PROPRIETĂŢILE FLUIDELOR

1.1. NOŢIUNI GENERALE

Mecanica fluidelor este o ramură a mecanicii mediilor continue. Mecanica mediilor

contiinue studiază fenomenele din universul fizic asociate corpurilor înzestrate cu structură de
mediu continuu. Prin mediu continuu, se înţelege acel corp, care supus unui proces infinit de
divizare, conduce la părţi care păstrează întocmai proprietăţile întregului care le-a generat prin
diviziune.
Materia, deci şi corpurile fluide, are o structură discontinuă fiind alcătuită din atomi şi
molecule. Atunci când procesul de divizare ajunge în intimitatea acestora, părţile rezultate
(electroni, protoni, neutroni etc.), având dimensiuni foarte mici (raza nucleului unui atom are
ordinul de mărime 10-15 m), au proprietăţi diferite de cele ale corpurilor din care au făcut parte.
Datorită faptului că mecanica fluidelor studiază fenomene care se produc la scară macroscopică
(adică se referă la porţiuni de fluid cu dimensiuni mult mai mari decât cele ale atomului), se
poate admite ipoteza continuităţii conform căreia un fluid are o structură continuă la orice nivel.
Corpurile fluide sunt acele medii, înzestrate cu proprietatea de a se deforma în mod
continuu şi nelimitat, sub acţiunea unor forţe (oricât de mici ar fi acestea), distribuite în mod
uniform. Această proprietate poartă numele de fluiditate.
În clasa corpurilor fluide se disting două subclase: lichide şi gaze.
Lichidele, fără a se opune la orice deformare, conform proprietăţii de fluiditate, sunt
puţin compresibile, adică, pentru a-şi micşora volumul, trebuie supuse la forţe de compresiune
mari. Aceasta se datorează eforturilor moleculare dezvoltate, care se opun la apropierea
moleculelor.
Lichidele comprimate revin la volumul lor iniţial îndată ce încetează comprimarea,
comportându-se din acest punct de vedere, ca nişte corpuri perfect elastice, care au un volum
bine determinat şi iau forma vaselor în care sunt introduse.
Gazele sunt puternic compresibile, neavând formă şi volum determinat. Datorită faptului
că ele umplu în întregime spaţiul care le stă la dispoziţie, nu pot rămâne în repaus decât în
recipiente închise. Spre deosebire de lichide, care la comprimare se comportă perfect elastic,
gazele au această proprietate atât la comprimare cât şi la destindere.
Mecanica fluidelor, studiază repausul şi mişcarea corpurilor fluide, precum şi
interacţiunea lor mecanică cu corpurile solide cu care vin în contact.

1.1.1. Modelul de fluid

Ca toate fenomenele fizice, miscarea unui fluid, este deosebit de complexă, motiv pentru
care, considerarea simultană a tuturor factorilor care o influenţează, ar duce la o formulare
matematică deosebit de complexă. De aceea, fenomenele reale sunt aproximate prin eliminarea
factorilor mai puţin importanţi şi păstrarea numai a acelora cu rol determinant în desfăşurarea
fenomenului. Această simplificare, permite crearea unor sisteme teoretice, numite modele.
Complexitatea acestora a evoluat odată cu a suportului matematic ce permite studiul lor. Astfel
există modelul de fluid ideal (perfect), de fluid vâscos în mişcare laminară, de fluid vâscos în
mişcare turbulentă, de fluid ne-newtonian (reologic), etc.

1
 Toate modelele de fluid create, au la bază, ca aproximare necesară, ipoteza continuităţii
mediului fluid. Totuşi, fluidul nu poate fi considerat în orice condiţii un mediu continuu.
Criteriul fizic de stabilire a continuitaţii, este numărul lui Kundsen Ku=λ/L, unde λ este lungimea
liberului parcurs molecular, adică distanţa medie (statistică) parcursă de molecule între două
ciocniri consecutive (λ=10-7m), iar L este o dimensiune a corpului. Cercetările au arătat că
pentru Ku>0,1, fluidul poate fi considerat un mediu continuu. Această ipoteză, este acceptată,
deoarece fenomenele studiate în mecanica fluidelor, au un caracter macroscopic. De aceea, se
poate admite că un fluid are o structură continuă la orice nivel. În baza acestei ipoteze se
presupune că toate mărimile asociate fluidului (densitate, presiune, temperatură, viteză) sunt
funcţii continue în tot domeniul ocupat de fluid. Un astfel de corp, care are şi această proprietate,
se numeşte mediu continuu deformabil.
Se va numi element de fluid (sau particulă fluidă), cea mai mică porţiune dintr-un
domeniu de fluid, care poate fi analizată în condiţiile menţinerii ipotezei continuităţii acesteia. Ea
are dimensiuni infinitezimale şi va fi reperată în spaţiu prin poziţia centrului său de masă.

1.1.2. Forţe şi eforturi unitare

Se consideră un domeniu D, de fluid delimitat de restul fluidului, sau de corpuri solide,

cu care acesta se mărgineşte, de suprafaţa închisă S (Figura 1.1).

dFs
d (dm)
D
dS (dA)
D'
S'

dFm S

Figura 1.1

Forţele care se exercită asupra fluidului din domeniul D, se pot clasifica intuitiv în forţe
exterioare şi forţe interioare. Cele din prima categorie sunt datorate unor cauze exterioare
fluidului ce formează domeniul D, iar cele din a doua, interacţiunii elementelor de fluid din
interiorul lui D. În virtutea principiului actiunii şi reacţiunii, forţele interioare au două câte două
acelaşi suport, sunt egale ca valoare, dar au sensuri opuse. În consecinţă, ele formează un sistem
echivalent cu zero, dar nu pot fi neglijate, deoarece lucrul lor mecanic nu este nul (domeniul de
fluid fiind deformabil lucrul mecanic al forţelor interioare nu este nul).
Forţele care acţionează asupra fluidului pot fi, de asemenea, de tip, la distanţă şi de
contact. Forţele din prima categorie, reprezintă acţiunile la distanţă exercitate între elementele de
fluid din interiorul sau exteriorul domeniului D, sau de către alte cauze, exterioare fluidului.
Forţele din a doua categorie, sunt datorate contactului direct între elementele de fluid, sau între
acestea şi alte corpuri.
Pe baza consideraţiilor exprimate, rezultă că asupra fluidului din domeniul D acţionează
patru tipuri de forţe.
a) Forţele exterioare la distanţă, reprezintă acţiunile la distanţă datorate unor cauze
exterioare fluidului din domeniul D. Se vor neglija forţele intermoleculare la distanţă (adică
2
forţele exercitate asupra moleculelor de fluid din domeniul D de către molecule de fluid din
exteriorul domeniului), care fac parte din această categorie, deoarece acestea descresc ca
intensitate cu distanţa.
Cele mai cunoscute forţe exterioare la distanţă sunt forţele de greutate şi forţele
complementare ce apar în cazul raportării mişcării fluidului la un reper neinerţial (aceste forţe
sunt proporţionale cu masa dm, a particulei fluide asupra căreia acţionează, de aceea se vor numi
forţe masice).
Pentru un element de volum dV, de masă dm, forţa masică se poate exprima matematic
în forma :
r r r
dFm = f ⋅ dm = ρ ⋅ f ⋅ dV . (1.1)
r
Vectorul f este un factor de proporţionalitate (reprezintă forţa masicăraplicată
r v
unităţii de
v
masă - dm=1) şi se numeşte forţă masică unitară. În mod uzual, se admite că f = f ( r , t ) , unde r
este vectorul de poziţie al centrului de masă al elementului de fluid, iar t este timpul. Acest mod
de analiză, conferă relaţiei (1.1) valabilitate, la nivelul întregului univers material. În cazul
r r r
particular al existenţei elementului de fluid pe suprafaţa pământului, atunci f = g , unde g este
acceleraţia gravitaţională.
Ţinând seama de faptul că domeniul D, are în componenţa sa o infinitate de particule
r
fluide, asupra cărora acţionează forţe elementare dFm , forţa masică ce acţionează asupra
întregului domeniu se exprimă cu expresia:
r r r
Fm = ∫ dFm = ∫ ρ ⋅ f ⋅ dV (1.2)
D D

b) Forţele interioare la distanţă, se exercită între moleculele din interiorul domeniului

D. Aceste forţe pot fi neglijate, deoarece intensitatea lor descreşte cu distanţa.
c) Forţele exterioare de contact, sunt datorate contactului fluidului din interiorul
domeniului D, cu cel din exteriorul lui, sau eventual cu corpuri solide ce mărginesc fluidul, de-a
lungul suprafeţei S. Acestea sunt deci, forţele care ar trebui aplicate pe suprafaţa S, care
delimitează domeniul D, care să suplinească interacţiunile exterioare acestuia astfel încât să nu-i
modifice starea de repaus, sau de mişcare. Deoarece se admite că aceste forţe se exercită chiar pe
suprafaţa S, se mai numesc şi forţe de suprafaţă.
d) Forţele interioare de contact, sunt datorate interacţiunii fluidului dintr-un domeniu
D`∈ D, cu cel exterior lui D `, dar inclus în D (Figura 1.1). Ele sunt deci, de aceeaşi natură cu
forţele exterioare de contact.

n
∆FS
R
∆S(∆A)

Figura 1.2

Forţele de contact se pot evalua sistematic, prin introducerea noţiunii de efort unitar.
Fie ∆S un element al suprafeţei S, suficient de mic, de arie ∆A, iar R, un punct aparţinând
acestui element de suprafaţă (Figura 1.2).

