Dreptatea leului

Grigore Alexandrescu oscilează în permanentă între atitudinea romanticului, dornic de

(tenebre şi mister, creator de mari viziuni ale istoriei, şi aceea a clasicului, care priveştecu ochi
lucid şi critic lumea înconjurătoare, satirizandu-i excesele, moravurile, neîmplinirile,
uneori în tuşe puternice, demne de paginile lui Swift sau de piesele lui Moliere.Cultul raţiunii,
echilibrul clasic, atitudinea detaşată, de spectator ironic la marele, uneori grotescul
spectacol al lumii le probează Grigore
Alexandrescu în "Fabulele" şi"Satirele" sale. Tarele umane sunt condamnate de
moralist în texte care, dincolo de circulaţia universală a temelor şi motivelor, a
personajelor şi situaţiilor tipice, îi conferălui Grigore Alexandrescu amprenta de fabulist
original, neîntrecut până astăzi că valoare artistică: prostia în "Elefantul" sau în "Mierla şi bufniţă", 
laşitatea în"Dreptatealeului" şi "Cucul", linguşirea şi demagogia în"Vulpea liberală" şi "Falsul mora
list", trădarea desemeni în"Toporul şi pădurea", dorinţa deparvenire şi efectele acesteia în "Boulşi 
viţelul" şi "Câinele şi căţelul". 
Fabulele sunt povestiri distincte, scenete cu caracter epic şi cu un semantism
alegoric Convenţional, în care personajele sunt de regulă zoomorfizate, ilustrând fiecare câte un
viciu uman: leul întruchipează puterea tiranică, vulpea, viclenia, iepurele, frică,
boul, prostia, dulăul, forţă combinată cu falsă deşteptăciune. 
În "Dreptatea leului", epică simplă, exterioară vizează conflictul dintre două animale,
Leul şi Pardosul, ambele fiind simboluri ale puterii
fizice, transpusă alegoric în puterepolitică şi azboinica. Incipitul este ex
abrupto, trimiţând direct la subiect: 

"Leul, de multă vreme, rădicase )ştire, 

Să se bată cu riga ce se numea Pardos; 
Căci era între dânşii o veche prigonire 
Şi gâlcevire foare, pentru un mic folos." 

Scopul luptei este ridicol, "un mic folos", "un petec de câmpie", un pretext, că în orice confruntare
de orgolii. Lupta dintre dobitoace, împărţite în tabere, după stăpâni, ţinemult,
este indecisă, făcând multe victime: 

"Acum sânge mult curse, şi multe luni trecură, 
Far-a se putea şti 
Cine va birui. 
Elefantul năsos, 
Şi bivolul pieptos, 
Cu lupul coadă-lungă, 
Multe izbânzi făcură." 

Războiul devine, că totdeauna, un prilej pentru consumarea energiilor combatanţilor şi pentru

anihilarea fizică a participanţilor: 

"Ici se vedea un taur jumătate mâncat; 
Lângă el un tovarăş ce zbiară şi îl plânge; 
Colo, un porc sălbatec fără două picioare; 
Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare, 
Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat." 

Pentru a pune capăt confruntării cu final incert, evident prin victorie, leul se adresează unui

proroc, maimuţă, "vestită vrăjitoare", care, în spirit ironic, îi da suveranului maigreu de cap
un răspuns ambiguu, vizându-l fără doar şi poate în mod străveziu: 
"Că să poată-mpăratul lesne să biruiască, 
Trebuie să jertfească 
Pe acel ce în oaste e decât toţi mai tare, 
Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare." 

Leul convoacă atunci consiliul "lighioanelor", pentru a desemna victima,

el însuşi spunând că nu mai este cel mai tare, pătimind din cauza tusei.
Vulpea rezumă în aceeaşi tonalitatesatirică viclenia primară a leului: 

"Ce-are a face! răspunse, 
înălţimea ta eşti 
Oricât de slab pofteşti."

După exemplul leului, rând pe rând, toţi mai marii oştii îşi declină orice putere:

"tigrii, urşii, şi cu un cuvânt toate

Lighioanele-acelea ce erau mai colţate."

Ierarhia puterii se schimbă în momente critice, nici unul dintre animalele puternice nevoind să fie
jertfit, după cum prorocise oracolul.

Iepurele, personajul cel mai slab, naiv şi umil, este singurul care vine să-şi dea cu părerea,
reiterând, inconştient, "păcatele" purtate de strămoşii lui:

"Iepurile, sărmanu, - crez că-l trăgea păcatul,

Sau păcate mai multe

De moşii lui făcute -

Veni să-şi dea părerea. Dar toţi cât îl zăriră

Asupra-i năvăliră."

El este găsit ţap ispăşitor:

"El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară

Că să ne facă nouă biruinţă uşoară."

Că în "Fermă animalelor", de George Orwell, iepurele este socotit cel mai potrivit pentru
împlinirea profeţiei:

"Câinii atunci săriră

Şi-n grab ţi-l jupuiră."

Morală este aceeaşi dintotdeauna, că într-un război nu mor mai-marii care le încep, ci oamenii
mărunţi, "carne de tun" pentru maşină ucigătoare şi prima jertfă în acest conflict iraţional:

"Se află vreo ţară, unde l-aşa-ntamplare

Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.

Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,

Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate."

Construcţia lingvistică a versului este o combinaţie între diverse unităţi metrice, troheu, iamb şi
anapest, într-o măsură variabilă, cu versuri scurte, de 6-7 silabe, până la cele de 13-14 silabe.
Fiind vorba de o poezie epică, abundă verbele de mişcare, "trecură", "se tăvăleşte", "zbiară",
"plânge", "biruiască", "jertfească", sugerând în acelaşi timp violenţă războiului. Toate
particularităţile artistice relevă conţinutul pregnant al fabulei, mesajul lucid şi ironic transmis de
poet contemporanilor. Grigore Alexandrescu construieşte în plan imaginar o imagine fidelă a
realităţii, animalele fiind o masca pentru personaje reale, scriitorul înregistrându-le
comportamentul într-un vast catastif al stereotipiilor umane. Leul este suveranul îngâmfat, foarte
puternic, care, din orgoliu, declanşează un război. El este cel mai puternic, dar las şi viclean în
momente de pericol, neacceptând să se jertfească. Maimuţă este consilierul lui de taină, legătură
directă cu divinitatea, situându-se între suveran şi zeii răspunzători de soarta lumii. De aceea,
împăratul îi acceptă profeţia, asigurându-şi însă o scăpare vicleAnă , memorabilă în plan literar,
socotindu-se, nu că altădată, cel mai puternic, ci, dimpotrivă, cel mai slab. Copoii reprezintă
poliţia şi puterea represivă, ursul, lupii şi vulpea, oameni cu mare influenţă în societate, în timp ce
iepurele, fricos de felul lui, este omul de rând, incapabil să înţeleagă mârşăviile jocurilor din
culisele politice. De aceea, el se va sacrifică pentru un ideal inutil, lupta declanşată pentru un
"petec de câmpie".

Grigore Alexandrescu edifica astfel, în peisajul literar românesc, o adevărată "comedie umană ",
în care deriziunea, laşitatea şi poltroneria fac parte din spectacolul lumii. "Caracterele" poetului
pot fi recunoscute în arhitectură socială a fiecărei comunităţi umane.