroy
Esmeralda
Kilroy
Esmeralda Kilroy
Esmeralda Kilroy
 Esmeralda îmi pare bine că te-am ales. Îmi pare bine că tu j eşti
alesul. (Voce tărăgănată:) îmi pare bine. Îmi pare foarte foarte bine. Doica
Păpuşică! v,.
Esmeralda Ce-i, Doică? >.1” A.i
Doica Cum merge treaba?:. „.; -; -;:'? * Esmeralda încet.: c, %r-
'/:.:;<a
Dcica intră mişcându-se grccaie. '„*'-. –.;
Doica Vreau ceva amuzant de citit.. Esmeralda S-a aşezat pe
„Secretele culiselor”.
Kilroy (sare în sus): Vai de mine. Poftim. (îi întind (r) >. Revista.
Doica iese cum a intrat.) Eu – eu – eu sunt cam. Intimidat. (Deodată
scoate din buzunar
Esmeralda Kilroy esmeralda Kilroy
Esmeralda Kilroy
Esmeralda
Kilroy
Esmeralda
Kilroy Esmeralda
Kilroy Esmeralda
Kilroy Esmeralda
Kilroy o fotografie încadrată într-o ramă de argint.) îţi plac pozele?
Ce fel de poze? Poze! Fotografii! Ale tale?
Ale. Nevestei mele. Femeia vieţii mele. Avea părul blond natural,
deschis la culoare ca al lui Jean Harlow. Ţi-aduci aminte de Jean
Harlow? Nu, n-ai cum să-ţi aminteşti de ea. Dacă îţi aminteşti de Jean
Harlow, e semn că începi să îmbătrâneşti. (Băgă fotografia la loc în
buzunar.) Se spune că cenuşa lui Jean Harlow e păstrată într-o mică
biserică din Forest Lawn. N-ar fi minunat să poţi semăna cenuşa ca
seminţele în pământ, şi din fiecare fărâmă de cenuşă să crească o nouă
Jean Harlow? Şi când vine primăvara să poţi ieşi în câmp şi să le culegi?
Dar văd că nu vorbeşti prea mult. Vrei să vorbesc?
Păi, aşa e obiceiul în Statele Unite. Puţin vin, o placă, două de
patefon, puţină conversaţie şi apoi, dacă partenerii au predispoziţii
romantice. Romantismul.
Muzică! (Se scoală şi toarnă dintr-o carafă subţire puţin vin în
pahare, în timp ce se aude muzica.) Se spune că în toate ţările lumii
sistemul monetar trebuie stabilizat.
(luând paharul): Mai spune o dată, te rog. Am impresia că Radarul
meu n-a funcţionat cum trebuie.
Am spus că se spune că. Ăăă, să trecem peste asta. Dar nouă prea
puţin ne pasă, atâta vreme cât continuăm să primim dolari americani.
Plus taxe federale! Asta aşa-i.
Ce părere ai despre lupta de clasă? Ţii cu vreuna dintre tabere? Nu
că eu aş. Nici noi, din pricina dialecticii. Cine? Ce?
 Cred că-i o limbă străină cu un accent special. Dar mamei nu-i
pasă atâta vreme cât nu-l aduc pe Papă aici, să-l instaleze la Casa Albă.
Cine să facă aşa ceva?
ESMERALDA
KlLROY ESMERALDA
KlLROY
ESMERALDA KlLROY
ESMERALDA KlLROY
ESMERALDA KlLROY
Doica esmeralda
Doica
Kilroy
ESMERALDA KlLROY
ESMERALDA
KlLROY
ESMERALDA
KlLROY
ESMERALDA
KlLROY
ESMERALDA KlLROY
A, bolşevicii, bătrânii ăia cu mustăţi şi favoriţii
Favoriţii înţeapă! Mustăţile în schimb gâdilă.
(Chicoteşte.)
Eu mă rad zilnic. -_
Dar ce părere ai despre superstiţii? Crezi că s-a zis cu Dumnezeu?
Kilrcy se ridică, pierzându-şi răbdarea.
Nu asta înţeleg eu prin conversaţie. Cu asta n-ajungi nicăieri.
Nicăieri! Dar despre ce vrei să vorbim? Despre lucruri mai intime! Ca, de
pildă. De unde ai făcut rost de ochii ăştia? Poftim?
De unde ai făcut rost de ochii ăştia? I-am luat de la un peşte mort!
(din culise, strigând): Păpuşică!
Kilroy sare în sus, izbind cu pumnul drept în palma stingă.
Ce-i?
Cincisprezece minute!
Nu-s un automat. (Către public:) Pun pariu că stă cu ochii pe ceas,
ca un cumva să depăşească un anumit timp.
(dând la o parte perdeaua de mărgele): Du-te la culcare, Doică!
(mârâind în şoaptă): La culcare. Doică.
Gălăgie în culise.
Doica s-a culcat. (Se îndepărtează de perdeaua de mărgele şi se
întinde pe divan.)
(i s-a luat un bolovan de pe suflet): Uuuuf!
La ce te uiţi?
 La şerpii ăştia verzi care se încolăcesc pe pieptul tău. Pentru ce-i
porţi?
Chipurile pentru protecţie, de fapt pentru că mă amuză.
Kilroy se îndreaptă spre divan.
Ce ai de gând să faci?
Vreau să-mi întocmesc un cap de pod pe divan.
(Se aşază.) Ce-ar fi să-ţi ridici vălul?
Nu pot.
De ce?
EsMERALDA I-am promis mamei că nu-l ridic.
Kilroy N-aş fi bănuit că maică-ta are asemenea prejudecăţi.
