Tortura, tratament inuman sau degradant – art.

166[1] Cod Penal RM

Am ales sa analizez aceasta infractiune deoarece este una cu un grad prejudiciabil foarte mare,
este o infractiune complexa si prezinta un mare interes. Or justitia nu este doar ceea ce se face,
ci este si ceea ce se vede ca se face. Iar infractiunea prevazuta la art. 166[1] o pot numi ca si o
infractiune contra justititiei, cum era anterior reglementata, deoarece ea loveste puternic in
incredere oamenilor in justitie, in institutiile statului si a functionarilor investiti in modul
corespunzator iar ca consecinta arata gradul de respectare a drepturilor si libertatilor omului in
stat.

Or respectarea drepturilor omului este o condiţie fara de care nu se poate pentru existenţa
unui stat de drept. Iar interzicerea torturii si relelor tratamente reprezinta o obligatie pozitiva a
statului.

In acest moment infractiunea de tortura, tratament inuman sau degradant o regasim in

capitolul III din partea speciala a Codului Penal care contine infractiunile contra libertatii, cinstei
si demnitatii persoanei. Anterior aceasta infractiune era reglementata in capitolul XIV al Părţii
speciale a Codului Penal drept infracţiune împotriva justiţiei,

Prevederile noului atricol 166[1] Cod Penal nu sunt o novatie, ci reprezinta o transpunere a
prevederilor art. 309[1] din vechiul Cod Penal intr-un nou capitol. Totusi nu este vorba de o
transpunere mecanica a unor prevedri dintr-un capitol in altul, deoarece prevederile art. 166[1]
pe linga incriminarea torturii, stabileste in calitate de infractiune separata tratamentele
inumane si degradante, prin aceste modificari se urmareste atingerea scopului de inlaturare a
deficientele constate de Comitetul ONU impotriva torturii in legislatia nationala.

Includerea infracţiunii de tortură în Capitolul III din Partea Specială a Codului Penal se datorează
faptului că, similar altor infracţiuni cum ar fi sclavia sau traficul de fiinţe umane, care au drept
scop direct degradarea fiinţei umane pînă la un simplu obiect, tortura constituie cel mai direct
atac la demnitatea persoanei. Comunitatea internaţională consideră aceasta drept una dintre
cele mai grave încălcări ale drepturilor omului şi, la fel ca şi interzicerea sclaviei, se plasează
printre cele foarte puţine drepturi ale omului cu statut jus cogens în conformitate cu dreptul
internaţional.

Tortura şi relele tratamente sunt acte condamnate de întreaga comunitate internaţională şi nu

pot fi justificate în niciun fel de circumstanţe, indiferent de cauza şi de comportamentul
victimei.

Pe plan international exista o serie de acte care condamna aceasta infractiune si ofera cadrul
legal de protectie a drepturilor omului. Cele mai importante sunt urmatoarele:

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO) - care prevede în articolul 5

că: „Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante”. Declaraţia reprezintă un act care, la nivel mondial, a consacrat drepturile
omului ca fiind o valoare supremă a societăţii, evidenţiind faptele prejudiciabile ce
atentează şi lezează valorile respective.
2. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Articolul 3 din Convenţie consacră unul din drepturile fundamentale într-o societate
democratică – „interzicerea torturii”. Astfel, Convenţia interzice în termeni absoluţi
tortura şi tratamentul inuman şi degradant: „nimeni nu poate fi supus torturii, nici
pedepselor sau tratamentelor inumane şi degradante”. Convenţia a stabilit mecanisme
de control, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. CtEDO a luat în
considerare necesitatea investigării plângerilor de tortură ca un mijloc de a asigura
drepturile garantate de articolul 3 din Convenţie.
Mai mult, Curtea a interpretat articolul 13 din Convenţie (dreptul la un recurs efectiv) în
sensul de a obliga statul să investigheze plângerile de tortură în mod prompt şi detaliat.
De asemenea din art. 15 a CEDO reiese ca art. 3 al acestei Conventii nu prevede nicio
derogare. Jurisprudenta CEDO spune ca aceasta cerinta ramane valabila chiar in cazul
cind exista un pericol public care ameninta viata natiunii, cum ar fi razboiul,
amenintarea cu razboi, instabilitate politica sau alte situatii de urgenta.
3. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante, care completează mecanismele judecătoreşti ale Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
4. Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante;
5. Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude,
inumane sau degradante;

Mai există o serie de alte standarde internaţionale pe care organele de drept trebuie să le ia
în considerare la implementarea completă a garanţiilor pentru combaterea torturii si relelor
tratamente.

