Curs 4 Toxicologie

CUPRINS:
1.Variabilitatea farmacodinamiei. Factori care modifică farmacodinamia
medicamentelor
2. Mecanismele de acțiune ale medicamentelor
3. Receptorii fiziologici
a. Receptori cuplați cu proteinele G (GPCR)
b. Canale ionice activate de ligand
c. Receptori cu activitate enzimatică intrinsecă
d. Receptori fără activitate enzimatică
e. Receptori nucleari (reglatori ai transcripției)
4. Mecanisme de reglare a receptorilor
La nivel de populație, farmacodinamia prezintă o
variabilitate diferită de cea individuală
Răspunsul fiecărui individ la aceeași doză de
medicament este diferit.
Răspunsul aceluiași individ la aceeși doză de
medicament diferă la momente de timp
diferite în funcție de :
- vârstă
- starea de sănatate
- administrarea anterioară a
medicamentului
Receptorii pe care acționează medicamentele
manifestă un răspuns dinamic sub influența
factorilor endogeni și exogeni, care le vor
inlfuența atât funcția cât și nivelul de
exprimare.

Aspectul crenelat al profilului arată

domeniul de variație al răspunsului la
acceași concentrație a indivizilor unei
populații definite.
Pentru evaluarea eficacității și toxicității unui
medicament se construiesc curbe de tip doză
răspuns, în care răspunsul urmărit este diferit:
- pentru evaluarea eficacității răspunsul urmărit
este efectul terapeutic – în acest caz se
definește DE50 ca fiind doza efectivă mediană
a unui medicament la care se atinge un
anumit efect în 50% din populație
(!!!!! DE50 vs EC50)
- Pentur evaluarea toxicității răspunsul urmărit
este apariția efectelor adverse – în acest caz
se definește DL50 ca fiind doza mediană letală

Raportul DL50/DE50 este indicele terapeutic.

Cum interpretăm? Cu cât indicele este mai mare
cu atât scade șansa de a atinge un efect advers la
doze mari ale medicamentului.
 Intervalul terapeutic se defineșe ca domeniul de concentrații care
determină un efect terapeutic stabil, constant, cu toxicitate minimă.

!!! Deși intervalul terapeutic se calculează în general pentru o populație, acesta

nu garantează efectul terapeutic și siguranța la nivel de individ.
De aceea, fiecare individ trebuie să fie corect monitorizat clinic, prin urmărirea
biomarcărilor corespunzători.
TIPURI DE DOZE
Există mai multe tipuri de doze ce caracterizează medicamentele:
1. Dozele eficiente (DE) sau dozele terapeutice - care provoacă efecte
farmacodinamice corespunzătoare terapeutic.
a. Doza eficientă minimă – la care răspund numai indivizii hipersensibili.
b. Doza maximă tolerată sau doza eficientă 100 (DE100) – la care răspund
toţi indivizii.
c. Doza eficientă medie (DE50), care provoacă efect în 50% din cazuri
2. Dozele toxice (DT) sunt acele doze mai mari decât cele terapeutice care
determină intoxicaţii acute medicamentoase (doză toxică minimă, medie şi
maximă).
3. Dozele letale (DL) sunt acele doze care produc moartea animalelor de
laborator. De ex. DL1, DL5, DL99. Cea mai importantă este doza letală medie
(DL50) - doză care produce moartea a 50% din animalele unui lot
experimental.
Factori care modifică acțiunea medicamentelor
(farmacodinamia)
Efectul medicamentului, ca răspuns la o doza administrată, poate

fi influenţat de mai mulţi factori:

• factori dependenţi de organism

• factori dependenţi de mediu

• efectul placebo
 Doza recomandată
 Complianța pacientului
Erori în prescrierea dozei

Doza administrată
 Toți factorii farmacocinetici
Concentrația la locul de acțiune
 Variabile fiziologice și patologice
Variabile genetice
 Interacții cu alte medicamente
 Apariția toleranței și a desensibilizării
Efectele medicamentelor
Interacția dintre medicament și receptor
Starea funcțională a organului țintă
Selectivitatea medicamentului
Rezistența la medicamente
Efectul placebo

