Sunteți pe pagina 1din 110

Coperta

ATMOSFERA TERESTRĂ. ELEMENTE DE FAVORABILITATE SAU


NEFAVORABILITATE PENTRU ORGANISMUL UMAN ŞI
ACTIVITĂŢILE TURISTICE

1
DUMITRU MIHĂILĂ

ATMOSFERA TERESTRĂ. ELEMENTE DE FAVORABILITATE SAU


NEFAVORABILITATE PENTRU ORGANISMUL UMAN ŞI
ACTIVITĂŢILE TURISTICE

Editura

2
Pagina de identificare (referenţi, ISBN)

3
Prefaţă
plus
Referatele referenţilor
Prof. univ. dr. Liviu APOSTOL
Prof. univ. dr. Vasile EFROS
Prof. univ. de. Ovidiu GACEU

4
Cuvânt înainte

Lucrarea de faţă îşi propune să surprindă interrelaţiile complexe şi foarte


puternice care există pe de o parte între factorii şi elementele/fenomenele meteo-climatice
şi organismul uman, iar pe de altă parte între manifestările meteo-climatice şi activităţile
din domeniul turistic (cu accent special asupra procedurilor climatoterapeutice care pot să
fie practicate/aplicate în staţiunile balneoclimaterice).
Ea se adresează în special specialiştilor geografi care îşi vor desfăşura activitatea
în domeniul turismului, dar şi tuturor acelora care într-un fel sau altul sunt antrenaţi în
acest sector sau chiar îşi desfăşoară activitatea de bază în cadrul lui.
Lucrarea prezintă prin prisma specialistului climatolog relaţia atmosferă/climat –
om – turism, o relaţie de multe ori minimalizată sau chiar neglijată. Ea vine din necesitatea
reală de a poziţiona corect rolul jucat de atmosfera terestră prin factorii, elementele şi
fenomenele meteo-climatice în viaţa noastră de zi cu zi, în starea noastră de sănătate/boală,
dar şi în posibilităţile extraordinare pe care aerul atmosferic îl joacă în activităţile turistice
şi mai ales în turismul balneoclimateric.
În primul capitol al lucrării ,,Importanţa complexului factorilor meteo-climatici
pentru organismul uman şi activităţile turistice” sunt analizate intercondiţionările dintre
factorii climatogeni cosmici şi tereştri şi starea de confort/disconfort a organismului uman
în raport cu aceştia. Totodată, acolo unde este cazul, sunt conturate elementele de legătură
între factorii meteo-climatici şi organismul uman. Radiaţia solară, gazele din componenţe
atmosferei terestre, vaporii de apă, aerosolii, poluanţii din aer, starea electrică a atmosferei,
aeroionii din aer, circulaţia aerului prin intermediul maselor de aer, a fronturilor
atmosferice şi a vânturilor, condiţiile fizico-geografice şi climatice în care trăim,
artificializarea mediului de viaţă sunt puse în relaţie directă cu organismul uman şi cu
activităţile din domeniul turismului.
În al II-lea capitol ,,Importanţa complexului elementelor şi fenomenelor meteo-
climatice pentru organismul uman şi activităţile turistice” demersul ştiinţific urmăreşte
acelaşi mod de abordare axat pe impactul/influenţa elementelor meteo-climatice
(temperatura aerului, umiditatea atmosferică, nebulozitatea, durata de strălucire a Soarelui,
precipitaţiile atmosferice, presiunea şi vântul) sau a unor fenomene cu caracter special le
au asupra individului uman şi asupra turismului.
Al III-lea capitol (,,Indici bioclimatici, climato-turistici şi climatici”) este destinat
prezentării sintetice a unor indici bioclimatici, climato-turistici şi climatici cu ajutorul
cărora noi putem cuantifica favorabilitatea spaţio-temporală a climatului pentru locuire şi
practicarea turismului.
Capitolul IV (,,Bioclimatul staţiunilor turistice româneşti”) este destinat
caracterizării bioclimatice a teritoriului României atât din punct de vedere temporal (prin
prezentarea condiţiilor bioclimatice pe parcursul anului în România), cât şi spaţial prin
intermediul zonării/etajării bioclimatice. Din considerente de spaţiu şi timp în acest demers
s-a intervenit cu detalieri puţine (câte un exemplu pentru fiecare etaj bioclimatic). Dealtfel,

5
literatura de specialitate abundă în astfel de studii şi exemple locale, pentru că, pentru
aproape fiecare locaţie turistică s-a realizat o caracterizare de acest gen.
În ultimul capitol, de climatoterapie (,,Aerul şi terapia prin intermediul factorilor
şi elementelor acestuia”) sunt prezentate principalele proceduri climatice şi asociate pe
care fiecare dintre noi putem să le practicăm, în timpul liber, în aria localităţii de domiciliu,
sau în staţiunile turistice de profil, cu scopul menţinerii şi întăririi sănătăţii, al tratării
diferitelor afecţiuni sau al recuperării în urma unor boli.
Avem convingerea că, lucrarea prin aplicabilitatea şi utilitatea ei practică va fi
bine primită în rândul comunităţii geografice, al publicului dornic de cunoaştere.
Autorul

6
CUPRINS
Prefaţă
Cuvânt înainte
INTRODUCERE………………………………………………………… 6
IMPORTANŢA COMPLEXULUI FACTORILOR METEO-
I. CLIMATICI ȘI COMPOZIȚIONALI AI ATMOSFEREI PENTRU 6
ORGANISMUL UMAN ȘI ACTIVITĂȚILE TURISTICE………….
I.1. Factorii climatogeni………………………………………………………. 6
I.1.1. Radiaţia solară, chimismul, starea electrică și ionizarea atmosferei…… 7
I.1.1.a. Radiaţiile neionizante……………………………………………………... 7
I.1.1.b. Radiaţiile ionizante………………………………………………………... 11
Compoziţia chimică a atmosferei terestre în relația cu organismul uman și
I.1.1.c 12
cu diferite proceduri climatoterapeutice sau balneoclimaterice…………
I.1.1.d Principalii componenţi chimici naturali ale atmosferei …………………… 13
I.1.1.e Electricitatea atmosferei şi organismul uman…………………………….. 28
I.1.1.f Aeroionizarea naturală şi organismul uman……………………………….. 29
I.2. Circulaţia atmosferică…………………………………………………….. 44
Factorii climatogeni fizico - geografici şi antropici și reflexul lor în plan
I.3. 50
turistic………………………………………………………………………
IMPORTANŢA COMPLEXULUI ELEMENTELOR ȘI
II. FENOMENELOR METEO-CLIMATICE PENTRU ORGANISMUL 66
UMAN ȘI ACTIVITĂȚILE TURISTICE……………………………….
II.1. Temperatura aerului……………………………………………………….. 67
II.1.a. Temperatura aerului şi organismul uman…………………………………. 67
II.1.b. Rolul temperaturii aerului transpus în plan turistic………………………... 71
II.2 Umiditatea aerului şi organismul uman…………………………………… 73
Nebulozitatea atmosferică, durata de strălucire a Soarelui. Rolul
II.3 74
bioclimatic şi turistic……………………………………………………….
Precipitaţiile atmosferice și organismul uman. Rolul precipitațiilor
II.4. 75
atmosferice transpus în plan turistic………………………………………
II.5. Presiunea atmosferică şi organismul uman……………………………….. 76
II.6. Vântul ca element meteo-climatic şi organismul uman…………………… 78
Rolul fenomenelor sau manifestărilor atmosferice cu caracter special
II.7. 79
transpus în plan turistic…………………………………………………….
III. INDICII BIOCLIMATICI, CLIMATO-TURISTICI ŞI CLIMATICI. 81
III.a. Indicii bioclimatici………………………………………………………… 81
III.b. Indicii climato-turistici…………………………………………………….. 92
III.c. Indicii climatic cu rezonanţă bioclimatică și turistică……………………. 97
IV. BIOCLIMATUL STAŢIUNILOR TURISTICE ROMÂNEȘTI……… 104
IV 1. Condiţiile bioclimatice pe parcursul anului în România………………….. 104
IV 2. Bioclima României ca factor terapeutic…………………………………… 112
IV.2.1. Bioclima excitant-solicitantă……………………………………………… 112
IV.2.1a. Bioclima excitant solicitantă de câmpie…………………………………… 112
IV.2.
Bioclima excitantă solicitantă de litoral maritim………………………….. 114
1b.
7
IV.2. Potenţialul climatic și bioclimatic al litoralului românesc al Mării Negre
115
1b.1 și valorificarea lui turistică…………………………………………………
IV.2.2. Bioclima sedative indiferentă (de cruţare)………………………………… 135
IV.2.3. Bioclima tonică-stimulantă………………………………………………... 141
AERUL ŞI TERAPIA PRIN INTERMEDIUL FACTORILOR ȘI
V. 156
ELEMENTELOR ACESTUIA…………………………………………..
PROCEDURI TERAPEUTICE CARE FOLOSESC PREDOMINANT
V.A. 157
FACTORII ATMOSFERICI NATURALI………………………………...
V.A.1. Cura de repaus…………………………………………………………….. 157
V.A.2. Cura de aer………………………………………………………………… 158
V.A.3. Cura de teren………………………………………………………………. 158
V.A.4. Baia de aer…………………………………………………………………. 159
V.A.5. Baia de lumină……………………………………………………………... 160
V.A.6. Helioterapia (baia de soare, plaja sau cura de soare)……………………… 160
V.A.7. Aeroionoterapia……………………………………………………………. 163
V.A.8. Speleoterapia………………………………………………………………. 169
V.A.9. Psamoterapia………………………………………………………………. 170
PROCEDURI CARE FOLOSESC ATÂT FACTORII ATMOSFERICI
V.B. NATURALI (VALORIZAŢI PRIN ANUMITE AMENAJĂRI 172
ANTROPICE) CÂT ȘI PE CEI ATMOSFERICI ARTIFICIALIZAȚI…...
V.B. 1. Fototerapia…………………………………………………………………. 172
V.B.2 Cura prin inhalaţii și aerosoli cu ape minerale…………………………….. 178
V.B. 3. Salinoterapia……………………………………………………………….. 181
V.B.4. Microclimatul therapeutic al mofetelor şi sulfatarelor…………………….. 196
PROCEDURI SPECIAL CE CONFIGUREAZĂ PRINTR-O
V.C. INTERVENŢIE ANTROPICĂ MAJORĂ ANUMIȚI PARAMETRIC 198
CANTITATIVI ȘI CALITATIVI AI FACTORILOR ATMOSFERICI…..
V.C.1. Aeroionoterapia artificială…………………………………………………. 199
V.C.2. Haloterapia………………………………………………………………… 202
V.C.3. Mofeta artificială…………………………………………………………... 205
V.C.4. Sauna ,,standard” şi sauna finlandeză……………………………………... 206
V.C.5. Sonoterapia (vibroterapia)………………………………………………… 208
V.C.6. Laserterapia………………………………………………………………... 210
V.C.7. Magnetoterapia……………………………………………………………. 212
V.C.8. Pneumatoterapia…………………………………………………………… 212
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ…………………………………………. 214

8
9
INTRODUCERE

Între aerul atmosferic şi organismul uman se stabilesc relaţii multiple şi


complexe care ar putea fi rezumate la starea de confort sau disconfort în care acesta
din urmă se află. Atmosfera prin proprietăţile sale poate fi utilizată pentru
menţinerea stării de sănătate a organismului uman, în profilaxie sau tratamentul
curativ al unor afecţiuni. Pentru valorificarea climatoterapeutică a unor locaţii de pe
harta turismului balneoclimateric trebuie să cunoaştem câteva noţiuni minimale de
biometeorologie şi bioclimatologie. Acestea vor ajuta turistul să aleagă în
cunoştinţă de cauză o anumită locaţie şi să respecte indicaţiile/contraindicaţiile
medicului curant. Omul în general, turistul şi activităţile derulate în sfera
turismului, nu poate face abstracţie de caracteristicile atmosferice, fie că ne referim
la aspectul stărilor de vreme pe termen scurt, sau la caracteristicile climatice ce au
caracter de stabilitate pentru intervale lungi de timp.

I. IMPORTANŢA COMPLEXULUI FACTORILOR METEO-


CLIMATICI PENTRU ORGANISMUL UMAN ŞI ACTIVITĂŢILE
TURISTICE

I. 1. Factorii climatogeni

Climatele globului prezintă deosebiri termo-pluviometrice şi dinamice


evidente în latitudine.
În zona caldă climatul induce un stres caloric, radiativ şi higric mare,
nivelul de viaţă este scăzut, igienă este precară iar asistenţă socială redusă. În
regiunile umede dominante sunt bolile infecţioase ce produc endemii sau epidemii,
favorizate de agenţii infecţioşi (viruşi şi bacterii) şi de numeroşi agenţi
transmiţători. În regiunile uscate de deşert, densitatea locuitorilor este redusă,
frecvenţa bolilor redusă, organismul uman fiind supus unui proces continuu de
dezhidratare.
În zona temperată climatul este moderat, contrastant, favorabil vieţii,
nivelul de viaţă ridicat iar asistenţa socială este eficientă. În climatele temperate
predomină bolile anatomice (stres nervos, sedentarism, supraalimentaţie, poluarea
aerului, apelor etc.)
În zona rece stresul termic şi dinamic este mare, predomină hipotermia,
avitaminozele1 şi de asemenea bolile anatomice.
1
Avitaminoză - Boală de nutriție provocată de lipsa îndelungată a vitaminelor din organism – http://dexonline.ro
10
În acelaşi timp aerul atmosferic este un element vital pentru viaţa
oamenilor. Omul inhalează în medie 15 kg de aer în timp de 24 ore. Odată cu aerul
pătrund în organism prin trahee, bronhii2, bronhiole3, alveole4 diferiţi compuşi
atmosferici alohtoni mai mult sau mai puţin toxici. În 24 de ore omul respiră în
medie circa 15-25m3 de aer. Consumul de apă în 24h nu depăşeşte de obicei 2,5kg
(apă de băut, apă conţinută în alimente, apă metabolică – provenind din combustia
nutrimentelor). Aprovizionarea pentru colectivitate arată că necesarul de apă pe zi
este cuprins între 25-60l/om şi 280l/om. Consumul de alimente zilnic poate atinge
maximum de 1,5kg. Aerul şi apa influenţează starea de sănătate/boală prin:
compoziţia chimică şi prin proprietăţile fizice

I.1.1. Radiaţia solară, chimismul, starea electrică şi ionizarea atmosferei

Soarele este primul şi cel mai important factor generator de viaţă pe


Pământ. El emite şi propagă în spaţiu unde (radiaţie ondulatorie, acustică şi
electromagnetică) şi particule (radiaţie corpusculară).
Acestea influenţează atmosfera, ionosfera, câmpul geomagnetic care, la
rândul lor, au efecte meteorologice, determinând procese endogene şi efecte
biologice (Tromp S. W., 1974).
Activitatea solară este exprimată prin variaţia numărului petelor solare,
atinge maximul la un interval de aproximativ 11 ani. În timpul anilor cu activitate
solară maximă se intensifică protuberantele cromosferice, creşte radiaţia
corpusculară şi electromagnetică (mai ales UV şi X), se produc furtuni magnetice
la suprafaţa Pământului, se intensifică activitatea ciclonică, creşte numărul de
epidemii, datorită dezvoltării bacteriilor saprofite, dar mai ales patogene, iar
morbiditatea şi mortalitatea umană prezintă o exacerbare, în special la bolile
cardiovasculare (Teodoreanu Elena, 1988).

I.1.1.a. Radiaţiile neionizante

Radiaţiile ultraviolete, cu o lungime de undă cuprinsă între 0,28µm şi


0,39µm produc (Fig. 1 şi 2) efectele generale care se referă la: creşterea
concentraţiei de anticorpi, creşterea secreţiei gastrice, modificări ale tensiunii şi
compoziţiei sângelui, modificări în metabolism, reducerea capacităţii respiratorii,

2
Bronhie - Fiecare dintre cele două ramificații ale traheii prin care aerul ajunge în plămâni – http://dexonline.ro
3
Bronhiolă - Fiecare dintre ramificațiile bronhiilor care pătrund în profunzimea plămânilor – http://dexonline.ro
4
Alveolă - Fiecare dintre cavitățile sferice de dimensiuni microscopice situate la extremitatea unei bronhiole -
http://dexonline.ro
11
hipertiroidism5, modificări ovariene. Efectele punctuale importante ale radiaţiei UV
asupra pielii şi organismului se concretizează prin: fotoeritem şi fotopigmentare,
urmată de băşici şi cornifierea stratului de piele, conversia provitaminei D în
vitamină D şi transportarea ei în sânge, fixarea calciului, formarea histaminei6, care
determină vasodilataţie, hipersecreţii glandulare, albirea şi deteriorarea firului de
păr, inflamaţii ale pleoapelor şi conjunctivei.
Efectele sunt benefice (de exemplu acţiunea antirahitogenă, realizată de
aşa-numita radiaţie Domo la aproximativ 0,30µm, mai precis 3030-2970Å), dar şi
patogene (din care cele mai importante sunt cele cancerigene, provocate, după
unele teorii, de radiaţiile < 0,32µm, total absorbite în piele).
Intensitatea radiaţiilor UV creşte cu înălţimea Soarelui şi cu altitudinea
geografică. Atât tratamentul, cât şi efectele negative ale expunerii la Soare sunt mai
intense la amiază şi în munţi.
Radiaţiile vizibile, cu o lungime de undă de la 0,39 la 0,76µm (Fig. 1 şi
2), constituie radiaţia solară luminoasă care este percepută la nivelul retinei, apoi
impulsul luminos este transmis pe căi nervoase la centrii optici din hipotalamus 7 iar
apoi, sunt stimulate hipofiza8 şi celelalte glande cu secreţie internă. Totalul energiei
din spectrul vizibil depinde de masa atmosferei, de altitudine şi de starea
atmosferei. Întunericul complet influenţează în sens negativ sistemul
neuroglandular. Ele au efecte în general benefice, stimulând metabolismul.
Radiaţiile vizibile determină procesele legate de alternanţa noapte - zi, afectează
acuitatea vizuală şi viteza percepţiei vizuale. Sensibilitatea ochilor e dependentă de
culoarea irisului (ochii albaştri sunt cel mai puţin sensibili, urmează cei căprui, cei
verzi şi cei negri). Iluminarea necorespunzătoare a ochilor produce: oboseală
vizuală, cefalee, scăderea capacitaţii de muncă şi accidente de muncă. Expunerea
excesivă la lumină conduce la: eritem, actinodermie, descuamare, pigmentare,
conjunctivită, fotofobie şi efecte psihice (excitant/calmant).
Radiaţiile infraroşii. Sunt numite şi radiaţii calorice, fiind încadrate
între 0,75µm la 3,2µm (Fig. 1 şi 2). Alte surse de producere a infraroşiilor folosite
în practica medicală sunt becurile de diferite mărimi: 400W, 500W, 2000W. Aceste
radiaţii penetrează superficial pielea iar 99% sunt absorbite după penetrarea a
câţiva milimetri.

5
Hipertiroidism - Boală endocrină care se datorează secreției excesive a hormonilor tiroidieni și care se manifestă prin
creșterea glandei tiroide, slăbire, ridicarea metabolismului bazal - http://dexonline.ro
6
Histamină - Amină prezentă în țesuturile vegetale și animale, cu acțiune puternic dilatatoare asupra vaselor sangvine,
având un rol important în apariția proceselor alergice - http://dexonline.ro
7
Hipotalamus - Formație cenușie a creierului, care corespunde părții inferioare a encefalului, având rol important în reglarea
superioară a funcțiilor vegetative ale organismului - http://dexonline.ro
8
Hipofiză - Glandă endocrină cu funcții multiple, situată la baza creierului și având o mare influență asupra celorlalte
glande, în special asupra glandelor sexuale și a tiroidei - http://dexonline.ro
12
Efectele locale sunt: eritemul, care se manifestă imediat şi dispare după
câteva minute, dacă expunerea încetează şi nu este urmat de pigmentare; aceste
radiaţii sunt absorbite de conjunctivă9 şi cornee, provocând rapid fotooftalmie, cu
leziuni pe retină şi cataractă, la o expunere cronică. Efectele generale sunt cele
produse de căldură în general: modificări în termoreglare, activarea circulaţiei
sanguine, vasodilataţie, sudoraţie, insolaţie şi şoc caloric, la o expunere
îndelungată. Efectele radiaţiilor infraroşii asupra pielii sunt următoarele: încălzire
(efectul termic), modificări metabolice locale, eritem, vasodilataţie şi diaforeză 10.

Fig. 1

Fig. 2 (sursa: http://acad-icht.tm.edu.ro)

9
Conjunctivă - Membrană mucoasă care acoperă suprafața internă a pleoapelor și suprafața anterioară a globului ochilor -
http://dexonline.ro
10
Diaforeză - Transpirație abundentă (de natură fiziologică sau patologică) - http://dexonline.ro
13
Expunerea la surse de radiaţie infrarosie de mare intensitate sau
expunerea cronică la IR cauzează: accentuarea pigmentării pielii, flictene (mici
inflamaţii pline cu lichid ce apar la nivelul pielii), arsuri, leziuni tisulare11 (de la 46-
470C), dureri şi stress termic. Radiaţiile infraroşii produc şi efectele oftalmice
importante: conjunctivită, pareza irisului, opacifierea cristalinului, dezlipirea
retinei, mioză12, hiperemie şi dureri oculare. Expunerea craniului la IR se soldează
cu: afectarea meningelui13 (insolaţie dacă temperatura locală ajunge la 40 – 410C),
cefalee, vertij, greaţă, vărsături, pierderea conştienţei, convulsii sau comă.
Cercetătorii H. Berg, H. T. Stetson (citaţi de Teodoreanu Elena în 2002)
identifică o relaţie strânsă între creşterea numărului de pete solare fotosferice şi
morbiditatea respectiv mortalitatea cauzate de bolile cardiovasculare. O cercetare a
deceselor prin infarct de miocard14, în Bucureşti pentru perioada 1978-1982
(Teodoreanu Elena, 1988), evidenţiază un vârf în anul 1980, care corespunde cu
numărul maxim de pete solare de pe fotosferă din acel an.
Activitatea solară atinge maximul la intervale de câte 11 ani, iar în
timpul apogeului acesteia în paralel cu intensificarea vântului solar proliferează
bacteriile saprofite şi mai ales patogene: difteria15, holera16, gripa, ciuma17,
meningita cerebrospinală, tifosul18 recurent (cercetările cu privire la evoluţia
aceastei boli la Moscova şi a numărului Wolf pentru intervalul 1883-1917 au arătăt
o corelaţie puternică - coeficientul de corelaţie = +0,88 ± 0,03 - şi direct
proporţională între cele două variabile – Cijevski, cf. Piery, 1934, citaţi de
Teodoreanu Elena, 2002).
Variaţiile activităţii solare (cuantificabile la nivelul învelişurilor
atmosferei solare) conduc la variabilitatea fluxului solar electromagnetic şi
corpuscular, la modificarea câmpului magnetic interplanetar, a câmpului
geomagnetic şi ai ionosferei terestre. Potrivit lui Predeanu (1988) aceste evoluţii
ale activităţii solare şi reflexul lor la nivelul magnetosferei şi ionosferei determină
modificări fizice, chimice şi morfologice ale sângelui, variaţii ale potenţialului

11
Tisular - Care aparține țesuturilor, privitor la țesuturi - http://dexonline.ro
12
Mioză - Contracție pronunțată a pupilei, care apare în timpul expunerii la lumină, la efortul de acomodare -
http://dexonline.ro
13
Meninge - Fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul și măduva spinării: duramater, piamater și arahnoida -
http://dexonline.ro
14
Miocard - Mușchiul inimii, constituit din fibre musculare striate - http://dexonline.ro
15
Difterie - Boală contagioasă acută produsă de bacili, caracterizată prin formarea unor membrane false pe amigdale, pe
faringe sau pe laringe, prin greutate în respirație și la înghițirea alimentelor, prin febră - http://dexonline.ro
16
Holeră - Boală epidemică gravă, adesea mortală, caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături și diaree,
care duce la o puternică deshidratare a organismului - http://dexonline.ro
17
Ciumă - Boală infecțioasă și epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale
ganglionilor - http://dexonline.ro
18
Tifos exantematic - boală infecțioasă și epidemică gravă, care se manifestă prin temperatură foarte ridicată, convulsii și
erupții pe piele - http://dexonline.ro
14
electric cutanat, acutizarea unor boli cronice (ce afectează sistemul respirator şi
cardiovascular, boli psihosomatice, reumatism, glaucom19, alergii), dereglări
neuromusculare etc.
Cunoaşterea interferenţelor fenomenelor cosmo-geofizice, climatice şi
biologice de pe Pământ permit o profilaxie şi o terapie firească şi eficientă,
integrând organismul uman, prim minimalizarea riscului, în evoluţia lor normală.

I.1.1.b. Radiaţiile ionizante

Sunt emise în timpul erupţiilor solare (radiaţii corpusculare) şi de


elementele radioactive naturale sau artificiale (radiaţii radioactive). În straturile
inferioare ale atmosferei terestre, acţiunea radiaţiilor cosmice este resimţită
foarte rar şi cu intensitate redusă, numai în perioadele de intensificare a
activităţii solare. Spre deosebire de acestea, radiaţiile radioactive provocate de
emisiile substanţelor radioactive din sol (uraniu, thoriu, cesiu etc.) afectează
fondul radioactiv natural al atmosferei. Radiaţiile corpusculare prezintă riscuri
biologice numai în timpul zborurilor cosmice, în timp ce radiaţiile radioactive
pot declanşa reacţii letale, în funcţie de doză şi timpul de expunere şi dereglări la
nivel cromozomial20, care alterează fondul genetic transmis generaţiilor următoare
(Tab. 1).

Tab. 1. Efectele fiziologice ale radiaţiilor radioactive


(după S. Ciulache şi Nicoleta Ionac, 1998)
Doza de iradiere
Semne clinice
(remi)
25 Nu există efecte aparente. Doză maxim admisibilă
Iritare nervoasă, insomnii, oboseală şi somnolenţă, asociate cu modificări
50
ale elementelor sângelui
Modificări apreciabile ale formei sanguine, oboseală generată de epuizare
100
suprarenală
200 Elemente celulare patologice, tulburări nervoase importante
Vărsături, 20% din subiecţi decedează după prima lună, iar subiecţii rămaşi
300
în viaţă se vindecă după 3 luni
50% din indivizii afectaţi decedează în prima lună, iar restul contractează
400
boala de iradiere
600 Doză letală sigură

19
Glaucom - Boală de ochi caracterizată prin creșterea tensiunii oculare, dureri locale intense și grave tulburări de vedere -
http://dexonline.ro
20
Cromozom - Corpuscul al nucleului, purtător al caracterelor ereditare, care se formează în timpul diviziunii celulei și care
este variabil ca formă la fiecare specie - http://dexonline.ro
15
Dacă se compară doza periculoasă de 50 remi pentru om cu doza
primită sub acţiunea radiaţiilor naturale (0,16 remi/an şi care se ridică la cel mult
10-12 remi până la vârsta de 70 de ani) se observă că organismul uman dispune de
apreciabile rezerve de rezistenţă la variaţiile radiaţiilor ionizante.
Situaţia se prezintă cu totul altfel în cazul iradierii cu elemente radioactive
folosite în diverse domenii ale activităţii umane şi în cazul accidentelor nucleare. În
acest caz, dozele mari de radiaţii pot genera mutaţii biochimice ireversibile. Boala de
iradiere se manifestă prin apariţia radiodermitelor ulceroase sau necrotice. Încetinirea
activităţii tractului digestiv, instalarea hemofiliei21, stoparea proceselor de
osificare, diminuarea fertilităţii, alterarea biocurenţilor cerebrali, apariţia tumorilor
cancerigene. Datorită gravităţii acestor efecte biologice, se apreciază că
traumatismele fiziologice provocate de radiaţiile ionizante sunt cele mai periculoase.
Organismele afectate nu mai au puterea de regenerare, iar gradul de apărare împotriva
unor posibili factori de risc este tot mai diminuat.
Factorii radiativi sunt răspunzători de regimul şi distribuţia pe suprafaţa
terestră a cantităţii de energie radiantă primită de la Soare.
Potenţialul radiativ-caloric ridicat al ariilor intertropicale şi
subtropicale impune şi un potenţial termic pe măsură, fapt ce este valorificat pe
deplin în turism dacă şi alţi parametri climatici (durata ridicată de strălucire a
Soarelui, umiditatea redusă, frecvenţa ridicată a calmului atmosferic etc.) concură
la acest lucru.
La polul opus se situează ariile geografice cu un potenţial radiativ-
caloric şi termic redus (subpolare, polare), acestea figurând ca spaţii restrictive sau
albe pe harta turismului mondial.

I. 1.1.c. Compoziţia chimică a atmosferei terestre în relaţie cu organismul


uman şi cu diferite poceduri climatoterapeutice sau balneoclimaterice

Organizaţia Meteorologică Mondială arată că în componenţa aerului


uscat de la suprafaţa terestră şi până la înălţimea de 25km intră un număr de 20
elemente:
azot (N2) -78,08%;
oxigen (O2) -20,95%;
argon (Ar) - 0,93%;
dioxid de carbon (CO2)-0,03%;
neon (Ne);

21
Hemofilie - Boală ereditară, transmisă de mamă numai băieților, care constă într-o predispoziție spre hemoragie, cauzată
de prelungirea timpului de coagulare a sângelui - http://dexonline.ro
16
heliu (He);
kripton (Kr);
hidrogen (H2);
xenon (Xe);
ozon (O3);
radon (Rd);
iod (I2);
metan (CH4);
oxid de azot (N2O);
apă oxigenată (H2O2);
dioxid de sulf (SO2);
dioxid de azot (NO2);
oxid de carbon (CO);
clorură de sodiu (NaCl);
amoniac (NH3);
Deci aerul pur, obţinut prin filtrarea corpurilor solide şi lichide, aer ce
în natură nu există, conţine patru gaze principale: azotul, oxigenul, argonul şi
dioxidul de carbon, gaze ce reprezintă 99,997% din volumul acestuia, şi toate
celelalte gaze însumate la un loc doar 0,003% din volum.

I.1.1.d. Principalii componenţi chimici naturali ale atmosferei

Prin ponderea şi însuşirile lor, azotul şi oxigenul ce totalizează laolaltă


99,037% din volumul şi 98,670% din greutatea atmosferei, sunt gazele cele mai
importante.
Azotul (N2). Este principalul component al atmosferei deţinând
78,088% din volumul său.
Nu întreţine viaţa, dar în amestec cu oxigenul temperează acţiunea
oxidantă a acestuia, făcând posibilă dezvoltarea vieţii. Este lipsit de toxicitate, dar
creşterea concentraţiei lui în sângele uman sau animal provoacă „beţia de azot”
care poate avea urmări grave. Este un important element nutritiv pentru plante, care
la nivelul întregii planete consumă anual circa 25 milioane tone azot, obţinut fie
direct din aer, fie din compuşii azotului formaţi în atmosferă şi aduşi la sol prin
precipitaţii.
Oxigenul (O2). Deţine 20,949% din volumul aerului; întreţine viaţa şi
este indispensabil respiraţiei.
Scăderi ale concentraţiei O2 sunt tolerate fără nici o tulburare până la
18%.