In legislatia nationala reglementarii in acest domeniu se regasesc in art. 24 din Constitutia

RM in special alin. 2 care stipuleaza ca “ nimeni nu va fi supus la tortura, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane ori degradante”;

Art. 10, alin. 3 din Codul de Procedura Penala prevede ca – “ În desfăşurarea procesului
penal, nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori
degradante, nimeni nu poate fi deţinut în condiţii umilitoare, nu poate fi silit să participe la
acţiuni procesuale care lezează demnitatea umană”.

In pofida acestor garantii oferite atit la nivel international cit si national, Tortura,
tratamentul inuman şi degradant, condiţiile de detenţie, acordarea neadecvată sau
neacordarea asistenţei medicale; investigarea ineficientă a cazurilor de tortură şi rele
tratamente constituie încălcările frecvente în baza cărora Curtea Europeană constată
violarea articolului 3 din CEDO, fapt ce demonstrează sfera extinsă de încălcare a acestuia.

Rebublica Moldova este si ea frecvent condamnata de Curtea Europeana a Drepturilor

Omului pentru violarea art. 3 al Conventiei.
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit trei categorii de tratamente, care intra sub
incidenta art. 3 al Conventiei după cum urmează :

1. TORTURA - constituie o formă agravantă şi intenţionată a unui tratament ori a

pedeapselor crude, inumane sau degradante. Din această noţiune rezultă patru
elemente esenţiale care constituie tortura:
• Cauzarea unor suferinţe sau dureri fizice sau psihice grave;
• Cauzarea intenţionată a durerii sau suferinţelor;
• Urmărirea unui scop anume, precum ar fi obţinerea informaţiei sau mărturiilor,
pedepsirea, umilirea şi înjosirea persoanei;
• Cel care le produce este un agent al forţei publice sau o persoană care acţionează la
instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al acestuia;
2. TRATAMENT INUMAN - Un tratament este estimat ca fiind inuman deoarece a fost
premeditat, aplicat ore în şir şi a cauzat fie vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi
psihice profunde:
- in perioada detenţiei, unde victima este supusă maltratării, care este intensă, însă nu
în măsura necesară pentru a fi calificată ca tortură;
- in afara detenţiei, unde victimele sunt intenţionat expuse unor acte crude, care le
provoacă o stare de extremă tulburare;
Precum si neacordarea sau acordarea neadecvată a asistenţei medicale si investigarea
ineficientă a relelor tratamente;
3. TRATAMENT DEGRADANT – Este acel tratament care generează victimelor sentimente
de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească şi să înjosească victima; înfrînge
rezistenţa fizică şi morală a victimei şi determină victima să acţioneze împotriva voinţei
sau conştiinţei sale.

Deosebirea între tortură, tratament inuman şi tratament degradant rezidă în faptul că pentru
calificarea unei fapte drept tortură, trebuie să ne bazăm pe anumite particularităţi relevante:
scopul, consecinţele fizice şi psihice ale faptei respective, durata şi intensitatea aplicării durerii
sau suferinţei provocate, metoda de executare, sexul şi vârsta victimei. Elementele subiective
ale acestui criteriu – sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei, sunt relevante pentru evaluarea
intensităţii unui tratament anume. Oricum, ponderea atenuantă a acestor factori relativi
trebuie să fie minimă la stabilirea faptului dacă anumite acţiuni reprezintă o tortură. Acţiunile
care în mod obiectiv cauzează o intensitate suficientă de durere vor fi considerate tortură,
indiferent dacă victima este femeie sau bărbat, ori dacă are sau nu o constituţie fizică robustă.

În cauza Buzilov contra Moldovei, reclamantul Petru Buzilov a fost arestat în mai 2002, fiind bănuit de
comiterea infracţiunii de banditism. Potrivit reclamantului, el a fost maltratat la secţia de poliţie din
Hânceşti de către poliţişti. O mască de gaz i-a fost pusă pe cap; mâinile şi picioarele i-au fost legate la
spate, el fiind suspendat de o bară metalică; sârme de metal i-au fost puse pe urechi, el fiind
electrocutat în timp ce era turnată apă rece. În acelaşi timp, un poliţist îi oprea accesul aerului şi mişca
sârmele de metal de la urechi la degetele de la picioare. Potrivit reclamantului, el a fost supus acestor
maltratări în fiecare noapte între 30 mai şi 3 iunie 2002. Procuratura Hânceşti şi Procuratura Generală au
respins plângerile reclamantului de maltratare pe motivul lipsei „elementelor constitutive” ale
infracţiunii. În faţa Curţii, reclamantul a invocat violarea art. 3 din Convenţia europeană, urmare a
maltratării sale de către ofiţerii de poliţie. Curtea a constatat, în unanimitate, încălcarea art. 3 din
Convenţie, menţionând că acesta a fost supus torturii.2

Raliindu-ne la constatarea Curţii Europene în acest sens, menţionăm că «pragul minim de

severitate» sau intensitatea durerii provocate reprezintă criteriul esenţial de delimitare a
torturii de tratamentul inuman.