3
 Forţele de suprafaţă care acţionează asupra suprafeţei elementare ∆S, se reduc în punctul
v r
R, la o rezultantă ∆FS şi la un cuplu de moment, ∆M .
r
Dacă suprafaţa ∆S este de varie ∆A (∆A → 0), efectul cuplului de moment ∆M este
neglijabil în raport cu cel al forţei ∆FS , astfel încât, se poate considera că există limita:
r r
r ∆Fs dFs
pn = lim = , (1.3)
∆A→0 ∆A dA
r
unde p n , se numeşte efort unitar, sau tensiune.
Posibilitatea înlocuirii efectului fluidului din exteriorul suprafeţei S, prin eforturi unitare,
constituie “principiul eforturilor unitare”, similar cu principiul forţelor de legătură din mecanica
solidului rigid.
Ca atare, rezultă că forţele de contact, ţinând seama că suprafaţa S, care mărgineşte
domeniul D, are o infinitate de elemente de arie infinitezimale, asupra cărora acţionează forţele
r
elementare dFs , se exprimă sub forma:
r r
FS = ∫ pn dA . (1.4)
S

1.2. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE FLUIDELOR

1.2.1. Presiunea
r
Dacă fluidul este în repaus, atunci forţa elementară dFs , este normală la elementul de
r
suprafaţă ∆S, deoarece în caz contrar ar însemna că ∆Fs are o componentă în planul tangent în R
la ∆S (Figura 1.2), ceea ce ar provoca deplasarea particulelor de fluid situate în vecinătatea
punctului R, de-a lungul suprafeţei, S. Acest lucru contravine ipotezei repausului fluidului.
Experimentele au arătat că asupra unui corp solid care se află în contact cu un fluid în
repaus, se exercită întotdeauna forţe de compresiune. Rezultă deci că, fluidul din exteriorul
r v v
domeniului D exercită pe elementul de suprafaţă ∆S, forţa ∆Fs = − n ⋅ ∆Fs , unde n , este versorul
normalei exterioare în R, la suprafaţa, ∆S.
Din relaţia (1.3.), rezultă că:
r v ∆Fs dFs
p n = −p ⋅ n, unde : p = lim = (1.5)
∆A → 0 ∆ A dA
r
(p este presiunea statică, şi reprezintă de fapt o măsură a efortului unitar p n , când fluidul se află
în stare de repaus).
Se poate formula următoarea propoziţie: “în orice fluid aflat în stare de repaus,
intensitatea efortului unitar (presiunea statică), nu depinde de direcţie.”
Pentru a demonstra această propoziţie se consideră un element de fluid infinitezimal de
formă tetraedrică (figura 1.3).

4
 z
C
pndA
n
h px dAx
py dAy
k j B
O
i y
A
p z dAz dFm = ρ fd
x
Figura 1.3
Asupra acestuia, acţionează ca forţe exterioare, forţa masică şi forţele de suprafaţă,
asociate feţelor tetraedrului.
Starea de repaus a acestuia, este asigurată dacă suma forţelor exterioare care acţionează
asupra sa, formează un sistem echivalent cu zero.
Fie p x , p y , p z , p , presiunile asociate suprafeţelor: OBC, OAC, OAB şi ABC
v
perpendiculare pe Ox, Oy, Oz şi n .
Relaţia vectorială ce defineşte starea de echilibru, este:
r r
∑ dFs + dFm = 0 , (1.6)
unde: r r r
r v
∑ s x x y y z z − pdAn .
d F = p dA i + p dA j + p dA k (1.7)

Proiectată pe axele sistemului de coordonate, relaţia (1.6) conduce la sistemul:

r
⎧p x dA x − pdA ( nv ⋅ i ) + ρ f x dv = 0;
⎪⎪ v r
⎨p y dA y − pdA (n ⋅ j ) + ρ f y dv = 0; (1.8)
⎪ v r
⎪⎩p z dA z − pdA ( n ⋅ k ) + ρ f z dv = 0,
unde:
r
⎧dA x = dA(nv ⋅ i ) = αdA;
⎪⎪ v r
⎨dA y = dA(n ⋅ j) = βdA; (1.9)
⎪ v r
⎪⎩dA z = dA(n ⋅ k ) = γdA,

a,b,g, reprezentând cosinuşii directori ai feţelor tetraedrului, de volum:

1
dV = dA ⋅ h , (1.10)
3
unde h, este înălţimea tetraedrului, dusă din vârful O.
Înlocuind relaţiile (1.9) şi (1.10), în (1.8), şi simplificând, se obţine:
⎧ h
⎪αp x − αp + ρf x 3 = 0;
⎪
⎪ h
⎨βp y − β p + ρ f y = 0; (1.11)
⎪ 3
⎪ h
⎪γp z − γp + ρ f z 3 = 0.
⎩
5
 Reducând dimensiunile tetraedrului la un punct, adică h→0, rezultă:
p = px = py = pz . (1.12)

Deci, în cazul fluidului în repaus, presiunea într-un punct, nu depinde de orientarea

elementului de suprafaţă, adică este un scalar.

pabsoluta prelativa >0

(suprapresiune)
1 atm 0

prelativa <0
(depresiune)
vid 0 -1 atm
Figura 1.4

În fiecare punct al domeniului de fluid, se determină câte o valoare a presiunii. Prin atribuirea
unei anumite presiuni fiecărui punct, s-a generat câmpul presiunilor. Funcţia care stabileşte
corespondenţa între valoarea presiunii şi punctul considerat, este o funcţie continuă şi derivabilă.
Prin prisma teoriei cinetico-moleculare, presiunea reprezintă rezultatul interacţiunii dintre
moleculele de fluid, în spaţiul care le stă la dispoziţie. În cazul în care în acest spaţiu nu există
substanţă (vid), presiunea este , desigur, nulă.
Presiunea, măsurată de la starea de vid, se numeşte presiune absolută. Deoarece toate
instalaţiile sunt dispuse în atmosferă, se obişnuieşte frecvent, ca aceasta să fie raportată la
presiunea atmosferică.
Diferenţa dintre presiunea absolută şi presiunea atmosferică se numeşte presiune relativă.
p relativa = p absoluta - p atmosferica (1.13)
În figura 1.4, este reprezentat, schematic, modul de exprimare al presiunii.
În sistemul S.I., unitatea de măsură pentru presiune este Pascalul (simbol Pa)
[p ]SI = Pa = N2 (1.14)
m
În practică, se utilizează frecvent şi alte unităţi de măsură, care sunt prezentate în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1
Denumirea Simbol Sistemul Echivalent în unităţi SI
( sau alte unităţi)
2
kilogram forţă pe kgf/m MKfS 9,80665 N/m2
metru pătrat
barye barye CGS 0,1 N/m2; (1dyn/cm2)
piez pz MTS 103 N/m2; (1sn/m2)*
bar bar - 105 N/m2
atmosferă tehnică at - 9,80665 104 N/m2;(1kgf/cm2)
atmosferă fizică At sau atm - 1,01325 105 N/m2
atmosferă absolută ata sau atü - n ata=(n+1)at
milimetru coloană mm H2O - 9,80665 N/m2; (1kgf/m2)
de apă
milimetru coloană mm Hg - 1,33322 102 N/m2
de mercur sau torr sauTorr (1/760 At)
3
* 1sn (stenă) =10 N