17
Între 18% şi 15% O2 apar semne discrete legate de efortul de
compensare a lipsei de oxigen (creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii,
creşterea frecvenţei cardiace, creşterea numărului de hematii22 în sângele periferic).
Sub 15%, aceste simptome devin tot mai evidente şi, pe măsură ce
capacitatea de compensare este depăşită apar tulburări de hipoxie - în special
cerebrală - şi de dezechilibru acido-bazic (alcaloză).
Sub 8-10% viaţa nu este posibilă.
Fenomenele se produc în cazul urcării la altitudine. Astfel scăderea
presiunii parţiale este uşor compensată până la 3000m, între 3000-6000m pot apare
discrete tulburări hipoxice, manifeste peste 6000m, pentru ca peste 8000m, moartea
prin hipoxie să se instaleze rapid.
Odată cu creşterea altitudinii scade presiunea parţială a oxigenului în
aerul atmosferic, cu un gradient vertical de aproximativ -1,8mm (-2,4hPa) /100m,
faţă de gradientul de presiune atmosferică care este de -7,8mm (- 10,5hPa)/100m.
În aceste condiţii, la nivelul mării presiunea atmosferică este de 760mm,
iar presiunea oxigenului de 159mm (20,9%), la 2000m este de 597mm, respectiv
124mm, iar la 4000m este 478mm, respectiv 98mm.
Un organism uman sănătos suportă relativ uşor o scădere a presiunii
parţiale a oxigenului până la 120mm, ceea ce corespunde cu o altitudine în jurul a
2000m.
De la circa 3000m, simptomele stresului de altitudine devin evidente şi
se accentuează cu cât altitudinea creşte.
Acomodarea, aclimatizarea şi naturalizarea sunt etape succesive ale
procesului de adaptare.
Acomodarea organismului la scăderea presiunii parţiale a oxigenului se
manifestă într-o primă fază prin: mărirea volumului respirator, bradicardie23,
reducerea pulsului şi a cantităţii de sânge, creşterea numărului de globule roşii şi a
cantităţii de hemoglobină24 şi de fier din sânge, modificări în metabolismul bazal
(glicemia25 şi colesterolul26 scad), sistemul endocrin27 este stimulat, în sistemul

22
Hematie - Celulă sangvină de culoare roșie, datorită hemoglobinei pe care o conține; globulă roșie, eritrocit -
http://dexonline.ro
23
Bradicardie - Rărire normală sau patologică (sub 60 de pulsații) a ritmului cardiac - http://dexonline.ro
24
Hemoglobină - Substanță organică feruginoasă care constituie materia colorantă a globulelor roșii din sângele
vertebratelor și care, datorită proprietății sale de a se oxida și de a se reduce cu ușurință, are rol în procesul respirator -
http://dexonline.ro
25
Glicemie - Prezența glucozei în sângele din organismul uman; cantitate de glucoză aflată în sânge - http://dexonline.ro
26
Colesterol - Substanță care se găsește, liberă sau combinată, în untura de pește, în bilă, sânge, țesut nervos, gălbenuș de
ou și care reglementează permeabilitatea față de lichide a membranelor celulare; colesterină - http://dexonline.ro
27
Glandă endocrină - glandă care își varsă direct în sânge secrețiile ce conțin hormoni; glandă cu secreție internă -
http://dexonline.ro
18
nervos28, modificările se manifestă prin scăderea pragului de excitabilitate, dar şi
printr-un timp de reacţie mai scurt. Dacă stresul de altitudine continuă şi
organismul nu are timp să se adapteze, într-o a doua fază se pot produce modificări
inverse: tahicardie29, extrasistole30, alterări hemodinamice, creşterea glicemiei şi a
colesterolului.
Reacţiile patologice, la persoane neadaptate, se manifestă, la peste
2000m, prin aşa-zisul „rău de munte” cu oboseală, somnolenţă, eficienţă fizică
redusă, dureri de cap etc.
Aclimatizarea şi naturalizarea la mare altitudine se manifestă prin:
adaptarea la hiperventilaţie, concentraţii foarte reduse ale dioxidului de carbon,
aceste aspecte determinând un torace larg, creşterea cantităţii de hemoglobină în
sânge şi hiperglobulie (7 - 8 mil. hematii), creşterea tensiunii arteriale şi modificări
în funcţionarea rinichiului.
Aclimatizarea (adaptarea) este un proces fenotipic de lungă durată ce
presupune adaptarea unui individ la diverse tipuri de climă. Organismul uman are o
serie de reacţii la orice schimbare de climă, care au rol de a menţine constantele
biologice ale mediului intern (homeostazia): producerea de căldură pe timp rece,
încetinirea schimburilor metabolice pe timp cald sau accelerarea circulaţiei
sanguine (tahicardie), în cazul lipsei de oxigen la altitudine.
Datorită faptului că organismul uman este dotat cu astfel de mecanisme
de reacţie primară şi cu capacitatea de a-şi dezvolta un proces de adaptare, omul are
capacitatea de a trăi în toate climatele globului şi de a trece din unul în altul în
interval de doar câteva ore (prin intermediul mijloacelor de transport ultrarapide).
Modificările de durată ale circulaţiei, respiraţiei şi metabolismului stau la baza
recomandării curelor climaterice în sens profilactic, cu scopul antrenării sistemelor
implicate în procesul de aclimatizare.
Aceste reacţii se petrec în etape. În prima etapă se derulează reacţiile de
apărare imediată, care au drept consecinţă diminuare capacităţii funcţionale a
organismului. A doua etapă este condiţionată de prelungirea expunerii
organismului la noile condiţii climate şi se caracterizează prin apariţia unor
modificări caracteristice procesului de adaptare. În a treia etapă se restabilesc
performanţele funcţionale anterioare, aceasta corespunzând aclimatizării complete.

28
Sistem nervos - totalitatea centrilor nervoși și a căilor de transmisiune centripetă și centrifugă din organism. Sistem nervos
central - ansamblu anatomic alcătuit din creier, cerebel, bulb și măduva spinării - http://dexonline.ro
29
Tahicardie - Accelerare anormală a bătăilor inimii datorată unui efort fizic, unei emoții, unei afecțiuni cardiace -
http://dexonline.ro
30
Extrasistolă - Contracție suplimentară a inimii înaintea sistolei, care întrerupe ritmul regulat al bătăilor cardiace,
provocând o durere ușoară - http://dexonline.ro
19
Fazele aclimatizării constituie un criteriu orientativ pentru stabilirea
duratelor minime ale curelor climaterice. Un dozaj adecvat trebuie să menţină
primele reacţii acute, în limite fiziologice. Pentru obţinerea unor rezultate pe
termen lung este necesar să se ajungă la procesul de aclimatizare finală. În urma
cumulării rezultatelor diferitelor studii de caz s-a apreciat că, pentru adaptarea la
frig, căldură şi altitudine este necesar un interval de minimum 4 săptămâni.
În cazul existenţei modificărilor patologice, datorate unor afecţiuni,
organismul nu-şi poate activa în timp necesar mecanismele de protecţie, creându-se
astfel condiţii favorabile decompensării31 (cardiace, respiratorii etc.). Din această
cauză, indicarea unei cure, într-o staţiune climaterică sau balneoclimaterică, trebuie
făcută cu luarea în calcul a acestor aspecte şi după un consult medical, prealabil, cu
rol de a stabili indicaţiile şi contraindicaţiile diferitelor bioclimate, în funcţie de
rezervele funcţionale ale organismului.
În condiţiile atmosferice speciale ale altitudinilor montane [cantitate
diminuată de oxigen, temperatură scăzută, circulaţie activă a aerului, uscăciunea
maselor de aer, precipitaţii relativ bogate, strat de zăpadă îndelungat, puritatea
aerului, intensitatea mare a radiaţiei solare directe (cu creşterea fracţiunii ultraviole
a spectrului de 2-4 ori) şi a albedoului] este recomandată climatoterapia la munte
pentru: convalescenţe, anemie, creşterea capacităţii de muncă fizică şi intelectuală,
boli cronice bronhopulmonare, astmă32 şi tuberculoză33 pulmonară. Curele
climatoterapeutice montane se contraindică pacienţilor cu instabilitate
neurovegetativă, cardiopatii decompensate, hipertensiune, arterioscleroză34
generalizată etc. (Deschwanden et al., 1968).
Argonul. Se găseşte în natură sub formă gazoasă. Reprezintă 0,934%
din volumul şi 1,29% din masa atmosferei terestre. Nu este toxic pentru om. Se
extrage din atmosferă prin intermediul fracţionării, un proces prin care se obţin şi
următoarele gaze: azot, oxigen, neon, kripton şi xenon. Pe Pământ este cel mai des
întâlnit şi folosit gaz nobil. Este foarte stabil (gaz inert) şi opune o rezistenţă foarte
mare la combinarea cu alte elemente. Are un rol meteorologic, climatologic şi
climatoterapeutic relativ neînsemnat
Dioxidul de carbon CO2. Dioxidul de carbon găsit în atmosferă în
proporţie de 0,0357% nu produce tulburări manifeste decât în situaţiile în care este

31
Decompensa – a face să-şi modifice sau a-şi modifica starea de echilibru funcţional; decompensare – stare de epuizare sau
de depăşire a resurselor funcţionale ale unui organ bolnav, conform DEX, ediţia 1984
32
Astmă - Boală care se manifestă prin greutate în evacuarea aerului din plămâni și prin nevoia imperioasă de aer -
http://dexonline.ro
33
Tuberculoză - Boală infecțioasă și contagioasă produsă de localizarea bacilului Koch la plămâni, la intestine, la oase etc.
care poate provoca distrugerea țesutului, supurații - http://dexonline.ro
34
Arterioscleroză - Boală caracterizată prin îngroșarea și sclerozarea pereților arterelor - http://dexonline.ro
20
împiedicată trecerea gazului din sângele venos în alveola pulmonară şi eliminarea
lui prin aerul expirat.
Fenomenele toxice apar în momentul în care presiunea parţială a CO2
din aer creşte atât de mult încât împiedică eliminarea acestui catabolit.
Iniţial apare o creştere a CO2 din sânge (hipercapnie) mai puţin datorată
pătrunderii lui din aerul exterior, ci autointoxicării organismului.
Pe măsură ce creşte concentraţia în aerul atmosferic, intervine şi
solubilizarea lui în plasma sanguină datorată presiunii parţiale crescute; la
autointoxicare se asociază intoxicaţia exogenă.
Primele tulburări apar în jurul concentraţiei de 2-3% manifestate prin:
- tulburări respiratorii (dispnee cu hiperventilaţie35),
- apare apoi cianoza (coloraţie albastră-vineţie a pielii şi a mucoaselor
din cauza unei insuficiente oxigenări a sângelui),
- urmată de tulburări respiratorii şi circulatorii însoţite de fenomene
legate de dezechilibrul acido-bazic.
La concentraţia atmosferică de ≈ 4% CO2 în atmosferă, dă senzaţia de
constricţie toracică şi agitaţie
La 8% supravieţuirea este limitată la un timp foarte scurt (omul îşi
pierde cunoştinţa), la peste 10% CO2 devine mortal (Mănescu S., 1984), iar la 20%
se produce moartea fulgerătoare prin inhibarea centrului respirator.
Creşteri importante ale dioxidului de carbon pot să apară: în încăperi
ermetic închise în care se găsesc oameni, animale, în încăperi în care se produc
fermentaţii, în mine, în zone declive (gropi adânci, puţuri părăsite, avenuri), în care
au loc procese naturale de fermentaţie, în cala vapoarelor care transportă materiale
care fermentează etc.
În mofete, în stratul de bază, unde concentraţia de CO2 este periculoasă,
acest gaz este valorificat, fără a fi inhalat, în tratamentul extern, pentru afecţiuni
cardiovasculare, având o acţiune vasodilatatoare periferică (Teodoreanu Elena,
2002).
În ultimii ani, creşterea concentraţiei atmosferice a acestui gaz (şi a altor
gaze cu efect de seră) este incriminată de modificarea principalilor parametri
climatici (în special a temperaturii aerului) şi bioclimatici.
Efectul de seră. Descoperirea efectului de seră şi a relaţiei acestuia cu
gazele cu efect de seră. În 1827, J. B. Fourier a descris pentru prima dată efectul de
seră şi a sugerat că activitatea umană poate să modifice climatul. Mai târziu, în
1896, Svante Arrenius se neliniştea de consecinţele dublării conţinutului în CO2. În
1958, Charles Keeling a instalat în Hawaii, pe Mauna Loa, la 3000m altitudine,
35
Hiperventilaţie - Ventilație pulmonară exagerată față de aportul de oxigen - http://dexonline.ro
21
prima staţie permanentă de măsurare a CO2. Racordarea datelor din observaţii cu
informaţiile ce decurg din studiul gheţurilor polare (C14) permite stabilirea unei
curbe continue de evoluţie a concentraţiei CO2, începând din prima jumătate a
secolului al XVIII-lea. La începutul erei industriale, conţinutul de CO2 era de
280ppm – Fig. 3. În prezent se constată o creştere a CO2 de 70ppmv (jumătate
începând din anul 1956, ceea ce înseamnă o creştere cu 31%).
Concentraţia de metan a crescut cu 151%, iar cea a dioxidului de azot a
crescut cu 17%.
Dacă
concentraţia
atmosferică de CO2
evoluează în acest
ritm se prevede o
dublare a conţinutului
de CO2 în atmosferă
către mijlocul sec. al
XXI-lea. În
consecinţă, creşterea
de tempe-ratură medie
ar putea fi de 0,5 până
la 3...5°C, în funcţie
de modelul de
extrapolare adoptat.
Importanţa
efectului de seră. Fără
efect de seră, viaţa nu
ar fi posibilă pe
Pământ. Totuşi dacă, Fig. 3 Variaţiile principalelor gaze de seră în cursul ultimului
în compoziţia chimică mileniu în ppm (părţi per milion) pentru CO2, ppb (părţi per
a atmosferei se produc miliard) pentru CH4 şi N2O . Scara din dreapta indică forţarea
schimbări chimice radiativă (efectul de seră adiţional), corespunzător fiecăruia
(creşterea dintre gazele de seră, în W/mp (IPCC, 2001a)
concentraţiei de CO2,
CH4, N2O) acestea determină: schimbarea bilanţului radiativ şi a celui caloric,
schimbarea temperaturii aerului, schimbări în circulaţia maselor de aer şi, de aici,
în întreg profilul climei, vegetaţiei, stării de sănătate a oamenilor şi vieţii în
general, sub aspectele sale, economice, sociale, politice. Acestea, la rândul lor,
modifică compoziţia chimică a atmosferei.

22
Ozonul (O3). Constituie starea alotropică, triatomică a oxigenului.
Deţine doar 1,0 x 10-6 (0,000001ppm) din volumul aerului atmosferic (a milioana
parte). Este mai greu decât aerul de 1,66 ori. Este mai solubil în apă decât oxigenul
(45 volume ozon se dizolvă în 100 volume de apă, la 200C). Numele lui vine de la
grecescul ozon, care înseamnă „mirositor”. În stare pură este un oxidant puternic,
instabil şi exploziv, foarte toxic, de culoare albăstruie, cu un miros caracteristic,
uşor de recunoscut chiar într-o concentraţie de 1 volum ozon la 500000 volume aer.
În doze mici este dezinfectant.
Ozonul şi efectele sale asupra organismului uman. Ozonul este cel mai
important reprezentant al proceselor fotochimice care au loc în atmosferă,
exercitând două tipuri de influenţe diametral opuse: un efect negativ asupra
regnului animal şi vegetal când se găseşte în concentraţie mare şi, un efect pozitiv
când se găseşte în concentraţie naturală în atmosferă. În cantitate mică este folosit
pentru purificarea şi dezodorizarea aerului din încăperi sau pentru sterilizarea apei
de băut. La concentraţii de 0,02 - 0,05ppm ozonul începe să fie sesizat prin miros.
Până la concentraţii de 0,2ppm nu produce nici un efect asupra oamenilor. La
concentraţii de 1ppm produce cefalee, tuse, iritaţii ale ochilor. La concentraţii de
2ppm produce congestii pulmonare, iar la 9ppm36 edem pulmonar. Moartea survine
prin hemoragie şi edem pulmonar.
Ozonul – efectele sale asupra lumii vii. Asupra plantelor ozonul
troposferic (şi alţi oxidanţi fotochimici) produce: necroze, leziuni şi pigmentări,
scăderi în creştere la plantele tinere, reducerea producţiei şi a calităţii. Asupra
microorganismelor şi bacteriilor asupra fito- şi zooplanctonului, O3 provoacă
creşterea fluxului de radiaţie ultravioletă care are practic un efect de sterilizare.
Geneza ozonului (O3). Acest gaz se formează în atmosferă la înălţimi de
15 - 55km în urma unor procese fotochimice complexe sub acţiunea razelor solare
ultraviolete (cu lungimi de undă mai mici de 0,242µm) şi a radiaţiilor corpusculare
solare, care determină moleculele biatomice de oxigen să disocieze în atomi.

O2 + hv→ O + O

Prin combinarea atomilor liberi de oxigen rezultaţi, cu moleculele de


oxigen biatomic, în prezenţa unor fotocatalizatori se naşte ozonul – Fig. 4.

O + O2 + M + hv → O3 + M,

unde M este un fotocatalizator de tipul N2 sau O2.

36
1mg/mc = 0,001ppm (10-3ppm); 1µg/mc = 0,000001ppm (10-6ppm)
23
Concomitent
are loc şi procesul
combinării ozonului cu
oxigenul atomic din
care rezultă două
molecule de oxigen
biatomic.
O3 + O → O2 + O2
Repartiţia pe
verticală a ozonului. Se
Fig. 4 Formarea ozonului (A) caracterizează printr-un
– după Pickering şi Owen, 1997 maxim de concentrare
situat între 20 şi 30km altitudine în stratosferă şi între 40km în stratosferă şi 55km
în mezosferă, zone cunoscute împreună sub denumirea de ozonosferă. Concentraţia
ozonului variază între 0,00007% în apropierea suprafeţei terestre şi 0,0001 –
0,002% în stratosferă, întreaga cantitate de O3 din atmosferă adusă la temperatura
de 0oC şi presiunea de 760mb, ar avea grosimea de numai 3mm. În atmosfera joasă,
sub 10km ozonul pătrunde rar prin mişcări descendente ale aerului, iar în imediata
apropiere a suprafeţei terestre, se poate forma, în cantităţi infime sub acţiunea
descărcărilor electrice. Ozonul la sol, rezultă natural în urma furtunilor cu oraje, în
cantităţi foarte reduse (2-4mg/m3 adică între 0,002 – 0,004ppm). În cantităţi ceva
mai mari, ozonul se formează în ariile montane, pe ţărmurile mărilor şi oceanelor şi
în păduri.
Ozonul stratosferic şi ozonul troposferic. Particularităţi, problematica
actuală. Ozonul (O3) - prezent în mod natural atât în stratosferă (20 - 40km
deasupra solului) cât şi în troposferă (0 – 10km deasupra solului). O3 stratosferic
protejează pământul de radiaţiile solare UV. O3 troposferic este un gaz cu un
important efect de seră alături de CO2, CH4, N2O. Ozonul troposferic este un gaz
oxidant, afectând sănătatea umană, materialele, vegetaţia. Este de asemenea un
poluant secundar, format prin reacţii fotochimice (UV) în lanţ din precursorii: NOx,
VOC şi CO, în care un rol important îl au radicalii liberi·OH, RO2·şi HO2. Simulări
pentru 2015–2050 indică o creştere globală de 20-25% a concentraţiilor ozonului
troposferic de fond.
Regimul concentraţiilor de O3 la nivelul solului. Concentraţia de O3
prezintă o variaţie anuală cuprinsă între maxima de vară şi minima de iarnă.
Totodată, de-a lungul anilor concentraţia de O3 în straturile inferioare ale
troposferei variază în limite relativ reduse.

24
Importanţa ozonului atmosferic (stratosferic). Având o bandă de
absorbţie relativ îngustă (între 8,6 şi 10,2µm) în gama undelor lungi, ozonul
influenţează bilanţul caloric al sistemului Pământ – atmosferă, prin accentuarea
efectului de seră indus de CO2, vaporii de apă etc. Ozonul stratosferic determină
menţinerea maximului termic din stratosferă cu implicaţii deosebite în
condiţionarea circulaţiei atmosferice şi a climei globului terestru.
Rolul său primordial este acela de protector al atmosferei inferioare şi al
suprafeţei terestre împotriva acţiunii distrugătoare a radiaţiilor solare UV - te, pe
care le absoarbe într-o măsură suficient de mare, pentru ca viaţa să fie posibilă.
Stratul de ozon stratosferic este un filtru natural în calea radiaţiilor ultraviolete.
Ozonul reţine o mare cantitate de raze ultraviolete. Zona ultravioletă (λ → 0,01 –
0,39µm), este formată din raze invizibile, cu efecte chimice pronunţate, din care
cauză sunt numite şi radiaţii chimice. Numai ozonul absoarbe integral radiaţiile UV
cuprinse între 0,240µm şi 0,290µm protejând formele de viată de pe Pământ.
Studiile fotobiochimice au demonstrat că radiaţiile ultraviolete cu lungimea de
undă 0,287µm sunt absorbite de ADN37, fapt care stă la baza efectului mutagenic şi
cancerigen. Radiaţiile solare sub 0,240µm sunt absorbite de amestecul de O2 şi O3.
Ozonul dozează corespunzător şi radiaţiile ultraviolete cuprinse între 0,290µm şi
0,340µm. Crearea experimentală a unei „ferestre de transparenţă” totală pentru
radiaţiile UV - te, a determinat distrugerea tuturor formelor de viaţă din arealul
experimentului până la câţiva metri adâncime în sol şi scoarţa terestră.
Distrugerea ozonului stratosferic se poate realiza pe cale naturală sub
acţiunea UV-telor. Acest proces este cu dublu sens.
Pe cale naturală cele mai ample şi rapide scăderi ale ponderii ozonului
stratosferic se produc în timpul erupţiilor vulcanice puternice pe fondul cantităţilor
mari şi eterogene de aerosoli care pătrund până în stratosferă.
Distrugerea antropică a ozonului. Ozonul stratosferic se combină printr-
o gamă largă de reacţii fotochimice cu diverse substanţe prezente în stratosferă
(monoxid de clor, monoxid de azot, metan, dioxid de sulf etc.) sau cu radicali liberi
generaţi în cursul unor reacţii fotochimice. Rezultanta este descompunerea
ozonului şi formarea oxigenului molecular:
NO + O3 → NO2 + O2
O3 + HO· → O2 + HOO·
Oxizii de azot, în special NO din stratosferă provin atât din surse
naturale (din acţiunea bacteriilor denitrificatoare din sol), dar în special din surse
antropice (extragerea şi prelucrarea ţiţeiului, procesele de combustie de la

37
ADN (acidul dezoxiribonucleic) – Component principal al aparatului genetic constituit din două lanțuri de polinucleotide,
unite prin legături de hidrogen - http://dexonline.ro
25
centralele termice, sectorul transporturilor rutiere şi aeriene, din îngrăşăminte etc.).
UV-tele separă atomii de Cl din moleculele de CFC – Fig. 5 şi pe cei de Br din
haloni.

Atomii de Cl
şi Br eliberaţi sunt
capabili să distrugă
continuu moleculele de
O3. Spre exemplu un atom
de Cl sau de Br poate
reacţiona cu până la
100000 molecule de O3.
Găurile din
stratul de ozon. Până la
un moment dat a existat
Fig. 5 Distrugerea ozonului (B) un echilibru între viteza
– după Pickering şi Owen, 1997 de formare a ozonului şi
cea de distrugere.
Măsurătorile sistematice efectuate la Staţia Britanică de cercetări Halley
din Antarctica arată că începând cu anul 1970, grosimea stratului de ozon este într-
o continuă scădere.
Între 1977 - 1984, în timpul primăverii, cantitatea de ozon a scăzut cu
mai mult de 40%.
În 1985, meteorologul britanic Joseph Farman a constatat o diminuare a
conţinutului de ozon stratosferic deasupra Antarcticii.
Zona de distrugere a stratului de ozon este între 12 şi 14km altitudine.
În atmosfera polară apare practic o „gaură” în stratul de ozon, variabilă în funcţie
de sezon.
S-a presupus deci că în afara procesului natural de formare/distrugere de
ozon, există alţi constituenţi care se află în atmosfera Pământului şi care
influenţează acest proces.
Cercetările au dus la concluzia că freonul 11 şi freonul 12 (CFCl3 şi
CF2Cl3), folosiţi ca agenţi de antrenare a diferitelor substanţe lichide, sub formă de
spray-uri şi în refrigeratoare, se acumulează în stratosfera în cantităţi apropiate de
cele produse pe scară industrială. Ei sunt inerţi din punct de vedere chimic (nu se
cunosc procese de distrugere a lor la sol, în apa mărilor sau oceanelor sau în
atmosfera joasă). În schimb sunt foarte stabili şi pot rămâne în stratosfera chiar un
secol. Freonii sunt antrenaţi în stratosferă, până la altitudini de 25-30km, unde sunt

26
descompuşi de radiaţia UV, rezultând atomi de clor, care participă efectiv la
procesul de distrugere a ozonului. Emisiile de CFC au atins un maxim de 1260 mii
tone în 1988.
Procesul de
distrugere a ozonului
datorat clorului este
favorizat numai la
altitudini mari, la circa
25km.
În timpul nopţii
polare CFC-urile sunt
fixate pe acele de gheaţă ce
sunt prezente în stratosfera
polară foarte rece (-50 ÷ -
800C).
La declanşarea
zilei polare atomii de clor
sunt eliberaţi din CFC-uri
de către radiaţiile UV. Fig. 6 Producţia mondială de CFC – (1950-1995)
Clorul intră în în mii tone (sursa datelor – www.eea.europa.eu/ro)
combinaţie cu ozonul
rezultând ClO şi O2. ClO reacţionează apoi cu oxigenul atomic prezent liber în
stratosfera polară rezultând un atom de clor şi O2. Clorul este din nou liber ptr. a
reacţiona cu o nouă moleculă de O3. Găurile de ozon sunt deci zone unde
concentraţia ozonului este cu cel puţin 40% inferioară concentraţiei maxime din
strat.
Între 1956-1972 media O3 deasupra Antarcticii era de 300UD. În
octombrie 1984 deasupra Antarcticii se înregistrau 180UD38, faţă de valoarea
normală de 300UD.
După determinările efectuate de NASA, cu satelitul Nimbus 7 şi de 140
de staţii la sol ale O.M.M. (Organizaţia Mondială de Meteorologie) s-a înregistrat
o minimă de 111 UD, pe 6 octombrie 1991. Gaura din stratul de ozon se întindea
pe o suprafaţă de 14,2 mil. km2.
Dinamica aerului deasupra Antarcticii şi stratul de O3. Deocamdată nu
s-a putut explica, în mod clar, motivul pentru care în emisfera sudică fenomenul
este mai accentuat. Se presupune că distribuţia stratului de ozon poate fi influenţată

38
1UD (unitate Dobson) - o grosime redusă de 0,01 mm, din cantitatea totală de ozon într-o coloană verticală, de la sol până
la ieşirea din atmosferă, grosime cumulată care este de 3-5mm
27
şi de circulaţia atmosferică şi deci scăderea în grosime a stratului de ozon poate fi
şi de natură dinamică, sub influenţa undelor planetare, prin transportul de aer pe
plan orizontal (de la ecuator, către poli) şi prin transportul pe verticală. „Vortexul
polar” (Ristoiu, 1993), adică depresiunea barometrică de deasupra regiunii polare,
este considerată ca un rezervor pentru produşii chimici, în special pentru cei pe
bază de clor. În spaţiul aferent vortexului s-au identificat în lunile ianuarie şi
februarie zone mari cu deficit pronunţat de ozon.
,,Găuri în stratul de ozon” au fost identificate şi deasupra Arcticii mai
ales în timpul primăveriilor emisferei nordice. Dar în Antarctica fenomenul este cel
mai reprezentativ. Rarefierea stratului de ozon atingea în anul 2001 o suprafaţă de
28mil. km2 deasupra Antarcticii – NASA, 2001 – Fig. 7. Şi în octombrie 2005
situaţia a fost asemănătoare – Fig. 8.

Fig. 7. Repartiţia
spaţială a
concentraţiei
ozonului în stratul
omonim în
noiembrie 2001
(www.nasa.gov.)

Fig. 8. Repartiţia
spaţială a
concentraţiei
ozonului în
octombrie 2005
(www.nasa.gov.)

Consecinţele deteriorării / distrugerii stratului de O3. Distrugerea


ozonului stratosferic are drept consecinţă creşterea expunerii în domeniul riscului a

28
populaţiei în raport cu fluxul ultraviolet provenit de la Soare. Din Fig. 9 observăm
că cele mai expuse radiaţiilor UV sunt teritoriile de la latitudini tropicale,
subtropicale şi munţii înalţi de la aceste latitudini (arii care au o nebulozitate
redusă). În aceste teritorii se înregistrează totuşi densităţi umane reduse sau foarte
reduse. Pericolul ameninţă însă populaţia din teritoriile de contact dintre ariile
subtropicale şi cele temperate, unde cel puţin în sezonul cald al anului dozele de
radiaţie UV recepţionate de populaţie pot depăşi valorile limită, în condiţiile unei
expuneri prelungite la Soare. Reducerea cu 1% a concentraţiei de O3 din atmosfera
înaltă duce la creşterea cu 1,4% a dozei de radiaţii UV – lete cancerigene care
ajunge pe Pământ (Hoppe, Fruhmann, 1997), creşterea cu 3% a numărului de
cazuri de cancer de piele şi apoi cu creşterea mortalităţii cauzate de afecţiuni
maligne ale pielii.

În
România
măsurătorile de
la Bucureşti din
perioada ianuarie
1980 – aprilie
2003 arată că
ritmul de
distrugere a
ozonului
stratosferic se
încetineşte de la
Fig. 9. Expunerea Pământului la radiaţiile UV - te în luna iulie 2004 an la an (Manea,
(www.nasa.gov. ) Constantin,
2003).
Vaporii de apă din atmosferă absorb cu preponderenţă radiaţiile
infraroşii ale spectrului radiativ şi apoi pe cele vizibile. În felul acesta exercită o
importantă acţiune de reglare termică.
În atmosfera joasă, în dependenţă directă cu geologia unei anumite
regiuni ajung gaze emanate de mediul endogen prin intermediul învelişului de sol.
În regiunile vulcanice sunt expulzaţi/-te în atmosferă vapori de apă şi diferite gaze
sau compuşi chimici cum ar fi: clorul, hidrogenul, azotul, oxigenul, acidul
sulfhidric, acidul sulfuric, acidul clorhidric, acidul boric, dioxidul de sulf,
monoxidul de carbon, dioxidul de carbon, metanul, hexaclorura de fier sau
amoniacul. Regiunile cu sedimentar organic emană hidrocarburi, dioxid de carbon

29
şi acid sulfhidric. Ariile mlăştinoase degajă metan şi acizi organici, iar deasupra
ariilor declive (şanţuri, canale) se simte mirosul de acid sulfhidric. În atmosfera din
ariile litorale apar cantităţi reduse (urme) de iod, clorură de magneziu şi sare care
au o importanţă climatoterapeutică reală prin influenţa pe care o exercită asupra
glandei tiroide şi a sistemului nervos.
Aerosolii prezenţi în atmosferă sunt constituiţi din particule fine solide
sau lichide dispersate printre moleculele gazoase ale aerului. Aerosolii se află într-o
mişcare continuă, caracterizată prin viteze mari care duce la încărcarea lor
electrică. Mărimea aerosolilor variază între 0,001-5µm. Ceaţa, fumul şi praful sunt
aerosolii lichizi respectiv solizi cei mai comuni prezenţi în atmosferă. Aerosolii
(funcţie de dimensiuni şi sarcină electrică) pot pătrunde până la diferite niveluri ale
aparatului respirator. În timpul inversiunilor termice, ceaţa încărcată cu substanţe
toxice sau aerosolii industriali au efecte nocive asupra locuitorilor din zonele
poluate provocând afecţiuni acute, cronice sau chiar decese. Aerosolii sunt utilizaţi
în staţiunile balneoclimaterice în terapia de inhalaţie (aerosoloterapia). În condiţii
de climat/microclimat artificial se utilizează eficient aerosolii artificiali sau
aerosolii medicamentoşi: antibiotici, chimioterapeutici, spasmolitici39,
antiinflamatori etc. într-o terapie dirijată în funcţie de afecţiuni. Aerosolii artificiali,
se formează prin dispersia unor ape minerale sau soluţii medicamentoase, cu
ajutorul unor dispozitive şi aparate ce folosesc proprietăţile aerului comprimat sau
ale ultrasunetelor. Prin intermediul lor substanţele terapeutice (antibiotice,
expectorante, chimioterapeutice, bronhodilatatoare, spasmolitice, antiinflamatoare,
secretolitice, spray-uri cu apă sărată) pătrund adânc în plămâni. Aerosolii sunt
indicaţi în mai multe aplicaţii clinice (J. M. May, cf. Tromp, 1963, citaţi de
Teodoreanu, 2002): rinite40, sinuzite41, laringite42, astm bronşic, accese de tuse în
bronşite. Din pulmoni43, aerosolii ajung în sânge ducând cu ei substanţele utile
administrate în tratarea insuficienţei cardiace (Pora, 1978).
Printre proprietăţile aerosolilor artificiali putem enumera câteva:
sedimentează lent, sunt dinamizaţi de sarcini electrice, până în momentul fixării în
organism, nu condensează pe suprafeţe reci, pot străbate un strat de lichid de câţiva
centimetri, fără să se dizolve, au dispersie foarte mare, se resorb la nivelul
epiteliului căilor aeriene superioare şi al celor inferioare (aparatul bronho-alveolar),
cu mare rapiditate, au acţiune favorabilă locală şi generală asupra organismului.