Esmeralda O, nici n-are, dar ştii cum sunt mamele. Poţi să-l ridici
tu, dacă spui „te rog frumos”.
Kilroy Auu!
Esmeralda Hai, spune: „te rog frumos”.
Kilroy Nu!
Esmeralda De ce nu?
Kilroy E stupid.
Esmeralda Atunci nu-l poţi ridica.
Kilroy Ei bine: „te rog frumos”.
Esmeralda Mai zi o dată.
Kilroy Te rog frumos.
Esmeralda Şi-acum, mai zi o dată, dar gândeşte-te la ce zici.
El sare în sus.
Ea îl apucă de mină.
Nu pleca.
Kilroy îţi baţi joc de mine.
Esmeralda Te-am tachinat puţin. Pentru că eşti tare drăguţ.
Aşază-te, hai, te rog, te rog frumos!
El se aşază iarăşi pe divan.
Kilroy Miroase grozav parfumul tău! Cu ce te dai?
Esmeralda Ghici.
Kilroy Chanel cinci?
Esmeralda Nu.
Kilroy Tabu?
Esmeralda Nu.
Kilroy Mă dau bătut.
Esmeralda Se numeşte Noche en Acapulco! Mor să merg la
Acapulco. Tare aş vrea să mă duci la Acapulco.
El se ridică.
Ce s-a întâmplat? Kilroy Voi, fetele de ţigani, toate fără excepţie, vă
aduceţi aminte de ceva fără de care nu puteţi trăi, exact în clipa când
totul pare că merge pe roate. Esmeralda Nu te porţi deloc drăguţ cu
mine. Eu nu umblu după bani. Sunt fete care visează vulpi argintii.
 Eu nu visez decât să mă duc la Acapulco. Kilroy La hotelul Todd?
Esmeralda A, nu! La Mirador! Să stau şi să privesc la tinerii care sar de
pe Quebrada!
L
KlLEOY
ESMERALDA KlLROY
ESMERALDA KlLROY
ESMERALDA KlLROY
ESMERALDA KlLROY
ESMERALDA
KlLROY ESMERALDA
KlLROY ESMERALDA
KlLROY ESMERALDA
KlLROY ESMERALDA
KlLROY ESMERALDA
KlLROY ESMERALDA
KlLROY ESMERALDA
Uite ce-i, fetiţo. S-ar putea să ajungi să te vezi în filmele firmei
Paramount sau bând băuturi exotice prin baruri de noapte.
Vrei să fii sarcastic?
Defel. Doar realist. Voi, fetele de ţigani, aveţi inima de piatră, iar eu
nu-s atât de prost încâ't să nu-mi dau seama. Şi totuşi, iată că bărbatul
care-şi trăieşte ultima noapte îţi spune: „Te rog frumos, dă-mi voie să-ţi
ridic vălul”, în timp ce
Gunoierii îl aşteaptă la uşă! Pentru că o clipă de căldură înseamnă
încă o clipă de viaţă. Cât despre dragoste. O vorbă deşartă, ca cele scrise
pe garduri de copii când chiulesc de la şcoală.
Dar ce rost are să mă plâng? Voi, fetele de ţigani, aveţi urechi care
aleg sunetele şi captează doar pocnetul unei tabachere de aur sau
cuvinte ca „Te rog frumos, iubito – hai să mergem la
Acapulco”.
Chiar mergem?
Ai văzut? (Către public:) Ce v-am spus? (Către
Esmeralda:) Da! Mâine dimineaţa.
Vaaai! Sunt nebună de fericire! Ascultă cum face inimioara mea.
Iar inima mea face bum, bum, bum! Acum îmi dai voie să-ţi ridic
vălul?
Cu condiţia să fii delicat.
N-aş lovi nici o muscă, decât dacă ar avea mănuşi de box. (îi atinge
vălul.)
Auuu!
Ce-i?
Auuuuuu!
Ce-i? Ce s-a întâmplat?
 Nu eşti delicat.
Ba sunt.
Nu eşti delicat.
Atunci cum sunt?
Brutal!
Nu sunt brutal.
Ba da, eşti brutal. Şi trebuie să fii delicat cu mine, pentru că eşti
primul bărbat din viaţa mea.
Glumeşti?
Nu.
Dar cum e cu celelalte fieste la care ai luat parte? Fiecare din ele a
fost prima. Tocmai asta-i minunea cu fetele de ţigani.
Kilroy Mai spune o dată ca să te cred. Esmeralda Nu-mi place când
eşti aşa.
Kilroy Aşa, cum? Esmeralda Cinic şi sarcastic.
Kilroy Sunt sincer. Esmeralda Majoritatea băieţilor nu sunt
sinceri.
Kilroy Ei n-or fi, dar eu sunt.
Esmeralda Fiecare spune că e sincer, dar nu-i fiecare sincer. Dacă
fiecare care spune că e sincer ar fi sincer, atunci n-ar fi nici pe jumătate
atâţia oameni nesinceri pe lume şi ar fi cu mult, mult mai mulţi oameni
sinceri.
Kilroy Cred că raţionamentul e destul de interesant. Dar în
privinţa fetelor de ţigani, ce ai de spus?
Esmeralda Cum?
Kilroy Fac sută la sută parte din categoria celor realmente sinceri?
Esmeralda Păi, da, şi nu, mai mult nu decât da! Dar unele sunt – o clipă
– dacă iubiţii lor sunt delicaţi. Kilroy Mă crezi când îţi spun că sunt
sincer şi delicat? Esmeralda Cred că eşti încredinţat că eşti aşa. O clipă.
Kilroy Nimic nu-i pentru eternitate, totu-i doar pentru o clipă. Din clipe
sunt făcute visele, fetiţo! Acum? Acum? Esmeralda Da, acum. Dar fii
delicat! delicat.