Răspuns
A. Factorii dependenţi de organism
• specia - este importantă pentru farmacologia experimentală, deoarece între
specii pot exista deosebiri importante privind metabolizarea sau
receptivitatea faţă de medicament. De asemenea, nu există o suprapunere
perfectă între sistemele biologice de la om şi animal. De ex. iepurele este
rezistent la atropină, deoarece deţine o enzimă care inactivează substanţa, în
timp ce la om atropina poate fi foarte toxică (!!! Sindromul anticolinergic)
• vârsta - poate cauza alterări de efect datorită particularităţilor
farmacocinetice prezente la vârstele extreme. Astfel, la sugari şi copii mici,
masa corporală este mai mică, cantitatea de apă mai mare, sistemele
enzimatice sunt imature. Studiile farmacodinamice pe copii și seniori lipsesc.
• starea hormonală – poate modifica relaţia doză-effect: hormonii androgeni ,
iar estrogenii  metabolizarea hepatică a medicamentelor
• factorii ereditari – deficiențe enzimatice induse genetic → reacţii paradoxale
după unele medicamente, ca urmare a alterării proceselor de metabolizare a
medicamentelor. Ex: deficitul de pseudocolinesterază va determina apariţia
apneei prelungite după administrarea de succinilcolină.

• stările patologice - de obicei o funcţie dereglată este mai sensibilă la acţiunea

unui medicament.

• Ex: glicozidele cardiace nu afectează miocardul sănătos, dar cresc forţa de

contracţie a miocardului bolnav;

• antipireticele scad febra, dar nu influenţează temperatura normală

• Insuficienţa renală duce la acumularea medicamentelor cu eliminare

renală.
B. Factorii dependenţi de mediu
• alimentaţia – poate modifica răspunsul biologic. Astfel, în timpul
tratamentului cu unele antihelmintice nu se consumă alimente bogate în
grăsimi, deoarece este favorizată emulsionarea medicamentelor, absorbţia
sistemică şi efecte toxice asupra organismului.
• temperatura ambiantă – poate influenţa eficacitatea unor medicamente.
Ex. antihipertensivele sunt mai eficiente vara datorită vasodilataţiei şi
transpiraţiei intense, sinergistic cu pierderea de ioni de sodiu, decât iarna
când există o vasoconstricţie reactivă.
• bioritmurile – de ex. administrarea glucocorticoizilor se face dimineaţa,
când şi secreţia endogenă de cortizol este maximă, şi astfel se previne
instalarea unei atrofii a corticosuprarenalei, printr-un mecanism de
contrareglare. (!!! La întreruperea terapiei!!!!)
C. Interacțiile dintre medicamente – terapia combinată
În terapii ca insuficiența cardiacă, hipertensiune, cancer se administrează mai
multe medcamente fie pentru a atinge un răspuns sinergistic fie pentru a trata
condiții multiple. Efectul medicamentelor combinate este diferit de cel al fiecărui
medicament în parte, datorită interacției medicamentelor.
Ex. 1: vasodilatatoarele pe bază de nitrați cresc nivelul de NO care induce cGMP
în celulele musculare netede vasculare. Sildenafilul, ca inhibitor al fosfodiesterazei
tip 5 (PDE5) va avea același efect de cGMP. Administrarea simultană a acestor
două medicamente poate duce la o hipotensiune severă, catastrofică datorită
efectului vasodilatator aditiv al celor două medicamente.
Ex. 2: anticoagulantul oral warfarina inhibă enzima implicată în reactivarea
vitaminei K și blochează activarea factorilor de coagulare II, VII, IX și X.
Administrarea concomitentă de antibiotice care afectează flora intestinală și prin
aceasta vitamina K bacteriană →  riscul hemoragiilor induse de warfarină.
D. Placebo
Placebo este un termen din limba latină, care tradus înseamnă „o să îmi placă”.
- efect favorabil, de natură psihologică, fără a avea legătură cu proprietăţile
farmacodinamice ale substanţei sau procedeului folosit.
- În farmacologie prin placebo = efectul unui medicament lipsit de substanţă
activă, dar cu formă identică cu a unui preparat medicamentos. Se consideră că
cca 35% din populaţie răspunde pozitiv prin efectul placebo.
- Mecanismul - eliberarea de endorfine din nevrax, fenomene de ordin
psihologic, autosugestive, bazate pe experienţe vechi și reflexe condiţionate.
- !!!! Fenomenele organice severe, ex. metastazele sau osteoporoza nu suferă
influenţe de tip placebo.