39
Spasmolitic - Care se utilizează contra spasmelor; care combate spasmele - http://dexonline.ro
40
Rinită - Inflamație acută sau cronică a mucoasei nasului, coriză, guturai - http://dexonline.ro
41
Sinuzită - Boală care constă în inflamarea acută sau cronică a mucoasei care căptușește sinusurile nazale -
http://dexonline.ro
42
Laringită - Boală care constă în inflamația (mucoasei) laringelui - http://dexonline.ro
43
Pulmon - Fiecare dintre cele două organe de respirație situate simetric în cavitatea toracică; plămân - http://dexonline.ro
30
Totuşi se impun şi anumite precauţii în utilizarea lor, mai ales în cazul indicării
aerosolilor cu antibiotice. Această formă de administrare, poate crea o uşoară
rezistenţă microbiană la antibioticul folosit.
Importanţă mare pentru sănătatea umană prezintă şi aerosolii terapeutici
naturali care încă sunt insuficient utilizaţi în tratamentele cu caracter naturist.
Dintre aceştia menţionăm aerosolii marini, cu iod şi clorură de sodiu de pe litoralul
marin, cu indicaţii în turburările metabolice şi respiratorii, aerosolii salini, cu
clorură de sodiu din salinele din ţară, indicaţi în afecţiunile respiratorii, în special
astm bronşic şi aerosoli de pădure, aerosoli naturali care se formează prin
condensarea unei pelicule de apă, pe o substanţă volatilă.
Poluarea atmosferei. Poluarea aerului reprezintă o alterare a
conţinutului său printr-o serie de poluanţi sub formă de aerosoli lichizi şi solizi,
gaze sau vapori incluzând fumul, praful, dioxidul de carbon, oxidul de carbon,
dioxidul de sulf, diferite metale, substanţe organice etc.
Agresivitatea acestor substanţe se manifestă: la nivel respirator, în sânge
sau în diferite organe.
Unele substanţe sunt iritante, altele caustice, alergice, cancerigene, cu
efecte nocive trecătoare sau ireversibile.
În anumite condiţii geografice, climatice, topoclimatice şi
microclimatice poluarea aerului se poate manifesta cu maximă nocivitate:
- inversiune termică şi calm atmosferic, în depresiuni închise unde aerul
poluat stagnează timp îndelungat, neexistând posibilităţi de ventilaţie,
- în condiţii de umiditate atmosferică mare, ceaţă, nebulozitate când se
pot produce reacţii chimice cu nocivitate crescută pentru organism.
Regiunile industrial, miniere, marile aglomeraţii urbane sunt puternic
poluate chimic cu gaze toxice, fum, praf etc. În regiunile puternic industrializate din
S.U.A. au fost identificaţi peste 100 de poluanţi (Tumanov, 1989). Acestea
cauzează discomfort, boli şi decese. Poluanţii pătrund în organism pe cale
respiratorie şi mult mai puţin pe cale mucoasă, cutanată şi digestivă. Spre exemplu,
compuşii carbonici (aldehida formică, etanolul, benzenul, metanul etc.) provoacă
boli canceroase. Oxidul de carbon provoacă tulburări nervoase şi contribuie la
apariţia leziunilor pulmonare. Praful din exploatările miniere generează în special
boli de plămâni, cea mai cunoscută fiind silicoza44. În aer apar şi particule metalice
aeropurtate unele dintre ele fiind foarte toxice (plumbul afectează sângele,
rinichiul, sistemul nervos, aparatul cardiovascular, tractul gastrointestinal, glandele

44
Silicoză - Boală pulmonară cronică profesională care apare la muncitorii din mine, din carierele de piatră, din industria
metalurgică, din industria porțelanului și a sticlei etc., în urma inhalării prelungite a pulberilor de dioxid de siliciu -
http://dexonline.ro
31
endocrine, generând boala numită saturnism45; manganul afecteză sistemele nervos
şi respirator, prodice ciroză46 hepatică; mercurul are efecte asupra creierului,
rinichiului, cordului, plămânilor; florul produce leziuni ale aparatului osteoarticular
şi modificări la nivel enzimatic – Mănescu S., 1984). Dacă zonele miniere şi
industriale sunt de regulă foarte puţin frecventate de turişti, în marile aglomeraţii
umane obiectivele turistice naturale şi mai ales antropice, atrag însemnate fluxuri
turistice dirijate prin numeroase tipuri de turism. De aceea, menţinerea calităţii
aerului din aceste aglomeraţii trebuie să constituie o prioritate a decidenţilor din
plan administrativ, având în vedere, printre altele, că ,,industria turistică” este
aducătoare de venituri importante.
Poluarea se poate datora şi unor substanţe organice. Grăunţii de polen
pot avea dimensiuni de la 10 la 100µm. Polenul este responsabil de unele boli
alergice ca de exemplu rinita de primăvară sau boala fânului. Sporii de ciuperci
otrăvitoare şi de mucegai pot genera reacţii alergice. Germenii de mucegai şi
microbi sunt în număr foarte mare, în atmosfera oraşelor, în locuinţele umede şi
insalubre. Spre exemplu, în 1976, Bennefous a înregistrat în pădurea Fontainebleau
50-55 germeni, pe marile bulevarde 575000, iar în marile magazine, în perioada
Crăciunului au fost determinate 4 - 8 milioane germeni/m3. Microorganisme
precum viruşii, bacteriile, fungii, sporii de ferigă, sau cele generate de unele algele
sau muşchi pot provoca infecţii, astm, boli de piele sau boli alergice (Tromp, 1963
citat de Teodoreanu Elena în 2002). După Gregory, citat de Tromp în 1964 o
inhalare zilnică de 50µg de microorganisme poate avea efecte imunologice.
Relaţia dintre poluanţii atmosferici/procesul de poluare şi organismul
uman este una extrem de complexă şi nu este abordată decât tangenţial în prezenta
analiză.

I. 1.1.e. Electricitatea atmosferei şi organismul uman

Reprezintă totalitatea fenomenelor electrice (electrometeori) produse în


atmosferă.
În calotele senine (anticiclonice), organismul uman se află sub influenţa
unui câmp aeroelectric de intensitate mică (50 - 80V/m, vara şi 80 - 120V/m,
iarna).
În calotele noroase (ciclonice), intensitatea câmpului aeroelectric
pozitiv creşte până la 450V/m, creându-se astfel o diferenţă mare de potenţial
electric între extremităţile organismului.
45
Saturnism – boală profesională care constă într-o intoxicaţie cronică cu plumb
46
Ciroză - Boală cronică a ficatului, caracterizată prin înmulțirea anormală a țesutului conjunctiv și prin distrugerea treptată
a celulelor hepatice - http://dexonline.ro
32
În timpul descărcărilor electrice generate de trecerea fronturilor,
câmpul aeroelectric capătă un potenţial excepţional, ce supune organismul la
solicitări fiziologice intense.
Organismul uman este un corp fizic şi reacţionează activ la orice
modificare a potenţialului electric din jurul său. Cu cât diferenţa de potenţial între
mediul extern şi organism este mai mare, cu atât sunt mai active schimburile
osmotice din corp. Un câmp electric cu intensitate mare (pozitiv) influenţează
favorabil organismul uman, deoarece aerul este difuzat mai uşor prin toate
ţesuturile sale. Din această cauză sanatoriile sunt amplasate în locuri deschise,
unde valoarea câmpului electric este mai mare.

I. 1.1.f. Aeroionizarea naturală şi organismul uman

Aerul pe care îl respirăm conţine în afară de componente gazoase,


lichide şi particule solide, microorganisme sau alţi compuşi moleculari, fracţiuni
din acestea. Dintre gazele care intră în compoziţia atmosferei, cele mai importante
sunt azotul, oxigenul, argonul iar în straturile inferioare ale atmosferei, dioxidul de
carbon.
Printre aceşti constituenţi un loc important îl ocupă ionii care sunt de
fapt molecule sau atomi aflaţi în stare electrică diferită de starea naturală, prin
existenţa unui număr diferit de electroni pe ultimul strat (înveliş) electronic.
Aceasta le determină natura electrică, negativă sau pozitivă, respectiv reactivitatea
chimică.
Ionii pozitivi (anionii) şi negativi (cationii), se găsesc în atmosfera pe
care o respirăm, dar nu sunt toţi benefici. În afara lor, în atmosferă, se găsesc
uneori inclusiv electroni liberi.

Formarea ionilor
Conform unei reguli chimice simplificate, aplicabilă reacţiilor simple,
atomii încearcă să-şi completeze toate locurile libere ale stratului exterior cu
electroni. Atomii pot ceda câţiva electroni pentru a „descoperi” un strat complet,
sau pot accepta câţiva electroni pentru a completa ultimul strat (stratul exterior).
Ambele procese duc la formarea ionilor.
Atomii pot chiar să împartă (schimbe) electroni între ei în încercarea de
completare a stratului exterior, ducând la formarea legăturilor moleculare, adică,
atomii se asociază pentru formarea unei molecule.

33
Fig. 10 Elementele din grupele a I - a principală şi secundară a sistemului periodic cu
învelişul lor electronic
De exemplu, elementele din grupa I din tabelul periodic Li, Na, K
(grupa I principală), Cu, Ag şi Au (grupa I secundară) au doar un singur electron de
valenţă (numărul de electroni de pe ultimul strat). Toate aceste elemente posedă
proprietăţi chimice similare.
Aceşti atomi (Fig. 10) cedează un electron pentru a reacţiona cu alte
elemente, iar această proprietate face ca aceste elemente să fie conductoare
excelente de electricitate. Cedarea electronilor de către atomi duce la formarea
ionilor pozitivi (Fig. 12a).
Elementele din grupa a VII-a – Fig. 11, Fl, Cl, Br şi I, au toate câte 7
electroni în stratul exterior (stratul de valenţă).

Fig. 11 Elementele din grupa a VII - a principală a sistemului periodic cu învelişul lor
electronic

Elementele din grupa a VII-a (Fig. 11) acceptă un electron pentru


completarea stratului de valenţă la 8 electroni. În cazul în care aceste elemente
acceptă un electron, ele formează ioni negativi (Fig. 12b). Din moment ce nu
cedează electroni, aceste elemente sunt foarte buni izolatori electrici.

34
De exemplu, un atom de Cl acceptă un electron al unui atom de Na
devenind ion negativ Cl-, iar atomul de Na devine ion pozitiv, Na+. Un ion este un
atom, moleculă sau grupare de atomi care are un exces de sarcină electrică pozitivă
sau negativă. Acesta este modul în care Na şi Cl se combină pentru formarea NaCl,
sarea de masă, care este de fapt o pereche de ioni, Na+Cl- (Fig. 12c). Fiindcă
sarcinile celor doi ioni sunt de semn contrar, cei doi se atrag reciproc.
Elementele din grupa a VIII-a, He, Ne, Ar, Kr şi Xe – gazele nobile au
toate câte 8 electroni pe stratul de valenţă (Fig. 13).

a.

b.

c.

Fig. 12 Formarea ionului pozitiv de Na+ - a, a ionului negativ de Cl- - b şi a


perechii de ioni Na+Cl- - c

Acest lucru înseamnă că aceste elemente nici nu donează, dar nici nu


acceptă electroni, neparticipând la reacţii chimice cu alte elemente. Toate sunt
izolatori electrici şi se găsesc sub formă de gaz la temperatura camerei.

35
Fig. 13 Elementele din grupa a VIII - a principală a sistemului periodic cu învelişul
lor electronic

Ţinând cont de compoziţia naturală a atmosferei, ionii atmosferici vor


aparţine elementelor/moleculelor/combinaţiilor N2, O2, Ar, CO2. Ionii mici pozitivi
vor fi ioni ai acestor elemente, iar ionii mici negativi vor fi ioni de O2 (în special),
deoarece dintre gazele atmosferice, oxigenul are cea mai mare putere să capteze
electronii liberi. Numărul ionilor mici pozitivi este de obicei mai mare faţă de
numărul de ioni mici negativi, datorită efectului de electrod pe care-l exercită
pământul negativ, faţă de atmosfera pozitivă. Raportul dintre numărul de ioni mici
pozitivi şi numărul de ioni mici negativi este deci de cele mai multe ori,
supraunitar.
Din punct de vedere chimic, ionii pot fi:
- gazoşi instabili, produşi în urma acţiunilor de rupere mecanică a
electronilor, cum ar fi: N2+, N2-, O2+, O2-, NO+, NO-, CO2+, CO2- etc.,
- gazoşi de structură, rezultaţi în urma procesului de evaporare a apei:
OH şi H3O+,
-

- lichizi de structură, rezultaţi prin condensarea ionilor gazoşi de apă


sub formă de picături microscopice, conţinând un număr inegal de ioni OH - şi
H3O+.
Din punct de vedere al stării lor fizice, ionii pot fi clasificaţi în funcţie
de dimensiunile lor efective în:
- ioni mici de ordinul angströmilor (din care fac parte ionii gazoşi
instabili şi ionii gazoşi de structură: N2+, N2-, O2+, O2-, NO+, NO-, OH-, H3O+ etc.),
- ioni mijlocii de ordinul micronilor (care rezultă din condensarea
vaporilor de apă sub formă de picături ultrafine) şi
- mari de ordinul zecilor de microni (formaţi prin condensarea vaporilor
de apă pe cristale microscopice de gheaţă sau particule de praf ce îndeplinesc rolul
de nuclee de condensare).

36
Datorită
atracţiei
electrostatice
naturale, o parte
din ionii mici se
asociază, formând
ionii mijlocii, din
care rezultă apoi
ionii grei şi
Fig. 14. Evoluţia zilnică a concentraţiei de ioni pe teritoriul
României – (după S. Ciulache şi Nicoleta Ionac, 1998) ultragrei. De
exemplu, geneza
ionilor grei şi ultragrei poate fi demonstrată de evoluţia zilnică naturală a ionilor
mici şi mari, în care se observă cum nivelurile cele mai scăzute ale concentraţiei de
ioni mici corespund nivelurilor maxime ale concentraţiei de ioni grei şi invers (Fig.
14).
Din cele prezentate se poate observa că ionii mici au proprietăţi net
diferenţiate faţă de ionii mijlocii sau mari şi anume: structura chimică diversă;
dimensiuni de ordinul angströmilor; mobilitate mare în câmp electric.
Asemenea proprietăţi conferă ionilor mici posibilitatea de a se comporta
de o cu totul alta manieră decât moleculele neutre, inerte din punct de vedere
electric, sau decât ionii mijlocii şi grei, ce au dimensiuni mari, sunt foarte lenţi şi
provin în exclusivitate din moleculele de apă.
Între elementele din atmosferă care furnizează cu prioritate ioni mici
figurează oxigenul (O2+, O2-) şi apa (H3O+, OH-), aceasta din urma tot datorită
oxigenului.
Din punct de vedere al mobilităţii lor (redată prin viteză de circulaţie a
ionilor într-un câmp electric etalon cu valoarea de 1 volt/cm), ionii pot fi:
uşori/mici (cu viteze de 0,1-2cm/s), medii (cu viteze de 0,001-0,1cm/s) respectiv
grei/ultragrei (cu viteze sub 0,0001cm/s).
Agenţi ionizanţi principali, includ:
- radiaţiile radioactive datorate unor elemente radioactive din sol, apă
şi aer. În urma procesului de dezintegrare radioactivă, se eliberează o cantitate de
energie care duce la ionizarea atomilor sau moleculelor neutre. Solul radioactiv
poate genera aproximativ 4 perechi de ioni mici pe secundă pe cm3 de aer, iar aerul
radioactiv, aproximativ 5 perechi de ioni mici pe secundă pe cm3 de aer. Acest gen
de agent ionizant este local, intens şi permanent.
- razele cosmice, care ajung în apropierea solului şi care au ca origine
acţiunea unor radiaţii primare în straturile superioare ale atmosferei. Puterea de

37
ionizare a acestui factor de generare de ioni este de aproximativ 2 perechi de ioni
pe secundă pe cm3 de aer. Acest agent ionizant este predominant la altitudini de
peste 1000m deasupra solului, dar este important şi la altitudini de peste 1000m
deasupra nivelului mării, chiar în apropierea solului (la munte).
Agenţi ionizanţi secundari, care includ:
- efectul Lenard, care constă în ionizarea aerului din vecinătatea
căderilor de apă de la înălţime, pe litoral sau în timpul ploilor puternice, datorită
spargerii picăturilor de apă. Este un agent ionizant local, cu acţiune nepermanentă;
- descărcările electrice naturale;
- evaporarea şi condensarea apei;
- combustii, descărcări electrice industriale, raze X, raze ultraviolete.
Biotopurile bogate în ioni negativi sunt mediile naturale cu vegetaţie
abundentă, cum ar fi: pădurile de conifere, văile montane deschise, apele agitate,
mai ales vara.
Ionii negativi sau „vitaminele aerului”, sunt produşi de
mecanisme/procese/fenomene naturale cum ar fi fulgerul, valurile oceanice,
cascadele, interacţiunea dintre radiaţiile cosmice şi mineralele din pământ. În
marea lor majoritate aceşti ioni sunt de oxigen, se formează într-un număr mai
mare vara, ei având o viteză de deplasare de 1cm/secundă şi o durată de existenţă
de numai 1 minut.
În aerul curat (nepoluat), există între 1500 si 4000 ioni/cm3 cu variaţii
teritoriale în funcţie de zona geografică, sezon sau poluare. În staţiunile montane,
cu păduri de conifere, concentraţia ionilor negativi poate ajunge până la 4000
ioni/cm3, dar pe măsură ce se coboară spre şes, aceasta se diminuează, pentru ca în
centrele urbane supraaglomerate şi poluate, numărul ionilor negativi să ajungă la
150 sau mai puţin.
Exemple: Lângă cascada Niagara, s-a determinat o concentraţie de peste
100000 aeroioni negativi/cm3, iar la Los Angeles, în perioadele de trafic mărit,
nivelul de sub 100 aeroioni negativi/cm3.
Ionizarea devine pozitivă în zonele fără vegetaţie şi poluare, cu
accentuare în sezoanele reci, dar şi în spaţii, încăperi închise, în care funcţionează
aparatura electronică de tipul copiatoarelor, televizoarelor, monitoarelor. În spaţiile
închise scade numărul ionilor negativi, favorabili şi creşte numărul ionilor pozitivi,
nocivi. În sălile de sport, unde pe lângă activitatea sportivă directă a sportivilor se
adaugă şi prezenţa publicului numărul ionilor negativi scade, iar refacerea lor nu
este posibilă, din cauza ventilaţiei naturale insuficiente.

38
Aeroionizarea este o proprietate a atmosferei terestre cu profunde
implicaţii asupra proceselor fundamentale ale metabolismului energetic uman.
Electricitatea atmosferică este creată prin prezenţa ionilor gazoşi din atmosferă.
Aeroionizarea sub influenţa intervenţiei antropice
Ionizarea atmosferei are o deosebită importanţă pentru realizarea
securităţii şi sănătăţii în muncă, datorită tocmai calităţilor sau deficienţelor de ordin
psihic sau fizic ce le imprimă executantului. Atmosfera industrială induce aspecte
complexe, care pot rezuma astfel:
- în aerul dintr-o încăpere, nivelul concentraţiei de ioni mici este cu atât
mai redus cu cât timpul de staţionare al personalului în cameră este mai mare;
- în aerul dintr-o încăpere nivelul concentraţiei de ioni mici scade cu atât
mai mult, cu cât numărul de oameni aflaţi în încăpere este mai mare. Lipsa de ioni
mici din încăperea industrială face ca organismul să nu mai aibă condiţii de
refacere a energiei în ritmul consumului; spre sfârşitul programului (considerat de 8
ore) apare şi se instalează o oboseală progresivă, simultan cu senzatia de saţietate
faţă de muncă, crescând probabilitatea erorii de comportament;
- există procese tehnologice care facilitează golirea aerului de conţinutul
său de ioni mici până la limite care nu se ating decât în mod exceptional în natură
(de exemplu în sălile cu reproducătoare de tip XEROX, unde atât aparatura, cât şi
hârtia trecută prin aparat colectează aeroioni, concentraţia se mentine curent sub 50
perechi/cm3). Simptomele acuzate de personal în acest caz sunt: paloare accentuată,
senzaţia de sfârşeală supărătoare, cefalee persistentă, sete acută, poliurie, dureri în
regiunea rinichilor, a ficatului, diminuarea severă a apetitului sexual, stare
depresivă;
- există procese tehnologice care înlesnesc generarea unui exces
permanent de ioni pozitivi, care poate depăşi mult concentraţia naturală (exemplu
tipic: industria textilă). Bolile şi stările maladive manifestate de personalul care
lucrează timp îndelungat într-o asemenea atmosferă sunt: iritabilitatea nemotivată,
insomnii, indigestii, constipaţii, întreruperi de cicluri menstruale, gastrite47,
ulcere48, blocaje renale, potenţa sexuală ridicată, stres cu manifestări agresive etc.
- există de asemenea, procese tehnologice (mai ales in industria
metalurgică) care favorizează producerea unui exces permanent de ioni negativi,
care pot depăşi cu mult concentraţia naturală, provocând: somnolenţa, indigestii,
diaree, blocaje renale, impotenţa, stres cu manifestări depresive etc.

47
Gastrită - Boală care constă în inflamația mucoasei stomacului și care se manifestă prin dureri abdominale, balonări,
grețuri, vărsături - http://dexonline.ro
48
Ulcer - Leziune (fără tendință de cicatrizare) care apare pe suprafața pielii sau a mucoaselor (stomacului, duodenului);
boală caracterizată prin prezența unor astfel de leziuni - http://dexonline.ro
39
Poluarea creată de oraşele mari prin praf, fum şi alte substanţe toxice
produce mari cantităţi de ioni pozitivi şi perturbă foarte mult balanţa ionilor. Marile
clădiri cu aer condiţionat, maşinile şi avioanele contribuie la acest dezechilibru.
Calitatea aerului analizată pe baza concentraţiei de ioni mici –
negativi, respectiv mari – pozitivi. Aerul atmosferic este un mediu cu proprietăţi
electrochimice variabile, care exercită influenţe fiziologice diferite în funcţie de
cantitatea şi calitatea conţinutului său de ioni.
Pentru a putea efectua o departajare a proprietăţilor aerului în raport cu
variaţiile concentraţiei de ioni mici se ia ca etalon evoluţia naturală a concentraţiei
de ioni mici în aerul de la sol în ultimul secol, aşa cum rezultă aceasta evoluţie din
măsurătorile efectuate sistematic de centrele de specialitate.
Din punct de vedere cantitativ, se consideră că aerul natural de la
nivelul solului are un conţinut normal de ioni mici atunci când numărul acestora
este cuprins între 1500 - 2000 ioni/cm3 aer (concentratie ce corespunde mediei
lunilor de vară, cand organismul se află în plenitudinea capacităţilor sale
functionale); este moderat subîncărcat pentru concentraţii cuprinse între 800 şi
1500 ioni/cm3 (sever subîncărcat, când conţinutul de ioni scade sub 800 ioni/cm3)
şi moderat supraîncărcat pentru cantităţi ce depăşesc 2000 - 100000 ioni/cm3 aer
(sever supraîncărcat la peste 100000 ioni/cm3).
Din punct de vedere calitativ, se consideră că raportul normal între
cantitatea de ioni pozitivi şi negativi variază între limitele n+/n- = 1,2 - 1,4 ceea ce
indică un exces moderat de ioni pozitivi ce corespund lunilor de vară; excesul de
ioni negativi inducând un raport inferior (n+/n- = 0,3 - 1,2), iar cel de ioni pozitivi -
un raport superior (n+/n- = 1,4 - 2).
Din punct de vedere dimensional, al raportului dintre numărul ionilor
mici şi al celor mari putem remarca următoarele. În atmosfera terestră, ionii iau
naştere ca ioni monomoleculari. În jurul lor se polarizează rapid (prin excitaţie
molecular şi atracţie electrostatic) molecule gazoase neutre (în număr de 10 - 30)
generând ionii mici, uşori şi rapizi. În atmosfera încărcată cu vapori de apă, praf şi
nuclee de condensare, numărul de ioni mici scade rapid, în paralel apărând ionii
mari, Langevin, care au o masă de 1000 - 2000 ori mai mare şi mobilitate de 1000 -
3000 ori mai redusă. Datorită stabilităţii lor considerabile, ionii mari favorizează
poluarea aerului. În acelaşi timp, ionii mari de apă, când nu sunt încărcaţi cu
impurităţi, au o acţiune benefică asupra organismului, fiind principalii responsabili
de efectele tonice ale ionizării atmosferice de la ţărmul mării (Rager, 1975, citat de
Teodoreanu în 2002). Raportând numărul de ioni mari la numărul de ioni mici
conţinuţi într-un ml de aer obţinem indicele de poluare k (numit şi coeficientul

40
ionic de poluare sau de puritate). Dacă acesta atinge sau depăşeşte valoarea de 50
aerul este considerat poluat.
Într-un aer curat şi uscat, concentraţia de ioni mici este de 800 - 1400
ioni/ml aer, iar cea a ionilor mari este de 1000 - 1500 ioni/ml aer (după Vasiliev,
Cijevski, Mănescu, 1984). Raportul k dintre suma ionilor mari şi suma ionilor mici
este subunitar şi cuprins între 0,8 şi 0,93. În zonele foarte curate (la munte, la mare,
în apropierea cascadelor, în păduri, acolo unde sunt locurile ideale pentru
amplasarea staţiunilor balneoclimaterice) concentraţia de ioni mari scade la câteva
sute, iar a ionilor mici creşte la 3000-4000/ml, raportul k fiind şi în acest caz
subunitar.
În încăperile închise numărul de ioni mici conţinuţi în volumul de aer se
diminuează mai rapid şi mai consistent odată cu creşterea numărului de persoane
din respectiva incintă (Fig. 15). În paralel în aceleaşi săli creşte numărul de ioni
mari (Fig. 16).

Fig. 15 Variaţia numărului de ioni mici/cm3 într-un local de agrement în funcţie de


durata şederii: a) 16m3, 6 persoane; b) 65,5m3, 16 persoane
(după Cijevschi, Rager, 1975, citaţi de Elena Teodoreanu, 2002)

În zonele urbane şi industriale poluate, în încăperi supraaglomerate


numărul de ioni mari creşte la 100000/ml de aer sau chiar peste această valoare, în
timp ce numărul ionilor negative poate scădea sub 100/ml de aer. În aceste condiţii
k poate ajunge la valori cuprinse între 100 şi 1000.
Ionii pozitivi (anionii) şi negativi (cationii), se găsesc în atmosfera pe
care o respirăm, dar nu sunt toţi benefici. În afara lor, în atmosferă, se găsesc
uneori inclusiv electroni liberi.

41
Fig. 16 Variaţia numărului de ioni pozitivi şi negativi a) -ioni mici; b) -ioni mari,
într-o sală de teatru, la diferite faze ale spectacolului
(după Cijevschi, Rager, 1975, citaţi de Elena Teodoreanu, 2002)

Ionii negativi sau „vitaminele aerului”, sunt produşi de


mecanisme/procese/fenomene naturale cum ar fi fulgerul, valurile oceanice,
cascadele, interacţiunea dintre radiaţiile cosmice şi mineralele din pământ. În marea
lor majoritate aceşti ioni sunt de oxigen, se formează într-un număr mai mare vara,
ei având o viteză de deplasare de 1cm/secundă şi o durată de existenţă de numai 1
minut. Biotopurile bogate în ioni negativi sunt mediile naturale cu vegetaţie
abundentă, cum ar fi: pădurile de conifere, văile montane deschise, apele agitate,
mai ales vara. În aerul curat (nepoluat), există între 1500 si 4000 ioni/cm3 cu
variaţii teritoriale în funcţie de zona geografică, sezon sau poluare. În staţiunile
montane, cu păduri de conifere, concentraţia ionilor negativi poate ajunge până la
4000 ioni/cm3, dar pe măsură ce se coboară spre şes, aceasta se diminuează, pentru
ca în centrele urbane supraaglomerate şi poluate, numărul ionilor negativi să ajungă
la 150 sau mai puţin. Spre exemplu, lângă cascada Niagara, s-a determinat o
concentraţie de peste 100000 aeroioni negativi/cm3, iar la Los Angeles, în
perioadele de trafic mărit, nivelul de sub 100 aeroioni negativi/cm3.
Ionizarea devine pozitivă în zonele fără vegetaţie şi poluare, cu
accentuare în sezoanele reci, dar şi în spaţii, încăperi închise, în care funcţionează
aparatura electronică de tipul copiatoarelor, televizoarelor, monitoarelor. În spaţiile
închise scade numărul ionilor negativi, favorabili şi creşte numărul ionilor pozitivi,
nocivi. În sălile de sport, unde pe lângă activitatea sportivă directă a sportivilor se
adaugă şi prezenţa publicului numărul ionilor negativi scade, iar refacerea lor nu
este posibilă, din cauza ventilaţiei naturale insuficiente.
Efectele aeroionizării negative. Preocupări legate de influenţa
electricităţii asupra organismului uman sănătos sau suferind s-au constatat cu două
42
secole în urmă, dar primele aplicaţii terapeutice au început în anul 1910, utilizându
- se aeroioni negativi artificiali, cu concentraţie similară celor din natură (Laza D.,
2000).
Efectul ionizării asupra organismului uman a fost un subiect de
dezbatere de foarte mult timp. Studiile efectuate susţin efectele benefice generate
de prezenţa ionilor negativi în atmosferă. În schimb, un exces de ioni pozitivi poate
provoca disconfort şi simptome, cum ar fi dureri de cap şi greaţă la unele persoane.
Echilibrul natural al ionilor este modificat în mediile artificiale, în clădiri sau în
vehicule.
Posibilitatea ca ionii din aer să poată afecta sănătatea umană a fost
sugerată de la începutul secolului al XX-lea. Analiza modului de acţiune terapeutică
a ionilor din atmosferă, a preocupat foarte mulţi cercetători. Din studiile efectuate
am identificat câteva experimente realizate de cercetători renumiţi şi rezultatele
experimentelor lor.
În anii 1930 Yaglou a publicat o serie de lucrări în care demonstrează
efectele fiziologice ale ionilor din aer şi arată că aceste concentraţii de ioni din aer
variază diurn şi sezonier. Studiile din anii 1950 şi 1960 au indicat că sănătatea
umană, performanţa şi starea de spirit au fost afectate de anumite condiţii
meteorologice. Vânturile calde, uscate, cum ar fi Sirrocco (Italia), Sharkije (Egipt),
Santa Ana, Moş Crăciun (California), Hamsin sau Sharav (Orientul Mijlociu) sau
foehnul (Europa Centrală), sunt asociate cu o creştere bruscă a morbidităţii. În
timpul acestor vânturi aproximativ 30% din populaţie a fost raportată ca suferind de
migrene, simptome de depresie, toane, letargie sau probleme respiratorii. De
asemenea s-au observant modificări de comportament care au dus la o creştere a
accidentelor şi a bolilor psihice. Potrivit lui Sulman (Israel) şi Kreuger (California),
au existat unele dovezi că aceste modificări de sănătate s-au datorat modificărilor
electrice din atmosferă, în special concentraţiilor de ioni din aer şi, mai ales
raportului între ionii pozitivi şi cei negative.
Ionizarea negativă naturală este una dintre cele mai importante surse de
bioenergizare a organismului şi acţionează ca un redresor de încărcare a bateriilor
umane, este un biotrofizant, care se adresează tuturor, indiferent de vârstă, având
acţiunea de punere în formă, respectiv de funcţionalitate şi vitalitate.
Potrivit Pogrund (Sulman, 1974), efectele fiziologice raportate de
ionizarea negativă a aerului includ: scăderea bolilor respiratorii, scăderea ratei
metabolice bazale, scăderea tensiunii arteriale, a produs un sentiment de bine,
creşterea capacităţii vitale, scăderea temperaturii pielii, scăderea numărului de
limfocite49 şi eozinofilie50, rezistenţă crescută la infecţii, ca terapie în rinită cronică,
49
Limfocit - Leucocită cu nucleul foarte voluminos, care se găsește în limfă și în sânge și are un rol important în procesul de
43
sinuzită, migrenă, insomnie, tuberculoză, astm, febra fânului, bronşită,
conjunctivită, prevenirea tromboembolismelor 51.
Ionizarea negativă, are efect de curăţare a atmosferei prin eliminarea
particulelor şi poluanţilor chimici. Ionii negativi deplasându-se prin aer, transmit
sarcina lor electrică particulelor de praf, fum şi de apă (Sulman, 1974). Mecanismul
prin care ionii negativi defalchează poluanţii chimici este mult mai complex. Acest
principiu poate fi rezumat de următorul text: ionizarea negativă va reduce
hidrocarburile şi derivaţi ai acestora la compuşi mai simpli precum apa, dioxidul de
carbon şi oxizi ai unor metale. În studiile efectuate de către Laboratorul de
Cercetare a ionilor din aer de la Universitatea din California, dovezile arată că ionii
negativi din aer ucid multe forme de mucegaiuri şi bacterii. Microorganismele
eliminate de ionizarea negativă sunt cele care provoacă holera şi febră tifoidă
(Krueger, 1976). Makela (1979), care a constatat că aerosolii bacterieni din
camerele pacienţilor de la o unitate de arsuri şi chirurgie plastică ar putea fi reduşi
prin ionizarea aerului. Umiditatea în camere a fost scăzută, pentru a putea fi
îmbunătăţit efectul. Ionizarea negativă a aerului poate fi folosită pentru a reduce
nivelul concentraţiei de microbi din aer. Într-o clinică stomatologică nivelurile de
microbi din aer au fost reduse cu 32-52% prin ionizare (Gabbay, 1990).
Există o legătură stabilită între ionizarea negativă a aerului şi fluctuaţia
nivelului de serotonină la om şi animale. Ionizarea negativă reduce serotonina, iar
ionizarea pozitivă creşte nivelul de serotonină (Kreuger, 1976). Kreuger a raportat
că serotonina52 (un neurohormon puternic), ar putea fi afectată de polaritatea şi
concentraţia de ioni de aerul respirat. Serotonina poate produce efecte
neurovasculare, endocrine, metabolice în tot corpul (Kreuger 1976) şi joacă un rol
important în starea de spirit şi de somn. Ionii negativi acţionează pentru a reduce
nivelul de serotonină în sistemul respirator, sânge şi creier, în timp ce ionii pozitivi
au crescut nivelul de serotonină. Hawkins (1985) a confirmat aceste efecte.
Concentraţii mari de serotonină au fost asociate cu atacuri de dureri de cap,
migrenă. Astfel, o creştere în ioni negativi, ar fi de aşteptat să reducă atacurile de
migrenă. Sulman a raportat că persoanele care suferă de sensibilitate la presiunea
atmosferică au fost tratate cu succes prin inhalare a aerului care conţine ioni
negativi în exces, sau prin administrarea de medicamente (Kreuger, 1976).