Kilroy ridică delicat un ccâţ al vălului. Ea secate un ţipăt nşcr. El
mai ridică puţin vălul. Ea mai secate un ţipăt. Încă puţin. Şi în cele din
urmă ridică vălul cu tctul.
Kilroy Sunt sincer.
Esmeralda Sunt sinceră.
Kilroy Sunt sincer.
Esmeralda Sunt sinceră.
Kilroy Sunt sincer.
Esmeralda Sunt sinceră.
Kilroy Sunt sincer.
Esmeralda Sunt sinceră.
 Kilroy se lasă pe spate, luând mUia de pe vălul ti. Ea deschide
cehii.
Asta-i tot?
Kilroy Sunt obosit. Esmeralda De pe-acum?
El se ridică şi coboară treptele de lingă aleev.
Kilroy Obosit şi păgubit.
ESMERALDA KlLROY
ESMERALDA KlLROY
ESMERALDA
KlLROY ESMERALDA
KlLROY
ESMERALDA KlLROY
Ţiganca
Kilroy Ţiganca
Kilroy Ţiganca
Kilroy Ţiganca
O!
Nu prea a meritat să-mi dau mănuşile de aur.
Ţi-e milă de tine?
Întocmai, mi-e milă de mine şi de toţi cei care au de a face cu fete
de ţigani. Mi-e milă de lume şi de Dumnezeul care a făcut-o. (Se aşază.)
Aşa se întâmplă întotdeauna după ce se ridică vălul. Toţi se
ruşinează peste poate că s-au înjosit şi inima li se umple de căinţă, mai
multă căinţă decât cuprinde o inimă.
Chiar şi o inimă mare cât un cap de copil.
Nici măcar n-ai băgat de seamă ce chip frumos am, nu-i aşa?
Eşti ca toate fetele de ţigani, nici mai frumoasă nici mai urâtă. Dar
satisfacţia meschină de a merge la Acapulco te înflăcărează.
În viaţa mea nu m-a insultat cineva în halul ăsta!
Ba da, fetiţo, te-au insultat şi alţii şi au să te insulte şi mai rău
dacă rămâi în meseria asta. Ai să fii atât de insultată, încât nici n-ai să
mai simţi insultele, se vor prelinge pe tine ca apa pe spatele raţei.
Se aude uşa trântindu-se. Şirurile de mărgele sunt date în lături şi
apare Ţiganca. Esmeralda îşi trage repede vălul. Kilroy se preface că n-a
băgat de seamă că s-a întcrs Ţiganca.
Aceasta ia un clopoţel şi i-l clatină la ureche.
În regulă, Mamacita! Văd că te-ai întors. Ha – ha! S-a luat după
mine un bărbat cu o mutră îngrozitoare şi m-a urmărit până la a treia
stradă de aici.
Şi acolo ai pus mâna pe el. Nu, a dispărut într-un pasaj subteran!
Cincisprezece minute am aşteptat în faţă, la bărbaţi, dar n-a ieşit. Şi-
atunci ai intrat?
Nu! Mi-am ales un marinar!
— Strada-i minunată! Şi voi, copii, aţi fost cuminţi?
 Esmeralda scoate un scâncet răsfăţat.
Când pisica nu-i acasă, joacă pisicuţa pe masă? Ştiu că ai umor,
dar unde mi-e restul, Mamacita? Care rest?
Kilroy
Ţiganca
Kilroy
Ţiganca
Kilroy
Ţiganca
Esmeralda
Ţiganca
Kilroy
Esmeralda Ţiganca
Gutman
Ţi-a zburat cineva minţile? Restul de la hârtia de zece dolari pe
care te-ai dus s-o schimbi la Walgreen. Aaaa! Ce aa?
(numărând pe degete): Cinci dolari consumaţia, un dolar taxă de
lux, doi procentul casei, şi doi pentru le service! în total, zece! Nu ţi-am
spus? Ce fel de afacere e asta? (scoţând pistolul): Proastă, băiete! Mamă,
nu fi rea!
Scumpa mea, prietenii dumnealui îl aşteaptă la uşă şi nu-i frumos
din partea noastră să-l reţinem! Hai! Pleacă! Ia-ţi tălpăşiţa! Bine,
Mamacita! Me voy! (Se îndreaptă spre perdeaua de mărgele: întoarce
capul şi priveşte înapoi spre Ţigancă şi fiica ei. De afară se aude
fluieratul Gunoierilor.) Sinceră? Bineînţeles! Asta-i minunea cu fetele de
ţigani!
Iese. Esmeralda îşi duce mirată un deget la ochi. Apei exclamă:
Priveşte, Mamă! Priveşte! O lacrimă! Te uiţi prea mult la televizor.
Strânge cărţile şi stinge becul ce luminează mingea de cristal.
Lumina scade, lăsând în întuneric paradisul fals şi artificial al Ţigăncii.
Cea de-a treisprezecea răspântie pe Camino Real.
(Iese.)
CEA DE-A TREISPREZECEA RĂSPÂNTIE
Scena este în întuneric. Gunoierii aduc un butci şi-l plasează în
centru, apoi îl ascund în şanţ.
Kilroy intră prin dreapta, urmărit de lumina unui reflector. Vede
butoiul, vede Gunoierii şi fuge spre uşa hotelului „Siete Mares”. Sună.
Nu răspunde nimeni: se dă câţiva paşi îndărăt ca să privească în balcon
şi strigă:
Kilroy Domnule Gutman! Nu-mi trebuie decât un pat de campanie
pe culoar! Fac orice treabă! Fac iar pe Paiaţa! îmi aprind nasul de şaizeci
de ori pe minut! Fac tumbe şi mă pun în patru labe să culeg fiecare
bănuţ aruncat de trecători! Ai inimă! Ai puţintică inimă! Te rog!