Importanţă
- în cadrul psihoterapiei,
- în studiile clinice
 MECANISMELE DE ACȚIUNE ALE MEDICAMENTELOR
1. Receptori care afectează concentrația liganzilor endogeni:
sunt reprezentați de medicamentele care alterează sinteza, stocarea,
eliberarea, transportul sau metabolismul liganzilor endogeni:
neurotransmițători, hormoni
Ex: -metil-tirozina inhibă sinteza noradrenalinei (NA)
cocaina – blochează transportul retrograd al NA în presinapsă
selegilina – prin inhibarea monoaminoxidazei previne degradarea NA
2. Receptori cu localizare extracelulară: enzimele și moleculele ce controlează
procese precum tromboza și inflamația
3. Receptori dependenți de prezența agenților infecțioși: astfel de receptori
sunt proteinele și toxinele patogenilor
4. Receptori care reglează mediu ionic la nivelul sângelui, urinei și tractului
gastrointestinal
Ex: majoritatea diureticelor pentru tratamentul hipertensiunii arteriale
inhibitorii de pompă de protoni pentru aciditatea gastrică
5. Receptorii fiziologici care activează căile de semnalizare intracelulară: sunt
reprezentați de proteine ale membranei celulare
Receptorii fiziologici au 2 funcții:
- detectează semnalul prin legarea ligandului la un domeniu specializat
- transmit mesajul prin domeniul efector către molecule biologice situate în
apropiere (enzime, canal ionic sau transportor) care generează un mesager
secundar (inozitol trisfosfat IP3 sau ioni de calciu) capabili de difuzie și de a
propaga semnalul către alte ținte care integrează semnale multiple . Deși
aceste molecule au fost considerate mult timp molecule libere, studii
biochimice și de imagistică au arătat că difuzia lor este limitată în
compartimente rezultate din interacții specifice de tip proteină-proteină sau
proteine-lipide. Toate celulele exprimă proteine de ancorare sau suport
(chaperone) care au rolul de a localiza căile de semnalizare.
- Complexul de semnalizare este format din receptor – traductor – efector –
semnal – element de terminare a semnalului.
- Răspund la concentrații mici, fiziologice ale liganzilor endogeni.
Căile de semnalizare, deși activate de același ligand
endogen, sunt țesut specifice.
Este cazul semnalizării prin receptorul -
adrenergic (AR) în celula musculară cardiacă
și în celula musculară netedă vasculară.

În celula cardiacă, cAMP și Ca aționează

sinergistic: activarea AR →Gs →cAMP
→ PKA → Cai → contractilitatea

În celula musculară netedă vasculară,

Ca induce contracția în timp ce activarea AR
→Gs →cAMP → PKA:
-  MLCK (myosin light chain kinase) →
contractilitatea
-  activitatea canalelor de K+ → hiperpolarizare
→ vasodilatație
Clasificarea structurală și funcțională a
receptorilor fiziologici:
1. Receptori cuplați cu proteinele G (GPCR)