imunitate - http://dexonline.ro
50
Eozinofilie - Creștere excesivă a numărului de granulații eozinofile din sânge, întâlnită în unele alergii sau boli parazitare -
http://dexonline.ro
51
Tromboembolie - embolie prin (fragmente de) trombusuri detașate, urmată de tromboză locală secundară; Tromboză -
Boală provocată de astuparea unui vas sangvin cu un cheag de sânge - http://dexonline.ro
52
Serotonină - Substanță prezentă în celulele tractului gastro-intestinal, în creier, în plachetele sangvine ale unor mamifere,
cu rol important în contracția musculaturii netede, în dilatarea capilarelor, în creșterea permeabilității vaselor mici -
http://dexonline.ro
44
Paradoxal, bolile mintale sunt adesea tratate cu succes folosind medicamente care
inhibă această activitate şi determină o creştere a nivelului de serotonină din creier.
Studii efectuate au scos în evidenţă faptul că nivelurile crescute de ioni
negativi în aer au un efect benefic asupra performanţei, iar nivelurile crescute de
ioni pozitivi, nu aduc nici o schimbare, sau dimpotrivă reduc performanţa. Studiile
realizate de Hawkins confirmă un efect benefic semnificativ al ionilor negativi, faţă
de ionii pozitivi care nu au nici un efect. El raportează că ionii negativi duc la o
îmbunătăţire mai mare pentru sarcini complexe decât pentru sarcini simple.
Buckalew şi Rizzuto (1982) au constatat că subiecţii de sex masculin expuşi la ionii
negativi de la generatoarele comerciale de ioni pentru o perioadă de cel puţin 6 ore
s-au simţit mai relaxaţi şi mai puţin obosiţi. Reducerile în iritabilitate, depresie şi
pierderea tonusului, calmul au fost asociate cu expunerea la ioni negativi. Buckalew
şi Rizzuto (1984) nu au găsit însă nici un efect semnificativ asupra performanţei şi
stării fiziologice a 24 de subiecţi de sex masculin după expunerea de până la 6 ore
la generatoare comerciale de ioni negativi. Nu a fost găsită nici o modificare în
funcţionarea cognitivă de bază, perceptual-motorie, de performanţă, timp de
reacţie, puls, temperatură şi tensiune arterială.
Inbar (1982) a raportat că ionii negativi din aer au îmbunătăţit
funcţionarea sistemului cardiovascular şi de termoreglare la bărbaţi care
realizaseră un exerciţiu pe bicicletă la o temperatură a mediului de 40 C. Ritmului
cardiac, temperatura corpului şi efortul perceput s-au redus.
Având în vedere dovezile asupra efectelor psihologice ale expunerii la
ioni negativi, Fornof şi Gilbert (1988) au raportat că nivelurile de interior ale
ionilor din aer afectează reacţiile copiilor la factorii de stres. Ionizarea negativă a
aerului a crescut toleranţa fiziologică la stres şi a redus efectele secundare ale
stresului în comportament şi performanţă. Rezultatele au confirmat faptul că
oamenii răspund diferit la nivelul de ioni de aer.
Ionizarea negativă naturală acţionează asupra sistemului nervos central,
ca factor relaxant, stimulează procesul de creştere a copiilor şi este un puternic
antidot împotriva stressului; de aceea se recomandă studenţilor după examene,
sportivilor după concursuri şi competiţii sportive, şahiştilor, populaţiei din zonele
supraaglomerate, a celor care lucrează în mediu cu stress accentuat (transporturi
aeriene, rutiere, feroviare, minerit şi altele).
Efectele favorabile ale aeroionilor negativi au determinat utilizarea lor
şi în domeniul sportiv, mai exact ca măsură de profilaxie şi metodă de refacere a
organismului celor ce practică la activităţi fizice sportive. De acţiunea aeroionizării
negative beneficiază în aceeaşi măsură şi copiii, mai ales cei care practică sporturi,

45
dar şi sportivii tineri sau adulţi, în perioada de pregătire sau de refacere a capacităţii
de efort, de reechilibrare psiho-fizică.
Aeroionii negativi acţionează asupra corpului prin mai multe căi,
respectiv:
 prin piele - bombardând suprafaţa pielii, produc curenţi electrici care
exercită un efect direct asupra receptorilor nervoşi; pătrunzând în substraturile
interiore ale pielii, se activează şi funcţiile organelor interne;
 pe cale respiratorie - activând centrul respirator sau pătrunzând din
alveolă în sânge şi mărind stabilitatea coloizilor 53;
 pe cale hormonală – acţionând asupra serotoninei, pe care o
oxidează, producând senzaţia generală de bine.
În procesul de refacere, de restabilire a echilibrului funcţional al
organismului sportivilor după perioade stresante de efort, efectele aeroionizării
negative se concretizează în: reechilibrare energetică, stabilire sporită a globulelor
roşii şi eficienţă a schimburilor de oxigen, refacerea pH-ului, reducerea acidozei
interne, normalizarea presiunii arteriale şi a concentraţiei de calciu, potasiu şi
colesterol sanguin, economicitate cardiacă şi respiratorie, activarea circulaţiei
intracraniene, normalizarea somnului, randament la efort psiho-fizic prelungit,
dezobosirea generală a organismului, creşterea rezistenţei la acţiunea factorilor
fizici de mediu, imunizarea naturală prin protecţie împotriva bolilor, confort psiho-
fizic. În planul motricităţii, în urma aplicării terapiei de refacere cu ioni negativi, s-
a constatat o creştere a capacităţii de efort, concretizată în planul excitabilităţii
neuro-musculare, a forţei şi a rezistenţei la efort prelungit.
Ionii negativi reprezintă, în multe cazuri, explicaţia pentru care în unele
localităţi ne simţim bine şi în altele nu, de ce în unele ne simţim tonici şi bine
dispuşi iar, în altele apatici şi fără vlagă. Rolul ionilor negativi este de-a dreptul
capital în fenomenele respiratorii. Influenţa benefică a ionilor negativi îşi spune
cuvântul mai ales în protejarea căilor aeriene de inflamaţiile curente (răceli, rino-
faringite, traheite, bronşite). Ionii negativi influenţează direct longevitatea.
Contribuind la uşurarea trecerii oxigenului din aer în sânge, prin membrana
celulelor pulmonare, ionii negativi contribuie la prelungirea vieţii, la longevitate.
Zonele geografice în care longevitatea este frecventă sunt localizate de obicei la
munte şi se caracterizează prin concentraţii ridicate de aeroioni mici negativi. Ionii
negativi luptă împotriva suboxigenării – una din cauzele îmbătrânirii şi ajung prin
sânge la creier stimulând funcţiile intelectuale.

53
Coloid - o substanță sau materie ale cărei particule se află în stare de dispersie și nu difuzează prin membrane; substanță
cu proprietăți coloide, aflată în stare coloidă - http://dexonline.ro
46
Ionizarea negativă influenţează favorabil ritmurile respiratorii şi
cardiace, influenţează favorabil tulburările endocrine de tot felul sau cele de
metabolism, ionii negativi exercită nete acţiuni calmante asupra cortexului
cerebral54, facilitând somnul şi relaxarea, reglează somnul şi buna dispoziţie prin
stimularea producerii de serotonină, contribuie la revigorarea fizică şi psihică a
organismului, întârzie dezvoltarea şi scurtează viaţa bacteriilor şi virusurilor care
produc holera, diareea, diverse afecţiuni ale pielii. Ionii negativi, stimulând
mişcarea peristaltică a bronhiilor, reduc timpul de contact al mucoasei bronşice cu
fumul de ţigară sau cu pulberile gudronice şi riscul de cancerizare ce revine
nicotinei şi gudroanelor. Ionii negativi exercită o intensă acţiune catalitică, al cărei
mecanism justifică marile eforturi de elucidare ştiinţifică întreprinse în prezent în
foarte multe ţări ale lumii.
Ionizarea pozitivă. Întrucât ionizare negativă este în general considerată
a fi benefică, ionii pozitivi de aer par a provoca efecte nocive (Sulman, 1974).
Potrivit Pogrund (citat de Sulman, 1974), efectele fiziologice raportate
de ionizarea pozitivă sunt: creşterea ratei respiratorii, creşterea metabolismului
bazal, creşterea tensiunii arteriale, produce dureri de cap, oboseală, greaţă, produce
congestii nazale, dureri în gât, ameţeli, temperaturile crescute ale pielii, deprimare,
creşterea nivelului de sânge etc.
Atunci când moleculele de oxigen ionizat pozitiv sunt inhalate acestea
au un efect foarte puternic asupra funcţiei pulmonare. Ioni de oxigen încărcaţi
pozitiv determină o reducere a capacităţii respiratorii, care duce la rezistenţa la
stres şi diminuarea capacităţii mentale (Sulman, 1974).
Problemele de ionizare pozitivă sunt, de asemenea, asociate cu
fenomene cunoscute sub numele de ,,vânturi rele”, cum ar fi Sharav în Israel, foehn
în Europa şi vântul Santa Ana din California de Sud. Efecte asociate cu aceste
vânturi includ stresul, probleme cu glanda tiroidă, dificultăţi de respiraţie,
perturbarea bioritmului55, dureri de cap etc. (Sulman, 1974).
Oamenii care sunt deosebit de sensibili la vreme suferă cel mai mult de
efectele ionizării pozitive în atmosferă. Populaţia meteosensibilă cuprinde
aproximativ 30% din populaţia generală. În plus faţă de efectele din timpul vremii
cu vânt, ionizarea pozitivă domină în condiţiile de aer înceţoşat şi/sau poluat.
Particule suspendate în aer poartă de obicei o sarcină pozitivă (Sulman, 1974).
Sunt şi ,,locuri blestemate”, care provoacă stări de rău inexplicabil (rău
de munte cu sindrom de asfixiere cu cianoză, greaţă, vomă, scăderea tensiunii

54
Cortex cerebral - scoarța cerebrală - http://dexonline.ro
55
Bioritm - Ritm al activității organismului datorat particularităților biologice individuale, cadență echilibrată a activității
organismului - http://dexonline.ro
47
arteriale, chiar pierderea cunoştinţei). În aceste regiuni aerul stagnant este puternic
ionizat pozitiv (observaţiile lui Gaspari, pe Monte Rosa, în Elveţia; citat de Rager,
1975).
Printr-o aeroionizare puternic pozitivă se caracterizează şi foehnul –
efecte maladive cunoscute pe versanţii de nord ai Alpilor. Olivereau arată că orice
vânt cald duce la creşterea ionizării pozitive în zona frontală. Apar următoarele
tulburări: iritabilitate crescută urmată de tendinţă depresivă, pierderea puterii de
concentrare, dezgust faţă de muncă, agravarea maladiilor cronice la astmatici şi
coronarieni.

I.2. Circulaţia atmosferică

Se naşte din diferenţierile termo - barice ce există între diferite porţiuni


ale suprafeţei şi atmosferei terestre şi are ca tendinţă generală uniformizarea sau
atenuarea contrastelor de natură fizică ce apar în cadrul atmosferei Pământului.
Circulaţia aerului redistribuie în timp şi mai ales în spaţiu a căldura şi umiditatea în
atmosferă, impunând variaţiile neperiodice, pe o scară valorică largă, tuturor
elementelor şi fenomenelor atmosferice
Succesiunea maselor de aer, a formaţiilor barice şi a fronturilor
determină vremea, care este starea fizică a atmosferei, în continuă schimbare.
Variaţiile vremii sunt: periodice, legate de ritmul anual şi de cel diurn, precum şi
neperiodice, dependente de circulaţia atmosferică, cu masele de aer şi formaţiile
meteorologice amintite anterior.
Variaţiile periodice determină o influenţă, în general previzibilă, asupra
organismului uman, creând un adevărat „calendar sezonier” în care:
- în sezonul rece/iarna predomină bolile aparatului respirator
(îndeosebi infecţiile virale), bolile aparatului circulator şi renal, cu o frecvenţă
maximă a indicilor de morbiditate şi mortalitate,
- iar în sezonul cald/vara, se remarcă în special infecţiile intestinale.
Aceste date au un caracter statistic foarte general şi sunt valabile, în
special, pentru populaţia de la latitudini temperate, în condiţii de sezoane reci/ierni
şi sezoane calde/veri normale.
Variaţiile neperiodice determină aspectele de meteoropatologie
caracteristice, care se referă la: funcţionarea sistemului nervos, a aparatelor
cardiovascular şi respirator, digestiv şi renal, funcţionarea glandelor cu secreţie
internă, termoreglare etc.
Diferiţi cercetători (Curry – 1946, Petersen – 1947, B. de Rudder –
1952, Tromp – 1963, D. G. Toat – 1980, Goldstein – 1980, Staiger – 1982) au

48
stabilit care este reacţia organismului uman la acţiunea maselor de aer şi a
fronturilor, în deplasare peste un teritoriu. De regulă o masă de aer rece, legată de
un anticiclon, antrenează o scădere a temperaturii, o creştere a presiunii
atmosferice, a potenţialului electric şi a numărului de ioni. Organismul reacţionează
prin: hipertensiune arterială, creşterea pH-ului, dureri anginoase, hiperglicemie,
hipercolesterolemie, modificări în conţinutul de fosfor şi clor, apatie, liniştirea
organismului, somn adânc. (Teodoreanu, 2002). Fronturile reci au efecte
postfrontale: scăderea tensiunii arteriale, crize anginoase, predispoziţie la tromboze
venoase, afecţiuni respiratorii, crize de astm, stări alergice, dureri reumatice, VSH
scăzut, numărul de leucocite56 şi glicemia scăzute (Magyarosi, 1972).
O masă caldă şi umedă provoacă: slăbiciune generală, cefalee,
diaforeză (transpiraţie abundentă), scăderea activităţii musculare, polipnee
(accelerarea ritmului respirator), scăderea frecvenţei crizelor astmatice,
vasodilataţie, risc hemoragic (epistaxis 57, hemoptizii), creşterea permeabilităţii
tisulare, proliferarea microorganismelor. Masele de aer cald şi umed determină
biochimic: retenţie hidrică în ţesuturi, scăderea glicemiei, acidoză (pH scăzut),
creşterea Ca, Mg, scăderea K,Cl, fosfaţilor, accentuarea simptomatologiei
hipertiroidienilor, iar psihic: diminuarea capacităţii de concentrare, tulburări de
somn, nervozitate şi oboseală (Magyarosi, 1972). Fronturile calde, cu efecte, de
multe ori, antefrontale, acţionează: asupra sistemului nervos central (determinând:
încordare nervoasă, iritabilitate, scăderea atenţiei, insomnie), asupra aparatului
cardiovascular (prin tahicardie - accelerarea frecvenţei bătăilor inimii peste 90
pulsaţii/min, creşterea tensiunii arteriale, dispnee - greutate în respiraţie datorită
unor boli ale inimii, respiratorii - năduf), se modifică compoziţia sângelui, se
intensifică metabolismul bazal, scade rezistenţa faţă de agenţii patogeni, se
diminuează eliminarea urinară de 17 cetosteroizi58.
Vântul ca exponent al circulaţiei atmosferice, este un element esenţial
în viaţa omului, atât prin viteză, cât şi prin direcţie. Vântul reprezintă deplasarea
aproape orizontală a aerului între două mase de aer cu presiuni diferite, în
funcţie de gradientul baric şi sub acţiunea forţelor fizice ce acţionează în
atmosferă.
Din punct de vedere fiziologic, vântul are un efect benefic asupra
organismului uman la viteze mai mici sau egale cu 0,5m/s. Cu cât viteza lui

56
Leucocită - Globulă albă din sânge, care are un rol important în protejarea organismului împotriva microbilor -
http://dexonline.ro
57
Epistaxis - Hemoragie nazală; rinoragie - http://dexonline.ro
58
Cetosteroid - Steroid care conține o grupare cetonică legată de un atom funcțional de carbon (ex. androsteronul) -
http://dexonline.ro
49
creşte, cu atât forţa pe care o exercită este mai mare, el devenind un factor de
stres fiziologic.
Această acţiune stresantă a vântului se manifestă direct la nivelul
pielii prin forţa lui mecanică (presiunea cutanată - presiunea curenţilor de aer
asupra organismului creşte de la 0,15kg/mp la 0,5m/s, până la 1,87kg/mp la 4m/s
şi depăşeşte 15kg/mp la peste 11m/s), dar şi prin răcirea temperaturii corporale.
Este important în termoreglare, influenţând bilanţul termic al corpului omului şi
contribuind la stabilirea confortului sau inconfortului, alături şi în funcţie de
temperatură şi umezeală. Vântul stimulează nervii cutanaţi, creşte presiunea
sângelui, poate provoca atacuri anginoase 59 sau extrasistole, având o acţiune
nefavorabilă asupra tuberculozei pulmonare.
Indirect, importante prin efectul negativ asupra organismului sunt
variaţiile de temperatură şi presiune, concretizate prin modificarea
parametrilor termo-electro-barici ai regiunii respective. Totodată, prin mişcarea
aerului, vântul este un important mijloc natural de transport al agenţilor
patogeni şi al substanţelor poluante, care duc la apariţia şi proliferarea multor
boli infecţioase; dezvoltate în special pe cale respiratorie.
În climatologie sunt cunoscute vânturi locale cu efecte importante
asupra vieţii omului. Dintre acestea, menţionăm vânturile cu regim periodic, de tip
muson sau briză şi vânturile catabatice de tip föhn sau bora.
Dacă musonii produc consecinţe economico-sociale importante
(producţii agricole deosebite, dar şi inundaţii, furtuni etc.), brizele de mare - uscat,
precum şi vânturile de munte - vale, ca efect al unei circulaţii locale provocate de
încălzirea diferită a mării şi uscatului, respectiv a văilor faţă de culmi, creează
condiţii topoclimatice diferite pentru practicarea aeroterapiei şi helioterapiei la
mare, respectiv la munte, pe spaţii restrânse.
Föhnul este un vânt descendent, cald şi uscat, care bate dinspre
culmile muntoase ce constituie un baraj orografic în calea unei advecţii de mase
calde, de obicei dinspre sud. Temperatura creşte, în timp scurt, de la valori de
îngheţ, la temperaturi de vară, umezeala relativă scade la 5-10%, se produce
topirea zăpezilor în două-trei zile, cerul este senin şi vizibilitatea excepţională,
viteza vântului este mare, mai ales când se canalizează pe văi, aeroionizarea este
intens pozitivă. Föhnul, este un vânt frecvent primăvara pe culmile nordice ale
Alpilor. Alte vânturi de tip föhn sunt: Jank în Austria, Tramontana în nordul
Italiei, Vent d' Espagne în sudul Franţei, Vent du Midi la Lyon, Santa Ana în

59
Angină – anghină – inflamaţie a faringelui şi a amigdalelor care împiedică înghiţirea şi respiraţia; angină pectorală – boală
care se caracterizează prin dureri în regiunea inimii şi prin accese de asfixie şi care se datorează unor alterări funcţionale sau
anatomice ale arterelor coronare – conform DEX, 1984
50
sudul Californiei, Vântul Mare pe versantul de nord al Munţilor Făgăraş
(Teodoreanu, 2002).
Föhnul are efecte importante asupra organismului uman cauzând:
tensiune arterială crescută, oboseală, dureri de cap, ameţeli, hemoragii, stază
venoasă (stază – oprire sau încetinire a circulaţiei sângelui ori a secreţiilor
interne, în unele părţi ale organismului), retenţie de apă, cu edeme şi dureri la
cicatrice, iritabilitate crescută, care explică frecvenţa mărită a sinuciderilor,
accidentelor stradale sau chiar crimelor.
Bora este un vânt descendent, rece şi uscat, generat prin acumularea
treptată a aerului rece în spatele unui lanţ muntos şi prăbuşirea lui pe versantul
opus, în timp scurt, fără posibilitatea de încălzire prin compresie adiabatică, aşa
cum se întâmplă la föhn. Caracteristici meteo-climatice generate de vânturile de
tip bora sunt: temperatură scăzută, viteză mare a vântului, cer senin. Bora suflă
pe ţărmul dalmatic al Mării Adriatice. Vânturi de tip bora se manifestă şi în alte arii
geografice purtând denumiri specifice acestora: Mistralul, dinspre Masivul Central
Francez, vântul de pe ţărmul caucazian al Mării Negre, de pe ţărmul lacului
Baikal, Nemira, în depresiunile de pe Oltul superior etc. Efectele borei asupra
organismului uman sunt mai puţin studiate, totuşi se ştie că determină: migrene,
insomnii, nevralgii, la tuberculoşi provoacă hemoptizii60, pusee congestive de
febră, accese de tuse.
Vânturile locale, de obicei uscate, deshidratante, cu viteze mari, au
efecte asupra termoreglării şi asupra sistemului respirator şi nervos.
Sindromul caracteristic este numit după vântul local:
- Vent du Midi provoacă o creştere a temperaturii şi deshidratare severă
la sugari sau copii cu diferite boli;
- Levantul de la Gibraltar provoacă agitaţie, insomnii, instabilitate,
deschiderea leziunilor la tuberculoşi;
- Tramontana din Pirinei şi Vent d'Autan din Languedoc provoacă
migrenă, diaree, insomnii, criminalitate crescută;
- Sirocco din Maroc şi Algeria are efecte iritante, produce cefalee,
astenie fizică, hipotensiune, tulburări digestive, algie precordială, colici hepatice
sau renale;
- Harmatanul, în Nigeria determină infecţii respiratorii acute,
pneumonii, bronşite;
- în timp ce suflă Santa Ana, creşte frecvenţa crimelor şi a faptelor
antisociale (Piery, 1934; Missenard, 1937; Teodoreanu, 2002).

60
hemoptizie – eliminare de sânge prin tuse, provocată de o hemoragie a căilor respiratorii, mai ales în cazurile de
tuberculoză pulmonară – conform DEX, 1984
51
Vânturile locale din România nu au fost studiate din punct de
vedere bioclimatic. Caracteristicile lor climatice sunt cunoscute: Austrul în vest -
cald şi umed, Sărăcilă în Câmpia Română – uscat, Crivăţul în estul şi sud-estul
ţării - iarna rece, vara cald şi uscat, Coşava în Banat (vânturi de tip bora), föhnul
din Făgăraş sau de la Câmpia Turzii şi de la Curbura Carpaţilor – cald şi uscat. Prin
similitudine cu cele prezentate anterior, se pot aprecia unele manifestări
patologice, dacă modificările de vreme pe care le aduc sunt suficient de
însemnate. O cercetare asupra föhnului de la Buziaş, suspectat de unele decese
prin infarct de miocard, în staţiune, arată că variaţiile de temperatură, umezeală,
precum şi viteza relativ moderată a vântului, nu justifică aceste supoziţii
(Teodoreanu, 1979).
Factorii circulatorii impun potenţialului climatic al unui regiuni anumite
caracteristici care pot sau nu valoriza sau restricţiona turismul.
Vom analiza pe scurt cum influenţează activităţile din turism alizeele -
vânturi ce aparţin circulaţiei generale a atmosferei.
Alizeele impun tot timpul anului ariditatea extremă a Saharei şi în
acelaşi timp restricţii mari vizitării Saharei prin ridicarea în atmosferă a unor
cantităţi foarte mari de nisip şi de praf.
Alizeele îşi retrag în semestrul cald – vara, aria de origine către
latitudinile de 400N, cuprinzând în sfera lor spaţiul mediteranean ce are veri
călduroase, însorite, uscate şi relativ calme, ideale pentru o cură heliomarină
prelungită.
Retragerea către sud a ariei de origine a alizeelor în semestrul rece –
iarna face ca zona mediteraneană să intre în sfera vânturilor de vest şi a circulaţiei
ciclonice, acest sezon fiind caracterizat printr-o dinamică mai accentuată a aerului
cu dese furtuni, umiditate şi nebulozitate mai ridicată, precipitaţii mai bogate şi
temperaturi mai scăzute. Caracteristicile climatice ale acestui sezon restricţionează
sau perturbă uneori destul de serios activităţile turistice.
Restricţii în calea industriei turistice impun şi vânturile reci polare sau
musonii. Rolul bioclimatic benefic al vânturilor de tip briză, este binecunoscut mai
ales vara, pe timp de zi, când bat dinspre mare, aducând de deasupra întinderilor
acvatice un aer răcoros, mai umed şi încărcat în ioni negativi, aer ce atenuează
canicula de pe ţărmuri şi favorizează cura helio – marină. Ciclonii tropicali
afectează frecvent zonele costiere continentale şi insulare cuprinse între latitudini
de 50 – 200N şi S de Ecuator îngreunând, bulversând şi stopând activităţile turistice,
provocând pagube mari amenajărilor din acest domeniu şi chiar victime în rândul
persoanelor implicate.

52
Mistralul sau Bora afectează negativ două importante arii turistice:
litoralul francez şi cel croat.
În munţi orice studiu vizând amplasarea unei staţiuni de sporturi de
iarnă trebuie să ţină cont de caracteristicile vântului (viteză, intensitate, durată,
structură, direcţie) şi de consecinţele acestuia (avalanşe, înzăpeziri, dezrădăcinări
de arbori, luarea pe sus a acoperişurilor, distrugerea geamurilor etc.). De aceea, nu
numai alegerea locului în sine, cât şi caracteristicile tehnice arhitecturale ale
construcţiilor, materialele folosite, rezistenţa lor la presiune, torsiune,
caracteristicile lor termice, izolante, ignifuge etc. joacă un rol foarte important.
Armonia ce se naşte între amenajarea în sine (ce trebuie să ţină cont de tradiţia şi
arhitectura locală, de factorul economic, de cel climatic, de destinaţia obiectivului
etc.) şi cadrul natural al locului, vor da un potenţial ridicat de imagine locaţiei
turistice. De multe ori costurile ridicate ale amenajărilor sunt date de materialele de
construcţie scumpe utilizate care vin să contracareze anumiţi factori sau elemente
climatice ce prezintă fie caracteristici nefavorabile, fie un potenţial ridicat de risc,
chiar dacă manifestat la intervale mari de timp. Localizarea unei activităţi turistice
încearcă de obicei să asigure o ambianţă cât mai calmă (la care se adaugă şi alte
atribute) necesare relaxării.
Ca şi temperatura aerului, vântul are un rol ambivalent, fiind un element
favorizant pentru anumite practici turistice (surfing, yachting, deltaplanorism etc.),
dar complet nedorit pentru plajă sau drumeţii montane.
Cu toate că locaţiile turistice caută ambianţa calmă lipsită de manifestări
dinamice extreme, voga unor regiuni şi intensele lor campanii de profil, menţin
printre destinaţiile turistice de prim ordin multe regiuni afectate de uragane,
cicloane, taifunuri sau tornade, cazul cel mai tipic şi reprezentativ fiind Florida.
Şi curenţii oceanici ca factori circulatorii exercită anumite influenţe
activităţilor turistice. Curentul Atlanticului de Nord îndulceşte din punct de vedere
termic climatul acestor ţărmuri care, în lipsa aportului de ape calde din zona
Golfului, ar fi fost totalmente restrictiv pentru practicarea turismului şi mai ales a
celui estival. Curentul cald al Atlanticului şi amenajările turistice de excepţie de pe
litoralele francez, englez, olandez, german, danez, suedez sau norvegian susţin însă
activităţile turistice la o cotă relativ ridicată în perioada caldă a anului. În acelaşi
timp caracteristicile climatice din această parte a Europei dirijează în sezonul
estival spre Europa mediteraneană sau spre alte destinaţii exotice importante fluxuri
turistice.

53
I.3. Factorii climatogeni fizico-geografici şi antropici şi reflexul lor în plan
turistic

Factorii climatogeni fizico-geografici. Aşezarea matematică şi


geografică. Climatul este o componentă de potenţial natural pentru turism, însă
una ce influenţează decisiv caracteristicile celorlalte componente ale mediului.
Aşezarea matematică pe Glob şi fizico-geografică în cadrul unui
continent sau insule a unei locaţii turistice a fost aleasă ţinând cont şi de
favorabilitatea şi potenţialul climatic al ariei în cauză. Spaţialitatea geografică a
turismului ţine cont şi de cea climatică.
Influenţa climatului asupra amplasării obiectivelor şi a infrastructurii
turistice este de necontestat. În Alpi locaţiile turistice evită în primul rând culoarele
de avalanşe. Pe ţărmurile mărilor şi oceanelor afectate de curenţii reci se impune
construirea de piscine cu apă caldă în zona litorală. Amenajările turistice
tradiţionale din Asia musonică au acoperişurile în formă de pagodă pentru a
permite scurgerea precipitaţiilor de pe suprafaţa lor. Şi în zonele montane
acoperişurile sunt concepute în două ape, fiind foarte înclinate pentru ca zăpada
care se depune pe ele să alunece foarte rapid, iar precipitaţiile lichide să fie
evacuate în scurt timp (exemple: bisericile mănăstirilor maramureşene, vilele din
staţiunea turistică Vidra). Pe plajele foarte însorite umbrelele de soare sunt o
prezenţă nelipsită. Cel mai adesea se utilizează pentru producerea umbrei, materiale
naturale (stuf, papură, rogoz, negară), care dau un aer rustic amenajărilor. Pentru că
materialele de construcţii naturale (lemnul, piatra) introduc turistul citadin într-o
atmosferă relaxantă, dar asigură în acelaşi timp şi un sporit confort (bioclimatic), în
construcţiile turistice se apelează frecvent la acestea, mai ales în zonele montane
sau forestiere unde lemnul şi piatra se găsesc din belşug. Fizionomia dar şi
geometria clădirilor poate fi adaptată rigorilor factorului dinamic. În zonele
montane unde depunerile de chiciură pot atinge uneori grosimi de câţiva zeci de
centimetri părţile externe ale clădirilor trebuiesc protejate prin placarea acestora cu
scândură bine şlefuite şi impregnată cu ulei sau cu alte materiale (de construcţie)
netede (mai recent se utilizează materialele plastice rezistente la umezeală şi
temperaturi scăzute).
Relieful. Foarte edificator în a argumenta prezenţa unei intense activităţi
turistice în zonele montane este şi climatul pe care acestea îl au. Vara locuitorii din
ariile joase caută să scape de temperaturile ridicate din cadrul acestora urcând la
munte unde aerul este răcoros, umed, ionizat are caracteristici reconfortante şi
tonifiante pentru organismul uman a cărei capacitate fizică şi intelectuală se reface
rapid. Iarna temperaturile coborâte şi căderile masive de zăpadă favorizează

54
producerea şi menţinerea pentru o perioadă îndelungată a stratului de zăpadă în
grosimi apreciabile. Sporturile de iarnă şi reuşita activităţilor turistice din sezonul
hibernal depind în mare parte de prezenţa consistentă şi de durată a stratului de
zăpadă.
Şi anumite tipuri de relief sunt supuse din plin acţiunii climatului, în
acest sens remarcându-se reliefurile climatice deşertic şi glaciar cu spectaculoase
forme (inselberguri, creste abrupte, circuri glaciare etc.) ce atrag numeroşi turişti.
Potenţialul turistic al reliefului are o asemenea vocaţie şi prin prisma
influenţei climatice. Embleme turistice precum blocul de granit cunoscut sub
numele de „căpăţână de zahăr” ce măsoară 394m şi piscul Corcovado de la partea
sa superioară, pe care se află statuia lui Isus Christos Redentor înaltă de 38m, situat
la o altitudine de 709m, care domină golful Guanabara la Rio de Janeiro, îşi are
forma datorată evoluţiei geomorfologice a granitului în cadrul unui climat tropical.
Muntele Matterhorn (Cervino) înalt de 4478m din Alpii Penini prin
vârful căruia trece graniţa dintre Italia şi Elveţia este un simbol piramidic al
Alpilor, iar forma sa a fost sculptată glaciar sub rigorile unui climat alpin îngheţat
permanent.
Relieful României îşi pune amprenta asupra climei, producând
importante variaţii ale acesteia. Poziţia catenelor montane montane în raport cu
circulaţia maselor de aer are un rol foarte important. Astfel, versanţii vestici ai
Carpaţilor Occidentali (unde se află staţiunile Stâna de Vale, Moneasa, Semenic)
sau cei vestici ai Carpaţilor Orientali (cu staţiunile Sângeorz-Băi, Sovata, Praid,
Biborţeni, Bálványoş, Covasna), expuse circulaţiei aerului umed din sectorul
vestic, beneficiază de precipitaţii mai mari decât cei estici ai Munţilor Apuseni
(unde sunt staţiunile Turda, Ocna Mureş) sau ai Carpaţilor Orientali (cu staţiunile
Gura Humorului, Bălţăteşti, Târgu Ocna, Slănic Moldova, Slănic Prahova) care nu
numai că sunt adăpostiţi de masele de aer umed atlantic, dar sunt supuşi şi unor
efecte de foehn care usucă semnificativ aerul. Şi pantele sudice ale Carpaţilor
Meridionali sunt expuse maselor de aer umed de origine mediteraneană (mai ales în
sezonul rece al anului) şi, sunt în acelaşi timp mai calde decât cele nordice unde
apar cu o frecvenţă mai mare masele de aer polar, rece ce se stabilizează în spaţiul
intramontan. Primăvara, pe versanţii nordici ai Munţilor Făgaraş se manifestă
Vântul Mare ce prezintă caracteristici foehnale.
Formele concave de teren (depresiunile şi văile) favorizează stagnarea
aerului rece alunecat de pe pante, formarea inversiunilor termice în nopţile senine
şi calme în special în sezonul rece, în timpul cărora umiditatea aerului este mare,
creşte numărul de zile cu îngheţ, cu rouă şi cu brumă. În timpul zilelor senine de
vară, altitudinea mai redusă faţă de munţii din jur determină creşteri importante ale

55
temperaturii. Din aceste cauze, amplitudinile oscilaţiilor termice diurne şi anuale
sunt mari. Aceaste particularităţi termice sunt specifice staţiunilor amplasate în
rama internă a Carpaţilor Orientali (Coştiui, Ocna Şugatag, Borşa, Vatra Dornei,
Borsec, Lacu Roşu, Izvorul Mureşului, Băile Tuşnad). Formele convexe de relief
(culmile, vârfurile de deal şi de munte), expuse circulaţiei şi precipitaţiilor, prezintă
amplitudini termice mai reduse deoarece aerul nu se poate încălzi şi nici răci cu
uşurinţă. Etajarea altitudinală a climatului prezintă importanţă pentru medicul care
recomandă cura într-o staţiune, mai ales atunci când are de a face cu bolnavi cu
insuficienţe respiratorii sau cardiovasculare, pentru că presiunea atmosferică şi
presiunea parţială a oxigenului sunt în direct legătură cu altitudinea. Majoritatea
staţiunilor balneoclimaterice româneşti sunt situate până la o altitudine de
aproximativ 600m. La peste 1000m sunt amplasate doar 10 staţiuni
balneoclimaterice (Băile Harghita, Fântânele-Beliş, Muntele Mic, Păltiniş, Poiana
Braşov, Predeal, Rânca, Semenic, Sîntimbru şi Stâna de Vale). Valoarea înălţimii
locale serveşte la o diferenţiere în plus a indicaţiilor de cură, în afara factorilor
naturali de cură ai staţiunii respective.
Apele. Râurile şi lacurile de pe uscaturile continentale şi insulare sunt
printre altele şi un produs al climei. Comportamentul lor hidrologic, hidrochimic,
caracteristicile termale sunt influenţate din plin de trăsăturile climatului.
Şi apele sunt tot un element de decor, iar în anumite circumstanţe
climatice pot mări potenţialul turistic al unui loc. În cazul turismului
balneoclimateric atât elementul hidric cât şi cel climatic constituie elemente de
atracţie turistică. Motivaţia turistică, paramedicală este valorificată în cazul multor
staţiuni în care însă turismul se sprijină şi pe activităţi conexe (cazinouri,
manifestări ştiinţifice).
Există şi forme de manifestare a apei care pot diminua atracţia turistică
aşa cum este cazul precipitaţiilor abundente. De obicei turistul asociază ploaia cu
vremea nefavorabilă.
Sunt totuşi regiuni care au ştiut să depăşească acest handicap mizând pe
imaginea prospeţimii peisajelor înverzite asociate cu curăţenia, cazul mai ales al
Irlandei. Şi la noi în ţară mai ales în Obcinile Bucovinei, culoarul Bran - Rucăr -
Moeciu, Munţii Apuseni se merge pe aceeaşi linie a valorificării potenţialului
complex de natură climatică, hidrică, biologică, dar şi antropică, în scopul
promovării unui turism de tip ecologic, verde, sau a agroturismului.
Zonele şi etajele de vegetaţie cu rolul lor turistic adeseori
contradictoriu, se supun zonalităţii şi etajării climatice.
Vegetaţia constituie esenţa oricărui peisaj şi, un element a cărui putere
de atracţie nu trebuie neglijată.