6
 1.2.2. Temperatura

Experienţa arată, că, energia mecanică consumată prin simpla frecare între două corpuri,
se regăseşte, în acestea, sub formă de căldură, care, fiind una din formele în care se manifestă
energia în natură, se numeşte şi energie calorică. Ea este în interdependenţă cu alte forme de
energie: mecanică, chimică, nucleară, etc. Factorul care măsoară intensitatea căldurii, gradul de
încălzire sau răcire al unui corp, este temperatura.
Din punct de vedere practic, întotdeauna, căldura se propagă de la corpul cu temperatura
mai înaltă, spre corpul cu temperatura mai joasă (independent de cantitatea de căldură pe care o
posedă corpurile), până în momentul când cele două corpuri ajung la temperaturi egale.
Căldura se propagă prin conductibilitate (conducţie), când trece de la o particulă la alta cu
care este în contact, prin convecţie (sau prin curenţi), când trece de la un punct la altul al
spaţiului împreună cu substanţa în mişcare (curent fluid), sau prin radiaţie, când este adusă prin
raze emise, direct de la sursa caldă.
Temperatura unui corp, se determină în raport cu o temperatură de referinţă, care s-a ales
punctul triplu al apei, adică temperatura la care fazele, solidă, lichidă şi de vapori ale apei pot
coexista în stare de echilibru.
În S.I., unitatea de măsură a temperaturii, este Kelvinul (K); 1K, reprezintă 1/273,16 din
temperatura punctului triplu al apei, notat cu 273,16K. Temperatura astfel măsurată se notează
cu T [K ] şi se numeşte temperatură absolută (T=0 este zero absolut).
Pentru măsurarea temperaturii, se utilizează şi alte unităţi de măsură: grade Celsius [°C],
Reamuir [°R], sau Fahrenheit [°]. Între acestea se pot scrie relaţiile:
1° C=(1+273,15)K=4/3 °R=(32+1 9/5)° F (1.15)
Observaţie: Gradul Celsius (°C) reprezintă 1/100 din intervalul determinat de temperatura de
topire a gheţii notată cu 0° C şi temperatura de fierbere a apei, ambele la presiunea de o
atmosferă fizică (760 mm Hg). Deoarece punctul triplu al apei este situat cu 0,01°C peste punctul
de topire al gheţii la presiunea de 1At, relaţia (1.15) este evidentă.
Legea propagării căldurii, de la un perete plan la fluid, sau invers (aducţia), se exprimă
prin formula lui Newton
Q = α ⋅ A ⋅ t ⋅ (T1 − T2 ), (1.16)
care dă expresia cantităţii de căldură, Q, ce străbate peretele de arie A, în timpul t , ştiut fiind că,
diferenţa de temperatură dintre perete şi fluid, este T1–T2. Factorul de proporţionalitate α, se
numeşte coeficient de aducţie.
Cantitatea de căldură, Q, care se propagă prin conductibilitate, străbătând peretele plan de
arie A şi grosime b, în timpul t, când feţele peretelui sunt încălzite la temperaturile T1 şi T2, este
dată de formula lui Fourier:
T − T2
Q = λ⋅A⋅t⋅ 1 , (1.17)
b
λ, fiind conductivitatea termică a peretelui.
Propagarea căldurii de la un fluid mai cald către unul rece, despărţite printr-un perete, se
numeşte, de obicei, transmisie de căldură. Ea este formată din
aducţie/conductibilitate(conducţie)/aducţie, fiind generată de relaţiile (1.16) şi (1.17).

1.2.3. Densitate, volum specific, greutate specifică

r
Fie D, un domeniu de fluid de volum ∆V, masă ∆m şi greutate ∆Fg . Dacă D, tinde să se
reducă la punctul R∈D, densitatea, ρ, volumul specific, v şi greutatea specifică, γ, a fluidelor se
definesc cu relaţiile:

7
 ∆m dm
ρ = lim = ;
∆v → 0∆V dV
1 ∆V dV
ν = = lim = ; (1.18)
ρ ∆v → 0 ∆m dm
∆Fg dFg
γ = lim = = ρ ⋅ g.
∆v → 0 ∆V dV
În cazul unui fluid omogen, din punct de vedere al distribuţiei maselor, având masa, m şi
volumul, V, acesta are densitatea ρ şi greutatea specifică γ, dată de relaţiile:

m ⎡ kg ⎤
ρ= ;
V ⎢⎣ m 3 ⎥⎦
(1.19)
Fg ⎡N ⎤
γ = = ρ ⋅ g ⎢ 3 ⎥.
V ⎣m ⎦

1.2.4. Compresibilitatea

Experimental s-a constatat că lichidele supuse comprimării îşi schimbă volumul, ceea ce
arată că ele sunt compresibile.

F
p1
dV

p
p+dp
V1

p2
V
V2

lichid
Figura 1.5.

Se admite că un lichid de volum, V, este comprimat de o forţă, F, acţiune care are drept
rezultat, creerea unei presiuni, p, în masa lichidă dată (Figura 1.5). Fie dV, cantitatea cu care se
micşorează volumul V, corespunzător creşterii cu valoarea dp a presiunii. Dependenţa schimbării
volumului cu presiunea, este dată de relaţia:
dV
= − βdp , (1.20)
V
unde β este coeficientul de compresibilitate volumică izotermă, iar semnul minus din relaţie
apare deoarece atunci când presiunea creşte, volumul scade. Celelalte mărimi fizice care intervin
în relaţie sunt evidenţiate în figura 1.5.
Integrând relaţia (1.20), se obţine:
V = V 0 ⋅ e − β ( p − p0 ) , (1.21)
relaţie care exprimă comprimarea lichidului de la V0 la V, când presiunea creşte de la valoarea
p0, la p.
8
 În cazul în care variaţia presiunilor este relativ mică, ecuaţia caracteristică (1.21) se poate
pune sub o formă mai simplă. Astfel, dacă funcţia exponenţială se dezvoltă în serie şi se
neglijează termenii care conţin pe β la puteri mai mari decât unu, se obţine:
V = V0 [1 − β ( p − p0 )] , (1.22)
în care:
V0 este volumul iniţial aflat la presiunea p0;
V - volumul la presiunea p (p > p0);
Coeficientul de compresibilitate, β, variază de la un lichid la altul, valoarea lui fiind dată
de relaţia:
1 dV
β =− ⋅ (1.23)
V dp
Această relaţie exprimă şi conţine, totodată, şi principiul pe baza căruia se poate
determina experimental valoarea lui β. Astfel, instalaţia pentru măsurători trebuie în aşa fel
concepută, încât să se poată măsura variaţiile de volum pentru diferite creşteri ale presiunii.
Coeficientul de compresibilitate, β, este o constantă fizică a fiecărui lichid, dimensiunea
lui fiind:
1 L3 L2 L2
[β ] = 3 ⋅ = = (1.24)
L F ⋅ L− 2 F LMT − 2
putând avea următoarele unităţi de măsură:
cm 2 m 2 m 2 cm 2 cm 2
, , , ; (1.25)
dyna N kgf kgf daN
corespunzător diferitelor sisteme de unităţi de măsură
Dacă forţa care a comprimat masa lichidă dată îşi încetează acţiunea, volumul lichidului
revine la valoarea iniţială, ceea ce arată ca lichidele sunt, nu numai compresibile, ci şi elastice.
Această proprietate este definită printr-un alt coeficient, numit modul de elasticitate, notat cu ε şi
care este dat de relaţia:
1 dp
ε = = −V . (1.26)
β dV
F
Se observă că ε, are dimensiunea: [ε ] = 2 şi se măsoară în: N2 ( dyna2 ) .
L m cm
Compresibilitatea lichidelor fiind mult mai mică decât a gazelor, aceasta a făcut ca
lichidele să fie considerate, uneori, fluide incompresibile. Lichidul incompresibil este un concept
matematic, un model, care poate fi folosit numai în studiul fenomenelor în care elasticitatea este
neglijabilă. În realitate, toate lichidele sunt, mai mult sau mai puţin, compresibile.
Incompresibilitatea poate fi admisă, numai dacă această ipoteză nu conduce la rezultate şi
concluzii eronate. De exemplu, propagarea sunetului printr-un mediu lichid, a undei de şoc, sau
transmisia sonică a energiei etc., sunt fenomene care există tocmai datorită compresibilitaţii
lichidelor.

1.2.5. Ecuaţia de stare

Dacă D, este un domeniu de fluid de masă m, acesta constituie un sistem material care
are schimburi controlabile de căldură cu exteriorul. Sistemul material se caracterizează prin
starea sa (situaţie pe care o are la un anumit moment), definită la rândul ei, prin mărimi sau
parametri de stare. Parametrii de stare, pot fi separaţi în două grupe:
- calitativi (presiune, temperatură, densitate.);
- cantitativi (energie internă, entropie, etc.).