2. Canale ionice

3. Receptori cu activitate enzimatică intrinsecă

4. Receptori fără activitate enzimatică

5. Receptori nucleari (reglatori ai transcripției)

 1. Receptori cuplați cu proteinele G
Premiul Nobel pentru
Medicină
” G-proteins and the role of
these proteins in signal
transduction in cells“
Martin Rodbell (1925 – 1998)
Alfred Goodman Gilman

Proteine cu 7 domenii -helix

transmembranare
Activate de liganzi ca: - leucotriene,
- neurotransmițători: tromboxani
NA, ACh, - opioide
- hormoni - aminoacizi: GABA
- lipide
Rol în:
- Reglarea activității SNC
- Transmiterea sinaptică a sistemului nervos
Ținte terapeutice
vegetativ

Subtipurile GPCR
- Tipurile majore de receptori adrenergici: 1, 2 și  diferă prin
selectivitatea față de ligand și proteina G pe care o folosesc intracelular:
Gq , Gi și Gs
-  și  sunt considerate clase, iar 1 și 2 subtipuri

Dimerizarea receptorilor: receptorii GPCR sunt capabili atât de

homodimerizare cât și de heterodimerizare și chiar oligomerizare. Prin
dimerizare:
- se reglează afinitatea și specificitatea R față de complexul proteinei G,
- sensibilitatea receptorului față de fosforilarea de către kinaza receptorului
(GRK)
- legarea arestinei, evenimente importante pentru terminarea acțiunii
agonistului și endocitarea receptorului
- Legarea R la alte proteine reglatoare cum ar fi factorii de transcripție
Proteinele G: reprezintă o familie de proteine heterotrimerice ce leagă GTP la
subunitatea  c(onferă specificitatea de legare atât față de receptori cât și față
de efectori) și dimerul  (conferă proteinei G localizarea membranară). În
condiții de repaus, poteina G este asamblată ca un heterotrimer legat la
receptor, în configurația – GDP - . Prin legarea ligandului, receptorul
suferă o modificare conformațională care duce la schimbul GDP cu GTP și
disocierea subunității  de dimerul . Fiecare are rolul de a interacționa cu
efectori diferiți:
- Subunitatea  are patru subunități:Gs, Gi, Gq și G12/13 care diferă prin
specificitatea față de efector, astfel ca Gs și Gi leagă adenilil ciclaza (AC)
activator și respectiv inhibitor, Gq activează fosfolipaza C (PLC) și G12/13
interacționează cu proteinele GTP-azice mici Rho și Ras
- Dintre efectorii la care se leagă dimerul  se cunosc canalele de K,
canalele de Ca, fosfoinozitol-3-kinaza (PI3K).
Mesagerii secundari:
1. AMP ciclic = cAMP este produs de AC, enzimă activată de Gs și inhibată de Gi. AC este o
enzimă cu 9 izoforme incorporate în membrana plasmatică și o formă solubilă. cAMP
generat ca mesager secundar are la rândul lui 3 ținte: protein kinaza A (PKA), EPAC =
exchange protein directly activated by cAMP, și factorul de transcripție CREB = cAMP
response element binding protein (via PKA). În celule specializate cum ar fi celulele nodului
sino-atrial sau neuroni, cAMP are și alte ținte cum ar fi canalul HCN = hyperpolarization
activated cyclic nucleotide-gated channels sau PDE reglate de nucleotidele ciclice.

HCN

EPAC
CREB Fosforilare Efect
PKA
= protein kinaza dependentă de cAMP
= este o holoenzima compusă din 2 subunități catalitice (C)
legate reversibil la un dimer al subunităților reglatoare (RI
și RII), care în stare inactivă formează un tetramer R2C2. Ca
urmare a creșterii nivelului de cAMP, 4 molecule de cAMP
se leagă la dimerul R2 și scade afinitatea pentru subunitatea
C. Astfel, subunitatea C se activează și va fosforila resturi
de Ser și Thr (Ser/Thr kinază) ale moleculelor substrat, → activare sau inactivare.