56
În condiţiile unui climat foarte cald şi ploios specific pădurilor tropicale
vegetaţia constituie chiar un obstacol în calea anumitor activităţi turistice,
împiedecând circulaţia şi favorizând pericolul (dat de fauna sălbatică şi de diverse
maladii). Astfel găsim una din explicaţiile pentru slaba dezvoltare a turismului din
aceste regiuni.
Neatractive sunt şi zonele climatice aride de deşert în care vegetaţia
lipseşte, sau cele semiaride cu vegetaţie stepică sau de tufărişuri.
Acolo unde climatul este caracterizat prin prezenţa a două anotimpuri
distincte din punct de vedere pluviometric se dezvoltă savanele, formaţiuni
vegetale atractive doar în prezenţa faunei de interes cinegetic. Ariile în cauză, sunt
caracterizate în schimb printr-o infrastructură precară sau chiar prin lipsa totală a
acesteia.
În condiţii climatice artificializate sau prin aclimatizarea unor specii
valoroase, grădinile botanice capătă o atracţie turistică deosebită. În condiţii
climatice aparte, în unele parcuri şi rezervaţii vegetează specii valoroase ce
constituie un element de atracţie turistică.
Exemplificăm prin rezervaţia Cazanele Dunării unde creşte o specie de
pin negru – Pinus nigra var. bannatica, sau rezervaţia Pădurea Letea unde viţa-de-
vie trăieşte în sălbăticie. Ambele rezervaţii beneficiază de un climat
submediteranean şi găzduiesc elemente rare, atipice, azonale pentru locaţia la care
ne referim, elemente care atrag prin exotismul sau frumuseţea lor, numeroşi turişti.
Rolul climato-turistic al pădurii este unul important şi uşor de intuit. Pe
Terra, pădurile ocupă aproape 30% din suprafaţa uscatului. Dintre acestea, cea
40% sunt păduri tropicale, 35% sunt păduri care se întind în zona temperată, iar
25% sunt localizate în zona boreală.
Indiferent de zona climatică în care se găsesc, pădurile îndeplinesc un
rol de suprafaţă activă deosebită, datorită coronamentului lor care prezintă
anumite caracteristici, faţă de suprafaţa lipsită de pădure şi anume:
- un albedo specific (20 - 30% la păduri de foioase, 10 - 18% la
păduri de conifere) ÷ datorită acestui albedo scăzut, pădurile, în special cele de
răşinoase, au un bilanţ energetic mai ridicat, dispunând astfel de o cantitate relativ
mare de energie calorică şi constituind un sistem cu intensă activitate energetică,
- o conductibilitate calorică redusă,
- o capacitate radiativă mare,
- pentru circulaţia atmosferică generală, pădurea constituie suprafaţa
cea mai rugoasă care, mărind turbulenţa atmosferică, sporeşte capacitatea de
dispersie a curenţilor aerieni. Trăsăturile amintite influenţează climatul din
interiorul pădurii. Astfel, în pădure se înregistrează o constanţă climatică ce se

57
manifestă printr-o iluminare redusă (dată de o radiaţie directă redusă şi o radiaţie
difuză relativ mare), cuprinsă între valori care ajung până la 60% la baza
coronamentului şi sub 10% la nivelul ierburilor şi al litierei, un regim termic
moderat, cu amplitudini diurne şi anuale mai mici decât pe suprafaţa descoperită,
viteză redusă a vântului în interiorul pădurii, care scade la 2% la 200 de metri, în
interior. Umiditatea este, în general, mare. Precipitaţiile sunt reţinute în în primă
fază în coronament, ceea ce face ca la suprafaţa solului să ajungă o cantitate mai
mică decât în exterior. Dacă precipitarea durează situaţia se schimbă,
diferentierile dintre recepţia de pe litiera pădurii şi suprafaţa activă neacoperită
învecinată micşorându-se treptat până la dispariţie. Stratul de zăpadă are o
grosime care depinde de compoziţia, vârsta şi densitatea arborilor. Regimul de
îngheţ la sol este moderat, comparativ cu exteriorul.
Aşadar pădurea atenuează extremele climatice referitoare la umiditate,
temperatură, presiune ş.a. Prin aceasta pădurea contribuie la crearea unui mediu
echilibrat, prielnic pentru sănătatea omului. Dealtfel, este cunoscut că, de cele mai
multe ori, longevitatea unor populaţii umane se corelează cu un mediu foarte
echilibrat sub raport climatic, cu oscilaţii mai reduse de la zi la noapte, de la o zi la
alta, de la un anotimp la altul. Vegetaţia forestieră reduce viteza vântului, ceea ce
scade din puterea acestuia de a antrena şi vehicula particule şi microbi la mari
distanţe.
Pădurea este un filtru natural, care determină o mare puritate a aerului, o
cantitate redusă de praf şi de poluanţi chimici, o mare cantitate de oxigen, rezultată
din procesele de fotosinteză şi, în consecinţă, o cantitate mărită de aeroioni
negativi.
Ecosistemele forestiere emană oxigen şi absorb dioxid de carbon,
contribuind la menţinerea echilibrului dintre aceste gaze în atmosferă,
metabolizează gaze toxice, inclusiv dioxidul de sulf, compuşi ai fluorului etc.
Pădurea filtrează aerul de impurităţi, inclusiv de pulberi radioactive, îndeplinind
astfel funcţia de barieră biologică împotriva poluării şi îmbolnăvirii populaţiei
(cercetătorii au constatat că un hectar de pădure de molid reţine 32 tone de praf,
unul de pin, 56 tone, iar unul de fag, 63 de tone).
Vegetaţia forestieră contribuie la ionizarea aerului cu ioni negativi şi
aerosoli, favorabili sănătăţii omului.
Ionizarea aerului. Plantele, dar mai ales arborii, sub influenţa luminii
emit electroni care ionizează aerul din straturile atmosferice ambiante. Ionii
încărcaţi negativ stimulează organismul, în timp ce ionii pozitivi îl influenţează
nefavorabil (Deleau, 1973, 1975a, 1975b; Zamfir, 1979). Cercetările au demonstrat
că în pădure ionizarea negativă a aerului este mai ridicată, cu 20-70% decât în zona

58
limitrofă; totodată în pădure este mai scăzut şi coeficientul de unipolaritate, ceea ce
denotă superioritatea pădurii faţă de ariile lipsite de vegetaţie forestieră. Cercetările
efectuate de Deleanu au arătat că, în pădurile din zona staţiunii Băile - Herculane,
valorile maxime ale ionizării (negative) se apropie de nivelul aeroionizării unor
renumite staţiuni climatice din Elveţia. La rezultate asemănătoare a ajuns şi
Pătrăşcoiu ş.a. (1981); după unele măsurători, concentraţia de ioni negativi în
pădurea Gura-Humorului a fost de 1500 - 2300 ioni/cm3, în timp ce în afara pădurii
această densitate scade până la 300 - 400 ioni/cm3.Experimental au fost înregistraţi
într-un cm3 de aer 2000 - 15000 ioni negativi în pădure, 1000 într-un teren
despădurit şi numai 25 - 100 în încăperi aglomerate (Tokin, 1974). Se pare că în
raport cu vârsta arboretelor creşte concentraţia ionilor negativi şi scade coeficientul
de unipolaritate.
În schimb, densitatea ionilor pozitivi, care influenţează nefavorabil
asupra stării psihice a omului, este mai mare în oraşe, în încăperi aglomerate, în văi
înguste şi întunecoase. Be1ov, citat de Tokin, în baza unor cercetări şi observaţii
îndelungate ajunge la următoarea concluzie: „Încăperi de tipul dormitoarelor,
sălilor de odihnă şi sport, trebuie amplasate în aşa fel încât ele să se găsească în
acea parte a clădirii care este în mai mare măsură supusă curenţilor de aer capabili
să aducă aer încărcat cu ioni negativi din munţi şi masivele împădurite. Pe timp de
vânturi dinspre mare, cantitatea de ioni negativi se reduce. În imensa Câmpie Rusă,
unde munţii lipsesc, cel mai important factor pentru îmbogăţire a oxigenului în ioni
(negativi) sunt pădurile, iar vântul îl transportă în direcţia oraşelor şi satelor din
apropiere. Dar, se constată că pădurile îndeplinesc din plin această funcţie pe tot
timpul anului, inclusiv primăvara şi toamna. Pe timp de iarnă, în prezenţa zăpezii şi
a solului îngheţat, capacitatea de ionizare a pădurilor scade aproximativ de două
ori. Aceste fapte atestă adevărul potrivit căruia pădurea ionizează nu numai
oxigenul eliberat de ea însăşi, dar şi alte mase de oxigen, translocate de vânt din
zone îndepărtate. Aşa încât pădurea îndeplineşte pe tot timpul anului această
funcţie igienică, de aprovizionare a atmosferei cu oxigen favorabil ionizat”.
Problema aeroionizării de către pădure şi influenţa ionilor negativi şi
pozitivi asupra stării de sănătate a omului necesită multe cercetări. Foarte important
este de stabilit legătura dintre procesul aeroionizării şi structura arboretelor, sub
raportul compoziţiei, etajării şi consistenţei. Este necesar să se stabilească rolul
vîrstei arboretelor, spaţiilor goale din interiorul pădurii, precum şi influenţa
condiţiilor staţionate.
Pădurea este un filtru antibacterian. După Tokin (1974) această însuşire
se datorează emanaţiilor puternice de substanţe volatile, cunoscute sub denumirea
de fitoncide. Artemieva (citată de Tokin, 1974) a stabilit că un hectar de pădure de

59
răşinoase emană zilnic 5kg de asemenea substanţe. În pădurile de pin cercetate,
aerul a fost practic steril, chiar şi în pădurile situate în imediata apropiere a satelor.
Exemplul oferit de Bonnefous (1976) este elocvent: în timp ce pe marile artere ale
Parisului există 570 000 de bacterii (în unele zone aglomerate - chiar 8000 000) la
metrul cub de aer, în pădurea Fontainebleau, din imediata apropiere, densitatea
microbilor este de numai 50 - 55 bacterii la acelaşi volum de aer.
Unele cercetări au căutat să explice modul în care fitoncidele acţionează
asupra microbilor. Există chiar şi o preferinţă a fitoncidelor emanate de anumite
specii forestiere pentru anumiţi microbi (Tokin, 1974). Ca orice medicament,
pădurea de o anume structură nu este o soluţie universală pentru orice bolnav.
Unele tipuri de pădure se dovedesc contraindicate pentru anumite boli. După Tokin
(1974), în baza cercetărilor efectuate în Federaţia Rusă, persoanele cu boli
cardiovasculare manifestă intoleranţe la pădurile de pin cu consistenţă plină, mai
ales în timpul verii, fără să se fi putut da o explicaţie ştiinţifică acestui caz. În
schimb, asupra aceloraşi bolnavi şi în aceeaşi perioadă a anului, pădurile de stejar
au influenţat pozitiv: tensiunea arterială a scăzut, somnul este mai liniştitor şi
adânc, s-a îmbunătăţit oxigenarea sângelui. Se poate astfel face legătura între
structura pădurii şi însuşirile ei sanogene. Se afirmă că fiecare specie forestieră este
capabilă să emane fitoncide ucigătoare de bacterii; există însă ,,specializări” pe
tipuri de pădure.
Vegetaţia forestieră constituie o barieră biologică eficace împotriva
zgomotului. Efectele nocive ale zgomotului afectează o mare parte a populaţiei
contemporane, mai ales în zonele urbane. S-a putut constata că, în comparaţie cu
populaţia urbană din ţările dezvoltate, auzul este mai bun la populaţia ţărilor cu
condiţii de viaţă mai apropiate de cele naturale (Barnea ş.a., 1979). Deosebit de
nocive sunt efectele secundare ale zgomotului, mai ales cele asupra sistemului
nervos. Se produc modificări electroencefalografice, atât în stare de veghe, cât şi în
somn. S-a dovedit că zgomotul tulbură somnul şi scurtează durata de somn. Mai
mult chiar, s-au constatat efecte negative asupra aparatului cardio-vascular şi
tubului digestiv. El provoacă perturbarea ritmului cardiac, creşterea rezistenţei
vasculare periferice, diminuarea volumului-bătaie, contracţii ale esofagului,
stomacului şi intestinului, mişcări mai active ale fetusului în uter etc. (Barnea ş.a.,
1979). De aceea, prevenirea şi cotrolul zgomotului este de mare importanţă pentru
sănătatea omului.
În această acţiune, vegetaţia forestieră are un mare rol, din ce în ce mai
cunoscut şi folosit. Liniştea de pădure este tot mai mult solicitată de populaţie.
Armonia fonică din pădure se explică nu numai prin distanţa faţă de sursele sonore,
dar şi prin însuşirile fonice ale componentelor ecosistemelor forestiere.

60
În Fig. 17 observăm că în
pădure zgomotul se reduce, mai ales pe
timp de vară. Această funcţie
antifonică a pădurii este explicată prin:
1) fenomenul de reflexie a
undelor sonore şi
2) absorbţia zgomotului.
În faţa pădurii şi în pădure
zgomotul este oprit prin reflexie, în
pădure se intensifică absorbţia acestuia,
în plus, în spatele benzilor de pădure se
produce o „umbrire” a lui, ceea ce
determină prelungirea efectului
antifonic al pădurii în spatele ei pe
distanţe variabile în raport cu
caracteristicile sunetului şi structura
Fig. 17 Propagarea zgomotului într-un
pădurii. Aceasta din urmă influenţează
arboret de răşinoase cu structură grădinărită
puternic asupra capacităţii antifonice a
(după Hess, Hottinger, citaţi de Leibundgut
pădurii. Mai eficiente sunt arboretele
în 1975 şi Giurgiu V. în 1982)
pluriene, amestecate, etajate, cu mult
subarboret şi cu o foarte dezvoltată pătură erbacee (Leibundgut, 1975). Arboretele
unietajate, rare, fără subarboret au o eficienţă redusă. De pildă, scăderea medie a
zgomotului la distanţa de 100m este în arboretele de pin cu circa 50% mai mică
decât într-un tufiş des (Mayer, 1977). Observaţii cu aceleaşi rezultate sunt publicate
de Decourt în (1975) şi Mitscherlich şi Scholzke în (1977). Primele cercetări
efectuate în ţara noastră arată influenţa tipurilor de structură ale arboretelor asupra
capacităţii vegetaţiei forestiere de a atenua zgomotul. A rezultat importanţa
decisivă a subarboretului (Pătrăşcoiu ş.a., 1981).
Mai puţin eficiente sunt perdelele de protecţie înguste. După cum arată
Leibundgut (1975) acestea pot atenua sensibil zgomotul numai dacă au lăţimi mai
mari de 50 - 100m, în funcţie de intensitatea surselor sonore. Arborii izolaţi au o
influenţă nesemnificativă. În schimb, parcurile bine structurate, pădurile-parc şi alte
forme de vegetaţie forestieră se dovedesc foarte eficiente, putând contribui la
crearea unui mediu mai sănătos pentru munca şi odihna populaţiei.
Este deci necesar, ca vegetaţia forestieră să fie în viitor tot mai mult
folosită ca mijloc antifonic, cu atât mai mult cu cât această funcţie nu necesită
structuri diferite de cele ale arboretelor destinate să îndeplinească roluri împotriva
poluării industriale sau funcţii estetice. Sunt necesare zone mari de protecţie între

61
cartierele de locuit şi întreprinderile industriale; între spitale, sanatorii, case de
odihnă, hoteluri, zone de agrement pe de o parte şi sursele de zgomot pe de altă
parte.
Pădurea are multiple valenţe igienico-sanitare. Medicina ecologică este
tot mai preocupată pentru cercetarea comportării organismului uman în natură, în
contact cu zonele împădurite, respectiv în acea ambianţă naturală în care el s-a
format şi a evoluat de-a lungul mileniilor. Fără îndoială că organismul omului, prin
toate funcţiile sale, este evolutiv adaptat la un asemenea mediu, depunând acum
eforturi şi consumând o mare parte din energia sa pentru acomodare la o ambianţă
străină propriei filogenii (Giurgiu V. 1982).
De aceea, nu este de mirare faptul că orice contact al omului cu zonele
verzi, împădurite, exercită o influenţă binefăcătoare asupra organismului, îndeosebi
asupra funcţiilor fiziologice. Aici intervine rolul binefăcător al microclimatului de
pădure, care se explică prin atenuarea extremelor climatice (căldurii, frigului,
vântului, uscăciunii aerului, presiunii ş.a.). În plus, pădurea oferă linişte, aer curat,
substanţe volatile dezodorante, peisaj încântător. Vizita în pădure se corelează cu
un plus de sănătate şi optimism, efectele fiind mai evidente la cei ,,slabi”: copii,
vârstnici, bolnavi. Petrecerea în pădure este foarte folositoare bolnavilor cu
afecţiuni ale căilor respiratorii, cu tulburări ale sistemului hormonal, afecţiuni
cardiovasculare, psihosomatice, funcţionale, ca migrene, hipersensibilitate ş.a.
Vizita în pădure este foarte necesară şi omului sănătos, pentru păstrarea sănătăţii
lui.
În pădure şi alte spaţii verzi echilibrul termic al corpului uman se
realizează cu eforturi mai mici din partea organismului. Cantitatea de căldură
primită din exterior este scăzută, ca şi căldura eliminată din organism în mediu. Din
contră, în spaţiile artificiale, în oraşe lipsite de multă vegetaţie, organismul omului
primeşte din mediu o cantitate mai mare de căldură radiantă, ceea ce îi dereglează
metabolismul termic şi provoacă starea de indispoziţie generală. În condiţiile
spaţiilor verzi, organismul se găseşte într-o stare de permanent confort termic,
realizat după cum se arată în Tab. 2.
Aşa se explică reducerea frecvenţei pulsului cu 4 - 8 pulsaţii pe minut,
iar uneori chiar cu 14 - 18, după cum menţionează Bobic (1971) şi Zamfir (1979).
În privinţa tensiunii arteriale, cercetările arată o frecventă micşorare a acesteia. Mai
rar se constată reacţii inverse (Rivolier C, Rivolier J., 1972), ceea ce Tokin (1974)
explică prin netoleranţa manifestată de unii bolnavi la anumite tipuri de pădure.
Interesant este şi faptul relatat de Bobic (1972) potrivit căruia în interiorul pădurii
temperatura pielii scade. În zilele cu radiaţie solară puternică, această reducere
poate atinge 1 - 30C. Temperatura pielii reprezintă un indicator important al

62
reacţiilor de bază ale organismului la condiţiile termice din mediul ambiant (Zamfir
Gh., 1979).

Tab 2. Modificările termolizei organismului în zonele verzi (Barnea, Ursu, 1969)


Modalităţi de pierdere a
Efect Cauza principală a efectului obţinut
căldurii din organism
micşorarea
prin convecţie micşorarea vitezei de mişcare a aerului
pierderii de căldură
creşterea umidităţii relative a aerului,
micşorarea
prin evaporare determinată de evapotranspiraţia
pierderii de căldură
plantelor
mărirea pierderii
prin radiaţie micşorarea temperaturii radiante
de căldură
mărirea pierderii
rezultat general micşorarea temperaturii radiante
de căldură

Date topoclimatice şi indicii bioclimatici, evidenţiază un confort termic


şi ambiental mare (cu excepţia pădurii ecuatoriale şi tropicale, unde temperaturile
ridicate şi umezeala excesivă creează o senzaţie de zăpuşeală), de asemenea un
stres cutanat şi pulmonar redus, ceea ce permite etichetarea bioclimatului de
pădure ca relaxant şi sedativ.
Unele cercetări efectuate în topoclimatul de pădure evidenţiază: o
îmbunătăţire a metabolismului, reacţii de adaptare termoreglatorii, creşterea
asimilării oxigenului şi eliminării dioxidului de carbon, prin reducerea numărului
de respiraţii pe minut, scăderea şi stabilizarea tensiunii arteriale şi a pulsului la
persoanele care au petrecut câteva ore pe zi în ambianţa pădurii.
Organismul uman (mai ales cel al persoanelor vârstnice cu afecţiuni
meteorotope: cu hipertensiune arterială, anghină pectorală, maladii ulceroase ş.a.)
se adaptează cu eforturi mari la schimbările bruşte ale temperaturii, presiunii,
vitezei vântului, umidităţii atmosferei etc. Pădurea, atenuează extremele climatice
şi creează condiţii mai favorabile pentru terapia acestor afecţiuni, cu condiţia
alegerii corespunzătoare a zonelor forestiere, deoarece anumite tipuri de pădure pot
fi contraindicate.
Ambianţa forestieră influenţează favorabil şi psihicul omului, iar, prin
intermediul sistemului nervos, influenţele se transmit asupra întregului organism.
Peisajul natural, ca şi arta dealtfel, se încadrează în complexul mijloacelor
profilactico-curative. El creează efecte psiho-emoţionale care sunt în măsură să
întreţină şi întărească vitalitatea omului. Unele investigaţii psihologice, prin teste
proiective de personalitate, au indicat modificări pozitive de comportament, ca
63
premize ale relaxării şi reorganizării activităţii psihice şi creşterii capacităţii de
muncă (Teodoreanu, 1987). De aceea folosirea ambianţei forestiere, respectiv a
silvoterapiei, se încadrează tot mai mult în terapia complexă balneară. Pădurea
oferă mari posibilităţi pentru practicarea turismului medical (Voiculescu Camelia,
Ionescu D., 1972).
Cele prezentate justifică necesitatea creşterii în viitor a suprafeţei
pădurilor din jurul sau apropierea sanatoriilor, staţiunilor balneare, climaterice şi
balneoclimaterice ş.a. Optimizarea structurii acestor păduri va trebui realizată după
criterii ale medicinii ecologice, urmărind formarea de arborete de mare stabilitate,
rezistente la vânt, zăpadă, boli şi dăunători, în aşa fel încât să nu necesite intervenţii
artificiale cu substanţe chimice poluante. Stabilitatea, robusteţea, vigoarea,
sănătatea şi frumuseţea pădurilor respective vor oferi un plus de optimism tuturor
celor care caută legătura cu natura, pentru conservarea sănătăţii sau o mai grabnică
însănătoşire.
Dintre suprafeţele lipsite de vegetaţie se remarcă suprafeţele din
zonele polare şi cele muntoase, dincolo de limita îngheţurilor veşnice, la cea 4000-
5000m, în zona caldă şi 2000-3000m, în cea temperată, ambele reci, cu un
strat de zăpadă îndelungat sau permanent, cu albedo mare, temperaturi foarte
scăzute, dinamică accentuată, care le fac neprielnice vieţii omului.
Deserturile, în majoritate stâncoase sau nisipoase, sunt caracterizate
de amplitudini termice diurne maxime, cu minime care se apropie de îngheţ şi
maxime care depăşesc în aer 400C, iar la sol 800C. Umezeala este redusă, vântul
puternic. Confortul termic este aproape inexistent, iar stresul bioclimatic foarte
mare. Condiţiile sunt nefavorabile pentru viaţă statornică. Cercetătorii apreciază
staţiunile din Egipt şi Sudan, de la marginea deşertului, ca fiind favorabile în
tratamentul bolilor de nutriţie şi nervoase, în anotimp de iarnă, dar datele sunt
contradictorii în ceea ce priveşte tratamentul în reumatism şi afecţiuni ale
aparatului respirator (Piery, 1934).
Mediul natural, în condiţii de activitate umană intensă, poate fi
modificat, în general, în sensul alterării calităţilor sale iniţiale. Acesta este cazul
marilor aglomerări urbane şi al zonelor industriale.
Între factorul antropic (om), climat şi activităţile turistice se stabilesc
relaţii complexe.
Mediul urban. Factorii esenţiali ai urbanizării sunt: densitatea
excesivă a populaţiei pe suprafeţe restrânse, creşterea numărului de deşeuri şi
reziduuri solide şi gazoase, modificările suprafeţei active (asfaltarea şi betonarea
străzilor, dezvoltarea inegală, dar masivă a blocurilor).

64
Caracteristicile climatice iniţiale ale regiunii se modifică: radiaţia
solară prezintă o intensitate redusă cu până la 20% vara şi până la 50% iarna,
datorită impurităţilor de tot felul, iar durata de strălucire a Soarelui în oraş scade
cu până la 20 - 30%, faţă de zonele învecinate. Energia primită de diferitele
suprafeţe ale oraşului este dependentă de unghiul de incidenţă al razelor şi de
expunerea suprafeţei receptoare. Temperatura în oraş, în zona temperată, este
mai ridicată ca media anuală a regiunii cu 0,50C ÷ 1,50C, diferenţele fiind cu
atât mai mari, cu cât suprafaţa oraşului şi gradul de urbanizare sunt mai mari.
Oraşul este o „insulă de căldură” în climatul general al regiunii, fapt ce se
reflectă în numărul mai mare de zile de vară şi în numărul mai mic de zile cu
îngheţ şi de iarnă. Temperaturile maxime şi minime sunt mai ridicate ca în afara
oraşului. Diferenţele termice între centrul oraşului şi împrejurimi variază în
funcţie de climatul general al regiunii, de forma şi dimensiunea oraşului, de
forma de relief, de anotimp şi momentul din zi, de situaţia sinoptică. În interiorul
oraşului se înregistrează diferenţe care depind de tipul şi densitatea clădirilor, de
poziţia faţă de circulaţia predominantă a maselor de aer, de mărimea şi calitatea
suprafeţelor acoperite cu vegetaţie. Umiditatea aerului este mai redusă.
Nebulozitatea şi numărul de zile cu cer acoperit sunt, în general, mai ridicate ca
în afară, la fel şi cantitatea de precipitaţii, oraşul fiind şi o „insulă de precipitaţii”.
Dar în oraşele curate, cu poluare redusă a aerului, nebulozitatea şi precipitaţiile au
valori mai mici. În perimetrul urban, cantităţile de apă căzute, mai ales în timpul
ploilor torenţiale, pot fi foarte diferite, în funcţie de tipul de cartier, rezidenţial sau
industrial şi mai ales de direcţia vânturilor predominante. Stratul de zăpadă are, în
general, durată mai redusă. Vântul îşi modifică direcţia în funcţie de orientarea
stradală, iar viteza este, în general, mai mică decât în afara oraşului, numărul de
zile cu calm fiind mai mare. Se remarcă vânturile urbane, ca efect al
microdepresiunilor barice din centrul oraşului, provocate de supraîncălzirea din
perimetrul central. Poluarea aerului este, în general, mare, provocată de arderea
combustibililor în motoarele autovehiculelor şi din fabrici şi locuinţe (oxizi de
sulf, de azot şi de carbon), dar şi de impurificarea aerului cu particule
sedimentabile sau în suspensie, de praf, fum, cenuşă, corpuri organice. Acestea
explică scăderea cantităţilor de aeroioni mici negativi pe volumul de aer şi
creşterea numărului de aeroioni mari.
Bioclimatul oraşului prezintă un caracter complex: un stres cutanat şi
pulmonar mai redus în perioada rece a anului, dar mai mare în cursul verii, când şi
inconfortul prin încălzire este mai mare, toate acestea, în special, în oraşele de
câmpie.

65
Datorită poluării şi acidifierii aerului din oraşe, densităţii mari de
populaţie, se înregistrează o veritabilă patologie a marilor oraşe, exprimată în:
infecţii urbane (frecvente epidemii gripale, tuberculoză, sifilis 61), crize de astm, în
special în cartierele industrializate, în condiţii de inversiuni termice şi ceaţă,
carenţe şi tulburări în metabolismul mineral, ca rezultat al reducerii radiaţiilor UV,
fixatoare de calciu şi fosfor, surmenaj urban, dezechilibre nervoase, manifestări
patologice ale persoanelor aşa-numite „inadaptate urban”.
Climatul de interior (topoclimatul/microclimatul de interior) din oraşe
prezintă aspecte complexe. În condiţiile societăţii cu nivel material ridicat,
capacităţile sporite de climatizare cu geneza unui microclimat uniform, ce nu
respectă variaţiile climatice naturale şi echilibrul pe care acestea îl realizează,
antrenează o moleşire, în special fizică, efect al excesului de confort şi sedentarism,
un aşa-numit „sindrom de domesticaţie”. În comunităţile marcate de lipsuri
materiale absenţa unui confort termic şi igienic elementar, produce un stres fizic şi
psihic, alături de carenţele alimentare şi diferite boli, determinate de frig, umezeală
etc.
În zonele industriale poluarea atmosferică este accentuată. Influenţa
modificărilor climatului general depinde de mărimea suprafeţelor industrializate
şi de tipul de industrie, care determină tipul de poluare a aerului, a apelor, în urma
precipitaţiilor care spală atmosfera, dar poluează pânza freatică şi solul.
Acţiunea nocivă asupra populaţiei poate fi:
- imediată: efecte iritative, asfixiante, fibrozante, cancerigene62,
teratogene63, mutagene64, după o creştere peste limitele admisibile ale poluării, cu
creşterea morbidităţii şi mortalităţii generale a populaţiei din regiune,
- sau de lungă durată, prin modificări fiziopatologice datorate
acumulării în timp a efectelor poluanţilor (agravarea bronhopneumopaliilor cronice
nespecifice - bronşită cronică, emfizem65 pulmonar, astm bronşic, tulburări
nervoase, vasculare, digestive, hematologice - la expunere la plumb sau leziuni ale
aparatului osteoarticular (la fluor) etc.