9
 Variaţia acestora, determină stările viitoare ale sistemului. Dacă sistemul trece dintr-o
stare în alta, se spune că aceasta suportă o transformare. În cazul unei transformări, se deosebesc
o stare iniţială, stări intermediare şi o stare finală. Stările iniţială şi finală, sunt, în general, stări
de echilibru (în care sistemul poate rămâne un timp nedefinit). Parametrii de stare nu depind de
transformările intermediare, ci numai de situaţia atinsă de sistem la momentul respectiv.
Variaţiile elementare ale parametrilor de stare, sunt diferenţiale totale exacte.
Se admite că, pentru un fluid omogen în echilibru termodinamic, parametrii de stare
calitativi ai fluidului sunt determinaţi, dacă se cunosc doi dintre ei, ceea ce înseamnă că, pentru
fiecare stare de echilibru, există o relaţie de forma:
f (p, ρ, T ) = 0 (1.27)
numită ecuaţia de stare a fluidului respectiv.
Ţinând seama de legea conservării masei (m = ρ ⋅ V = const.) , în locul densităţii, ρ, se poate
folosi ca parametru calitativ, asociat unui domeniu de fluid de masă, m şi volumul acestuia V.
În continuare, se vor stabili formele ecuaţiei de stare, separat pentru lichide şi pentru gaze,
considerându-se evoluţia fluidului de la starea iniţială (p0, V0, T0), la starea finală (p, V, T).

1.2.5.1. Ecuaţia de stare pentru lichide

La lichide, se constată experimental, că în cazul unei transformări izoterme (adică

efectuată la temperatura constantă T0,), la o variaţie de presiune ∆p=p-p0, modificarea de volum
∆V=V-V0 este proporţională cu V0 şi ∆p. Pentru a caracteriza cantitativ această proprietate se
introduce relaţia:
1
∆V = −β T ⋅ V0 ⋅ ∆p = − V0 ∆p
E
sau (1.28)
V = V0 [1 − β T (p − p 0 )]
unde:
- βT , este coeficientul de compresibilitate izotermă,
1
- E= -modul de elasticitate.
βT
Semnul (-) din relaţia (1.28), arată că unei creşteri a presiunii, îi corespunde, întotdeauna,
o micşorare a volumului şi invers.
Tot la lichide, s-a constatat experimental, că în cazul unei transformări izobare (adică
efectuată la presiune constantă p0), la o variaţie a temperaturii ∆T= T – T0, există
proporţionalitate între variaţia de volum ∆V=V – V0 şi aceea de temperatură, caracterizată
cantitativ de relaţia:
∆v = α ⋅ V0 ⋅ ∆T , (1.29)
sau
V = V0 [1 + α(T − T0 )] . (1.30)

unde α este coeficient de dilatare volumică izobară.

Pentru a trece de la starea iniţială (p0, V0, T0), la starea finală (p, V, T), se poate efectua
mai întâi transformarea izotermă (p0, V0, T0) → (p`, V`, T0), apoi transformarea izobară (p, V*,
T0) → (p, V, T).
Ţinând seama de relaţiile (1.28) şi (1.29) se obţine:

10
 V = V0 [1 − β T (p − p 0 )][1 + α(T − T0 )] (1.31)

Coeficienţii βT şi α, pentru lichide, au ordinul de mărime 10-10 m2/N, respectiv 10-4 K-1,
motiv pentru care, în relaţia (1.31), se poate neglija termenul care conţine produsul βTα, valoarea
acestuia, fiind foarte mică, obţindu-se astfel:
V = V0 [1 − β T (p − p 0 ) + α(T − T0 )] (1.32)
Ţinând seama de legea conservării masei, din relaţia (1.31), se obţine:
ρ = ρ0 [1 − βT (p − p 0 ) + α(T − T0 )]
−1
(1.33)
Dezvoltând în serie relaţia (1.32) şi reţinând doar primii doi termeni, rezultă:
ρ = ρ 0 [1 + β T (p − p 0 ) − α(T − T0 )] . (1.34)
Compresibilitatea lichidelor trebuie luată în considerare în cazurile unde apar presiuni
ridicate (“lovitură de berbec”, sonicitate, sisteme de acţionare hidraulică).

1.2.5.2. Ecuaţia de stare a gazelor

În cazul gazelor reale, aflate în condiţii uzuale, se poate admite, cel puţin într-o primă
aproximaţie, legile gazelor perfecte. Prin definiţie, în cazul unei transformări izoterme a unei
mase de gaz perfect, m, este valabilă legea lui Boyle-Mariotte (pV=const.). Tot prin definiţie, în
cazul unei transformări izobare, este valabilă legea lui Guy-Lussac (V/T=const.). Efectuând întâi
transformarea izotermă, (p0, V0, T0)→ (p, V`, T0), apoi transformarea izobară (p, V`, T0)→ (p,
V, T) se obţine:

p 0 ⋅ V0 = p ⋅ V* ;
V* V
= ; deci (1.35)
T0 T
p 0 ⋅ V0
p ⋅V = ⋅ T.
T0
Împărţind ultima relaţie cu m, rezultă ecuaţia de stare a gazelor perfecte:
p
= RT, (1.36)
ρ
unde
p
R= 0 , (1.37)
ρ 0⋅T0
R fiind constanta caracteristică (sau specifică) a gazului considerat.
Alături de ecuaţia de stare (1.36), în mecanica fluidelor se utilizează şi ecuaţiile
transformărilor simple ale gazelor perfecte:
- pentru transformarea izocoră (efectuată la volum constant)- relaţia:
ρ = const; (1.38)
- pentru transformarea izotermă –relaţia:
p
= const. (1.39)
ρ
-pentru transformarea adiabatică (efectuată fără schimb de căldură între gaz şi exterior) –
relaţia:

11
 p
= const. (1.40)
ρκ
- pentru transformarea politropică (efectuată astfel încât căldura specifică a gazului
rămâne constantă)- relaţia
p
= const. (1.34)
ρn

1.2.6. Vâscozitatea

1.2.6.1. Noţiuni generale

Vâscozitatea este proprietatea fluidelor aflate în mişcare, de a se opune deformaţiilor

acestora, când nu au loc modificări valorice ale volumului, prin dezvoltarea unor eforturi
tangenţiale. Faptul că eforturile tangenţiale apar numai în timpul mişcării, conduce la concluzia,
că ele sunt de natură neelastică.
Se va analiza acest fenomen, pe care germanii îl numesc “ innere Reinbung “, adică
“frecare internă”, pentru mişcări relativ lente, mişcări caracteristice regimului de mişcare
laminar.
Prin prisma teoriei elasticităţii, se demonstrează că în jurul unui punct al unui mediu
continuu, se pot evidenţia două situaţii:
a) dacă acţiunile componentelor normale ale eforturilor, după trei direcţii diferite (care
pot fi axele unui sistem de referinţă tridimensional) sunt egale şi de aceeaşi natură (tracţiuni sau
compresiuni), nu există eforturi tangenţiale (această situaţie este specifică stării de repaus a
fluidelor, sau a modelului de fluid perfect, pentru care se acceptă inexistenţa eforturilor
tangenţiale);
b) dacă există eforturi tangenţiale, eforturile normale după cele trei direcţii, diferă între
ele şi nu pot fi toate egale cu zero (situaţia este specifică tuturor fluidelor reale aflate în mişcare,
putându-se considera că peste eforturile unitare normale, specifice stării de repaus, se suprapun
eforturile tangenţiale datorate proprietăţii de vâscozitate, eforturile rezultate din această
suprapunere, având o orientare oarecare faţă de orientarea elementului de suprafaţă pe care se
exercită).
Vâscozitatea, ca proprietate, manifestându-se numai în timpul mişcării, este strâns legată
de vitezele de deformaţie.
În cazul particular, al unei mişcări plane (deformaţia se produce după o direcţie), produsă
de deplasarea uniformă a unei plăci, C2, în planul său, paralel cu o altă placăm C1, fixă, între ele
aflându-se un fluid vâscos, care aderă la suprafeţele plăcilor cu care vine în contact (Figura 1.9).
Direcţia de deplasare este Ox. Repartiţia vitezei după o direcţie normală la plăci (axa Oy), se
poate considera liniară, dacă grosimea stratului de fluid este mică.