Activitatea PKA este specifică unui țesut sau chiar compartiment subcelular în funcție de:
- izoformele subunităților R:  și  ale ambelor subunități reglatoare RI și RII ce diferă prin
localizarea subcelulară și afinitatea de legarea a cAMP
- izoforma subunității C: C, C și C
- Interacția cu proteinele AKAP = A-kinase anchoring protein, familie de proteine care
asigură formarea unor complexe de semnalizare multienzimatice și astfel controlează
semnalizarea spațio-temporală.
PKA este prezentă în numeroase țesuturi unde mediază funcții diferite printre care lipoliza
(adipocite), contracția (miocite cardiace), relaxarea (miocite vasculare), producția de
glucoză (hepatocite și musculatura scheletică), formarea memoriei (SNC).
PKG
= protein kinaza dependentă de cGMP
= spre deosebire de PKA, activitatea catalitică și situsul de legare al
cGMP sunt localizate la nivelul unei singure polipeptide. Homodimerul
peptidic formează holoenzima PKG (inactivă). Fiecare subunitate are
3 domenii funcționale:
- N-terminal – responsabil de dimerizare
- Domeniul reglator care conține 2 situsuri diferite de legarea a cGMP
- Domeniul kinazic – care catalizează fosforilarea sitului Ser/Thr al moleculei substrat

Există 2 izoforme cu localizare diferită: PKG-I citosolică și PKG-II membranară, ancorată

printr-un lanț miristoil (acid gras) legat covalent la capătul N-terminal
Din punct de vedere farmacologic, PKG are rol în:
- activitatea trombocitelor
- relaxarea celulelor musculare netede
- metabolismul spermatozoidului
- diviziunea celulară
- sinteza acizilor nucleici
PDE = fosfodiesteraza
= superfamilie cu cel puțin 12 familii de enzime care hidrolizează legătura 3-5 fosfodiesterică
din cAMP și cGMP cu formare de AMP și GMP, de aceea terminându-le acțiunea
cAMP AMP

- activitatea lor este reglată la nivelul vitezei de transcripție genetică, prin mesageri
secundari (nucelotide ciclice, calciu) precum și prin interacția cu alte proteine de
semnalizare ( -arestinele și protein kinazele).
- cele 12 familii ale PDE diferă prin:
- secvența de aminoacizi
- specificitatea de substrat (cAMP sau cGMP sau ambele )
- modalitatea de reglare
- proprietățile farmacologice
- distribuția tisulară
- Din punct de vedere farmacologic sunt ținte moleculare în terapia astmului bronșic,
insuficiența cardiacă, bolile coronariene dar și cele neurologice. Inhibitori ai PDE5
administrați în obstrucția pulmonară cronică și disfuncții erectile este sildenafilul.
EPAC =
= exchange protein directly activated by cAMP,
- prin legarea cAMP, EPAC va activa:
- fosfolipaza C (PLC) – contracție
- calcineurina (CN) – transcripție
- Rap = proteina cu funcție GTP-azică
-funcții multiple
Există 2 izoforme EPAC1 și EPAC2, diferite
ca structură și expresie tisulară.
Ex: EPAC1 prezintă un al doilea domeniu de legare
a cAMP un afinitate scăzută, ceea ce îl face responsabil
pentru detectarea concentrațiilor foarte mari de cAMP.
Ca organizare structurală, EPAC prezintă:
- un situs reglator de legare al cAMP
- un domeniu catalitic
- un domeniu care determină localizarea intracelulară
Căile de semnalizare prin EPAC și PKA sunt independente prin urmare pot acționa sinergistic
sau opus pentru a regla o funcție celulară specifică.