61
Sifilis - Boală venerică provocată de un spirochet (Treponema pallidum), care se transmite prin contaminare sau prin
ereditate și care se caracterizează în faza întâi prin apariția șancrului, în faza a doua prin apariția sifilidelor, iar în faza a treia
prin leziuni la diferite organe (interne) ale corpului - http://dexonline.ro
62
Cancerigen - Factor care provoacă sau favorizează apariția cancerului - http://dexonline.ro
63
Teratogen – factor care acționează asupra embrionului aflat în diferite stadii de dezvoltare, determinând anomalii,
malformații congenitale (de ex., dacă virusul rubeolei acționează în primele luni de sarcină, poate determina surditate,
stenoză pulmonară, microcefalie) - http://dexonline.ro
64
Mutagen - Factor care este capabil să producă modificări în structura genetică a organismelor la nivel de genă, cromozom,
genom (ex. razele ultraviolete, radiațiile ionizante, azotații, hidrocarburile aromatice policiclice) - http://dexonline.ro
65
Emfizem - Sindrom care se datorește infiltrării de aer în interstițiile țesutului conjunctiv al unui organ (Emfizem pulmonar
- dilatare excesivă și permanentă a plămânilor datorită atrofiei și ruperii septurilor dintre alveole, precum și pierderii
elasticității - http://dexonline.ro
66
În zonele industriale apar aşa numitele pneumoconioze (boli
profesionale a căror cauză este inhalarea unor pulberi nocive). Ele au evoluţie
cronică, determină modificări de tip fibroză la nivelul plămânilor şi duc în timp la
tulburări ale funcţiei respiratorii. După natura prafului inhalat se pot întâlni: liber-
silicoze (în cazul SiO2), sideroza, aluminoză, beriloză (în cazul pulberilor metalice
ce conţin fier, aluminiu sau beriliu), antracoză (în cazul prafului de cărbune),
bissinoza (în cazul inspirării pulberilor organice de origine vegetală: bumbac,
făină) sau a pulberilor organice de origine animală (lână, oase).
Pneumoconiozele impun măsuri de profilaxie constând în găsirea de
soluţii tehnico-sanitare care să prevină formarea şi inhalarea pulberilor nocive;
măsuri medico-profilactice în cadrul cărora curele climaterice au rol profilactic.
Sunt indicate localităţile situate în regiuni de dealuri şi coline cu bioclimat sedativ-
indiferent (altitudine 200-300m ÷ 700m).
Din motivele expuse marile aglomeraţii umane şi zonele industriale sunt
arii restrictive din punct de vedere turistic.
Omul depinde încă de climat, dar în anumite proporţii, pe anumite
segmente şi la diferite scări spaţio-temporale, poate influenţa caracteristicile
acestuia în direcţia dorită.
În ultima vreme se remarcă o tendinţă de artificializare a condiţiilor
microclimatice şi topoclimatice nu numai din încăperile amenajărilor turistice ci şi
din incinta a ceea ce generic denumim staţiuni sau baze turistice.
În staţiunile turistice situate pe litoralele aride, suprafeţele acvatice şi
instalaţiile arteziene precum şi plantaţiile de arbuşti ornamentali exotici capătă o
pondere din ce în ce mai mare pentru a induce atmosferei o temperatură şi un
conţinut în vapori de apă favorabile unui confort sporit pentru organismul uman,
dat de valori adecvate ale indicelui de temperatură – umiditate. De asemenea
instalaţiile de ventilare a aerului sunt de neconceput în amenajările interioare
specifice unui turism modern.
În ariile cu un climat rece, cel puţin la nivelul interioarelor, instalaţiile
de încălzit sunt de strictă necesitate pentru menţinerea unui microclimat plăcut.
Omul a găsit modalităţi multiple de a corija neajunsurile climatice
ridicate momentan în calea activităţilor turistice de variabilitatea factorilor şi
elementelor climatice. Producerea zăpezii artificiale şi împrăştierea ei pe pârtii, a
gheţii artificiale sunt doar două exemple în această direcţie.
Circulaţia turistică influenţează climatul prin noxele degajate, dar
depinde încă în bună măsură de manifestările meteo-climatice. Pentru a ajunge în
diferite locuri turistul străbate mari distanţe pe calea aerului, apei sau terestră.
Pentru transporturile aeriene probleme serioase sunt ridicate de:

67
- turbulenţele atmosferice manifestate la trecerea unor cicloni tropicali,
extratropicali, a fronturilor atmosferice reci,
- de fenomenele orajoase, grindină, givraj,
- iar la aterizare de producerea fenomenelor de polei, ceaţă sau de
căderile masive de zăpadă. Din aceste cauze, de multe ori: destinaţia de zbor a
multor aeronave este schimbată, iar în situaţii mai grave zborul acestora este anulat.
Astfel, de multe ori sejururi ce se arătau promiţătoare, sunt anulate sau îngreunate
de capriciile factorului climatic.
Pe calea apelor, croazierele sunt cel mai reprezentativ exponent al
activităţilor turistice de lux, furtunile generate de ciclonii tropicali şi extratropicali
fiind manifestările meteo - climatice cu cel mai însemnat impact negativ.
Pentru transporturile terestre climatul joacă un rol restrictiv mai ales în
zonele cu trăsături climatice excesive cum ar fi cele deşertice, subpolare, temperat-
continentale sau înalte-alpine. În zonele deşertice aride furtunile de praf şi nisip
acoperă frecvent căile de comunicaţii terestre. În zonele temperat continentale şi
subpolare elementele şi fenomenele climatice ridică probleme mai ales în semestrul
rece al anului prin: temperaturile foarte scăzute, valurile de ger, inversiunile
termice, căderile masive de zăpadă, viscol, depunerile solide sub formă de chiciură
şi de polei, frecvenţa ridicată a fenomenului de ceaţă etc. În zonele montane
accesul mijloacelor de transport este restricţionat în perioada rece a anului de
temperaturile foarte reduse, căderi masive de zăpadă, vânt şi viscol, avalanşe, polei,
nebulozitate accentuată. Un exemplu elocvent este Transfăgărăşanul care atrage în
semestrul cald al anului numeroşi turişti, se închide, nefiind practicabil în perioada
rece a anului, datorită condiţiilor meteorologice nefavorabile (polei, căderi masive
de zăpadă, căderi de pietre sub impulsul gelifracţiei, pericolul producerii
avalanşelor etc.). Pentru acest obiectiv turistic activităţile au un caracter sezonier,
impus de factorul meteo - climatic.
Factorul antropic, confortul climatic şi turismul. Avantajele climatice
sunt totdeauna apreciate de turişti, chiar dacă depinde şi de gust, turismul
contemporan fiind sensibil la constrângerile climatice. În repartiţia spaţială a
turismului mondial climatul şi localizarea geografică sunt factorii determinanţi.
Pentru turismul balnear este foarte utilizată noţiunea de confort climatic.
Frecvent utilizat pentru a clasifica staţiunile costiere este şi indicele de
confort balneo-heliotropic, care reprezintă diferenţa între temperatura aerului pe
plajă şi temperatura apei. O diferenţă termică mare poate provoca disconfort, mai
ales în prezenţa unor curenţi reci, confortul fiind mai ridicat acolo unde diferenţa
este minimă. Cele mai bune condiţii de confort balneo-heliotropic din Europa le
oferă sud-vestul Mediteranei (Costa del Sol) şi unele insule din estul acesteia

68
(Creta, Cipru, Ciclade). Litoralul vestic al Mării Negre, deşi situat într-o poziţie
continentală mai nordică, oferă un confort mai ridicat decât unele sectoare
mediteraneene.
Dependent ca activitate economică de artificializarea existenţei umane,
turismul întreţine cu elementele şi fenomenele climatice relaţii ambigui. Zăpada
abundentă poate bloca circulaţia şi necesită eforturi costisitoare pentru fluidizarea
traficului, dar în acelaşi timp garantează calitatea actului turistic în cazul sporturilor
de iarnă. Căldurile persistente sunt dezirabile din punct de vedere turistic pentru
reuşita unui sejur heliotropic dar, devin o piedică în calea turismului montan în
sezonul estival, unde turistul caută tocmai opusul acestora, adică răcoarea. Seceta
nu este pentru regiunile turistice, un fenomen negativ aşa cum este pentru
societăţile agricole tradiţionale în sezonul estival când aprovizionarea cu apă
devine dificilă.
Turistul este dependent în mare măsură de clişeele publicitare care
promit un maxim de confort climatic. Turistul însă, poate avea parte pe perioada
sejurului său, de stări de vreme situate la polul opus celor din spoturile publicitare.
În multe situaţii aşteptările turistului sunt înşelate. Predicţia unor fenomene
indezirabile din punct de vedere turistic este imposibilă şi nimeni nu poate garanta
turistului un confort climatic deplin.
Dorinţa de control a climatului determină, de altfel, artificializarea
infrastructurii turistice (instalaţii de climatizare, instalaţii de producere a zăpezii,
plantarea unor arbori exotici pentru crearea unei imagini atractive şi a unui
microclimat favorabil etc.), care necesită investiţii extrem de costisitoare. Sumele
cheltuite pentru înlăturarea „disconfortului” climatic au devenit enorme în
societăţile dezvoltate care nu mai pot tolera nici un „exces” de genul unui strat
subţire de polei sau a unei zăpezi superficiale. Cu atât mai mult, climatul devine
important acolo unde se manifestă prin fenomene de categoria riscurilor şi
hazardelor naturale (uragane, inundaţii) a căror periodicitate nu poate fi prevăzută
cu exactitate. În acest mod, este obligatorie protecţia şi asigurarea infrastructurii
turistice împotriva acestor dezlănţuiri „necontrolate” ale naturii.

69
II. IMPORTANŢA COMPLEXULUI ELEMENTELOR ŞI
FENOMENELOR CLIMATICE PENTRU ORGANISMUL UMAN ŞI
ACTIVITĂŢILE TURISTICE

Turistul petrece de cele multe ori o bună partea sejurului în mijlocul


naturii, în aer liber sub influenţa directă a elementelor şi fenomenelor climatice cu
care poate întreţine relaţii complexe, adeseori contradictorii şi multivalente.
Mecanismele de reglare fiziologică a organismului uman sunt
determinate în mare măsură de componentele şi proprietăţile caracteristice ale
atmosferei terestre: temperatura aerului, umiditatea atmosferică, presiunea
atmosferică, viteza vântului, compoziţie chimică, grad de electricitate etc.
Acestea au capacitatea de a declanşa reacţii care favorizează adaptarea
dinamică a întregului sistem fiziologic, în aşa fel încât nivelul său funcţional să
se menţină în parametri optimi. Sunt însă situaţii în care intensitatea solicitărilor
atmosferice depăşeşte limitele potenţialului fiziologic de adaptare, modificând
echilibrul său intern, intrându-se astfel în sfera patologicului. Pragul de intrare în
„starea critică” este diferit pentru fiecare individ şi populaţie, în funcţie de
gradul de adaptare anterioară la condiţii meteorologice de stres.
Din cauza inexistenţei unui climat ideal, omul modern trebuie să
conştientizeze dimensiunea sa biometeorologică şi să adopte comportamente
voluntare care să-i asigure protecţia fiziologică necesară. Omul este o fiinţă
meteorosensibilă şi trebuie să ia în considerare factorii meteorologici sau
microclimatici în care îşi desfăşoară activitatea, pentru a putea preveni
eventualele situaţii de risc, ce pot să-i afecteze sănătatea, productivitatea şi
creativitatea.
Oamenii tineri, sănătoşi şi mai ales antrenaţi, suportă mai uşor
manifestările climatice care ies din tiparul de ,,normal”. Persoanele cu diferite
afecţiuni, vârstnici, a căror termoreglare este scăzută, copii mici, a căror
termoreglare este încă insuficient consolidată sunt mai sensibili la variaţiile vremii.
În raport de relaţiile stabilite între organismul uman şi vreme identificăm patru
categorii de persoane:
- vagotonicii - sensibili la masele de aer rece şi la fronturile reci,
- simpaticotonicii - sensibili la masele de aer calde şi la fronturile calde
şi,
- amfotonii - sensibili la orice tip de variaţie atmosferică,
- insensibilii care suportă uşor variaţiile de vreme.

70
II.1. Temperatura aerului

II. 1 a.Temperatura aerului şi organismul uman

Este elementul climatic principal care influenţează starea organismului


uman.
Datorită homeotermiei, temperatura organismului uman sănătos se
modifică numai în limite reduse, dictate de bioritmul zilnic sau anual.
Producţia normală de căldură, numită rata metabolismului bazal,
depinde de numeroşi factori personali (suprafaţa corpului, vârsta, starea de
sănătate, activitatea glandelor cu secreţie internă, de secreţia de adrenalină66, de
activitatea musculară), dar şi de factori exteriori: temperatura mediului,
îmbrăcăminte sau hrană (Tromp, 1974, Teodoreanu, 2002).
Temperatura internă normală a corpului uman (temperatura centrală)
este de 37 C cu mici diferenţe după tehnica de măsurare. T0 măsurată sublingual
0

este cu 0,20-0,40C mai mare decât cea măsurată intrarectal. Acesta pierde în medie
o cantitate de căldură echivalentă cu cea produsă prin procesele metabolice din
organism.
Temperatura cutanată reprezintă valoarea termică medie a diferitelor
puncte ale tegumentelor. Aceasta este influenţată de t 0 mediului ambiant fiind egală
cu 36,20. La nivelul pielii există diferenţe regionale de 10. Astfel, la nivelul frunţii,
palmelor, regiunii lombare şi inghinale valoarea temperaturii cutanate este de 35,50,
în regiunea toracală inferioară, flancuri, faţa internă a braţelor, coapselor de 33,50-
35,50, în partea dorsală a mâinilor şi picioarelor, partea anterioară a toracelui, faţa
externă a membrelor, genunchii, scrotul au valori sub 33,50, iar la nivelul halucelui
(degetul mare la picior) t 0 poate fi de 250-240. T0C cutanată are un rol primordial în
declanşarea mecanismelor de termoreglare.
În mod normal, organismul uman deţine un sistem propriu de reglare
termică ce îi permite menţinerea unei temperaturi interne constante (370C ±
0,50). Mecanismul de termoreglare funcţionează pe principiul termostatului,
controlând permanent abaterile temperaturii interne faţă de pragul fiziologic de
referinţă: 370C în zona centrală internă şi 350C în zona periferică cutanată (S.
Ciulache şi Nicoleta Ionac, 1998).
Deşi organismul uman are un caracter homeoterm, temperatura
mediului exterior are un rol deosebit de important asupra potenţialului său

66
Adrenalină - Hormon produs de glandele suprarenale sau fabricat pe cale sintetică utilizat ca medicament datorită
proprietăților vasoconstrictoare și stimulatoare ale mușchiului cardiac; epinefrină - http://dexonline.ro
71
energetic, dezvoltat prin arderile metabolice. Intensitatea acestuia creşte la
temperaturi peste pragul de confort termic (22,5 0C) şi scade sub această valoare.
Temperatura percepută în realitate de organismul uman se numeşte
temperatură efectivă - TEE, cu ajutorul ei determinându-se starea termică a
indivizilor. Pentru realizarea acesteia este absolut obligatorie stabilirea pragului
fiziologic de confort termic, în raport de care se calculează limitele de variaţie ale
temperaturii efective.
S-a stabilit că pragul de confort termic este cuprins între 14,5 şi
15,5 TEE, ce corespunde valorilor de 18,5 - 19,50C şi 22,5 - 23,50C ale
0

temperaturii aerului măsurată în adăpostul meteorologic (termometrul umed şi


respectiv uscat al psihrometrului). În afara acestor valori apare starea de
disconfort (hipotermic în cazul scăderii şi hipertermic în cazul creşterii
temperaturii).
Rolul cel mai important în termoreglare îi are zona centrala
homeotermă, reprezentată prin doi centri nervoşi pereche (cald-rece) situaţi la,
nivelul hipotalamusului.
Stresul rece. În situaţia scăderii temperaturii corporale sub pragul
standard tolerat de organism (370C) se declanşează declanşează, mecanismul de
creştere a cantităţii de căldură, produsă în organism prin intensificarea arderilor
metabolice prin utilizarea proteinelor alimentare pentru termoreglarea chimică,
frison (contracţii involuntare ale muşchilor striaţi), creşterea afluxului de sânge în
piele şi ţesuturile subcutanate, creşterea secreţiilor şi încetarea transpiraţiei.
Diminuarea pierderilor de căldură în mediu se face prin: diminuarea ventilării
pulmonare, vasoconstricţie periferică, prin concentrarea sângelui, apa trecând în
ţesuturile organelor, prin veşminte calde, prin gimnastică sau prin reducerea
suprafeţei de iradiere prin ghemuirea corpului. La o temperatură interioară sub
240C, mecanismul de termoreglare încetează şi corpul începe să piardă căldură, ca
orice corp fără viaţă, până la egalarea temperaturii sale cu cea a mediului. Frigul
provoacă degerături, acroasfixie, urticarie a frigore, paralizii faciale sau radiale,
nevrite67, nevralgii68, maladii infecţioase. În cazul scăderii temperaturii aerului
la valori negative există riscul de eliberare prin respiraţie a unei cantităţi
mari de căldură care să ducă la periclitarea temperaturii interne a corpului. La
-400C, pierderea calorică a plămânilor reprezintă 1/5 din pierderea totală. In
această situaţie, orice activitate se efectuează prin creşterea volumului aerului

67
Nevrită - Stare patologică constând într-o afecțiune inflamatoare a nervilor periferici, care se manifestă prin scăderea sau
pierderea sensibilității și chiar prin paralizii parțiale - http://dexonline.ro
68
Nevralgie - Durere (acută) localizată pe traiectul unui nerv - http://dexonline.ro
72
inspirat, accelerarea ritmului respiraţiei şi implicit sporirea pierderilor calorice,
care pot duce la apariţia unor leziuni pulmonare ireversibile.
Patologia expunerii la frig. În situaţia dereglării celor două mecanisme de
termoreglare împotriva frigului (termogeneza şi izolarea termică a corpului), prin
apariţia unor deficienţe fiziologice, organismul uman este expus riscurilor termice cu
efecte patologice, uneori ireversibile, dintre care mai importante sunt
degerăturile şi hipotermia.
Degerăturile. Sunt cauzate de condensarea bruscă a vaporilor de apă
proveniţi din transpiraţia pielii şi scăderea rapidă a temperaturii suprafeţelor expuse
gerului. Ele apar în cazul neprotejării segmentelor corporale cele mai expuse
frigului şi gerului: extremităţile membrelor superioare şi inferioare, ale feţei şi
capului (în special urechi). Cazuri de degerături sunt foarte frecvente în timpul
ascensiunilor şi escaladărilor în zona înaltă montană, mai ales în urma unor accidente,
dar pot apărea şi în zonele geografice joase cu geruri excesive (ex. Siberia, Alaska,
zonele arctice şi antarctice). Ele se pot vindeca medical, iar în cazuri extreme se
recurge la amputarea segmentelor afectate.
Hipotermia. Apare datorită expunerii prelungite la temperaturi scăzute
şi reprezintă dereglarea progresivă a bilanţului termic al organismului până în
stadiul letal. Scăderea temperaturii corpului sub 370C (pragul intern minim admis)
provoacă la început, frisoane care devin tot mai violente pe măsura coborârii
temperaturii, scăderea voinţei de a trăi şi în final, starea de epuizare fizică,
manifestată printr-un somn letargic.
Pierderea cunoştinţei se instalează la o temperatură internă sub 31 0C,
iar rigiditatea musculară intervine sub 30 0C. Prin acumularea dioxidului de
carbon în sânge, aceste stări patologice sunt urmate de dereglări ale ritmului de
funcţionare a inimii şi moartea clinică prin stop cardiac, la o temperatură internă
sub 240C.
Stresul cald. La temperaturi mari ale aerului se produce pierderea de
căldură. Dacă temperatura internă creşte peste valoarea medie admisă (maxima
fiind de 40 - 41,50C), intră în funcţiune mecanismul de termoliză concretizat
prin: conducţie, convecţie (cca. 15% din totalul pierderii de căldură), radiaţie (60%
din pierderea de căldură), evaporarea la nivelul pielii – transpiraţie - cca. 25% din
pierderea totală de căldură. Se realizează vasodilataţie cutanată, creşte volumul de
sânge din corp prin trecerea în vase a lichidelor din ţesuturile diferitelor organe.
Transpiraţia antrenează însă un dezechilibru hidromineral şi creşterea mişcărilor
respiratorii. În cazul pierderilor externe de căldură prin respiraţie, aparatul
respirator, îşi accelerează ritmul de funcţionare, eliberând o cantitate de
căldură tot mai mare.

73
Patologia stărilor de vreme hipertermice. Sensibilitatea
organismului la căldură depinde de: vârstă şi sex, îmbrăcăminte şi nutriţie, starea de
sănătate şi antrenament, felul activităţii. Expunerea organismului la căldură este
dificil de suportat la: variaţiile bruşte de temperatură şi în cazul perioadelor
caniculare cu t > 350C.
Sunt determinate de durata expunerii la căldură excesivă şi depind
de gradientul schimbului caloric dintre organism şi mediul înconjurător.
Principalele forme de manifestare sunt: sincopa de căldură, deshidratarea
excesivă şi şocul de căldură.
Sincopa de căldură. Reprezintă o formă uşoară a expunerii la
temperaturi foarte ridicate. Este manifestată prin stare de rău a organismului,
însoţită de ameţeli, greţuri şi leşin. Se remediază prin transportarea individului
într-un mediu cu temperatură mai scăzută, constantă şi ingerarea de lichide la
temperatura camerei.
Deshidratarea excesivă. Prezintă semne clinice progresive, în funcţie
de gradul de pierdere a apei din corp. Aceste manifestări se produc începând de la o
valoare a deshidratării de 2%, care este în general suportată de organism, existând
însă, senzaţia de sete continuă. Aspectele mai grave apar după depăşirea acestei
valori. Astfel, la 4% deshidratare se instalează oboseala accentuată, manifestată
prin iritabilitate emoţională, apatie sau agresivitate. Creşterea procentului de
pierdere în greutate prin deshidratare la 6% determină apariţia senzaţiei de epuizare
fiziologică, iar la 8% se produc deja confuzii mentale. Pragul fiziologic maxim
admis este de 15%. El provoacă moartea, în condiţiile lipsei totale a apei, acest
prag este atins după 10 zile în regiunile temperate şi 15 ore în cele deşertice. În
cazul pierderilor minerale excesive din timpul transpiraţiei se produce sindromul de
declorurare (dezechilibru hidrosalin), manifestat la început prin contracţii
musculare şi vărsături. Efecte lui negative pot fi reversibile dacă se reface fondul
mineralo-hidric al organismului, prin aport suplimentar de lichide (4 - 8l/zi) în
asociaţie cu săruri de Na, K, Ca, Mg. În caz contrar se produce intensificarea
ritmului vărsăturilor, scăderea apetitului, pierderea în greutate şi în final moartea.
Şocul de căldură. Se numeşte şi hipertermie. El se instalează
atunci când organismul uman nu mai este capabil să-şi menţină echilibrul
caloric, din cauza creşterii excesive a temperaturii aerului. El provoacă
dereglarea sistemelor fiziologice de control termic şi determină creşterea
exagerată a temperaturii interne. Pierderile calorice prin evaporaţie la suprafaţa
pielii sunt sistate. Intervine starea de inconştienţă, iar în lipsa unor măsuri
urgente de răcire a corpului (împachetări cu prosoape ude, băi şi lichide reci)

74
temperatura sa internă poate creşte până la valoarea letală (420C), intervenind
moartea.
Un algoritm al panopliei de procese şi reacţii care se produc în
organismul uman pe fondul temperaturilor foarte ridicate poate fi rezumat în felul
următor:
1. la o temperatură peste 30 - 330C se declanşează stresul la căldură la
care organismul reacţionează prin mecanisme de pierdere a căldurii suplimentare
(conducţie, convecţie, radiaţie, evaporaţia apei, transpiraţie) acompaniate de
pierdere de sare, oligoelemente, vitaminele B, C, apă, instalarea obosealii, scăderea
capacităţii de concentrare;
2. dacă stresul la căldură durează, transpiraţia se reduce, temperatura
pielii creşte din nou, temperatura internă a corpului creşte şi apar următoarele
efecte: hipotensiune, tahicardie, tahipnee (accelerarea rapidă a respiraţiei), dispnee
(respiraţie grea, senzaţie de lipsă de aer), edeme de căldură, crampe, parestezii
(amorţeli în mâini şi picioare), congestie, sincopă calorică, cefalee, vertij69,
deshidratare excesivă, creşterea concentraţiei urinii şi în final şoc caloric.
Temperatura ridicată asociată cu o expunerea îndelungată la radiaţia
solară directă generează: insolaţie, cefalee, greaţă, dispnee, eritem, fotooftalmie,
cataractă, şoc caloric, melanopatii (cancer al pielii, metastaze).
Expunerea la căldură favorizează accentuarea manifestărilor
cardiovasculare, hipertiroidia, toxiinfecţiile alimentare, colicile renale litiazice,
sterilitatea.
Toate aceste aspecte trebuie cunoscute de turişti şi mai ales de cei cu
anumite probleme de sănătate.

II. 1b. Rolul temperaturii aerului transpus în plan turistic

Temperatura aerului este cel mai adesea elementul meteo-climatic


decisiv, turistul preferând un climat călduros, garant al unei vacanţe reuşite. Pentru
zona montană turistul preferă în schimb un climat răcoros.
În ecuaţia microclimatului sau topoclimatului unei arii elementul
temperatură interesează nu numai prin prisma valorilor sale medii ci şi a variaţiilor
extreme în corelaţie cu celelalte elemente şi fenomene ce compun matricea
climatică a respectivei locaţii.
Valorile ridicate ale duratei de strălucire a Soarelui şi reduse ale
nebulozităţii, deci mari ale fracţiei de insolaţie în corelaţie cu temperaturile ridicate
sunt indispensabile pentru cura heliomarină. Un climat cald şi însorit justifică prin
69
Vertij - Amețeală - http://dexonline.ro
75
el însuşi prezenţa unor importante centre turistice, căldura şi Soarele fiind nelipsite
din spoturile publicitare. În prezent insulele calde, cu vară permanentă (Canare,
Madeira, Bermude, Tahiti, Fiji, Seychelles, Maldive) atrag numeroşi turişti din
zonele geografice care au un sezon rece.
În percepţia şi imaginea climatică a unui anumit spaţiu un loc aparte îl
ocupă diada temperatură ridicată – durata mare de strălucire a Soarelui. Percepţia şi
imaginea climatică joacă un rol principal în atracţia turistică. În Europa, poziţia
meridională este extrem de mult valorizată nu numai la nivel continental unde
litoralul mediteranean prezintă cel mai ridicat confort termic necesar unui turism
balnear estival, ci la nivel local.
Cu cât diferenţierile termice de la vară la iarnă sunt mai mari şi cu cât
temperaturile iernii sunt mai reduse importanţa elementului temperatură pentru
sezonul estival devine mai pregnantă. Pentru locuitorii unei ţări ca Federaţia Rusă
unde iernile sunt lungi şi geroase iar verile sunt calde şi adeseori caniculare,
petrecerea unui sejur estival pe litoralul nordic al Mării Negre (la Ialta sau Soci)
sau a altor mări mai sudice, unde temperatura aerului şi a apei, durata de strălucire
a Soarelui şi manifestarea brizelor ating un optim în ceea ce priveşte confortul
bioclimatic, nu este un fapt auxiliar existenţei ci aproape un nou mod de viaţă.
Amplitudinile termice mari vară - iarnă, nu sunt benefice în general
activităţilor turistice, însă cele diurne cu valori ridicate au un impact cu adevărat
negativ. Variaţiile termice cotidiene nu trebuie neglijate în cazul unor regiuni
precum este Egiptul unde vara pe timp de zi temperatura poate urca la umbră, în
aer, la mai mult de 400C, pe sol la mai mult de 700C, iar noaptea coboară la valori
sub 00C. Zilele caniculare şi nopţile îngheţate supun organismul uman unor şocuri
termice sau cel puţin unui disconfort termic. Variaţiile termice mari de la zi la
noapte sunt o problemă serioasă cu care se confruntă turiştii ajunşi în toate locaţiile
turistice situate în ariile tropicale sau subtropicale continentale.
Uneori chiar dacă temperatura este un element ce ridică potenţialul
climatic al unei zone, altele i-l diminuează. Spre exemplu în Patagonia iernile sunt
relativ clemente din punct de vedere termic datorită apropierii oceanului, dar sunt
pe de altă parte marcate de puternice furtuni.
Caracterul termic al curenţilor oceanici poate influenţa activităţile
turistice. Curenţii marini reci dau o altă imagine climatică unor regiuni, impunând
amenajări specifice. Spre exemplu curentul rece al Canarelor impune prezenţa
obligatorie a piscinelor în spatele plajelor.
Scăderea temperaturii aerului conform gradientului termic vertical
mediu cu 0,650C la 100m altitudine contribuie pe de o parte la situarea îndelungată
sau permanentă a culmilor şi vârfurilor montane sub pragul termic de 00C, o primă

76
condiţie a posibilităţii formării temporare sau permanente a stratului de zăpadă
căutat şi valorificat de practicanţii sporturilor albe dar şi de turiştii obişnuiţi.
Culmile montane răcoroase ale Alpilor, Pirineilor, Carpaţilor, Balcanilor etc. sunt
vizitate frecvent de locuitorii zonelor joase, intens urbanizate şi industrializate din
preajmă, care caută în sezonul estival să evadeze cel puţin la sfârşit de săptămână
din zăpuşeala şi canicula în care sunt cuprinse acestea.
În turism contează mult şi combinaţiile dintre variaţiile termice
cotidiene şi nivelul umidităţii atmosferei care pot influenţa confortul turistic. Un
climat cu variaţii termice mari, dar uscat, va fi preferat întotdeauna unuia cu
temperaturi constante, dar cu o umiditate excesivă, insuportabilă pentru cei
neobişnuiţi. De aceea în regiunile ecuatoriale, sau o parte a acelora cu climat
musonic, pe lângă alţi factori şi cel climatic impietează turismul.
Combinaţia dintre elementul temperatură şi elementul precipitaţii este
de asemenea foarte importantă în turism.

II. 2. Umiditatea aerului şi organismul uman

Pentru organismul uman senzaţia de confort se manifestă la valori ale


umidităţii relative cuprinse între 40 - 65%.
Umiditatea atmosferică mare (întreţinută de stări de vreme ploioase)
influenţează organismul uman prin încetinirea evaporaţiei pulmonare şi cutanate.
Complexul biometeorologic umiditate – temperatură la determinat pe Licht în 1964
să vorbească de umezeala psihologică, care este mai greu de suportat pe măsură ce
temperatura aerului se bate tot mai mult de la medie în registrul valorilor pozitive
sau negative.
În condiţii de umiditate mare şi temperatură scăzută răcirea
organismului este mai puternică şi efectele negative mai rapide, la o expunere
îndelungată, îmbrăcăminte prea puţin termoizolatoare, alimentaţie redusă sub
aspect caloric. Simptomele meteoropatologice sunt mai vizibile la pacienţii
reumatici. Umezeala rece este admisă ca o cauză a durerilor reumatice, însă, în
realitate, aceste dureri sunt mai degrabă un răspuns la schimbările complexe de
vreme. Complexul meteorologic umiditate mare – temperatură scăzută contribuie la
agravarea crizelor la astmatici. Acelaşi complex contribuie la nivelul pielii la
creşterea capacităţii de a absorbi vapori de apă şi la creşterea conductivităţii
termice. Hainele uscate se umezesc în timp, accentuând senzaţia dedisconfort
termic. Creşterea umidităţii în pereţii clădirilor (după ploi prelungite însoţite de
manifestări ale vântului) determină în locuinţe un microclimat inconfortabil
datorită pierderilor mari de căldură.

77
În condiţii de umiditate mare şi temperatură ridicată, se manifestă
senzaţia de inconfort termic (de zăpuşeală), cu efecte patologice mai ales la
persoanele supraponderale. Valoarea crescută a umidităţii aerului asociată
temperaturii ridicate a aerului favorizează: hipertermia, infecţiile, dermatozele şi
bolile reumatismale. Umezeala caldă favorizează proliferare insectelor, vectori ai
paraziţilor şi microbilor, fapt care explică recrudescenţe bolilor infecţioase din
ţările tropicale.
Umiditatea mare, caldă sau rece, întreţine ,,aerosoli microbieni” (Licht,
1964, citat de Teodoreanu, 2002), cu putere de răspândire şi penetrare respiratorie
mai mare ca a aerosolilor uscaţi, care sunt responsabili de genererea unor maladii
virotice contagioase, în primul rând a gripei.
Umiditatea scăzută a aerului are printre efecte: perturbarea echilibrului
hidric al organismului soldată cu o senzaţie neplăcută la nivelul tegumentului şi
mucoaselor sau deshidratarea accentuată de căldură care este mai bine tolerată la
tineri decât umiditatea crescută, la aceeaşi temperatură.

II. 3. Nebulozitatea atmosferică, durata de strălucire a Soarelui. Rolul


bioclimatic şi turistic

Nebulozitatea atmosferică se constituie ca un ecran în calea fluxului


radiativ solar, având un rol bioclimatic important prin reducerea valorică sau
amputarea componentei directe a radiaţiei, prin modificarea parametrilor bilanţului
radiativ al complexului Pământ-atmosferă şi prin influenţa pe care o are asupra
componentei higrice a mediului aerian.
Soarele este de regulă un factor bioclimatic benefic. Partea vizibilă a
spectrului (radiaţia directă), prin lumina zilei are o influenţă pozitivă stimulând
hipotalamusul şi glandele cu secreţie internă (mai ales hipofiza). Radiaţiile
infraroşii au un efect caloric impunând modificări în reglarea termică prin
vasodilataţie, sudoraţie etc. Radiaţiile UV au efecte biologice şi chimice la nivelul
pielii, în metabolismul mineral (în special al calciului).
Razele solare în exces şi expunerea îndelungată la acestea au şi efecte
negative asupra omului soldate cu insolaţie, cefalee70, greaţă, dispnee71, eritem,
fotooftalmie, melanopatii, modificări ale tensiunii sângelui, agravarea unor
afecţiuni existente deja (dureri reumatismale, tulburări hepatice şi digestive,
accidente cerebrale, de miocard, leziuni pulmonare, meningită tuberculoasă etc.).

70
Cefalee, – Durere de cap difuză sau localizată, continuă sau intermitentă, care însoţeşte unele boli – conform DEX, 1984
71
Dispnee – Greutate în respiraţie datorată unor boli ale inimii, respiratorii etc.; năduf – conform DEX, 1984
78
Lipsa luminii produce rahitism72, maladii infecţioase şi tuberculoză.
O durată îndelungată de strălucire a Soarelui duce la valori mari ale
radiaţiei solare care poate fi nocivă pentru organismul uman. În acelaşi timp,
nebulozitatea persistentă şi valorile mari ale acesteia conduc la efecte negative
asupra metabolismului şi sistemului nervos.