 Din balconul lui Gutman nici un răspuns. Intră Jacques Bate o
dată cu bastonul în caldarâm.
Jacques Gutman! Deschide uşa GUTMAN! GUTMAN!
Eva, o femeie frumoasă, apare goală în balcon.
Gutman (dinăuntru): Eva draga mea, te vede lumea.
(Vine în balcon cu un geamantan.) Jacques Ce faci cu
geamantanul meu? Gutman N-ai venit după bagaje?
Jacques Bineînţeles că nu. N-am plecat încă de la hotel. Gutman
Prea puţini pleacă de bună voie. Totuşi şederea lor aici se isprăveşte.
Jacques Deschide uşa!
Gutman Deschide mai întâi plicul cu cecul în el! Jacques Mâine
dimineaţă! Gutman Ba în noaptea asta! Jacques Sus, la mine în cameră.
Gutman Ba jos, în stradă! Jacques Nu mă las intimidat!
Gutman (ridicând geamantanul deasupra capului): Ce?! Jacques
Stai puţin! (Scoate plicul din buzunar.) Am nevoie de lumină.
Kilroy aprinde un chibrit şi-l ţine peste umărul lui Jacques.
Mulţumesc. Ce scrie aici? Gutman E vorba de expedierea banilor?
Kilroy (citind peste umărul lui Jacâues): Expedierea fondurilor
încetează.
Gutman ridică iar geamantanul.
Jacques Fii atent, e plin cu.
Geamantanul cade cu zgomot de obiecte sparte. Auzind gălăgie.
Beţivul apare la fereastră. A. Ratt iese în pragul hotelului său.
Amintiri fragile.
Se apropie de geamantan şi ingenmichează. Gutman râde, apoi
intră trântind uşa după el. Jacques se întoarce spre Kilroy şi îi zâmbeşte.
„Aşadar, a venit în cele din urmă vestea prea înălţătoare!”
A. Ratt vorbeşte, în timp ce Jacques îşi mângâie geamantanul:
A. Ratt Ei, tăticule – am locuri libere! Ia un pat la „Ritz Men Only”.
Corăbioară albă de trecut oceanul primejdios al nopţii.
Jacques Dublu sau de o persoană?
A. Ratt N-avem decât de o persoană.
Jacques (lui Kilroy): Luăm unul pe din două? Kilroy Ce dracu,
frăţioare, doar suntem prieteni, ne acomodăm ca sardelele în cutie! Iar de
n-om putea dormi, împingem spălătorul în dreptul uşii şi cântăm
cântece populare din bătrâni până la ziuă! „Iubita inimii mele, dragi mi-s
aste cântecele!” Se poate să zic nu?
Jacques scoate o batistă din buzunar şi încearcă să ridice
geamantanul.
Am impresia c-ar fi mai bine să recurgi la serviciile unui hamal, şi
eu n-o să-ţi cer scump! (Apucă geamantanul şi porneşte spre „Ritz Men
Only”. Se opreşte în dreapta, mijloc.) îmi pare rău, frâ-ţioare. Nu pot!
înălţimea acestei clădiri îmi face rău la inimă. Şi din depărtarea care nu-i
prea îndepărtată, ci destul de apropiată, aud. Fluieratul Gunoierilor.
 Se aude fluieratul.
Jacques VINO cu MINE! (Ridică geamantanul şi porneşte înainte.)
Kilroy Nu! în noaptea! Asta! Prefer! Să dorm! Sub! Stele!
Jacques
KlLROY
Jacques
Kilroy
Beţivul
Gutman
(cu blândeţe): Te înţeleg, frate! (către Jacques care se îndreaptă
spre „Ritz Men Only”): Bon voyage! Sper că vei trece oceanul primejdios
al nopţii şi vei ajunge în portul însorit al dimineţii.
(emoţionat): îţi mulţumesc, frate! Iartă-mi fenta! Sunt sincer!
Arată-mi drumul spre casă! (ieşind în balcon, cu papagalul alb): A
paisprezecea răspântie pe Camino Real.
CEA DE-A PAISPREZECEA RĂSPÂNTIE
Beţivul a rămas la fereastră.
Fluieratul Gunoierilor se aude mai limpede. Kilroy se caţără,
răsujlând din greu, până în vârful scărilor şi priveşte spre Terra
Inccgnita. Marguerite intră în piaţă, venind pe drumul din dreapta. E
întovărăşită de un Tânăr tăcut care poartă un domino.
Marguerite Rămâi aici. Va trebui să trezesc portarul de noapte. Îţi
mulţumesc că m-ai condus.
Îi întinde mina. El i-o apucă şi o strânge cu atâta putere, incit
femeia se clatină.
Auu! Nici acum nu ştiu ce m-a atras mai mult la tine, tăcerea ta
ameninţătoare, surâsul tău strălucitor, sau.
El priveşte punga ei.
Ce vrei? A!
Ea vrea să şi desfacă punga. El i-o înhaţă. Ea gâfâie, în timp ce el
îi smulge haina şi îi trage colierul de perle de la gât. La fiecare gest al lui,
ea se căzneşte să inspire şi se dă cu câte un pas înapoi, fără să opună
însă rezistenţă. Ţine cehii închişi. El continuă să surâdă. În cele din
urmă îi rupe rochia şi îi pipăie trupul, ca să se convingă că nu mai are
nimic de valoare asupra ei.
Mai am oare ceva ce ai putea dori? Tânărul (cu dispreţ): Nu.