Sub aspect juridico-penal, tortura şi tratamentul inuman se aseamănă foarte mult.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, multe situaţii de tratament inuman
apar în contextul detenţiei persoanei, când victima este supusă maltratării, însă intensitatea
unui astfel de tratament nu atinge nivelul minim de severitate necesar pentru a fi calificat ca
tortură. Evaluarea tratamentului inuman este relativă, la fel ca şi toate evaluările conform art. 3
din Convenţia europeană. Curtea a enunţat că noţiunea de tratament inuman acoperă cel puţin
un asemenea tratament, care în mod intenţionat cauzează suferinţe fizice sau psihice intense,
care nu sunt justificate într-o anumită situaţie. De asemenea, acest termen este aplicabil unui
spectru de comportamente în afara detenţiei, unde victimele sunt expuse intenţionat unor acte
crude, care le provoacă o stare de extremă tulburare.

Pentru a califica un tratament ca fiind unul degradant, trebuie să se ţină cont de faptul dacă
obiectivul este de a umili sau înjosi persoana. Tratamentul degradant generează victimelor un
sentiment de frică, anxietate şi inferioritate, capabil să determine victima să acţioneze
împotriva voinţei sale. Factorii relativi ca vârsta şi sexul persoanei pot avea un impact mai mare
la constatarea unui tratament ca fiind degradant, decât la stabilirea unui tratament inuman sau
a torturii. De cele mai dese ori tratamentul degradant este inseparabil de tratamentul inuman,
dar poate exista şi în mod independent.

Articolul 166[1] din Codul Penal al tarii noastre prevede in calitate de infractiune tratamentele
inumane si degradante la alineatul 1, agravantele acestor tratamente la alineatul 2, tortura la
alineatul 3 si agravantele acesteia la alineatul 4.

Victimă a torturii, a tratamentului inuman sau degradant, reieșind din art.58 din Codul de
procedură penală, poate fi considerată orice persoană fizică căreia, prin infracțiune, i-au fost
aduse daune morale, fizice sau materiale de către agenții statului. Calităţile acesteia, care
rezultă din opiniile existente în doctrina penală,sunt urmatoarele:

1. persoana aflată în dependenţă faţă de făptuitor;

2. persoana aflată în arest sau condamnată la pedeapsa privativă de libertate;

3. persoana efectiv torturată sau o terţă persoană supusă unei constrângeri psihice prin
torturarea primei persoane.

Referitor la latura subiectiva - doar intenţia directă este justificată în cadrul infracţiunii de
tortură, deoarece subiectul infracţiunii urmăreşte un scop determinat. Nu este fundamentată
juridic existenţa unei intenţii indirecte, odată ce subiectul urmăreşte un scop concret. Astfel,
CtEDO a notat, în mai multe rânduri, prezenţa scopului în definiţia torturii din Convenţia ONU
împotriva torturii. Ea a subliniat şi provocarea intenţionată, cu un anumit scop, a unei dureri
sau suferinţe grave, inter alia, pentru a obţine informaţii, a aplica o pedeapsă sau pentru a
intimida.

Circumstanţe în care pot avea loc acţiunile de tortură și rele tratamente sunt:

-În timpul reținerii unei persoane la domiciliu, pe stradă de către colaboratorii de poliție,
ulterior cu sau fără plasarea în custodia comisariatului de poliție;
- În timpul unei percheziții procesuale;
- În timpul transportării persoanei către locul de detenție, în timpul interogatoriului, în instituția
medicală sau în instanța de judecată ;
-La etapa formulării declarațiilor cu privire la comiterea unei infracțiuni;
- În instituția penitenciară sau de detenție preventivă;
Pot fi posibile si alte situatii.

Este necesar de cunoscut că odată aflată în una din situațiile de mai sus, orice victimă trebuie
să-și cunoască drepturile și să solicite ca aceste drepturi să fie respectate şi apărate prin
diverse acţiuni posibile.