II. 4. Precipitaţiile atmosferice şi organismul uman. Rolul precipitaţiilor


atmosferice transpus în plan turistic

Pentru organismul uman precipitaţiile atmosferice nu ridică o problemă


deosebită nici măcar atunci când ne referim la ploile acide. În cazul în care
precipitarea întrerupe perioade caniculare, precipitaţiile atmosferice crează o
senzaţie de confort pentru om. Ploaia şi ninsoarea spală şi purifică atmosfera
poluată chimic şi biologic (microbian), antrenând şi transportând poluanţii
atmosferici în sol, ape de suprafaţă şi ape subterane (ce apar la zi sub formă de
izvoare sau sunt interceptate în puţuri). În anumite situaţii (căderi de grindină, ploi
torenţiale reci de vară, depuneri consistente de polei etc.) precipitaţiile atmosferice
pot genera situaţii de discomfort. Ploaia şi zăpada pot determina la persoanele sau
la pacienţii mai sensibili stări psihice inconfortabile (Spillman, cf. Piery, 1934,
citaţi de Teodoreanu, 2002). Stratul de zăpadă are rol estetico-peisagistic tonifiant
pentru sistemul nervos, fiind un component al mediului ce favorizează sporturile de
iarnă, iar prin intermediul acestora antrenarea şi călirea termică a organismului
uman. Prezenţa pe sol a stratului de zăpadă şi stările de vreme bună (calmă şi
însorită) favorizează aeroterapia asociată uneori cu helioterapia.
Pentru activităţile din turism, de regulă, ariile geografice cu o
pluviozitate excedentară, umiditate atmosferică şi nebulozitate ridicată, aparţinând
climatului intertropical permanent umed, musonic sau temperat oceanic, au o
imagine climatică refractară.
Nici lipsa acută a precipitaţiilor cu naşterea acelor peisaje senile şi
dezolante de deşert, subdeşert, stepă aridă etc. nu este de preferat şi nu ajută în
conturarea unei imagini atractive din punct de vedere turistic pentru o anumită
locaţie.
Stratul de zăpadă are o importanţă turistică reală în condiţiile în care se
menţine cel puţin 4 - 5 luni pe an. Spre exemplu, pentru Alpi, versanţii cu „aur alb”
sunt o imagine nelipsită din spoturile publicitare. Pe caracteristicile nivometrice ale
stratului de zăpadă şi pe varietatea peisajelor se bazează amenajarea numeroaselor

72
Rahitism - Boală caracteristică primei copilării, provocată de lipsa vitaminei D, care produce tulburări în metabolismul
fosforului și al calciului, cu repercusiuni, în special, asupra sistemului osos - http://dexonline.ro
79
staţiuni de sporturi de iarnă alpine ce permit în ultimii ani primirea a circa 40 - 50
de milioane de turişti. Avalanşele înă crează deseori probleme majore amenajărilor
turistice punând în pericol viaţa turiştilor.

II. 5. Presiunea atmosferică şi organismul uman

Presiunea atmosferică (forţa cu care aerul apasă asupra Terrei) poate


deveni în cazul organismului uman, factor de stres fiziologic: în cazul
altitudinilor înalte şi numai pentru persoanele neaclimatizate, în cazul circulaţiei
atmosferice active, a succesiunii de fronturi atmosferice, a modificărilor rapide ale
vremii şi poate acţiona ca factor de risc patologic asupra indivizilor cu afecţiuni
cronice, în special cardiovasculare şi reumatismale. Presiunea influenţează
schimburile gazoase din sânge, ţesuturi, plămân. Scăderea presiunii atmosferice
asociată cu creşterea temperaturii se corelează cu creşterea mortalităţii.
Variaţiile mari ale presiunii atmosferice, în timp scurt induc variaţii ale
presiunii sanguine cu apariţia efectelor patologice în sistemul circulator, respirator,
endocrin, nervos.
Stresul baric de altitudine. În condiţiile ascensiunilor (mai ales rapide)
la altitudine mare, scăderea presiunii atmosferice (a presiunii parţiale a oxigenului)
va produce o stare meteoropatologică cunoscută sub denumirea ,,rău de munte”
acompaniată de: variaţii ale presiunii sanguine, ale ritmului cardiac, ale
metabolismului colesterolului şi glicemiei, modificări în activitatea sistemului
nervos şi a celui respirator.
Primele modificări funcţionale apar în organismul sănătos, neaclimatizat,
începând de la altitudinea de 1000m, de unde presiunea aerului scade relativ
constant, cu un gradient mediu vertical de 1mm Hg/10m înălţime. Gradientul vertical al
scăderii presiunii se reduce brusc la valoarea de 0,64, la peste 2000m altitudine,
moment în care organismul uman începe să manifeste semne clinice vizibile. Starea
de sănătate a individului se înrăutăţeşte progresiv, prin scăderea treptată a capacităţii
de efort fizic în mediu natural, fără aport suplimentar de oxigen.
Limita maximă altitudinală a efortului fizic este considerată între 4500m
şi 6000m, în cazul ascensiunilor rapide (cu avionul) şi 6500 - 7000m în cazul
ascensiunilor lente. La aceste valori altitudinale, capacitatea de efort a organismului
este complet anulată datorită lipsei acute de oxigen (hipoxie). La peste 7000m
înălţime, starea fiziologică generală a organismului se deteriorează ireversibil,
supravieţuirea realizându-se numai prin aport artificial de oxigen, chiar şi în repaus
fizic.

80
Gradul de adaptare şi rezistenţă umană la variaţiile altitudinale de presiune
atmosferică depind nu numai de condiţiile ambientale, ci şi de particularităţile şi
performanţele individuale (vârsta, antrenamentul sportiv, stadiul de aclimatizare,
intensitatea efortului depus, viteza ascensiunii montane etc.).
Presiunea scăzută în faza iniţială determină: creşterea volumului
respirator, bradicardie, simpaticotonie şi hiperglicemie. În faza tardivă provoacă:
tahicardie, creşterea debitului cardiac, hipoglicemie, stimularea secreţiei de
corticoizi. La populaţia adaptată se produc poliglobulie (creşterea anormală a
numărului de globule roşii în sânge manifestată prin roşeaţa pielii), modificări
endocrine şi respiratorii.
Presiunea atmosferică scăzută favorizează afecţiunile respiratorii,
accentuează manifestărilor astmatice, determină aritmii, agravează hipertensiunea
arteriale, determină creşterea incidenţei infarctului miocardic, creşte incidenţa
colicilor nefritice, ameliorează tulburările psihice la basedowieni (bolnavi de
tiroidă).
Scăderile semnificative ale presiunii atmosferice sunt corelate cu
hemoptizii (expectoraţii cu sânge), hemoragii digestive la ulceroşi, creşterea
mortalităţii.
Efecte patologice ale hipoxiei (lipsei de aer). Hipoxia afectează sistemul
nervos, aparatul respirator şi cardiovascular. Efectele patologice sunt din ce în ce mai
puternice, în funcţie de altitudine şi de timpul de expunere a persoanelor.
Sistemul nervos. Este primul afectat, în condiţii de hipoxie datorată
expunerii prelungite la altitudini mari. El începe să prezinte simptome de
disfuncţionalitate fiziologică, care apar gradat şi sunt diferenţiate în funcţie de
altitudinea la care se află persoana neaclimatizată.
La altitudinea de 2000m se instalează starea de hiperexcitabilitate, cu rol
stimulativ al funcţiilor intelectuale, gândirii logice şi capacităţii de percepere
asociativă a noţiunilor, individul intră într-o stare de euforie, care îi măreşte
artificial potenţialul ştiinţifico-creativ. Până la înălţimea de 4000m,
hiperexcitabilitatea nervoasă se atenuează. Primele semne patologice ale hipoxiei
apar la altitudini mai mari de 4000m. Se produce o modificare accentuată a stării
psihice (ilaritate, euforie, veselie, logoree, stări emotive alternante de râs şi plâns,
apariţia halucinaţiilor şi ideilor fixe, agresivitate). Treptat este afectat sistemul
neuromotor prin încetinirea şi lipsa de coordonare a mişcărilor, tremurături, care
generează în continuare manifestări de tip astenic (oboseală mentală, scăderea
memoriei, diminuarea percepţiei senzoriale etc.). Degradarea accentuată şi
continuă a întregului sistem neuropsihic duce la apariţia unor stări succesive de

81
prostaţie, letargie, paralizie, comă, iar dacă lipsa oxigenului inspirat persistă,
survine moartea.
Aparatul respirator. Este supus efectului hipoxiei, din cauza scăderii
altitudinale a presiunii parţiale a oxigenului. Semnele de boală devin evidente la
altitudini de 4000 - 5000m şi se manifestă prin modificarea frecvenţei
respiraţiei externe adică, creşterea debitului respirator pe unitatea de timp.
Hiperexcitabilitatea nervoasă este o reacţie asociată cu hiperventilaţia generată de
„foamea de oxigen”. Ea se manifestă prin respiraţii adânci unice, de tipul căscat,
oftat etc., nemaiexistând cele două faze specifice - inspiraţia şi expiraţia - care
prin agravare induc o stare de somnolenţă, cu posibilitatea încetării definitive a
respiraţiei.
Aparatul cardiovascular. La altitudinile mari, hipoxia este asociată
cu hipocapnia (scăderea conţinutului şi a presiunii dioxidului de carbon din
sânge). Modificările respiratorii produse la altitudini mari afectează
funcţionalitatea aparatului cardiovascular. Răspunsul său negativ este în
relaţie directă cu rapiditatea creşterii altitudinii şi a vitezei ascensionale.
Scăderea presiunii din sângele arterial determină creşterea frecvenţei
cardiace, a tensiunii arteriale şi a efortului depus de inimă, concomitent cu
creşterea dimensiunilor acesteia. Cele mai afectate de aceste modificări rapide ale
funcţionării sistemului cardiovascular sunt persoanele neaclimatizate şi
neobişnuite cu ascensiunile montane. Turiştii trebuie să ţină cont de aceste
restricţii şi probleme care pot să apară în cazul ascensiunilor montane.
Presiunea atmosferică crescută agravează episoadele dureroase la
ulceroşi, creşte tensiunea arterială, ameliorează tulburările psihice la basedowieni,
scade accesele astmatice şi ameliorează durerile reumatice.
Creşterea rapidă a presiunii atmosferice măreşte incidenţa hemoragiilor
cerebrale şi creşte frecvenţa cordului pulmonar (este o formă de insuficienţă
cardiacă în care boala cauzală se află în afara structurilor inimii – în plămân).

II. 6. Vântul ca element meteo-climatic şi organismul uman

Referiri asupra acestui factor şi element climatic s-au mai făcut în Cap.
I. 2. Vântul modifică procesul de termoreglare. Prin presiunea pe care o exercită
direct asupra organismului, (la 4 m/s, pres. ≈ 2kg/m², la 7m/s ≈ 6kg/m²), stimulează
nervii cutanaţi, provoacă atacuri anginoase, având efecte negative asupra sistemului
respirator sau nervos. Vânturile locale de tip föhn sau bora au viteză mare
provocând creşterea respectiv scăderea temperaturii, scăderea umezelii aerului,
iritabilitate, oboseală, dureri de cap, hemoragii, stază venoasă, retenţie de apă,

82
dureri la cicatrice şi, în unele cazuri dereglări nervoase, sinucideri etc. Vântul
intensifică evaporarea în ambianţele calde.
Vîntul rece şi umed are efecte negative (creşte incidenţa crupului
laringian - tuse aspră, rugoasă, lătrătoare, favorizează crizele anginoase şi
extrasistole, creşte incidenţa infarctului miocardic, favorizează alergiile cutanate şi
astmul bronşic, provoacă oboseală, insomnie, depresie, anxietate, scade capacitatea
de muncă. Pentru persoanele angrenate mai ales în turismul balneoclimateric
asemenea informaţii trebuie deţinute

II. 7. Rolul fenomenelor sau manifestărilor atmosferice cu caracter special


transpus în plan turistic

Luminozitatea şi cromatica atmosferei includ în sfera lor o gamă


diversă de fenomene meteorologice şi climatice. Multe regiuni turistice precum
Toscana, Ţările de Jos, Coasta de Azur, Bretagne, Japonia, Hawaii etc. îşi
datorează ,,vocaţia turistică“ tocmai combinaţiei de culori şi luminii care creează o
imagine plastică, picturală mai ales în momentele de apus sau de răsărit ale
Soarelui. Durata luminozităţii este un parametru care, cu cât are o lungime mai
mare, cu atât este mai favorizant activităţilor din sfera turismului (zonele
temperate: sezonul estival; zonele reci: zilele şi nopţile polare). Intensitatea
luminozităţii este un parametru ce la valori mari influenţează pozitiv activităţile din
sfera turismului, dar, atunci când depăşeşte anumite praguri, poate ştirbi din
confortul bioclimatic prin acţiunea agresivă asupra ochiului uman - litoralele foarte
însorite sau în zonele montane acoperite cu zăpadă.
O atracţie deosebită, în afara apusului şi a răsăritului Soarelui, o
constituie şi alte forme de manifestare a efectelor cromatice pe care le poate căpăta
atmosfera în prezenţa unor meteori. Dintre cele mai cunoscute sunt aurorele
boreale.
Mare atracţie constituie şi eclipsele de Lună, mai ales de Soare, parţiale
şi, în special cele totale. Atât astronomii, dar şi alte diverse persoane pasionate de
aceste fenomene străbat uneori distanţe foarte mari pentru a asista în direct în
diverse locuri de pe planetă (ce permit observarea), la producerea lor. Un exempu
elocvent este şi valul oamenilor de ştiinţă şi de turişti, ce a invadat România în luna
august 1999 când s-a produs eclipsa totală de Soare. Pe data de 11 august, pe tot
teritoriul României, dar mai ales pe o bandă ce traversa sudul acesteia, s-a putut
observa până la cele mai mici detalii eclipsa totală de Soare.
Atracţie şi un spectacol deosebit oferă şi alţi meteori cum ar fi:
fenomenele de halo, gloria, focul Sf. Elm, razele crepusculare, curcubeul, mirajul

83
etc. existând zone în care acestea se produc cu predilecţie şi care atrag nu numai
oamenii din lumea ştiinţei ci şi pe cei obişnuiţi.
Norii argintii mezosferici şi cei sidefii stratosferici, în condiţiile în care
se produc, constituie uneori în momentele de după apusul şi dinainte de răsăritul
Soarelui elemente luminoase ce dau o imagine aparte bolţii cereşti.
În general fenomenele atmosferice deosebite atrag o mulţime de oameni
de ştiinţă, dar mai ales de curioşi, care încearcă să le surprindă desfăşurarea. Uneori
pasiunea unor persoane pentru astfel de fenomene este atât de mare încât fac din
observarea acestora un scop al vieţii lor. Sunt cunoscuţi mai ales în S.U.A. (dar nu
numai) aşa – numiţii ,,vânători de tornade” care se deplasează în locurile în care
aceste fenomene dinamice turbionare se produc, încercând să le filmeze cât mai
aproape, riscându-şi de multe ori viaţa pentru a surprinde cât mai multe detalii.

84
III. Indicii bioclimatici, climato-turistici şi climatici

III.a. Indicii bioclimatici

Indicii care fac parte din această categorie iau în calcul modul de reacţie
al organismului uman ca urmare a acţiunii combinate a diferitelor elemente şi
fenomene meteorologice şi nu intensitatea sau durata acestora în sine. De aceea,
pentru calcularea unor astfel de indici este nevoie de parametri ai mai multor
fenomene şi elemente meteorologice.
TEE – temperatura efectiv-echivalentă. TEE este un indicator
bioclimatic care reprezintă temperatura efectiv resimţită de corpul uman în diferite
condiţii de mediu climatic. Poate fi urmărit cu bune rezultate în perioada caldă a
anului (sezonul cald), exprimând relaţia [1] dată de temperatura aerului la
termometrul uscat – t(0C), viteza vântului – v(m/s) şi umiditatea relativă f(%), în
conformitate cu formula Missenard, 1937 (Krawczyk, 1975; Teodoreanu 2003,
2007).

[1]

Confortul termic este dat de un interval îngust cuprins între 16,90 şi


20,80TEE, în cazul în care în condiţii normale, cu o vestimentaţie relaxantă, al cărei
albedo este unul mediu, într-o poziţie de repaus, organismul nu înregistrează
pierderi sau câştiguri semnificative de căldură. Sub, sau peste acest interval,
organismul are senzaţia de frig sau căldură, fapt ce aduce modificări metabolice, în
scopul de a menţine temperatura corporală internă (homeostazia termică) constantă.
Intervalele de confort termic variază pe glob în limite largi în funcţie de latitudine
şi rasa umană (14,4-20,60TEE – Marea Britanie; 16,7-21,80TEE – regiunea
Yakovenko din Federaţia Rusă; 18-220TEE – S.U.A.; 23,3 -29,40TEE – ţările
tropicale – Teodoreanu, Bunescu, 2007).
N. Z. Mihailov (Baibakova ş.a., 1964, cf. Teodoreanu, 2002), clasifică
băile de aer în funcţie de TEE, după cum urmează:
- băi de aer rece 1 – 8,90TEE,
85
- băi de aer rece moderat 9 – 16,80TEE,
- băi de aer confortabile 16,9 – 20,80TEE,
- băi de aer moderat cald 20,9 – 22,90TEE,
- băi de aer cald 23 – 270TEE,
- băi de aer foarte cald > 270TEE.
ITU – Indicele de temperatură – umezeală. Există două metode de
calcul a acestui indice şi de exprimare a lui: „adimensional”, „în unităţi”, sau
calibrat pe scala temperaturii, adică în „grade C”. Valorile semnificative, încep de
la pragul în care disconfortul este mare (80 de unităţi, respectiv 400C).
Parametrii meteorologici necesari pentru a calcula indicele de confort
termic (ITU) exprimat atât în unităţi, cât şi cel calibrat în grade sunt temperatura
aerului la 2m şi umezeala relativă.
Indicele de temperatură umezeală exprimat în unităţi recomandat de O.
M. M. (Dragotă, 2003, Marinică 2006, Teodoreanu şi Bunescu, 2007) se obţine
utilizând formula [2]:

[2],
ITU = (T x 1,8 + 32) – (0,55 – 0,0055 x U) [(T x 1,8 + 32) – 58)]
în care:

T = temperatura aerului (°C) la înălţimea adăpostului meteorologic


(2m);
U = umiditatea relativă (%) la acelaşi nivel.
Confortul sau disconfortul termic este apreciat în conformitate cu
valorile din următoarea scală: ITU ≤ 65 unităţi indică starea de confort; 66 ≤ ITU
≥79 unităţi indică starea de alertă; ITU ≥80 unităţi starea de disconfort.
Utilizând datele de temperatură, viteză a vântului, tensiune a vaporilor
de apă, formulele lui Beçancenot (1974), Siple şi Passel (1945), clasificarea lui
Becancenot (1974) se pot calcula valorile indicilor bioclimatici principali: puterea
de răcire a vântului – P, temperatura echivalentă puterii de răcire a vântului – Tpr,
derivaţi (indicele de stres cutanat), asociaţi (indicele de stres pulmonar) şi de
sinteză (indicele de stres total şi gradul de stimulare al climatului). Evoluţia lor
temporară permit dentificarea perioadelor din an şi din zi când pragurile critice ale
acestor indicatori sunt depăşite. De asemenea pot fi identificate şi ariile în care
complexul temperatură-viteză a vântului-vapori de apă conţinuţi poate ridica
probleme de disconfort organismului uman.
Puterea de răcire a vântului (indicele de stres cutanat). Organismul
uman, prin părţile sale descoperite (pielea) vine în contact direct cu atmosfera
terestră ai cărei parametri (luminozitate, radiaţie, temperatură, umiditate, vânt etc.),
86
impun acestuia, o adaptare la complexul meteo-climatic prin declanşarea termolizei
sau a termogenezei. În anumite situaţii termoreglarea nu este solicitată. În 1974,
Beçancenot, reluând formula indicelui de vânt rece, stabileşte pe baza unei formule
un indice denumit puterea de răcire a vântului care ţine cont de doi parametri
meteo-climatici: temperatura aerului şi viteza vântului.
Reprezintă un concept meteoro-fiziologic care exprimă în termeni
obiectivi acţiunea combinată a temperaturii aerului şi vitezei vântului asupra
bilanţului caloric al organismului uman (Ionac şi Ciulache, 2008).

P = (10 v +10,45-v) x (33-t) [3] în care:

Formula simplificată de calcul pentru puterea de răcire a vântului


este[3]:

Tab. 3 Puterea de răcire a vântului (kcal/m2/h) şi semnificaţia indicelui de biostres cutanat


( Siple P. A., Beçancenot J. P., 1974)
Puterea de răcire Indicii de stres Caracterul
2 Tipul de stres
(kcal/m /h) cutanat (semnificaţia)
stres prin declanşarea
0-149 -2 hipotonic
termolizei vara
stres prin declanşarea
150-299 -1 hipotonic
termolizei vara
300-599 0 relaxant nu solicită termoreglarea
stres prin declanşarea
600-899 +1 hipertonic
termogenezei iarna
stres prin declanşarea
900-1199 +2 hipertonic
termogenezei iarna
stres prin declanşarea
1200-1499 +3 hipertonic
termogenezei iarna
stres prin declanşarea
> 1500 +4 hipertonic
termogenezei iarna

în care:
P = puterea de răcire exprimată în kcal/m2/h,
v = viteza vântului în m/s,
t = temperatura aerului în adăpostul meteorologic raportată convenţional
la pragul de 330C.
Apoi, valorilor puterii de răcire a vântului, încadrate pe clase (Tab. 3) li
s-au stabilit, în funcţie de reacţiile organismului uman, indici de confort sau
87
disconfort cu diferite valori şi semne (negative, nule sau pozitive). Aceştia sunt
denumiţi indici de stres cutanat. Ei redau caracterul timpului/climei, dar şi gradul
în care, organismul uman este supus stresului indus de valorile mai mici sau mai
mari ale puterii de răcire a vântului (Tab. 3).

Tab. 4 Puterea de răcire a vântului, temperatura echivalentă puterii de răcire a vântului şi


efectele fiziologice induse de aceasta (după Ionac şi Ciulache, 2008)
Puterea de răcire a Temperatura echivalentă
vântului P (W/m2) puterii de răcire a vântului Efecte fiziologice
0
– Tpr C
P = 200-400 Tpr > +10 Nici un disconfort (confort)
P = 400-600 +10 ≥ Tpr > -1 Uşor disconfort
P = 600-800 -1 ≥ Tpr > -10 Disconfort accentuat
P = 800-1000 -10 ≥ Tpr > -18 Foarte frig
P = 1000-1200 -18 ≥ Tpr > -29 Stres hipocaloric
Risc la degerături în condiţii de
P = 1200-1400 -29 ≥ Tpr > -50
expunere prelungită
P > 1400 Tpr ≤ -50 Risc la degerături instantanee

Temperatura echivalentă puterii de răcire a vântului Tpr. Indicele


puterii de răcire a vântului este completat de un altul denumit temperatura
echivalentă puterii de răcire a vântului - Tpr. Acesta reprezintă temperatura pe
care ar atinge-o aerul la anumite valori ale vitezei vântului. Formula de calcul
pentru Tpr (după Siple P.A. şi Passel C.F., 1945, citaţi de Ionac şi Ciulache în
2008) este dată de relaţia [4]:

[
Tpr = [33 + (Tusc-33) x (0,474 + 0,454 v -0,0454v)]
[4] în care:

Tp.r. = temperatura echivalentă puterii de răcire a vântului exprimată în


0
C,
Tusc = temperatura aerului măsurată la termometrul uscat exprimată în
0
C,
v = viteza vântului exprimată în m/s.

Intervalelor valorice ale P le corespund intervale cu anumite valori ale


Tpr (Tab. 4). Efectele P (şi ale Tpr aferente) asupra fiziologiei umane depind de
intensitatea pierderilor calorice suferite de corpul omenesc (Tab. 4).

88
Indicele de stres pulmonar. Aerul atmosferic, cu particularităţile sale
(termice, compoziţionale, higrice etc.) este inspirat prin căile respiratorii superioare
şi ajunge la nivelul alveolelor pulmonare. Prin intermediul acestora se realizează
schimburile respiratorii care pot fi interpretate ca procese de difuziune
(Teodoreanu, 2002). Unul din parametrii aerului de care depinde bunul mers al
schimburilor respiratorii este reprezentat de tensiunea vaporilor de apă din
atmosferă (e) şi care este exprimată în mb(hPa).
Becancenot calculează în 1974 indicii de stres pulmonar grupaţi pe
şapte intervale valorice (Tab. 5), încadrate într-o scară de stres întocmită de J. P.
Nicolas. Scara lui Nicolas cuprinde trei trepte în funcţie de valorile tensiunii
vaporilor de apă.
Atunci când e < 7,5mb se manifestă stresul prin tendinţa de deshidratare
sau concentrare moleculară a sângelui (de regulă iarna), iar când e >11,7mb stresul
se manifestă prin tendinţa de hidratare sau diluţie a plasmei (vara). Când e este
cuprins între 7,5 – 11,6mb stresul este echilibrat Tab. 5). La valori ale lui e >
31,3mb apar dificultăţi pentru respiraţie.

Tab. 5 Indicele de stres pulmonar funcţie de tensiunea vaporilor de apă (mb/hPa)


(Becancenot, 1974)
Tensiunea vaporilor de
Indice Tip de stres
apă (e)
0 - 4,0 (+2) deshidratant, iarna
4,1 - 7,4 (+1) deshidratant, iarna
7,5 - 11,6 0 echilibrat
11,7 - 15,9 (-1) hidratant, vara
16,0 - 21,1 (-2) hidratant, vara
21,2 - 26,5 (-3) hidratant, vara
26,6 - 31,2 (-4) hidratant, vara

Harta stresului climatic pulmonar din România publicată în 1984


(Teodoreanu şi colab. 1984) arată pentru circa jumătate din Podişul Moldovenesc
(partea de vest, dinspre munte), valori reduse ale acestui indice, spre deosebire de
partea de est, care are valori mai mari, datorită cantităţilor mai reduse ale vaporilor
de apă din masele de aer.
Indicele de stres total şi gradul de stimulare a climatului. Însumarea
stresurilor pozitive anuale (Besancenot, 1974, cf. Teodoreanu, 2002) ne permite
aprecierea capacităţii anuale de stimulare a climatului unei regiuni (Tab. 6).

89
Tab. 6 Gradul de stimulare a climatului după valorile stresului bioclimatic
(Becancenot, 1974)
Suma stresurilor pozitive Grad de stimulare
<5 0
5-10 1
10-15 2
15-20 3
20-25 4
> 25 5

În cazul Podişului Sucevei, chiar dacă indicele de stres cutanat este ceva
mai mare în nordul regiunii, indicele de stres total intră în aceeaşi categorie şi
anume de stres total moderat, favorabil vieţii şi activităţii locuitorilor (Tab. 7).

Tab. 7 Gradul de stimulare al bioclimatului din Podişul Sucevei calculat pe baza sumei
stresurilor pozitive (după Elena Teodoreanu şi D. Mihăilă, 2012)
Suma Gradul de
Indicele de Indicele de stres
stresurilor stimulare al
stres cutanat pulmonar
Staţia pozitive climatului
Rădăuţi (1961-2008) 8 6 14 2
Suceava
7 6 13 2
(1961-2008)
Fălticeni
6 6 12 2
(1961-1998)
Roman (1961-2008) 5 5 10 2

Indicele de disconfort sau Indicele de disconfort Thom (DI Thom),


propus de E. C. Thom şi J. F. Bosen în 1959, este apreciat ca fiind unul dintre cei
mai buni/reprezentativi indici de apreciere a temperaturii efective. Este exprimat în
0
C.
Indicele de disconfort Thom exprimă valoric efectul combinat al
temperaturii, umidităţii şi dinamicii aerului asupra senzaţiei de cald sau frig
pecepută de organismul uman. Este aplicabil/reprezentativ în/pentru intervalul
termic cuprins între 21 şi 470C (temperatură măsurată cu termometrul uscat).
Este calculat pe baza a două ecuaţii:
1) DI Thom (0C) = 0,4 x (Tusc + Tum) + 4,8 sau
2) DI Thom (0C) = 0,8 x Tusc + 0,08 x UR – 3,2, unde
Tusc = temperatura termometrului uscat (0C),

90
Tum = temperatura termometrului umed (0C),
UR = umiditatea relativă (%).
Având în vedere că la staţiile meteorologice, odată cu scoaterea din
funcţiune a psihrometrelor, Tum nu se mai determină, aceasta poate fi calculată cu
ajutorul următoarelor formule:
UR = 98 – 5 x (Tusc – Tum) de unde extragem
Tum = [(UR – 98) + (5 x Tusc)] / 5
Gradele de disconfort bioclimatic variază în funcţie de clasele de valori
ale indicelui DI Thom (Tab. 8).

Tab. 8 Clasele de valori ale indicelui DI Thom şi confortul/disconfortul climatic aferent


lor (după E. C. Thom şi J. F. Bosen, 1959, citaţi de Nicoleta Ionac şi S. Ciulache în 2008)
Clase de valori
Confort/Disconfort bioclimatic
DI Thom
DI < 21 Confort
21 ≤ DI < 24 Mai puţin de 50% dintre persoanele expuse resimt un lejer disconfort
Mai mult de 50% dintre persoanele expuse resimt un disconfort din ce
24 ≤ DI < 27
în ce mai accentuat
Majoritatea persoanelor expuse resimt o stare de disconfort accentuat şi
27 ≤ DI < 29
acuză o deteriorare a condiţiei psiho-fizice
29 ≤ DI < 32 Toate persoanele expuse resimt o stare de accentuat disconfort
Stare de urgenţă medicală, disconfort extrem de accentuat, risc crescut
DI ≥ 32
de şoc hipercaloric

Acest indice are aplicabilitate în ţara noastră doar pentru încadrarea


bioclimatică a stărilor de vreme din perioada sezonului cald al anului, neavând o
aplicabilitate şi pentru sezonul rece al anului.
Indicele termohigrometric sau indicele de stres termic (THI) prezintă
prin formula de calcul asemănări cu Indicele de disconfort Thom (DI Thom). Se
calculează pe baza temperaturii (măsurată cu termometrul uscat) şi umidităţii
relative a aerului, fără a se utiliza temperatura termometrului umed care nu se mai
determină în prezent la staţiile meteorologice din România (senzorii de umiditate ai
staţiei automate de tip MAWS 301, au înlocuit psihrometrele de staţie, su ajutorul
carora se determina Tum).
Formula de calcul a indicelui termohigrometric propusă de W. J. Kyle în
1994 este:
THI (0C) = Tusc – (0,55 – 0,0055 x UR) x (Tusc – 14,5), unde
Tusc = temperatura aerului (0C) măsurată la termometrul uscat;
UR = umiditatea relativă (%).
91
Indicele THI poate fi calculat pentru intregul an (permiţând
caracterizarea bioclimatică a stărilor de vreme pe parcursul întregului an), spre
deosebire de Indiccele DI Thom aplicabil doar sezonului cald (folosind la
caracterizarea bioclimatică a stărilor de vreme doar din acest interval al anului). Şi
acest indice prezintă neajunsul că peste valoarea THI de 300C vom avea doar
bioclimate caniculare, indiferent de cât de mult urcă temperatura aerului peste
pragul de 460C, cât şi în condiţiile variaţiei umidităţii relative a aerului. Pragurile
de valori ale THI (exprimate în 0C) corespund diferitelor tipuri de bioclimate de la
cele excesiv de reci (hiperglaciare) la cale foarte calde (caniculare) – Tab. 9.

Tab. 9 Clasele de valori ale indicelui THI şi tipul de climat aferent lor
(după W. J. Kyle în 1994, citat de Nicoleta Ionac şi S. Ciulache în 2008)
Indicele THI (0C) Tipul de bioclimat
THI < -40 Hiper – glacial
-40 < THI < -20 Glacial
-20 < THI ≤ -10 Frig excesiv
-10 < THI ≤ -1,8 Foarte frig
-1,8 < THI < 13 Frig
13 < THI < 15 Răcoare
15 < THI < 20 Confort
20 < THI < 26,5 Cald
26,5 < THI < 30 Foarte cald
THI > 30 Caniculă

Indicele termo-higrometric – THI în absenţa oricăror limite temporale


de aplicabilitate poate fi calculat pe toată durata anului, chiar şi pentru valorile
medii anuale. Analiza repartiţiei spaţiale a THI efectuată în 2011 de Elena Grigore
pentru Podişul Dobrogei de Sud relevă faptul că, teritoriul cercetat se încadrează
timp de sapte luni pe an (X-IV – Fig. 18a şi 18b) sub influenţa disconfort
bioclimatic prin răcire, prin predominarea bioclimatului rece accentuat în partea
vestică şi centrală cu o tendinţă de atenuare spre zona litorală. Aceeaşi subunitate
se află timp de trei luni (V, VI, IX – Fig. 18a şi 18b) sub influenţa confortului
bioclimatic, iar timp de două luni (VII, VIII – Fig. 18b)se manifestă disconfortul
prin încălzirea aerului. Valorile medii anuale ale indicelui (THI – Fig. 18c) arată
că, în ansamblu, Podişului Dobrogei de Sud se menţine într-un bioclimat mai
degrabă răcoros supunând organismul uman unui efort mai mare de adaptare
calorică. Variaţia valorică a indicelui THI se datorează temperaturii aerului care
prezintă o amplitudine de peste 22,00C şi a umidităţii relative a aerului care are

92
valori ridicate pe toată suprafaţa podişului, indiferent de altitudine şi indiferent
dacă zonele sunt mai apropiate sau mai depărtate de suprafeţele acvatice limitrofe
(Dunăre, canalul Dunăre – Marea Neagră, limanurile fluviatile sau maritime) şi de
Marea Neagră.