12
 y

C2 (A)
v2
F
vx+dvx 2
vx
dy
1

∆y
dvx
C1 v1 = 0
x
Figura 1.9

v
Placa C1, este practic infinită şi se află în repaus ( v1 = 0 ), iar placa, C2, are aria, A, în
v r
contact cu fluidul, se mişcă cu viteza constantă v 2 , sub acţiunea forţei, F . Conform principiului
acţiunii şi reacţiunii, există o forţă egală şi de sens contrar celei care produce mişcarea plăcii, C2,
care se opune mişcării, numită forţă de frecare vâscoasă, având expresia:
r
v ∆v v
Ff = −η ⋅ A ⋅ = −F (1.61)
∆y
al cărei modul are valoarea:
∆v x
Ff = η ⋅ A ⋅ (1.62)
∆y
unde ∆vx=v2 – v1 este viteza relativă a plăcilor.
Efortul tangenţial, exercitat de placa C2, pe suprafaţa superioară a stratului de fluid
aderent la C2, are valoarea:
Ff ∆v
τ= = η⋅ x (1.63)
A ∆y
Admiţând că această relaţie este valabilă şi între două straturi de fluid, situate la distanţa,
dy, între care există o diferenţă de viteză, dvx, rezultă relaţia, cunoscută sub numele de ipoteza
lui Newton:
dv x ∂v
τ = η⋅ = η⋅ x . (1.64)
dy ∂y
Fluidele care se comportă conform ipotezei lui Newton, se numesc newtoniene. Aerul,
apa şi majoritatea fluidelor utilizate în tehnică, sunt newtoniene.
Coeficientul de vâscozitate, η, variază puţin cu presiunea, dar mult, cu temperatura.
Vâscozitatea lichidelor scade, pe când cea a gazelor creşte, odată cu creşterea temperaturii.
În S.I., unitatea de măsură pentru coeficientul de vâscozitate dinamică, este:
[η]SI = N ⋅2s = Pa ⋅ s (1.67)
m
Se mai utilizează ca şi unitate de măsură poise-ul. Există relaţiile dimensionale:
dyna ⋅ s
1P = 2
= 0,1 N ⋅ s m 2 (1.68)
cm

13
 Raportul între coeficientul de vâscozitate dinamică şi densitatea fluidului, se numeşte
coeficient de vâscozitate cinematică:
η
ν= (1.69)
ρ
În sistemul de unităţi S.I., coeficientul de vâscozitate cinematică se exprimă în:
2
[ν]SI = m (1.70)
s
Se mai întrebuinţează frecvent ca unitate de măsură Stokes-ul, cu simbolul St:
cm 2 m2
1St = 1 = 10 − 4 (1.71)
s s
Alături de vâscozitatea dinamică şi cinematică se mai utilizează în practică aşa numita
vâscozitate convenţională. Aceasta se măsoară prin timpul de curgere al unei cantităţi de lichid în
condiţii bine precizate. Ea se exprimă în grade Engler (ºE).
Pentru conversia vâscozităţii convenţionale, exprimate în grade Engler, în vâscozitate
cinematică, se utilizează relaţia:
⎡m2 ⎤ ⎛ 6,31 ⎞ −6
ν⎢ ⎥ = ⎜ 7,31 E − o ⎟ ⋅ 10
o
(1.72)
⎣ s ⎦ ⎝ E⎠

Fluidele, a căror eforturi tangenţiale depind şi de alţi factori decât deformaţia unghiulară,
cum ar fi: “isteria” curgerii, viteza de deformaţie, timp, etc., se numesc nenewtoniene.
În figura 1.10, se prezintă comparativ şi calitativ curbele τ = τ ⎛⎜⎜ ∂vx ⎞⎟⎟ , pentru câteva fluide
⎝ ∂y ⎠
nenewtoniene.
Fluidele la care proprietatea de vâscozitate se manifestă după ce tensiunea depăşeşte un
prag τ0 (începe mişcarea), se numesc vâsco-plastice. Aceasta se explică prin existenţa în fluidul
în repaus, a unei structuri capabile să reziste oricărei tensiuni τ<τ0. Dintre fluidele vâsco-plastice
cel mai simplu model este fluidul Bringham, care descrie bine comportarea unor vopsele sau
noroaie.

τ
fluid cu vâscozitate
structurala fluid Bingham

fluid newtonian
fluid pseudoplastic

solid
elastic fluid dilatant
τ0

fluid ideal
∂vx
∂y
Figura 1.10

14
 Comportarea fluidelor cu vâscozitate structurală şi pseudo-plastice, este explicată prin
orientarea particulelor fluide. Ca exemple de astfel de fluide, se pot aminti: suspensiile cu
celuloză, cărbune, etc.
Fluidele dilatante reprezintă o categorie de fluide cu un conţinut mare de fază solidă (de
exemplu: mortar).
Reologia, este o ştiinţă care studiază curgerea şi deformarea mediilor continue în timp.
Un fluid a cărui vâscozitate se neglijează (într-o primă aproximaţie), se numeşte fluid
ideal.

1.2.6.2. Metode de determinare a vâscozităţii

Determinarea văscozităţii lichidelor se poate face prin mai multe metode. Sunt, astfel,
cunoscute metoda corpului căzător, metoda corpului rotitor, metoda corpului vibrant, metoda
corpului oscilant, metoda Engler, etc.
O primă metodă de determinare a vâscozităţi, are la bază
legea lui Stokes, care stabileşte rezistenţa ce o întâmpină un corp Fr A
sferic omogen, de densitate ρ0, când cade, cu viteză constantă, într-un ρ0 P
fluid de densitate ρ, a cărui vâscozitate se doreşte a fi determinată

AB
(Figura 1.11)
Asupra sferei acţionează următoarele forţe:
r (ρ) G v
G - greutatea sferei; B
r
P - forţa arhimedică;
r Figura 1.11. Legea lui
F f - forţa de frecare. Stokes
r
Echilibrul dinamic al sferei - ţinând seama de faptul că v = ct
r
( a = 0) este dat de relaţia vectorială
r r r
Ff + G + P = 0 (1.73)
Forţa de frecare pentru un corp de formă sferică, cu raza R, a fost stabilită de Stokes şi
are valoarea:
Ep=6⋅π⋅η⋅R⋅v (1.74)
în cazul unei bile, care are greutatea specifică γ0 şi dislocuieşte un volum de lichid de
greutate specifică γ, forţa de greutate şi arhimedică, se calculează cu relaţiile:
4
G=γ0V = ρ0gV = ρ⋅g⋅ ⋅π⋅R3; (1.75)
3
4
P=γV = ρgV = ρg ⋅π⋅R3. (1.76)
3
Ţinând seama de sensul fiecărei forţe (vezi figura 1.11) şi proiectând relaţia (1.73) după o
direcţie verticală, se poate scrie:
4 4
6πηRv+ ⋅πR3ρg- πR3ρ0g = 0 (1.78)
3 3
Înregistrând timpul în care bila străbate spaţiul dintre două puncte A şi B, viteza uniformă
se poate calcula cu relaţia:
AB
v= (1.79)
t
Înlocuind viteza în expresia (1.78), valoarea coeficientului de vâscozitate este dată de
expresia:

15
 2 g
η= ⋅ ⋅ R 2t ⋅ ( ρ 0 − ρ ) . (1.80)
9 AB
Deoarece raza bilei, distanţa AB şi acceleraţia gravitaţională sunt constante pentru acelaşi
aparat, expresia (1.80) se mai poate pune sub forma:
η=kt(ρ0-ρ) (1.81)
unde:
k este o constantă, care are valoarea:
2 g
k= ⋅ ⋅ R2 ; (1.82)
9 AB
t – timpul de cădere al bilei între cele două repere A şi B;
ρ0 - densitatea bilei;
ρ - densitatea lichidului.
Un exemplu, de aplicare a legii lui Stokes, este aparatul Höppler, care are un domeniu de
măsurare destul de larg, putând fi întrebuinţat pentru păcuri, uleiuri, gaze sau alte fluide
transparente care au vâscozitate între 10-1 ÷ 105 cP.
O altă metodă de determinare a văscozităţii este acea a corpului rotitor. Acesta poate fi
un cilindru, sau un con. Principial, această metodă este prezentată în figura 1.13, pentru cazul în
care corpul rotitor este cilindric şi în figura 1.14, în cazul în care acesta este conic.

ω,M

ω,M
R
ϕ

Figura 1.13. Figura 1.14.