Tânărul iese, cercetându-şi prada. Beţivul se apleacă peste
fereastră, trage adine aer în piept şi spune:
Singur.
(pentru ea): Singură.
(pe scară): Singur.
Se aude fluieratul Gunoierilor.
Marguerite fuge spre hotelul „Siete Mares” şi sună. Nu-i răspunde
nimeni. Se îndreaptă spre terasă. Între timp Kilrcy a coborât scările.
 Jacques!
Fluieratul se aude mai tare.
Kilroy Doamnă Marguerite Poftim?
Beţivul
Marguerite
Kilroy
Marguerite
KlLROY
Marguerite
KlLROY
Marguerite
Kilroy
Marguerite
Kilroy
Marguerite
Kilroy Marguerite
Kilroy
Marguerite
Kilroy
Marguerite
Kilroy
Marguerite Kilroy
Marguerite Kilroy
Marguerite Kilroy
Marguerite Kilroy
Eu – sunt – în siguranţă. Nu aşteptam muzica asta acum, noaptea;
dumneata te aşteptai s-o auzi?
Fluieratul.
Ei sunt, Gunoierii.
Ştiu. Fluieratul.
Mai bine intră înăuntru, doamnă.
Nu.
INTRĂ ÎNĂUNTRU!
NU! Vreau să rămân aici, afară, şi fac ce vreau!
Kilroy se uită la ea pentru prima cară.
Şezi lângă mine. Te rog.
După mine vin. Ţiganca mi-a spus că sunt în capul listei.
Mulţumesc pentru. Că îmi ţii. Mâna. Se aude flueratul. Dumitale îţi
mulţumesc c-o ţii pe a mea.
Fluieratul.
Te rog, fă ceva pentru mine. Am o fotografie în buzunar, scoate-o.
Degetele mi-au. Înţepenit.
Asta?
Femeia. Vieţii. Mele.
 O fotografie în ramă de argint! Era chiar atât de frumoasă?
Mai frumoasă, cu mult mai frumoasă decât a ieşit în poză.
Înseamnă că existai şi ai cunoscut această stradă pe vremea când
era regală.
Da. Pe vremea când era regală!
Se aude fluieratul. Kilroy se ridică.
Nu te ridica, nu mă părăsi.
Vreau să fiu în picioare când vor veni Gunoierii după mine.
Aşază-te şi vorbeşte-mi de iubita dumitale.
Kilroy se aşază.
Ştii ce-ţi lipseşte cel mai mult? Atunci când eşti despărţit. De
cineva. Cu care ai trăit. Şi la care. Ai ţinut? Când te trezeşti noaptea. Şi
nu simţi căldură alături. Da, şi nu simţi căldură alături. Te obişnuieşti
cu. Lipsa de căldură. Da al dracului mai eşti de singur când te trezeşti
noaptea şi nu simţi căldura alături. Mai cu seamă într-o
} lARGUERITE
Kilroy
Marguerite Kilroy cameră ieftină de hotel de pe Skid Row! N-ajută
la nimic. Sticla cu apă caldă. Şi nici să-mparţi patul cu un străin. Ai
nevoie de cineva cu care să fii învăţat. Şi de care să ştii. CĂ TE IUBEŞTE!
Se aude fluieratul.
Îi vezi?
Nu văd pe nimeni, în afară de dumneata. Am privit-o într-o noapte
pe nevasta mea în timp ce dormea. Era chiar în noaptea zilei în care
doctorii decretaseră că nu mai am voie să boxez. Nevastă-mea dormea şi
zâmbea prin somn ca un copil. Am sărutat-o. Nu s-a trezit. Am luat
hârtie şi creion. Şi i-am scris: Adio! Ar fi fost noaptea în care te-ar fi iubit
cel mai mult!
Da, în noaptea aceea, dar ce ar fi urmat după noaptea aceea? Ei,
doamnă. De ce să rămână o fată frumoasă ca ea, toată viaţa, legată de
un fost campion, care nu mai e bun de nimic? Pămân-tul să se
învârtească, şi ea să fie obligată să se învârtească odată cu el, dar nu din
întuneric către lumină, ci din lumină către întuneric. Nu, nu, nu nu!
Gata! – s-a isprăvit!
Fluieratul.
Nu există cuvânt la care omul să nu cuteze să privească. În nici o
limbă a pământului, nu există cuvânt la care omul să nu cuteze să
privească. Sau pe care să nu cuteze să-l înţeleagă. Şi să-l accepte. La
care să nu reacţioneze. Hai! (Se întoarce către Gunoierii care aşteaptă.)
Veniţi! Mai aproape! MAI APROAPE, NEMERNICILOR! KILROY E AICI! VĂ
AŞTEAPTĂ! E GATA!
Sună gongul.
Kilroy se repede la Gunoieri. Ei îl înconjoară dar rămân la distanţă,
ca el să nu reuşească să-i atingă. La fiecare mişcare a lor, Kilroy se
răsuceşte, se învârte din ce în ce mai iute; cade în genunchi, continuând
să se agite. În cele din urmă, caie cu faţa la pământ. Gunoierii se reped
la el, dar La Madre-cita se aruncă peste trupul lui şi îl acoperă cu şalul.
Întuneric.
Marguerite Jacques!
Gutman (din balcon) A cincisprezecea răspântie pe Camino
Real.
Istructorul La Madrecita
Instructorul La Madrecita
Instructorul La Madrecita Instructorul La Madrecita Instructorul
La Madrecita
Instructorul La Madrecita
Instructorul
La Madrecita
Instructorul La Madrecita
Instructorul La Madrecita
CEA DE-A RĂSPÂNTIE
CINCISPREZECEA
La Madrecita sade cu trupul lui Kilroy culcat pe genunchi, în
mijlocul scenei, spre fund, se află o masă jcasă cu roate, pe care e întins
un trup acoperit cu un cearşaf. Lingă masă, în picioare, stă Instructorul
medical care vorbeşte studenţilor şi surorilor; poartă cu tcţii halate albe.