Exprimarea celor două izoforme EPAC1 și EPAC2 sunt reglate diferit în timpul dezvoltării
embrionare și a stărilor patologice. Farmacologic, sulfonilureea, antidiabetic oral în diabetul
de tip II, induce secreția de insulină parțial prin activarea EPAC2. EPAC1 are rol important în:
stresul cardiac și insuficiența cardiacă, rezistența la leptină, homeostazia energetică, durerea
cronică, infecții, metastaza cancerului, metabolism și hemostaza secundară.
Calea de semnalizare dependentă de Gq:
Gq – PLC – DAG/IP3 – Ca2+
Ionii de calciu (Ca2+) sunt mesageri secundari extrem de importanți pentru toate celulele, cu
rol în diferite răspunsuri celulare ca: expresia genică, contracția, metabolismul, activitatea
electrică. La repaus Ca are o concentrație intracelulară (Cai) de 100 nM menținută de
pompele de Ca din membrana celulară și membrana RE. Creșterea Cai se produce ca urmare
a influxului de Ca din mediul extern prin canalele de Ca ale membranei plasmatice sau prin
eliberarea Ca din rezervele intracelulare (RE) induse de hormoni sau factorii de creștere.

Mecanismul prin care hormonii și factorii de creștere inducCai implică o cale de

semnalizare care începe cu activarea proteinelor Gq și apoi a PLC ( și  sunt izoformele
majore). Atât Gq-GTP cât și dimerul  pot activa anumite izoforme ale PLC. Izoforma
PLC este activată prin fosforilarea Tyr de către tirozin kinaze.

Ca urmarea a activării, PLC se translochează din citosol la membrana celulară unde

hidrolizează fosfolipidul membranar PIP2 (fosfatidil inozitol-4,5-bisfosfat) din care se
generează 2 mesageri secundari: IP3 (inozitol trisfosfat) și DAG (diacil-glicerol):
- DAG va activa direct membri ai familiei de protein kinaze C (PKC) care vor fosforila
proteinele țintă
- IP3 activează receptori specifici (IP3R) din membrana RE care se deschid și induc Cai în
interval de milisecunde – activarea kinazelor dependente de Ca și calmodulină (CaMKII)
și chiar anumitor PKC.
 2. Canalele ionice
Ca urmare a modificării fluxului ionic, sunt afectate evenimente celulare nu numai în
celulele excitabile (generarea și transmiterea semnalelor electrice), ci și a celor
neexcitabile (secreție, procese de transport transmembranar), ca urmare a
alterărilor gradientului electrochimic.

Fluxul ionic este asigurat de un număr mare de canale ionice care reglează
transportul ionilor de Na+, K+, Ca2+ si Cl-, și care reprezintă importante ținte
terapeutice pentru medicamente.
Din punct de vedere al stimulului de activare se împart în:
- canale activate electric
- canale activate chimic
- canale activate termic
- canale activate mecanic
- canale activate de Ca intracelular
 Canalele ionice activate de voltaj

Multe canale ionice sunt ținte terapeutice:

- Lidoicaina, tetracaina – anestezice locale – inhibă canalul de Na dependent de voltaj
neuronal prin blocarea porului – inhibă depolarizarea și propagarea– inhibă senzația de
durere. Dintre compușii naturali care blochează canalele de sodiu fac parte tetrodotoxina
și saxitoxina
- Anestezicele generale – stimulează anumite canale de K – induc hiperpolarizarea
membranei – scad excitabilitatea
- Nifedipin, diltiazem, verapamil – blochează canalele de Ca dependente de voltaj –
reglarea tonusului vascular – agenți vasodilatatori folosiți în tratamentul hipertensiunii,
anginei pectorale, pentru unele aritmii cardiace
 Canale ionice activate chimic (liganzi)
Receptorul nicotinic al acetilcolinei
Activatori:
Succinilcolina - relaxarea musculară –
intubare chirurgicală
Inhibitori
Derivați de curara – relaxare musculară
- anestezie