Metoda se bazează, în esenţă, pe determinarea eforturilor tangenţiale pe care trebuie să le învingă

un corp, la rotirea sa printr-un lichid.
Posibilitatea pe care o oferă această metodă, de citire a deformaţiilor unghiulare, îi
conduce la un grad de precizie ridicat al măsurătorilor, în comparaţie cu al celorlalte metode
cunoscute. De asemenea, există posibilitatea măsurării mărimilor reologice (tensiuni tangenţiale
de “rupere”, variaţia în timp a văscozităţii, etc.).
Un exemplu de aparat care funcţionează pe acest principiu, este aparatul Rheotest, care
prezintă avantaje legate de posibilitatea studierii mărimilor
reologice, determinarea precisă a văscozităţii lichidelor şi a
facilităţii de a putea fi cuplat la un afişaj digital, sau un
computer.

1.2.8. Tensiunea superficială C C

Numeroase experienţe arată că, în cazul repausului,

suprafaţa de contact dintre un lichid şi un alt fluid cu care a) b)
lichidul nu se amestecă are aria minimă posibilă. De Figura 1.18

16
exemplu, pe un cadru metalic scos dintr-un amestec de apă şi săpun se formează o lamă lichidă
(Figura 1.18).
Un fir de aţă înglobat în lama lichidă are forma unei curbe închise oarecare C (Figura
1.18.a). Dacă lama lichidă este înţepată într-un punct oarecare din interiorul lui C, se constată că
C devine un cerc, adică lichidul ia forma care corespunde suprafaţei sale minime (Figura 1.18.b).
Tot astfel, o picătură de lichid aflată în repaus în interiorul altui lichid, de aceeaşi densitate cu
primul dar cu care ne se amestecă, are formă sferică, ceea ce de asemenea corespunde ariei
minime a suprafeţei picăturii.
Asemenea fenomene pot fi explicate în felul următor. Fie, de exemplu, un lichid care este
în contact cu un gaz (Figura 1.19). Asupra unei molecule
de lichid M, se exercită forţe de coeziune, de către M2 F
moleculele de lichid situate faţă de M, la o distanţă mai S
mică decât raza sferei de acţiune moleculară r0, (r0∼10-6
mm). Forţele de coeziune exercitate asupra unei molecule M1
M1, din interiorul lichidului, formează un sistem r0
R
echivalent cu zero. În schimb, în cazul unei molecule M2,
aflate la suprafaţa
v liberă a lichidului, forţele de coeziune Figura 1.19
au rezultanta R ≠ 0 , orientată către interiorul lichidului.
Efectul tuturor acestor rezultante nenule, este ov tendinţă de contracţie a suprafeţei libere S, a
lichidului. De asemenea, forţele de coeziune F , tangente la
suprafaţa S, dau naştere unor eforturi unitare în S. Fie o
tăietură rectilinie de lungime ∆s, în suprafaţa liberă S.
∆F
Marginile tăieturii pot fi menţinute în contact numai dacă li se
r r ∆S ∆S
aplică forţele ∆F;− ∆F , situate în planul tangent la S şi normale −∆F
S S
la tăietură (Figura 1.20). Lichidul fiind presupus omogen şi
r
izotrop, ∆F , nu depinde de locul sau direcţia tăieturii. În Figura 1.20

fiecare punct al suprafeţei libere S, se poate definii mărimea

r r
r ∆F dF
σ = lim = (1.85)
∆s→0 ∆s ds
r r r
numită tensiune superficială. Ca şi ∆F , intensitatea σ = σ a lui σ nu depinde de punct sau
direcţie. Eforturi unitare analoage iau naştere într-o membrană elastică solicitată în mod uniform,
aceasta putând deci modela suprafaţa liberă a lichidului.
Teorema lui Laplace. În orice punct al suprafeţei libere a unui lichid aflat în repaus,
diferenţa presiunilor exercitate pe feţele suprafeţei libere este egală cu dublul produsului dintre
intensitatea tensiunii superficiale şi curbura medie a suprafeţei.
⎛1 1⎞
p1 − p2 = 2σ ⎜⎜ + ⎟⎟. (1.88)
⎝ r1 r2 ⎠
Valoarea lui σ depinde de natura fluidelor aflate în contact şi de temperatură (ea descreşte
la creşterea temperaturii). La contactul dintre un lichid şi un gaz, pentru acelaşi lichid, valoarea
lui σ variază puţin cu natura gazului. În sistemul SI, tensiunea superficială se măsoară în N/m.
Pentru aer şi apă, la 20°C, σ=0,0726 N/m.

17
 1.2.9 Cavitaţia

Cavitaţia este un proces dinamic de formare, dezvoltare şi surpare a unor bule sau cavităţi
umplute cu vapori şi gaze, în masa unui lichid. Fenomenul de cavitaţie este apreciat ca o
proprietate fizică a lichidelor, deoarece apare, acolo unde acestea se află în mişcare, într-o formă
mai mult sau mai puţin dezvoltată.
Vaporizarea lichidului este de două tipuri (Figura 1.24). Primul tip este acela al
binecunoscutului proces al fieberii lichidului, care se produce la suprafaţa liberă a lichidului,
printr-un aport de căldură. Al doilea tip este procesul
cavitaţional, în care vaporizarea apare în interiorul
domeniului de lichid, precum şi în apropierea pereţilor solizi
care îi mărginesc, prin scăderea presiunii sub presiunea de
vaporizare, pv, corespunzătoare temperaturii lichidului.
Pentru explicarea mecanismului de apariţie a
fenomenului cavitaţional s-au emis câteva ipoteze. În
general, aceste ipoteze se bazează pe diagrama de stare
(Figura 1.24). Conform acesteia, pentru o scădere a Figura 1.24
presiunii, sub valoarea presiunii de vaporizare, la o
temperatură constantă, legăturile intermoleculare se rup, avănd loc transformarea unei părţi a
lichidului în gaz, generându-se astfel, un sistem bifazic, lichid-gaz. Scăderea în continuare a
presiunii conduce la o creştere accentuată a concentraţiei, precum şi a dezvoltării bulelor de gaz
în cadrul sistemului bifazic lichid-gaz. Aceste aspecte constituie factori favorizanţi pentru
apariţia fenomenului cavitaţional.
Apariţia şi dezvoltarea bulelor cavitaţionale, necesită prezenţa unor factori favorizanţi,
numiţi “germeni cavitaţionali”. Cu privire la existenţa şi apariţia acestora, există câteva ipoteze
consacrate.
O primă ipoteză a fost prezentată de Frenkel şi ia în consideraţie existenţa unor “goluri”
în structura moleculară a lichidului, corespunzătoare lipsei uneia sau a mai multor molecule. De
asemenea, în cadrul acestei ipoteze se ia în considerare existenţa germenilor cavitaţionali în jurul
imperfecţiunilor de reţea, care pot apare şi datorită prezenţei altor particule în structura
moleculară a lichidului. Această ipoteză permite determinarea rezistenţei “ la rupere” a
lichidului:
O a doua ipoteza, Temperley - Van der Waals (ipoteză, care pare a fi cea mai puţin
probabilă), consideră lichidul ca o substanţă omogenă, fără ‘puncte slabe’, la care ruperea
structurii moleculare se face doar prin învingerea forţelor de atracţie intermoleculare.
O a treia ipoteză este aceea a nucleaţiei, care indică faptul că bulele de gaz apar în
volumul lichidului fie în locurile în care apar fluctuaţii rapide ale densităţii lichidului, sau a
configuraţiei structurale la nivel molecular, fie în jurul unor corpuri solide. Fluctuaţii pot fi
generate fie de variaţia presiunii, fie de variaţia densităţii. Microfisurile, crestăturile,
imperfecţiunile de formă, impurităţile, favorizează reţinerea gazului nedizolvat în lichid,
constituind “germeni cavitaţionali”.
Modificarea parametrilor lichidului, realizată în urma
procesului de curgere (scăderea vitezei, respectiv creşterea
presiunii), duce la lichefierea bulelor de gaz. Fenomenul are
loc brusc, fiind însoţit de “prăbuşirea” pereţilor bulelor de gaz
şi este cunoscut sub numele de implozie cavitaţională. Aceasta
are loc dinspre peretele supus la o presiune mai mare, spre
peretele opus. Cercetările din ultimii ani, au pus în evidenţă
faptul că o bulă de gaz, în timpul imploziei, formează un jet,
care o străbate, având diametrul de ordinul 10-100 µm şi viteza
de ordinul a 200 m/s şi că este însoţită un puternic schimb de
Figura 1.25
căldură între aceasta şi lichid.