Orice persoană, în situația dată are dreptul de a:

1. Informa o rudă sau altă persoană despre reținere sau dauna pricinuită. Dacă victima
este reținută sau deținută, aceasta are dreptul primordial de a informa telefonic pe
cineva din apropiați despre situația sa.
2. Solicita să fie informată despre motivele reținerii şi despre procesul-verbal cu privire la
reținerea sa. Victima trebuie să fie informată despre dreptul de a vorbi, precum și de a
păstra tăcerea. Se recomandă, în astfel de situații, de a nu face declarații în absența unui
avocat.

3. Beneficia de serviciile unui avocat privat sau garantat de stat, oferit de Consiliul Național
de Asistență Juridică Garantată de stat, în termen de până la 3 ore de la reținere.

4. Beneficia de consultații confidențiale cu avocatul desemnat sau ales. Respectiv, de a

informa prompt avocatul despre careva maltratări suferite din partea agenților statului,
cu descrierea celor întâmplate indiferent de timp, nelimitat.

5. Avea acces la un medic privat sau dintr-o instituție medicală, care să-l examineze
suplimentar, în cazul în care nu este satisfăcut de asistența medicală primară oferită.
Dacă unei victime aflate în stare de libertate i-au fost pricinuite suferințe fizice sau
psihice, se recomandă adresarea de urgență la un medic sau instituție medicală, pentru
a fi supus unui examen medical și, respectiv, consemnarea în formă scrisă a adresării
după ajutorul medical.

6. Depune o plângere către organele de poliție, procuratură sau ombudsman, cu privire la

acțiunile de maltratare la care a fost supus.

7. Înainta cereri de informare cu privire la plângerea depusă și de a solicita informații cu

privire la acțiunile întreprinse sau rezultat.
 8. Prezenta diverse probe, declarații ale martorilor sau documente ce ar susține
circumstanțe expuse în plângere. Totodată, se recomandă victimelor de a face o
evaluare psihologică, pentru a putea ulterior demonstra dimensiunile torturii
psihologice la care a fost supusă.

9. Depune prompt o cerere pentru a beneficia de măsuri de protecție garantate de stat, în

cazul în care persoana este supusă unor amenințări și viața sau sănătatea acesteia îi este
periclitată.
10. Obține o copie a hotărârilor emise cu privire la plângerea sa, precum şi de a înainta o
acțiune cu privire la compensarea prejudiciilor suportate.

11. Înainta o nouă plângere, în termen de 15 zile, procurorului ierarhic superior, prin care să
solicite o re-examinare, în cazul unei hotărâri de refuz cu privire la examinarea și
investigarea plângerii depuse.

12. Înainta o plângere către judecătoria de sector, conform art.313 din Codul de Procedură
Penală, în termen de 10 zile de la primirea refuzului, pentru anularea hotărârilor de
refuz din partea procuraturii, în cazul în care victima a primit refuz și din partea
Procurorului Ierarhic Superior, cu privire la examinarea plângerii sale.

13. A fi recunoscută ca parte vătămată, parte cu drepturi procesuale în cadrul procesului

penal, în investigarea cazului de tortură, în cazul în care a fost dispusă pornirea urmăririi
penale.

Procuratura Generală a evaluat situaţia la capitolul sesizări privind tortura şi alte rele
tratamente parvenite în adresa Procuraturii în primul semestru al anului 2015.

Astfel, în primele 6 luni ale anului trecut, cetăţenii s-au adresat la Procuratură cu 319 de
plîngeri, faţă de 320 de plîngeri înregistrate în perioada similară a anului trecut. Această
situaţie, potrivit studiului efectuat de procurori, denotă cel mai scăzut nivel din ultimii 4 ani:
(6 luni 2011 – 379 plîngeri, 6 luni 2012 – 485, 6 luni 2013 – 394 sesizări). 

În rezultatul examinării sesizărilor procurorii au dispus pornirea urmăririi penale în 53 cazuri, în

comparaţie cu perioada analogică a anului trecut, cînd au fost iniţiate 56 de dosare.