Alte canale activate chimic de: – activator /inhibitor – efect

1. GABA (acidul -amino-butiric, GABAAR) – benzodiazepine, barbiturați – sedative, anxiolitice
2. Glicină – stricnina – convulsiv
3. Glutamat: NMDA; AMPA; kainat – NBQX, CNQX - neuroprotector față de un atac cerebral
4. Serotonină (5-HT = 5-hidroxi triptamină) = 5HT3 – dolasetron – antiemetic
5. Activate de ATP (P2x1-7) – suramin - durerea, tromboză, depresie
6. Inhibate de ATP (KATP) - sulfonilureea, meglitinide - secreția de insulină - T2DM
 3. Receptori cu activitate enzimatică intrinsecă
a) Activitate tirozinkinazică
Receptorul
Receptorii pentru
pentru hormoni insulină
(insulină)
și factori de creștere (EGF, PDGF, NGF).
Cu excepția reeptorului pentru insulină
care conține două lanțuri  și , acești
receptori sunt macromolecule formate
dintr-un singur lanț polipeptidic cu
domenii transmembranare scurte, și o
regiune intracelulară la nivelul căreia sunt localizate 1 sau 2 domenii cu activitate tirozin
kinazică. La repaus, receptorul este un monomer. Legarea ligandului induce dimerizarea și
fosforilarea încrucișată a domeniilor kinazice la nivelul a mai multor resturi de Tyr.
Receptorul (RTK) devine astfel capabil să recruteze numeroase proteine, printre care:
- PLC - Cai + PKC
- Calea factorilor de creștere: RTK → Fosfoinozitid-3-kinaza (PI3K) → PIP3 → PKB (Akt) →
mTOR (creștere, proliferare, supraviețuirea celulelor)  ținte în terapia canceroasă
- RTK → RAS GTP-aza → MAPK (mitogen activated protein kinase) → transcripția genică
(proliferare)  ținte în terapia canceroasă
b) Activitate Ser/Thr kinazică
Ex: Receptorul pentru factorul tip  de transformare a creșterii (TGF ). Sunt receptori
analogi RTK, cu diferența că domeniile intracelulare au activitate Ser/Thr kinazică. După
activarea receptorului se va fosforila o proteină reglatoare a transcripției genice Smad.
Acestă proteină va disocia de la nivelul receptorului, se va transloca la nivelul nucleului
unde prin asocierea cu factorii de transcripție va regla transcripția genică ce duce la
morfogeneză și transformare.
Există și izoforme inhibitoare, Smad 6 și Smad 7 care competiționează cu celelalte izoforme
pentru a termina semnalizarea.
4. Receptori fără activitate enzimatică intrinsecă
Ex: Receptorii Toll –like (TLR)
- Sunt de asemenea receptori cu un
singur domeniu transmembranar, cu
nivel de exprimare mare în celulele
hematopoetice. Structural: un
domeniu de legare a ligandului, un domeniu
transmembranar scurt și un domeniu
intracelular lipsit de activitate enzimatică.
Prin activare, dimerizarea receptorilor
induce o serie de modificări conformaționale
care duc la legarea proteinelor de semnalizare
la TLR și formarea complexului de semnalizare
care va recruta o kinază (IRAK). Prin autofosforilare, IRAK stabilizează complexul. Mai departe,
se activează o serie de căi intracelulare printre care și familia de MAPK care vor culmina cu
activarea kinazelor NFkB, translocarea factorului de transcripție NFkB si activarea genelor care
codifică proteinele inflamatoare. Activarea TLR → INFLAMAȚIE
- Liganzii acestor receptori sunt:
- toxinele agenților patogeni: lipide, lipopeptide, peptidoglicani
- virusuri
 5. Receptori nucleari (reglatori ai transcripției)
Receptorii nucleari reprezintă o familie cu 48 de membri ce răspund la diferiți liganzi.
Aceste proteine receptoare nucleare sunt de fapt factori de transcripție ce reglează
expresia genică a proteinelor cu rol fiziologic în reproducere, dezvoltare și metabolism.

Liganzi ai acestor receptori sunt: hormonii steroidieni, vitamina D, tiroxina, acizii grași,
lipide și metaboliți lipidici.