18
 Impactul dintre jetul lichid şi peretele bulei cavitaţionale dă naştere la unde acustice şi la
emisii de lumină. Acest fenomen poartă numele de sonoluminiscenţă (Figura 1.25). Emisia de
lumină este un fenomen care are loc într-un timp deosebit de scurt (de ordinul picosecundelor) şi
se produce, aşa cum apare în imagine în mijlocul bulei cavitaţionale. Se produc, de asemenea,
unde de presiune sunt de ordinul a 1000 MPa.
Datorită gradientului de presiune lângă pereţi, jeturile lichide caracteristice imploziei sunt
orientate perpendicular pe suprafaţa acestora, producând distrugerea materialului. Distrugerea
suprafeţelor solide în apropierea cărora are loc fenomenul de cavitaţie, este favorizată şi de faptul
că asupra acestora acţionează toţi factorii prezentaţi anterior.
Distrugerea materialelor supuse fenomenului cavitaţional poate avea loc fie într-o
perioadă scurtă de timp, în cazul în care acţiunea factorilor distructivi este foarte intensă (cazul
în care curgerea are caracter oscilant), sau pe o perioadă mai lungă de timp.
În funcţie de solicitările la care materialul este supus
se întâlnesc câteva tipuri de corodare cavitaţională.
Coroziunea de tip “pitting”, se defineşte ca un caz
extrem, localizat pe suprafaţa materialului (Figura 1.26). În
acest caz, cavităţile de pe suprafaţa materialului pot varia de
la diametre mici şi adâncimi mari, până la simple denivelări.
Destul de des o mare parte a suprafeţei rămâne
neatinsă, în timp ce zona corodată de către cavitaţie
Figura 1.26. penetrează adânc în grosimea peretelui. Cauzele producerii
coroziunii “pitting” nu au fost determinate cu precizie.
Totuşi, majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu cele două ipoteze emise:
- pe suprafaţa incintei există un strat pasiv superficial de lichid, care din punct de vedere
electric are caracteristica unui catod. În cazul în care acest strat pasiv este rupt de către jetul
lichid ce apare în cadrul cavitaţiei, acesta acţionează ca un anod. Fenomenul de electroliză care
are loc face ca dezvoltarea cavităţilor din material să fie foarte agresivă.
- în volumul de lichid se găsesc o mulţime de
compuşi chimici, în diferite concentraţii. Dintre aceştia,
ionii de clorid sunt cunoscuţi ca agenţi distructivi foarte
puternici.
Fenomenul de coroziune pitting este favorizat de
prezenţa acestor ioni. În general, coroziunea cavitaţională
produsă de ionii de clorid prezintă efecte puternic
perturbatoare asupra procesului de curgere care se observă
după o perioadă de timp, relativ lungă de funcţionare (de
ordinul anilor). Evoluţia în timp a coroziunii “pitting” este Figura 1.27.
prezentată în figura 1.27.

STATICA FLUIDELOR

3.1. STAREA DE REPAUS

Statica fluidelor studiază fluidele aflate în repaus, precum şi interacţiunea lor mecanică,
cu corpurile solide cu care se mărginesc. Prin stare de repaus, se înţelege acea stare, în care, în
domeniul ocupat de fluid, nu au loc deplasări relative între elementele ce îl compun. Starea de
repaus a fluidului poate fi percepută în două moduri:

19
 a) repaus absolut, asociat stării de repaus a fluidului în raport cu un sistem de referinţă
inerţial (considerat fix);
b) repaus relativ, asociat stării de repaus a fluidului în raport cu un sistem de referinţă
neinerţial (sistem solitar legat de fluid, dar aflat în mişcare faţă de un alt sistem de referinţă
considerat inerţial, caz în care fluidul se deplasează împreună cu sistemul de referinţă neinerţial,
ca un corp solid - mişcarea fluidului este numai o mişcare de transport, particulele fluide
nemodificându-şi poziţia unele faţă de altele).

3.2. REPAUSUL ABSOLUT AL FLUIDELOR

3.2.1. Ecuaţiile generale ale staticii fluidelor

Analiza stării de repaus a unui fluid, se poate face dacă se cunosc forţele care acţionează
asupra acestuia.
Se consideră un domeniu D ocupat de fluid,
aflat în repaus . În interiorul domeniului D se dFs= -n⋅p⋅dA
z n
delimitează un domeniu finit Di, mărginit de o d
suprafaţă închisă Si. Prin analogie cu mecanica Di
sistemelor de puncte materiale, se va considera D dS(dA)
fluidul din D, în repaus, dacă orice porţiune a sa, este
în repaus. Rezultă deci, că este necesar şi suficient ca,
dFm= f⋅ρ⋅d Si
oricare ar fi domeniul Di (ales arbitrar), forţele
aplicate fluidului din acest domeniu, să formeze un 0
sistem echivalent cu zero. y
Starea de repaus a fluidului din domeniul Di se x
realizează sub acţiunea forţelor masice şi de suprafaţă
(Figura 3.1.). Figura 3.1
Forţa masică ce acţionează asupra fluidului
din D’ va fi:
r r
Fm = ∫ f ⋅ ρ ⋅ dV . (3.1)
Di

Forţa de suprafaţă ce acţionează asupra suprafeţei de control Si, care delimitează

domeniul Di va fi
r v
Fs = − ∫ p ⋅ n ⋅ dA . (3.2.)
Si

Condiţia de repaus a fluidului, este:

r r r v
Fm + Fs = 0 = ∫ ρ ⋅ f ⋅ dV − ∫ p ⋅ n ⋅ dA . (3.3.)
Di Si

p
π+ = ct. (3.12.)
ρ
Relaţia (3.12), reprezintă ecuaţia repausului absolut, pentru fluide incompresibile.

20
 3.2.2. Fluide în repaus în câmp gravitaţional
z

La fluidele aflate în repaus în câmp gravitaţional, M 0

forţele masice care acţionează asupra lor, sunt tocmai forţele h
de greutate. Este cazul cel mai frecvent întâlnit în practică, M
z 0

referitor la lichidele care sunt supuse acţiunii câmpului z

gravitaţional terestru. 0
y
Pentru fluidele incompresibile (ρ=ct.), ecuaţia
Figura 3.6
repausului în câmp gravitaţional are forma:
p
g⋅z + = ct. . (3.30.)
ρ
Relaţia (3.30), rămâne constantă în orice punct al domeniului de fluid, în interiorul
căruia, nu are loc nici o transformare. Această relaţie are o importanţă practică deosebită, atât
pentru determinarea presiunii în orice punct al unui domeniu de fluid, cât şi a forţelor exercitate
de fluide asupra pereţilor (corpurilor) solizi cu care vin în contact.
Dacă se cunoaşte presiunea, p0, într-un punct M0, dintr-un recipient cu fluid în repaus, se
poate determina valoarea presiunii în orice punct M al fluidului (Figura 3.6).
Aplicând relaţia (3.30) se obţine:
p p
gz 0 + 0 = gz + , (3.31)
ρ ρ
adicã:
p = p 0 + ρg(z 0 − z ) = p 0 + ρgh . (3.32)
Rezultã de aici, cã în cazul fluidelor incompresibile aflate în câmp gravitaţional presiunea
creşte liniar cu adâncimea şi este constantã în plan orizontal. Presiunea într-un punct al unui
domeniu de fluid, aflat în câmp gravitaţional, este egalã cu presiunea într-un punct de referinţã
(unde ea se cunoaşte), plus presiunea datoratã greutãţii coloanei de lichid dintre cele douã
puncte.
Din ecuaţia (3.31) se desprind câteva concluzii importante, care se vor detalia în
continuare.
Notã: În cazul fenomenelor întâlnite în mod curent în tehnică, lichidele pot fi considerate
fluide incompresibile, iar gazele, fluide uşoare – adică fluide a căror greutate este neglijabilă în
raport cu celelalte forţe care intervin. Există însă şi excepţii: astfel în studiul şocului hidraulic,
sau al acţionărilor hidraulice lucrând la presiuni mari (sute de bar), trebuie să se ţină seama de
compresibilitatea lichidului, iar în studiul
staticii atmosferei, trebuie să se ţină seama de
greutatea aerului. De aceea, cu excepţia F1
cazurilor în care se va menţiona în mod
expres, se va adopta, pentru simplificarea h2 F2
expunerii, terminologia următoare: h1
lichid = fluid greu incompresibil
gaz = fluid compresibil uşor.
p p

d1
2

3.2.2.1. Principiul lui Pascal

d

Într-un fluid greu incompresibil

(lichid), aflat în repaus, orice variaţie de
presiune dintr-un punct oarecare al fluidului, Figura 3.7