Acesta este trupul unui vagabond neindentificat. Acesta a fost fiul
tău, America – iar acum este al meu.
A fost găsit la o răspântie pe Camino Real.
Amintiţi-vă cum era înainte de a-l fi părăsit norocul. Amintiţi-vă
cât de frumos era pe vremea când nu începuse încă să pălească şi nimic
nu-l înfricoşa.
Mai multă lumină, vă rog!
Mai multă lumină!
Vede bine toată lumea?
Toată lumea trebuie să vadă bine!
Aparent, cadavrul nu prezintă urme de boală.
Avea ochi limpezi şi trup voinic ca un campion de box.
Nu prezintă urme de violenţă.
Avea glas blând şi o pereche de mănuşi de box aurii.
Moartea se datorează probabil unor cauze fireşti, j
Studenţii fac comentarii. Au voci subţiri.
Suflă vântul în noaptea care se împrăştie! Avea j mii de admiratori!
Din punct de vedere legal, nimeni n-are dreptul să ceară cadavrul.
Se învârteau în jurul lui ca stelele în jurul lunii, I era întruchiparea
năzuinţelor lor, el, campionul] invicibil, strălucind de tinereţe.
Deoarece nu s-a prezentat nici o rudă sau prieten j să-l identifice.
 Să-l fi văzut coborând în arenă îmbrăcat în halat ' de mătase, cu
monogramă.
Instructorul La Madrecita Instructorul
La Madrecita Instructorul La Madrecita
Instructorul
La Madrecita Instructorul La Madrecita
Voci Kilroy
Instructorul
Kilroy Instructorul
Kilroy
GUTMAN
Instructorul după un anumit număr de zile, cadavrul devine >.
Proprietatea statului.
Suflă, vântule, în noaptea care se împrăştie, căci laurii se ofilesc.
Iar acum ne-a fost cedat nouă pentru modesta sumă de cinci
dolari.
Acesta a fost fiul tău, iar acum este al meu.
Să începem aşadar disecţia. Bisturiul, vă rog!
Suflă vântule!
Din culise se aude un bocet.
Suflă, vântule, în noaptea care se împrăştie! Dă de ştire că i-a
sunat ceasul şi cântă-i prohodul!
Bocetul se aude mai tare.
Bociţi-l, voi fiinţe schiloade, mutilate şi ciuntite, sufletul lui
rătăcitor e-acum al vostru.
Mai întâi vom deschide cavitatea toracică şi-i vom examina inima,
să vedem dacă nu-i vorba de o ocluzie coronară.
Avea o inimă de aur şi mare cât un cap de copil.
Vom face o incizie verticală.
Sculaţi-vă, spirite! Porneşte! Porneşte-n zbor, pasăre! „Omenirea
nu poate suporta prea multă realitate.”
Când îl atinge cu florile, Kilroy se mişcă, apoi se ridică încet din
poala ei. Se scoală în picioare, îşi freacă ochii şi priveşte în jur.
(din culise): Ole! Ole! Ole!
Ei! Nu-i nimeni pe aici? Unde mă aflu?
Vede camera de disecţie şi se apropie.
(scoţând o sferă lucitoare din interioul manechinului culcat 'pe
masa): Priviţi această inimă. E mare cât un cap de copil. Inima mea!
Să fie spălată ca să putem vedea dacă are leziuni patologice.
Da, domnule, e inima mea. A şaisprezecea răspântie.
Kilroy încremeneşte la limita spaţiului care reprezintă camera de
disecţie, în timp ce un student ia inima şi o cufundă într-un lighean de
Ungă masă. Deodată studentul scoate un ţipăt de uimire, ridicând o
sferă strălucitoare de aur.
 Priviţi! Inima aceasta e din aur curat!
CEA DE-A ŞAISPREZECEA RĂSPÂNTIE
Kilroy (repezindu-se înainte): E-a mea, nenorociţilor!
Smulge sfera de aur din mina Instructorului medical. Autopsia
continuă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, în timp ce reflectorul care
luminează masa se stinge pe încetul. Kilroy este din nou hăituit şi, într-o
atmosferă ireală, de vis parcă, se repetă goana de la „răspântia a şasea”.
Gutman strigă de pe balcon:
Gutman Prindeţi hoţul! Prindeţi cadavrul! Această inimă de aur
este proprietatea statului. Prindeţi tâl-harul care-a furat inima de aur!
Kilroy sare de pe scenă şi fuge printre rândurile de spectatori din
sală. Se aude vaetul unei sirene: gălăgia creşte, se disting strigăte şi
fluierături, uruit de motoare, împuşcături, zgomot de paşi care răsună ca
tunetul. Întunericul din sală e străbătut de raze care-l caută pe fugar,
dar urmăritorii nu se văd.
Kilroy (fugind printre rânduri): Aceasta este inima mea! Nu
aparţine nici unui stat, nici chiar Statelor Unite! Unde-i ieşirea? Unde-i
staţia de autobuz? Nu îngădui nimănui să-mi ia inima, s-o bage-n
borcan la muzeu şi să perceapă taxă la intrare în folosul poliţiei. Unde
sunt? Pe unde ies? Pe unde vin? Hei, oameni buni, ajutaţi-mă să ies de
aici! Pe unde, pe unde, pe unde să ies! să ies! să ies! (A ajuns în lojă.) M-
am rătăcit! Nu ştiu unde mă aflu. Sunt ameţit, năucit, nu pricep – ce – s-
a-ntâmplat, parcă-i un vis, e ca-ntr-un vis. Sfântă Fecioară! Ah, Sfântă
Fecioară! (E în loja din care a sărit în Actul I. Lumina unui reflector cade
pe el. Priveşte în sus strigând:) Sfântă Fecioară, ajută un creştin! Ajută
un creştin, Sfântă Fecioară! E ca-ntr-un vis!