În stare inactivă, unii receptori (glucocorticoizi) au localizare citosolică și translochează în

nucleu după legarea ligandului, în timp ce alți receptori (LXR pentru 22-hidroxi-colesterol) au
localizare nucleară în stare inactivă. După activare, receptorii se vor lega ca dimer
(homodimer sau heterodimer) la regiuni repetitive ale ADN-ului la nivel de promotor, regiuni
denumite HRE = hormone response element, care sunt specifice pentru fiecare receptor și vor
activa un număr mare de gene.
Acțiunea receptorului nuclear se produce cu ajutorul unei molecule cofactor cu rol important
pentru reglarea țesut specifică a acțiunii hormonale. Această moleculă poate fi un coactivator
- recrutează enzime pentru a decondensa cromatina (acetilaza histonelor) și a expune ADN-ul
pentru transcripție. Din contră, corepresorii vor recruta enzime ca deacetilaza histonelor care
vor menține ADN-ul condensat și vor inhiba transcripția.
Schema de acțiune a receptorul glucocorticoidic
 REGLAREA RECEPTORILOR
Toți receptorii prezentați reprezintă posibile ținte terapeutice.
Receptorii sunt molecule dinamice funcțional, supuse mecanismelor de reglare prin
feedback de către propriul efector sau prin răspunsul indus. Desensibilizare se manifestă
prin răspuns redus la stimularea continuă a celulelor cu agoniști, ca un semn de adaptare
sau refractoritate. Desensibilizarea rezultă din inaccesibilitatea temporară a receptorului
sau insuficienți receptori (nivel redus de exprimare).
Răspunsul redus la administrarea repetată a agonistului se numește tahifilaxie se produce
rapid și este important terapeutic. Ex: în astmul bronșic, unde administrarea repetată a -
agoniștilor poate duce la scaderea semnificativă a efectului bronhodilatator. Un mecanism
ce poate explica acest răspuns este starea de fosforilare a GPCR de către kinaze specifice
(GRK). Fosforilarea receptorului activat de
ligand de către GRK va facilita legarea
proteinelor citosolice arestine care limitează
răspunsul prin câteva mecanisme:
- decuplarea GPCR de proteinele G,
- recrutează PDE → cAMP
- recrutează clatrina și 2-adaptina care promovează sechestrarea și internalizarea
receptorului.
 Tahifilaxie
Efect

Timp
Sensibilizarea
Efect

Sensibilizarea apare frecvent ca urmare a terminării sau întreruperii administrării

unui antagonist al receptorului după o perioadă lungă de timp (cronic). Aceasta se
explică prin acumularea de molecule efectoare, cum ar fi mai mult
neurotransmițător în neuronii presinaptici, sau disponibilitatea crescută a
moleculelor efectoare activate de receptor, a căror expresie nu a fost alterată,
care explică un răspuns mai puternic prin reactivarea receptorului.
Maladii rezultate din disfuncția receptorilor sau a căilor de semnalizare
- deficiența de receptori androgeni - sindromul feminizării bărbaților
- reducerea autoimună a receptorului nicotinic pentru ACh la nivelul plăcii neuro-
motorii – myastenia gravis
- reducerea autoimună a receptorului pentru insulină – diabetul rezistent la insulina
(T2DM)
- mutații care duc la exprimarea necontrolată a receptorilor pentru factorii de
creștere – cancer
- Polimorfisme ale receptorilor sau proteinelor de semnalizare – răspunsuri diferite
la tratamentele terapeutice
Ex: pacienții cu insuficiență cardiacă de origine afro-americană răspund la -blocanți cu
eficiență redusă față de pacienții europeni sau asiatici deoarece:
• Polimorfismul receptorului 1-adrenergic conferă receptorului o sensibilitate crescută la
NA
• Enzima GRK5 prezintă un polimorfism care îi conferă o activitate crescută de
desensibilizarea a 1-AR, care îmbunătățește supraviețuirea pacienților care nu primesc -
blocanți (pacienții nu răspund la tratament)