Fig. 18a Repartiţa spaţială a indicelui termo-higrometric (THI) (0C), în Podisul Dobrogei de Sud în
lunile ianuarie – iunie (1971 – 2000) – după Elena Grigore (2011)
93
Amplitudinea anuală a acestui parametru climatic este de 22,2%. Pentru
exemplificare Elena Grigore a redat în Fig. 18a, 18b şi 18c repartiţia acestui indice.

Fig. 18b Repartiţa spaţială a indicelui termo-higrometric (THI) (0C), în Podisul Dobrogei de Sud în
lunile iulie – decembrie (1971 – 2000) – după Elena Grigore (2011)
94
Fig. 18c Repartiţa spaţială a
indicelui termo-higrometric (THI)
(0C), în Podisul Dobrogei de Sud
în decursul unui an mediu (1971 –
2000) – după Elena Grigore
(2011)

j) Indicele biomedical agresiv (IBA). Indicele biomedical agresiv


elaborat de un colectiv de medici (Rivolier et al., 1967, citaţi de Gaceu, 2003) se
calculează pe baza unor parametri şi coeficienţi climatici cu acţiune în cazul
afecţiunilor bronho-pulmonare.

Unde:
)/5

R > 50% - umiditatea relativă mai mare de 50%;


RR - cantitatea de precipitaţii (mm);
95
tRR - durata precipitaţiilor (ore);
iar
- numărul de 0C sub 12 sau sub 25;
V - viteza medie a vântului (m/s);
2 - constantă cu valoarea 5 pentru fiecare variaţie bruscă a presiunii
atmosferice care depăşeşte 2 hPa/oră;
3 - constantă cu valoarea 5 pentru orice fenomen meteorologic deosebit
(ceaţă, furtună, vijelie);
I - durata de strălucire a Soarelui (ore).
Valorile negative ale IBA indică zile favorabile din punct de vedere
biomedical, în timp ce valorile pozitive indică o reală agresivitate
biometeorologică.

III.b. Indicii climato-turistici

Indicii climato-turistici redau legătura dintre climat şi potenţialul turistic


al unui loc. Sunt parametrii care ne arată condiţiile normale de desfăşurare a
activităţilor turistice, prin combinarea valorilor mai multor elemente meteorologice.
Aceşti indici sunt:

a) indicele de confort balneotermic


Reprezintă raportul dintre temperatura aerului la umbră (Tau) şi
temperatura mării la suprafaţă (Tms). Acest indice se consideră a fi ideal când
raportul Tau/Tms are valoarea egală cu 1.

b) indicele estival Marchand (IM)


Reprezintă diferenţa dintre precipitaţiile atmosferice (P) şi
evapotranspiraţia potenţială (ETP).

Im = P - ETP (Im = indicele estival Marchand)

Cu cât valorile Im coboară mai mult sub pragul 0, în registrul negativ,


cu atât condiţiile pentru turism sunt mai favorabile.

c) Indicele optim de vreme de vară – Davis (1968) cu o formulă


aplicabilă pentru cele trei luni de vară: iunie, iulie, august.

I0 = 10Ts + 20S¹ – 7R¹, unde

96
Ts = media temperaturilor maxime zilnice (0F la autor;) pentru cele trei
luni de vară [tf=9(tc +32)/5],
S¹ = media zilnică a duratei de strălucire a Soarelui (în ore),
R¹ = cantitatea totală de precipitaţii în inci [1in = 2,54cm = 25,4mm].
Cu acest indice s-a realizat o hartă pentru Marea Britanie, evidenţiindu-
se regiunile de coastă cu un potenţial superior de petrecere a concediului. Marray
(1972) insistă pentru aplicarea acestui indice pentru perioada mai-septembrie.

d) Praguri termice de confort


Perry – 1968 a atras atenţia asupra recunoaşterii internaţionale a
pragului ,,zilei de vară” (t. max. ≥ 250C) pentru studiul confortului termic. Schmit –
1975 arată că specialiştii climatologi englezi au discutat şi alte praguri de
temperatură (210C, 240C, 270C) în funcţie de activitatea practicată în concediu
(tenis, golf, picnic, parc, plajă).
În activitatea meteorologică şi climatică/bioclimatică zilele cu diferite
temperaturi caracteristice sunt împărţite, în funcţie de pragurile reprezentative
alese (în raport şi de relaţia care se stabileşte între acestea şi organismul uman), în
mai multe categorii (Tab. 10).

Tab. 10. Praguri reprezentative pentru stabilirea claselor (intervalelor) de


valori pentru temperatura aerului
Comentariu Pragul reprezentativ Definirea
Noapte cu tmin mai mică de -10°C Noapte geroasă
Zi cu tmin mai mică de 0°C Zi de iarnă
Noapte cu tmin mai mare de 20°C Noapte tropicală
Zi cu tmax mai mare de 30°C Zi tropicală
Zi cu tmax mai mare de 35°C Zi caniculară

e) Indicele climato-turistic (ICT) stabilit de R. Clausse şi A. Guerault se


prezintă sub forma următoarelor relaţii:

ICT = (S + T - 5D) / 5 şi
ICT = (0,2S + 0,2T) - D unde:

ICT = indicele climato-turistic; S = durata de strălucire a Soarelui în


ore; T = temperatura medie lunară în zecimi de grad; D = durata precipitaţiilor din
timpul zilei între orele 7 şi 19 în ore.
Acest indice pune în evidenţă durata optimă a sezonului turistic şi a
curelor în aer liber, în perioada caldă a anului. Pentru România I se prezintă astfel:
97
în luna iulie:
- > 100 - lunca Dunării, Dobrogea, Delta Dunării;
- 80 – 100 - Câmpia Română, Podişul Moldovei, Câmpia de Vest;
- 60 – 80 - Podişul Transilvaniei, Subcarpaţii Moldovei;
- 40 - 60-Subcarpaţi, bordura Podişului Transilvaniei, bordura internă a
Carpaţilor;
- 20 – 40 - Carpaţi;
- < 20 - Carpaţii Meridionali;
în luna ianuarie:
- până la 20 - Delta Dunării, litoral, vestul Câmpiei de Vest;
- 20 – 40 - Câmpia Română, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei;
- > 40 - Carpaţi.

Pentru
evidenţierea potenţialului
climato-turistic din
Dobrogea pentru
perioada sezonului cald
al anului, Lungu M., în
2008, a abnalizat 2 indici
între care şi ICT,
întrucât acesta ia în
considerare acei
parametri meteorologici
care au impactul cel mai
Fig. 19 (după Lungu M., 2008) ridicat asupra
desfăşurării activităţilor
turistice estivale (principalul tip de turism din estul teritoriului analizat – de pe
litoral) – Fig. 19.

f) Indicele de atracţie climato-marin(ICM)


Propus de Jean Sarramea printr-o formulă cu 3 factori favorabili şi 5
nefavorabili:

ICM = (Tj + Tm + Hj) – (Pj + Vj +Bj + Gj + Nj), în care:

Tj = media lunară a temperaturilor zilnice a aerului,


Tm = media lunară a temperaturii apei mării la suprafaţă,

98
Hj = numărul mediu de zile cu însorire,
Pj = numărul lunar de zile cu ploaie, care deranjează activitatea
turistică,
Vj = numărul lunar de zile cu vânt violent (> 16m/s), când se interzic
băile, sporturile nautice şi frecventarea plajelor neadăpostite,
Bj = numărul lunar de zile cu ceaţă, care diminuează însorirea şi
activitatea nautică,
Gj = numărul lunar de zile cu îngheţ,
Nj =numărul lunar de zile cu zăpadă.
Acest indice a fost aplicat pentru 16 staţiuni balneare franceze. S-au
întocmit hărţi şi grafice de evoluţie. Acestea au permis gruparea factorilor
favorabili turismului şi stabilirea ponderilor intervalelor caracteristice pe grade
diferite de favorabilitate.

g) indicele climato-balnear (ICB) a fost elaborat de L. Burnet în 1963 şi


evaluează calitatea turistică a sezonului estival.
Este exprimat prin relaţia: ICB = N/T, unde: N = numărul de zile
ploioase din cele patru luni ale sezonului estival (mai, iunie, iulie, august) şi T =
temperatura medie a aerului din perioada respectivă. În funcţie de valoarea ICB
potenţialul turistic al regiunii se poate evalua ca:
- ridicat când ICB este < 3;
- satisfăcător când ICB este cuprins între 3-8;
- redus când ICB este > 8.
Acest incice
prezintă câteva dezavantaje.
Mai întâi observăm că
valoarea indicată este un
număr arbitrar, fără o
semnificaţie absolută. De
aceea nu se poate
concluziona dacă într-o
regiune activităţile turistice
întrunesc, spre exemplu, de
n ori condiţii mai favorabile
decât în alta, ci doar că în
acea regiune există condiţii
Fig. 20 (după Lungu M., 2008) favorabile practicării
activităţilor din turism.

99
În al doilea rând, ICB nu ia în considerare şi alţi / alte parametri /
elemente climatice. De aceea, în afara zonei climatice temperate poate da rezultate
eronate.
În Dobrogea, în urma analizării datelor referitoare la numărul de zile
ploioase şi la temperaturile medii ale aerului din sezonul estival din perioada 1965-
2005, pe baza cărora s-a determinat indicele climatic balnear, Lungu M. a constatat
faptul că se întâlneşte un potenţial turistic ridicat (valoarea acestui indice fiind, la
toate staţiile meteorologice, mai mic de 3) – Fig. 20.

h) indicele de confort balneo-heliotropic


Este calculat prin combinarea numărului de zile uscate consecutive, cu
diferenţa dintre temperatura aerului şi apei şi, este utilizat pentru a clasifica
staţiunile costiere. O amplitudine mare (diferenţa dintre temperatura aerului şi
temperatura apei) poate provoca disconfort, iar amplitudinile mici asigură un
confort ridicat.
Cele mai bune condiţii de confort balneo-heliotropic din Europa le oferă
sud-vestul Mediteranei (Costa del Sol) şi unele insule din estul acesteia (Creta,
Cipru, Ciclade).

i) indicele climato-turistic planetar (ICT)


Se prezintă sub forma unei sume ponderate a cinci indici climatici
elementari:

ICT = 8Cid + 6Cia + 4R + 4S + 2W unde:

Cid = indicele de confort, obţinut cu ajutorul unei diagrame realizate pe


baza valorilor maxime ale temperaturii şi a celor minime ale umezelii relative
medii (de ex. la o T=280C şi r = 30%, Cid = 5, valoare ideală);
Cia = indicele de confort mediu, obţinut prin asocierea valorilor
temperaturii medii cu cele ale umidităţii relative medii;
R = indicele pluviometric, obţinut pe baza cantităţii medii lunare de
precipitaţii;
S = indicele de insolaţie, care se calculează în funcţie de durata de
strălucire a soarelui în ore, timp de o zi;
W = indicele anemometric, care se obţine pe baza tăriei vântului şi se
calculează ţinându-se cont de trei tipuri de mişcare a aerului în anumite condiţii
termice:

100
- tipul normal, când Tmax = 240C, iar vântul este foarte slab sau lipseşte
(optimul turistic este când nu se înregistrează vânt);
- timpul alizeu, atunci când Tmax = 240 - 330C, iar vântul poate să bată
puţin;
- timpul torid, când Tmax ≥ 330C, situaţie în care vântul este total
defavorabil. În funcţie de valorile acestor indici, situaţia la nivel planetar a ICT se
prezintă astfel:
- ICT excelent: > 80;
- ICT bun sau foarte bun: 60 - 79;
- ICT acceptabil: 40 - 59;
- ICT defavorabil: < 40;
Pentru luna ianuarie ICT se prezintă astfel:
- excelent - în Peninsula California, Podişul Mexican, America Centrală
istmică, Antilele Mari, Antilele Mici, ţărmurile dinspre Marea Caraibilor ale
Americii de Sud, Chile, sudul Argentinei, Senegal, Gambia, Mauritania, nordul
Nigeriei, sudul Ciadului, nord-vestul Republicii Centrafricane, Egipt, Etiopia,
Kenya, nordul Tanzaniei, Republica Africa de Sud, India, Nepal, Buthan,
Bangladesh, Myanmar, Brunei, sud-estul Australiei, insula Tasmania, nordul Noii
Zeelande, Arabia Saudită, Sri Lanka (zona ecuatorială şi tropicală);
- bun sau foarte bun, în zona subtropicală;
- acceptabil, în zona subtropicală şi temperată sudică;
- defavorabil, în zona temperată de nord.

III. c. Indicii climatici cu rezonanţă bioclimatică şi turistică

a) Intervalele critice ale diferitelor elemente şi fenomene meteo-


climatice. Cu ajutorul acestei metode se pot pune în evidenţă intervalele critice din
punct de vedere climatic, bioclimatic şi climato-turistic. Metoda se poate aplica
pentru o gamă largă de elemente climatice: temperatura aerului, precipitaţii, vânt,
umezeală relativă, presiune etc. Ea constă în determinarea anumitor intervale din
cursul anului, exprimate în zile consecutive, în care un element climatic prezintă
caracteristici medii multianuale (cu diferite praguri de frecvenţă) care înscriu
elementul respectiv în categoria fenomenelor climatice de risc. De exemplu,
metoda evidenţiază intervalele în care există probabilitatea mare de producere a
temperaturilor mai mari de 30°C, mai mici de -200C, sau intervalele cu
probabilitatea mare de producere a cantităţilor de precipitaţii mai mari decât
anumite praguri alese în funcţie de necesitate sau scopul urmărit etc.

101
Pentru o serie de elemente climatice, cu ajutorul acestei metode, se
poate determina un singur tip de intervale critice: acelea în care valorile
respectivului element fie coboară sub, fie urcă peste anumite valori considerate
critice. Spre exemplu, umiditatea aerului atunci când coboară sub pragul de 30% dă
naştere unor intervale de timp extrem de uscate, în care organismul uman pierde
rapid rezerva de apă internă, mai ales dacă şi temperatura aerului este ridicată.
Urcarea valorilor umidităţii relative către pragul saturaţiei (100%) şi chiar peste
acesta nu generează risc bioclimatic ci mai degrabă un anumit disconfort, care este
accentuat de extremele termice.
Cel mai adesea însă, pentru marea majoritate a elementelor meteo-
climatice, se pot pune în evidenţă două tipuri de intervale critice. Astfel, pentru
elementul vânt se pot identifica intervale cu vânt cu viteze mari peste anumite
praguri de valori (spre exemplu > 16m/s – vânt tare) şi intervale fără vânt. Pentru
vânt se pot evidenţia însă şi intervale critice pentru viteze şi pentru direcţii (atunci
când analizăm structura vântului, cele mai dăunătoare şi periculoase fiind vânturile
în rafale).

b
Fig. 21 Evoluţia anuală a cantităţilor medii – a şi maxime diurne – b
de precipitaţii la Suceava (1970-2005) –
102
De asemenea, pentru precipitaţiile atmosferice se pot determina
intervale critice pentru persistenţa precipitaţiilor (intervale lungi de zile cu
precipitaţii/intervale lungi de timp fără precipitaţii) sau intervale critice din punct
de vedere cantitativ (când cantitatea cumulată într-un anumit interval depăşeşte un
anumit prag, stabilit după necesitate/sau când cantitatea de precipitaţii căzută este
extrem de redusă). Exemplificarea metodei se va face pentru temperatura aerului şi
precipitaţiile atmosferice utilizând datele zilnice. În Fig. 21a şi 21b se evidenţiază
ca amplasament temporal intervalele cele mai ploioase şi cele mai deficitare
pluviometric din an.
Şi în cazul temperaturii – Fig. 22 şi 23 sau al presiunii aerului putem
identifica praguri critice în domeniile abaterilor pozitive (zilele în care temperatura
aerului a fost ≥ 300C = tropicale →disconfort termic – Fig. 22), respectiv negative
(nopţile în care temperatura aerului a fost ≤ -100C – nopţi geroase; ≤ -200C = foarte
geroase →disconfort termic - Fig. 23) ale acestora.

Fig. 22 Mersul
anual al
maximelor termice
diurne la Suceava
în intervalul 1970-
2005

a.

Fig. 23 Mersul
anual al minimelor
termice diurne la
Suceava în
intervalul 1970-
2005

Rezultatele metodei intervalelor critice sunt utile în multe domenii de


activitate precum agricultura, turismul, construcţii, dar şi în activitatea de zi cu zi a
103
populaţiei. Pentru activitatea de construcţii este importantă cunoaşterea intervalelor
cu diferite lungimi pentru diferite grade de umezeală relativă, cu diferite intensităţi
ale vântului etc. Pentru activitatea turistică, este foarte importantă cunoaşterea
intervalelor cu probabilitate mare de producere a precipitaţiilor în planificarea
vacanţelor atât pentru persoanele particulare, cât şi pentru agenţiile de turism care
oferă spre vânzare sejururi de vacanţă în anumite regiuni. În viaţa de zi cu zi,
bolnavii cu diferite afecţiuni ale aparatului circulator, ale aparatului respirator sau
ale sistemului cardiovascular pot fi afectaţi în intervalele cu temperaturi foarte
ridicate sau foarte scăzute.
Pentru aplicarea metodei sunt necesare date zilnice ale elementului de
analizat (temperatura medie zilnică, suma zilnică de precipitaţii, presiunea medie
zilnică, viteza medie/maximă zilnică a vântului, umezeala relativă medie diurnă
etc.). Pentru reprezentativitate, lungimea şirului de date utilizat trebuie să fie de
minimum 30 de ani şi, de asemenea, acesta trebuie să fie omogen.
b) Abaterea standard. Abaterea standard (cunoscută în statistică şi sub
numele de abatere medie pătratică, abatere tip sau deviaţie standard) este o indice
statistic cu ajutorul căreia se determină gradul de împrăştiere (variaţie) medie al
tuturor variantelor unei variabile faţă de nivelul mediu central. Metoda se poate
aplica pentru analiza şirurilor de date reprezentând temperatura aerului,
precipitaţiile atmosferice etc. Unii autori au folosit-o pentru analiza tendinţelor
climatice (Giorgi, 2002, citat de Cheval, Dragne, 2003) sau a riscurilor climatice
(Dumitraşcu et al., 2002, citaţi de Cheval, Dragne, 2003). Abaterea standard se
poate calcula automat în programul Excel cu ajutorul funcţiei STADV.
Abaterea standard se calculează după formula:

unde:
σ ij - abaterea medie pătratică, pentru intervalul i, la staţia j;
Xij - valoarea parametrului (temperatură, precipitaţii) în intervalul i, la
staţia j;
Xm - valoarea medie multianuală a parametrului pentru intervalului i, la
staţia j;
n - lungimea şirului de date (numărul de ani) pentru care se face analiza
(dacă intervalul de analiză are 30 de termeni sau mai puţin, n-1 se înlocuieşte, în
formulă, cu n).

104
Abaterea standard poate fi utilizată pentru verificarea normalităţii
distribuţiei unui şir de valori, urmărindu-se gradul de abatere (exprimat în %) al
valorilor faţă de media şirului, pe baza unor „puncte de reper" fixe, stabilite în
funcţie de valoarea σ (Cheval, Dragne, 2003). Astfel, se calculează procentul de
valori situate în diferite intervale:
- Xm ± σ, unde se încadrează cele mai multe valori ale oricărei
variabile; pentru o distribuţie perfect normală, acestui interval ar trebui sa-i
corespundă 68,27% din valori;
- Xm ± 2σ, unde, în situaţia unei distribuţii perfect normale, s-ar regăsi
95,45% din valorile şirului;
- Xm ± 3σ, căruia îi revin, în cazul distribuţiei perfect normale,
99,73% din valorile şirului.

Fig. 24 Abaterile standard ale sumelor anuale de precipitaţii şi potenţialul de risc


indus de aceste abateri la Rădăuţi în intervalul 1961-2009

Pe baza distribuţiei în cadrul intervalelor menţionate anterior, se poate


stabili potenţialul de risc al intervalului analizat.
Astfel:
- valorile situate în intervalul Xm ± σ definesc un potenţial de risc
redus;
- valorile situate între [(Xm - σ)...( Xm - 2σ) şi (Xm + σ)...( Xm + 2σ)]
definesc intervale (luni, ani) cu potenţial de risc mediu;
- valorile situate între [(Xm - 2σ)...( Xm - 3σ) şi (Xm + 2σ)...( Xm + 3σ)]
definesc intervale (luni, ani) cu potenţial de risc mare (Fig. 24);
- atunci când abaterile depăşesc ±3σ faţă de media multianuală, se
identifică intervalele cu potenţial de risc extrem de mare pentru mediu, om sau

105
activităţile economico-sociale (inclusiv cele din sfera turismului – amenajări
turistice, circulaţia turistică, turişti implicaţi etc.).
c) Anomaliile climatice standardizate. Pornind de la abaterea standard,
prezentată anterior, unii autori (Kutiel şi Paz, 1998, Maheras et al., 1999, citaţi de
Cheval şi Dragne, 2003) au calculat anomaliile climatice standardizate. Metoda
este folosită, mai ales, pentru analiza precipitaţiilor atmosferice, calculându-se
astfel anomalia standardizată de precipitaţii după formula ce urmează:

unde:
- ASP - anomalia standardizată de precipitaţii;
- i - perioada pentru care se calculează ASP (lună, anotimp, an);
- j - punctul de observaţie, staţia meteorologică;
- Xij - cantitatea de precipitaţii căzută în intervalul i, la staţia j;
- Xm - cantitatea medie multianuală de precipitaţii a intervalului i, la
staţia j;
- σ ij - abaterea medie pătratică a intervalului i, la staţia j.
La fel se poate determina anomalia standardizată de temperatură
(AST) – Fig. 25.

Fig. 25 Evoluţia multianuală a anomaliilor standardizate ale temperaturii aerului şi tipurile


de risc asociat acestora la Roman (1887 – 2002)

În funcţie de valorile obţinute, se pot stabili praguri pentru atribuirea de


calificative intervalelor analizate (luni, ani). Pe lângă stabilirea calificativelor,

106
pragurile respective reprezintă şi praguri de risc bioclimatic sau pentru activităţile
turistice (Tab. 11).

Tab. 11. Pragurile, calificativele şi tipurile de risc asociate în funcţie de valorile


anomaliilor standardizate
Valoarea Tipul de risc
Calificativul asociat
AS (P/T)
< -2,50 Intervale foarte secetoase/foarte reci risc major
-2,50 ... - risc mediu
Intervale secetoase/reci
1,51
-1,50 ... - risc mic
Intervale puţin secetoase/răcoroase
0,51
-0,50 ... 0,50 Intervale normale din punct de vedere pluviometric/termic fără risc
0,51 ... 1,50 Intervale puţin ploioase/puţin calde risc mic
1,51 ... 2,50 Intervale ploioase/calde risc mediu
> 2,50 Intervale foarte ploioase/foarte calde risc major

Pentru organismul uman şi activităţile turistice intervalele de timp foarte


ploioase şi ploioase generează un anumit disconfort, respectiv anumite greutăţi de
desfăşurare. Şi intervalele foarte reci sau foarte calde prezintă multiple
inconveniente. De aceea cunoaşterea frecvenţei lor temporale şi a repetabilităţii lor
este importantă pentru trasarea anumitor coordonate prognostice în domeniul
turismului balneoclimateric şi nu numai.

107
IV. Bioclimatul staţiunilor turistice româneşti

IV.1. Condiţiile bioclimatice în cursul anului din România

Variaţiile tuturor elementelor şi fenomenelor care definesc


caracteristicile meteorologice şi biometeorologice ale mediului aerian prezintă
amplitudini mari în cursul anului. Cura naturistă va fi şi ea impusă de aceste
fluctuaţii atmosferice anotimpuale ce se află în strânsă interdependenţă de
condiţiile geografice. Anotimpurile au durate şi caracteristici variabile ce depind în
primul rând de: poziţionarea în raport cu marile unităţi naturale şi cu marile sisteme
barice de la nivel european, poziţionarea în raport cu Carpaţii, Marea Neagră, cu
marile suprafeţe forestiere şi umede, altitudine şi expoziţie s.a.m.d.
Iarna durează între trei luni la câmpie şi cinci-şase luni pe vârfurile cele
mai înalte ale Carpaţilor. Luna cea mai rece este ianuarie, pe aproape toată
suprafaţa ţării cu excepţia altitudinilor de peste 2000 de metri unde cele mai
coborâte temperaturi se înregistrează de regulă în luna februarie. Temperaturile
medii ale iernilor sunt cele mai coborâte pe cele mai înalte piscuri ale Carpaţilor
(sub -70C) şi în depresiunile intramontane din estul Transilvaniei (sub -50C).
Temperaturi medii pozitive s-au calculat pentru teritorii restrânse: partea sudică a
Litoralului Mării Negre (temperatura medie atinge şi chiar depăşeşte pragul de
1,50C), estul Dobrogei şi Delta Dunării (temperatura medie a iernii este cuprinsă
între 00C şi 1,50C), Lunca Dunării la est de Calafat, câmpile şi dealurile joase ale
Banatului (unde temperaturile medii ale iernilor oscilează în jurul valorii de 0,50C).
Temperaturile medii ale lunii ianuarie evoluează între 0,60C la Constanţa (13m
altitudine) şi -10,30C pe Vf. Omu (2504m) (Clima României, 2008). În lunile
ianuarie cele mai reci, temperaturile medii pot coborâ sub pragul de -120C – în
ariile de podiş şi câmpie de la exteriorul Carpaţilor (cu excepţia Litoralului, al
Luncii şi Deltei Dunării), iar în lunile ianuarie cele mai calde sunt pozitive, urcând
peste pragul de 50C (Lunca şi Delta Dunării, litoral).
Variabilitatea termică este foarte mare: maximele termice absolute pot
ajunge frecvent la 150 (16,60C pe 25 februarie 1977 la Predeal) şi chiar la peste
200C în zonele joase (24,50C pe 27 februarie 1995 la Constanţa). Minimele
absolute coboară sub -300C, rar până la -380C, în depresiunile intramontane (-
38,50C pe 25 ianuarie 1942 la staţia meteorologică Bod; -38,40C pe 23 ianuarie
1985 la Miercurea Ciuc) şi pe vârfurile cele mai înalte (-38,00C pe 10 februarie

108
1929 la Vf. Omu). Numărul de zile de iarnă variază între 14,9 pe litoral la
Constanţa şi 162,4 în Munţii Bucegi la Vf. Omu.
Umiditatea aerului este redusă, masele de aer sunt sărace în vapori de
apă (tensiunea vaporilor de apă este cuprinsă între 2,6hPa la staţia meteorologică
Vf. Omu şi 6,2hPa la Constanţa) dar pentru că temperaturile sunt scăzute,
posibilităţile de condensare sunt mari şi umezeala relativă, care reflectă această
situaţie, are, de asemenea, valori mari (85% la Vf. Omu, 88% la Sf. Gheorghe-
Deltă).
Nebulozitatea (6,3 zecimi pe Vf. Omu; 7,5 zecimi la Iaşi) şi numărul de
zile cu cer acoperit este mare (39,8 zile cu cer acoperit la Constanţa, 32 la
Câmpina; 33,5 la Sinaia, 43,1 la Predeal, 35,5 pe Vf. Omu), în timp ce durata de
strălucire a Soarelui este minimă (206,3 ore la Predeal, 251,3 ore la Sf. Gheorghe –
Deltă, 319,9 ore pe Vf. Omu).
Cantităţile de precipitaţii sunt reduse (60,2mm la Sulina, 93,3mm la
Constanţa, 146,6 la Predeal, 366,3mm la Stâna de Vale); în iernile foarte umede pot
depăşi semnificativ aceste valori, iar în cele secetoase pot să cadă doar 1/3 din
cantităţile medii. Cantităţile de precipitaţii în 24 ore sunt mai reduse decât în lunile
celorlalte anotimpuri (fiind cuprinse între peste 15mm – exemplu: 15,1mm în
februarie la Tg. Mureş şi peste 120mm – exemplu: 137,6mm în decembrie la Stâna
de Vale). De obicei, precipitaţiile sunt mixte şi solide. La tranziţia toamnă-iarnă
prima ninsoare cade mai devreme la munte şi din ce în ce mai târziu pe măsură ce
ne apropiem de Litoralui Mării Negre (în medie pe 16 august pe Vf. Omu, 3
octombrie la Băişoara, pe 28 octombrie la Miercurea Ciuc, pe 9 noiembrie la
Câmpina şi pe 21 noiembrie la Constanţa). Intervalul posibil cu ninsoare variază
între peste 100 zile pe litoral (119 la Constanţa) şi peste 250 zile pe vârfurile
Carpaţilor (264 zile pe Rarău, iar pe Vf. Omu acest interval se extinde 331 zile).
Intervalul cu strat de zăpadă este cuprins între 70 zile pe litoral (73 zile la
Constanţa) şi 200 zile pe creste (205 zile la Păltiniş, 209 pe Rarău, 278 zile pe Vf.
Omu). Grosimea medie a stratului de zăpadă este de 1-2cm pe litoral, 1-5cm în
câmpie, 5-10cm în podiş, 25-50cm la 1500m şi peste 100cm pe creste. În iernile
grele, când se înregistrează grosimi record ale stratului de zăpadă, aceste valori
cresc de 2-3 ori (spre exemplu pe platforma nivometrică a staţiei Vf. Omu cel mai
gros strat de zăpadă măsurat a fost de 292cm în luna aprilie 1973; pe aceeaşi
platformă s-au înregistrat 20cm de zăpadă în august 1980 şi 29cm în iulie 1969).
Presiunea atmosferică este, de obicei, mare iarna, ca valoare medie
(1019,4hPa la Sf. Gheorge – 1m, 890,4hPa la Predeal – 1090m, 844,3hPa la Sinaia
– 1510m, 741,9hPa pe Vf. Omu – 2504m) iar variaţiile de presiune sunt maxime,
solicitând mai intens organismul uman. Vântul, dependent în bună măsură de

109
condiţiile locale, are în general vitezele mari, mai ales în regiunile montane înalte –
peste 1800m (viteze medii ale vântului ce oscilează între 10 - 12m/s). În
depresiunile intramontane, prezenţa şi frecvenţa mare a inversiunilor termice
explică vitezele mai reduse ale vântului (1-2m/s şi chiar sub 1m/s) şi prezenţa
calmului atmosferic. La altitudini de peste 1500m viteza medie a vântului este
cuprinsă între 8-9m/s, scăzând la 3-4m/s în regiunile montane mai joase şi în cele
deluroase. În ariile depresionare adăpostite viteza vântului se reduce la 1-2m/s şi
chiar sub 1m/s. În regiunile joase de câmpie, mai ales în condiţii de timp
anticiclonic şi pe culoarele de văi, unde calmul atmosferic are valori mai mari,
vitezele medii oscilează între 2 şi 3m/s. În zonele mai joase cele mai mari viteze se
produc ziua, în timp ce în munţii înalţi ele se înregistrează noaptea.
Depunerile chiciură, viscolul (îndeosebi în câmpie şi în regiunile
muntoase descoperite), ceaţa sunt fenomene frecvente care completează portretul
climatului în anotimpul de iarnă.
Temperaturile scăzute, preponderent negative, umiditatea persistentă şi
nebulozitatea mare, vitezele mari ale vântului care accentuează pierderile de
căldură, dar şi fenomenele hidrometeorologice de iarnă solicită organismul uman.
Acest aspect este subliniat şi de caracteristicile unor indici bioclimatici (puterea de
răcire a vântului care are valori mari, temperatura echivalentă puterii de răcire a
vântului care are valori ce coboară mult sub pragul confortului termic, stresul
cutanat are valori pozitive, iar cel pulmonar este dezhidratant). Este remarcabil
indicele de stres cutanat ale cărui valori sunt mari (+1 - +4). Stresul are caracter
hipertonic, stimulează metabolismul, vasoconstricţia periferică şi determină
scăderea rezistenţei organismului la infecţii. Stresul pulmonar are un caracter
dezhidratant asupra mucoaselor. Clasele de vreme cele mai frecvente sunt cele reci:
moderat de geroase, geroase sau foarte geroase, cu trecerea temperaturii prin 00,
frecvenţă foarte redusă deţinând clasa moderat umedă şi caldă, cu soare.
În aceste condiţii meteo-climatice de iarnă, bolile cele mai frecvente
sunt infecţiile aparatului respirator şi ale celui cardiovascular, virozele, scarlatina,
anemia etc.
Cura naturistă, sub formă de aeroterapie în staţiuni, practicarea
turismului şi sporturilor de iarnă sunt indicate pentru persoanele sănătoase, pentru
antrenare şi călire, creşterea rezistenţei organismului, a capacităţii de termoreglare
şi de aclimatizare la condiţiile de iarnă.
Primăvara, ca anotimp de tranziţie, este o perioadă cu durată variabilă,
decalată în timp de la ariile joase de câmpie spre cele înalte – montane. Primăvara
se produc modificări majore ale circulaţiei atmosferice, prin scăderea activităţii
Anticiclonului Euroasiatic şi înlocuirea lui cu cel al Azorelor. Practic asistăm la

110