Esmeralda apare într-o cămăşuţă de noapte de copil, lingă patul ei
cu baldachin de voaluri, pe acoperişul Ţigăncii. Apare şi maică-sa,
aducând un pahar cu o băutură sedativă.
Ţiganca (gângwind): Nani-nani, nani-nani, fata mamei. E ora de
făcut nani, în Sud şi-n Nord, în Est şi-n Vest.
Kilroy (încet): Da, e ca-ntr-un. Vis. (Se apleacă peste marginea
lojei, gâfâind, ţinând inima ca şi cum ar fi o minge de fotbal şi o priveşte
pe Esmeralda.) Ţiganca înghite somniferul, ca să vină Moş Ene pe la
gene, să-ţi aducă un sac cu vise.
Esmeralda Vreau să-l visez pe Alesul inimii mele, mamă. Ţiganca
Pe care din ei? Pe cel ce a fost, sau pe cel ce va fi?
Esmeralda Nu este decât unul singur, Kilroy! El era sincer. Kilroy
E-adevărat! Am fost, o vreme! Ţiganca De unde ştii că a fost sincer?
Esmeralda Aşa mi-a spus. Kilroy E-adevărat; am fost. Ţiganca Când?
Esmeralda Când mi-a ridicat vălul.
Ţiganca Fetiţo, toţi sunt sinceri când îţi ridică vălul; e ca un gest
reflex firesc, care nu înseamnă nimic.
Kilroy (aparte): Ce cinică e şi hârca asta de Ţigancă.
 Ţiganca Ai să ai parte de nenumărate alte fieste, fetiţa mamii, şi
nenumăraţi alţi Aleşi ai inimii tale îţi vor ridica vălul, când Mamacita şi
Doica vor ieşi din odaie.
Esmeralda Nu, mamă, niciodată, sunt sigură. Kilroy Cred că e
sigură. Ţiganca Ia somniferul şi spune: „Acum mă culc şi dorm.”
Esmeralda bea băutura şi-i înapoiază paharul.
Kilroy (cu emoţie în glas): Am plecat de lângă femeia vieţii mele şi
nu mă mai pot întoarce la ea; dar acum şi aici am găsit alta. (Sare din
lojă pe scenă.)
Esmeralda (îngenunchind): Acum mă culc şi dorm, şi-l rog pe-al
nostru Domn să poarte grija inimii mele, iar de nu, la El să mă cheme.
Ţiganca Binecuvântată fie mămica ta! Esmeralda Şi mingea de cristal şi
frunzele de ceai.
Kilroy Pssst! Esmeralda Ce se aude?
Ţiganca Se plimbă un motan prin piaţă. Esmeralda Binecuvântaţi
fie şi motanii care se plimbă în noaptea asta prin piaţă.
Kilroy Amin! (Cade în genunchi în piaţa pustie.) Esmeralda
Binecuvântaţi fie toţi escrocii, scandalagiii şi parveniţii care-şi scot inima
în stradă la mezat, şi toţi cei învăţaţi să piardă şi care nu se dau în lături
să piardă iar, şi iar; şi târfa care-a păcătuit iubind, şi cel mai vestit
dintre îndrăgostiţi cu coarnele cele mai lungi şi poetul care şi-a părăsit
ţara mult iubită, spre care poate va găsi sau poate nu va mai găsi calea
de întoarcere. Aruncă-ţi, Doamne, în noaptea asta privirile asupra
ultimilor cavaleri, cu armura ruginită şi penele albe din vârful coifului
murdare; lasă-te înduioşat de ofilitele legende de altădată, care reînvie
uneori sub ochii noştri în piaţa asta, ca apoi să se piardă iar, precum
cântecele pe jumătate uitate; arată-ţi înţelegerea şi fă astfel ca, undeva şi
cândva, ceva să dea din nou noimă cuvântului onoare. Don (răguşit şi
tare, mişcându-se încet printre zdrenţele
Quijote murdare): Amin! Kilroy Amin.
Ţiganca (neliniştită): Gata; ţi-ajunge. Esmeralda Şi Fă, Doamne, ca
în noaptea asta să-l visez pe Eroul ales al inimii mele!
Ţiganca Şi-acum dormi. Ia-ţi zborul pe covorul fermecat al viselor!
Esmeralda se strecoară în pat. Ţiganca coboară de pe acoperiş.
Kilroy Esmeralda! Ţigăncuşa iubită a inimii mele! Esmeralda
(somnoroasă): Câţ, motanule.
Sub vălurile baldachinului se face întuneric.
Kilroy Nu-i nici un motan. Sunt eu, Kilroy, eroul fiestei, alesul tău,
campionul mănuşilor de aur, cu inima lui de aur smulsă din piept şi
adusă în mână ca să ţi-o dăruiască ţie!
Esmeralda Pleacă. Lasă-mă să-l visez pe Alesul inimii mele.
Kilroy Ce încurcătură! Să mă ia drept motan! Ce-aş putea face s-o
conving că sunt adevărat?
Cele trei mingi de alamă sclipesc în lumină.
 Am impresia că e cazul să fac o nouă tranzacţie! (Se îndreaptă
grăbit spre prăvălia lui Loan Shark. Numaidecât uşa se luminează.)