21
se transmite cu aceeaşi valoare în toate punctele sale.
Se consideră M(x,y,z) şi M0(x0,y0,z0), două puncte ale domeniului de fluid aflat în repaus,
pentru care ecuaţia repausului, în raport cu un sistem de referinţă inerţial, având axa Oz în sensul
verticalei ascendente, se scrie:
( M ) p + ρgz = c ∗ ,
(3.32)
( M 0 ) p0 + ρgz0 = c ∗ ,
sau
p − p 0 + ρg(z − z 0 ) = 0 , (3.33)
Se presupune că, datorită unor cauze exterioare, presiunea în punctul M, creşte la
valoarea p+∆p, iar în M0, la valoarea p0 + ∆p0. În noua stare a fluidului se pot scrie relaţiile:
(M) p + ∆p + ρgz = c ∗ ,
(3.34)
(M 0 ) p 0 + ∆p 0 + ρgz 0 = c ∗ ,
sau:
(p + ∆p ) − (p 0 + ∆p 0 ) + ρg(z − z 0 ) = 0 . (3.35)
Comparând relaţiile (3.33) şi (3.35), rezultă ∆p1 = ∆p2, adică orice variaţie a presiunii
dintr-un punct al domeniului de fluid, se transmite, cu aceeaşi intensitate în oricare punct al lui.
Presa hidraulică ilustrează, în mod practic, acest principiu (Figura 3.7).
Forţa F1, care acţionează asupra pistonului de diametru d1, realizează, în interiorul
lichidului, presiunea:
F1 4F1
p= = . (3.36)
A1 πd12

Această presiune, este transmisă în toate punctele lichidului şi acţionează asupra pistonului de
lucru, de diametru d2, cu forţa:
2
πd
F2 = p ⋅ A 2 = p ⋅ 2 . (3.37)
4
Din relaţiile (3.36) şi (3.37), rezultă că raportul dintre forţele F1 şi F2, este egal cu
raportul dintre pătratele diametrelor:
2
F2 d 2
= . (3.38)
F1 d12
Cursele celor două pistoane fiind h1 şi h2, din conservarea volumului dezlocuit rezultă:
h1 ⋅ A1 = h2 ⋅ A2 . (3.39)
Rezultă că între cursele pistoanelor există un raport invers proporţional cu cel al ariilor
lor, astfel:
2
h 2 A1 d1
= = (3.40)
h1 A 2 d 2 2

3.2.2.2. Principiul vaselor comunicante

Într-un lichid aflat în stare de repaus, suprafeţele izobare (echipotenţiale) sunt plane
orizontale şi reciproc.

22
 În figura 3.8, este reprezentat un vas cu două braţe, de secţiuni diferite, în care se află un
lichid omogen.
Pe suprafeţele libere ale celor două
braţe ale vasului, acţinează presiunile p1, p1
p2
respectiv p2.
Deoarece presiunea în planul orizontal
N – N, este aceeaşi, se poate scrie: h1
h2
p N = p1 + ρgh 1 , (3.41)
N N
respectiv:
p N = p 2 + ρgh 2 . (3.42) Figura 3.8

Din relaţiile (3.41) şi (3.42), rezultă următoarea ecuaţie de

echilibru:
p 2 − p1 = ρg (h1 − h 2 ) (3.43)
În cazul când presiunile pe suprafeţele libere sunt egale, atunci
acestea se găsesc la acelaşi nivel.(h1 = h2).
O aplicaţie practică a acestei consecinţe se întâlneşte la
determinarea gradului de umplere a unui rezervor cu ajutorul sticlei de Figura 3.9
nivel (Figura 3.9).

3.2.2.3. Determinarea densităţii cu ajutorul unui tub în formă de U

În stare de repaus, suprafaţa de separaţie dintre două lichide nemiscibile, cu densităţi

diferite, este o suprafaţă izobară (echipotenţială), adică un plan orizontal.
Practic, acest lucru, se evidenţiază dacă, într-un
tub transparent în formă de U se introduc două lichide pat
de densităţi diferite (Figura 3.10).
pat ρ
Lichidul de densitate mai mare (ρ1), va intra în 2 h2
ambele braţe, iar celălalt, de densitate mai mică (ρ2),
h1
deasupra primului. În planul N – N, este aceeaşi N N
presiune, adică pentru cele două braţe se poate scrie:
p N = p at + ρ1gh1 ρ1
(3.43)
p N = p at + ρ 2 gh 2 Figura 3.10

Din egalitatea celor două relaţii, rezultă o legătură simplă între densităţile lichidelor şi
înălţimile la care se află suprafeţele libere.
ρ1 h 2
= (3.44)
ρ 2 h1
În cazul în care una dintre densităţi este cunoscută, se poate determina cealaltă, prin
măsurarea celor două înălţimi ale coloanelor de lichid, faţă de planul de separaţie.

3.2.2.4. Sarcina hidrostatică. Sarcină manometrică

Ecuaţia (3.30), care defineşte repausul fluidelor grele incompresibile, suportă o

interpretare geometrică şi energetică. Ea poate fi scrisă şi sub forma unor lungimi:
p
+ z = const. . (3.45)
ρg

23
 Această relaţie constituie şi baza teoretică a aparatelor de măsurare a presiunii, care
utilizează lichide, cunoscute sub numele de piezometre. Ele permit o interpretare intuitivă, a unor
mărimi legate de noţiunea de presiune. Pentru evidenţierea modului lor de utilizare, ele se
consideră legate la un recipient în care se află un lichid de densitate ρ, având suprafaţa liberă
deasupra căreia, se află un gaz aflat la presiunea p0 (Figurile 3.11 şi 3.12 )
Piezometrul închis, este un tub transparent, închis la o extremitate şi iniţial umplut cu
lichid, de acelaşi fel cu lichidul din recipientul în care se măsoară presiunea, apoi se racordează
cu acesta (tubul T1).
Piezometrul deschis, este un tub transparent, având o extremitate deschisă, iar cealaltă
racordată la recipientul cu
lichid în care se măsoară T1 Plan de sarcina (barometric) 0 pat p
presiunea (tubul T2). Se vor A2 T2
Plan manometric
analiza în continuare
B2
cazurile în care p0 > pa şi hb p0 >pat

hm
respectiv p0 < pa.
s

1. Cazul p0 > pa Q B1
(Figura 3.11). Faţă de un A1

Hm
plan de referinţă, ales ρ
z

arbitrar, la nivelul z, se
ataşează în punctele A1 şi Plan de referinta
B1, un piezometru închis şi
respectiv unul deschis. Figura 3.11
Lichidul din piezometrul
închis T1, coboară până la un punct A2, care aparţine unui plan orizontal, numit plan de sarcină
sau plan barometric, deasupra acestuia, rămâne vid.
Dacă p, este presiunea în punctul Q, există relaţiile:
p A1 = p = ρgh b (3.46)
Această presiune, măsurată luând vidul ca origine, se numeşte presiune barometrică sau
absolută. Ea reprezintă presiunea pe care ar exercita-o în Q, o coloană de lichid de densitate ρ,
având înălţimea hb.
Valoarea :
p
Hs = z + h b = z + (3.47)
ρg
se numeşte sarcină hidrostatică.
Lichidul din piezometrul deschis T2, urcă până la un punct B2, care aparţine unui plan
orizontal, numit plan manometric. Dacă p, este presiunea în Q şi pat, presiunea atmosferică,

T1 Plan de sarcina (barometric) 0 pat p

A2
T2
hb

p0<pat
Hs

B1
hv

Q
Plan
A1 B2
ρ manometric
z

Plan de referinta
Figura 3.12
24
există relaţiile :
p = p B = p at + ρgh m (3.48)
şi:
p m = p − p at = ρgh m , (3.49)
unde, pm, se numeşte presiune manometrică sau relativă.
În figura 3.12, se prezintă şi epura presiunilor.
2. Cazul p0 < pat (Figura 3.12) Lichidul din tubul piezometric închis T1, permite
materializarea aceloraşi noţiuni, iar cel deschis T2, permite măsurarea presiunii şi înăţimii
vacuumatice.
Dacă p < pat , rezultă
p − p at
hm = <0. (3.50)
ρg
Se introduc notaţiile:
pv = - pm – presiune vacuumetrică;
hv = - hm – înălţime vacuumetrică.
Mărimile hb şi hm se mai numesc şi înălţimi piezometrice: hB este înălţime piezometrică
absolută, iar hm este înălţime piezometrică relativă.

25