Inima mea e de aur. Ce-mi dai pe ea?
Bijuterii, blănuri, rochii cu paiete etc, sunt aruncate la picioarele
lui. Kilroy îi aruncă lui Loan Shark inima, ca pe o minge de baschet,
adună repede lucrurile de pe jos şi se întoarce la ţigancă.
Păpuşico! Priveşte ce ţi-am adus! Am dat în schimb inima mea de
aur! Esmeralda Câţ, motanule.
Adoarme. Kilroy îşi dă cu pumnul în cap, apei se repede la uşa
Ţigăncii şi loveşte cu putere. Uşa se deschide şi cineva dinăuntru îi
azvârle în faţă o găleată de lături. El cade pe spate gâfâind, pleoşcăind în
lături. Se dă înapoi, luând o atitudine exagerată de disperare.
Kilroy M-au avut! Iată-mă-s pe Camino Real, ciopâr-ţit, pironit şi
tatuat! Şi la urmă botezat cu o găleată de lături! A spus cineva cumva că
soar-ta-i crudă?!
Don Quijote se mişcă iar, Ungă un perete din Skid Row. Îşi drege
glasul, scuipă şi se ridică anevoie în picioare.
Ei, bătrânul cavaler s-a trezit, visul lui a luat sfârşit.
(lui Kilroy): Hei! Asta-i o fântână? Da, dar.
Mi-e gura plină de câlţi.
Se apropie de fântână, care se umple de apă. Kilroy e uluit.
Bătrânul cavaler îşi clăteşte gura, bea, apoi îşi scoate haina ca să se
spele. Îi întinde haina lui Kilroy.
Que pasa, mi amigo?
Soarta e crudă. Înţelegi ce vreau să spun?
Cine mai bine ca mine să înţeleagă că soarta e crudă? (Scoate o
periuţă de dinţi şi-şi freacă dinţii.) Primeşti un sfat?
Frate, după atâta cale pe Camino, primesc orice mi se oferă!
Nu! Te! Compătimi! (Scoate o oglindă şi-şi aranjează barba şi
mustaţa.) Rănile suferite de mândria noastră, ofensele pe care le
îndurăm sălăşluiesc în trupurile şi în inimile noastre, supuse oboselii şi
îmbătrânirii; sunt o povară mai uşoară dacă le acceptăm zâmbind
îngăduitori – uite aşa? Ai văzut? (Un nnjet îi despică faţa.)
Gutman Reflector pe faţa bătrânului cavaler.
Don Altfel ajungi ca o doniţă cu lapte acru – leche
Quijote mala – cum îi spunem noi – plăcut de nimeni.
Gutman
Don Quijote Kilroy
Don Quijote
Don
Quijote
Kilroy
Don
Quijote
 Kilroy
Don Quijote
Kilroy
Don Quijote
K. ILROY
Don
Quijote
Kilroy
Don
Quijote
GUTMAN nici chiar de tine! (îi trece pieptenul şi oglinjoara lui
Kilroy.) Ai vreun plan?
(nesigur şi deprimat): Aveam de gând să plec de aici.
Foarte bine! Vino cu mine. (către public): Bătrân nebun. (Apoi
către cavaler:) Donde?
(pornind spre scări): Quien sabe!
Fântâna susură veselă. Oamenii Străzii se îndreaptă spre ea
minunându-se. Marguerite iese pe terasă.
Ei, uite. Sşşt! Ascultă!
Se opresc pe trepte.
Gutman a cdborit pe terasă.
Mademoiselle, îngăduie-mi să fiu mesagerul dumi-tale. Ar fi o lipsă
de cuviinţă să nu iau şi eu parte la finalul spectacolului.
Traversează piaţa şi, când ajunge sub ferestrele hotelului „Ritz
Men Only”, strigă „Casanova!” între timp Kilroy şterge verbul „este” de pe
inscripţia făcută în vechiul zid şi corectează: „a fost”.
Casanova! Marele îndrăgostit şi Rege al Încornoraţilor de pe
Camino Real! Ultima dintre doamnele care ţi-au fost iubite ţi-a achitat
nota de plată şi te aşteaptă la micul dejun pe terasă.
Casanova priveşte mai întâi prin fereastra hotelului mizer, apoi
apare în uşă, neras, descumpănit, cu hainele în dezordine, dar ţinându-
se chiar mai ţanţoş ca de obicei. Clipeşte des privind furios în lumina
dimineţii.
Marguerite nu e în stare să-i susţină privirea şi-şi fereşte chipul pe
care apare o expresie chinuită; îi întinde mina cu un gest de împăcare.
După o scurtă ezitare, el se apropie, bătând cu bastonul în caldarâm, şi
străbate piaţa, zâmbind spectatorilor în semn de recunoaştere a
slăbiciunii sale, de care un bărbat mai vanitos decât este Casanova acum
s-ar ruşina. Când ajunge Ungă Marguerite, aceasta îi caută mina şi o
duce la buze, izbucnind în plâns; el o cuprinde în braţe şi îi priveşte de
sus capul cu păr oxigenat, cu expresia senină şi ochii înceţoşaţi
Don
Quijote
 Gutman ai omului bolnav de moarte, aflat sub efectul unui drog.
Dm Quijote îşi ridică lancea cu gestul luptătorul^ p rosteşte, răguşit şi
tare, din capul scărilor:
Violetele din munţi au sfărâmat stânca.
Don Quijote trece pe sub arc împreună cu Ktlroy.
(către public): Ultima replica a fost rostita. (Spre culise:) Cortina!
Salută, aplecându-se cu graţia unui bărbat gras, în timp ce cortina
cade.

SFÂRŞIT