În majoritatea cazurilor, după cum rezultă din sesizări, rele tratamente au fost admise faţă de
persoanele suspecte, bănuite, învinuite că ar fi comis infracţiuni sau condamnate pentru fapte
penale (150 sesizări). Totodată, în 46 sesizări, s-au invocat fapte de maltratare aplicate faţă de
contravenienţi, iar în 32 de cazuri faţă de alţi participanţi la procesul penal, cum ar fi cei cu
statut de victimă, parte vătămată, martor. 
Potrivit studiului efectuat de procurori, criteriul locului comiterii actelor de tortură este
următorul:
- în stradă sau alte locuri publice – 141 cazuri;
- incinta inspectoratelor de poliţie – 60;
- instituţiile penitenciare – 33; 
- sectoarele, posturile de poliţie – 24;
- la domiciliul victimei – 33;
- pe teritoriul unităţilor militare – 16;
- incăperile din izolatoarele de detenţie preventivă – 8;
- instituţiile de învăţămînt – 2;
- instituţiile psihiatrice – 2;

Cel mai des reclamanţii au evocat că au fost supuşi torturii sau altor forme de maltratări pentru:
- dobîndirea prin metode ilegale a probelor, informaţiilor sau mărturiilor - 82 sesizări;
- utilizarea excesivă a forţei în momentul reţinerii persoanei, ca urmare a exercitării abuzive şi
fără cunoaştere a legislaţiei a obligaţiilor de serviciu - 71;
- pedepsirea victimei pentru comiterea unui act sau presupus act – 64 (89 în I semestru 2014);
- exteriorizarea sentimentului de superioritate faţă de victimele acţiunilor sale şi neglijarea
regulilor generale de conduită - 61;
- intimidarea sau discriminarea - 41 sesizări.

Examinînd sesizările petiţionarilor, procurorii au constatat că cel mai des au fost reclamate
următoarele metode de aplicare a violenţei:
- Bătăi, aplicarea loviturilor cu mîinile şi picioarele - 199 reclamaţii;
- Ameninţări sau alte forme de abuz psihologic – 45 plîngeri; 
- Aplicarea mijloacelor speciale, folosirea armei, altor obiecte adaptate acestui scop (bastoane,
sticle de apă, cărţi etc.) -  17 sesizări.

Întru asigurarea garanţiilor în aspectul material prevăzute de articolul 3 combinată cu

obligaţiunea ce rezultă din prevederea art. 1 din Convenţie sunt stabilite doua tipuri de obligaţii
esenţiale ale agenţilor statului: obligaţii pozitive şi obligaţii negative.

Obligaţiile pozitive solicită intervenţia activă a statului de a proteja dreptul persoanei, de a crea
anumite condiţii, mecanisme de protecţie, de a lua anumite măsuri, pe cînd cele negative
solicită ca statul (agenţii lui) să se abţină de a comite anumite acţiuni care ar duce la încălcarea
prevederilor art. 3 al Convenţiei.
Obligaţiile pozitive ale statului sunt obligaţii ce impun efectuarea acţiunilor pozitive care să
prevină şi să ofere remedii prompte şi eficiente contra torturii şi altor forme de rele tratamente.
Fiecărui stat contractant în revine sarcina de a dispune de un arsenal juridic adecvat şi suficient
pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin din art. 3 din Convenţie. Acest
arsenal trebuie să includă următoarele:

Oferirea protecţiei împotriva relelor tratamente. Această obligaţie impune statele să ia măsuri
pentru a asigura particularilor, ce se află sub jurisdicţia lor, că nu vor fi supuşi torturii sau
tratamentelor inumane sau degradante sau pedepselor inumane ori degradante. Asemenea
măsuri trebuie să ofere o protecţie eficace, în special, pentru copii şi alte persoane vulnerabile
cum ar fi persoanele deţinute şi trebuie să includă măsuri rezonabile pentru a preveni
maltratarea despre care autorităţile au ştiut sau ar fi trebuit să ştie. Obligaţia pozitivă a statului
de a oferi protecţie constă şi în crearea condiţiilor ca deţinuţii să fie protejaţi de agresiune nu
doar din partea agenţilor statului dar şi din partea altor deţinuţi. În cazul plîngerii privitor la
atacurile din partea deţinuţilor cu care victima se afla în aceiaşi încăpere, instanţa urmează să
examineze dacă autorităţile publice au întreprins toate măsurile care puteau fi rezonabil
întreprinse la momentul evenimentelor pentru a proteja persoana.
Obligaţii pozitive privitor la persoanele deţinute. Persoanele private de libertate, aflîndu-se,
astfel, complet sub controlul autorităţilor, sunt cele mai vulnerabile şi mai expuse riscului de
abuz. Exercitarea controlului riguros ce ar exclude arbitrarul din partea agenţilor statului faţă de
persoanele deţinute trebuie să fie supus unei monitorizări stricte.
Obligaţiile pozitive ale agenţilor statului la arestarea şi interogarea persoanei. Este important
ca la această etapă sistemul de drept să ofere garanţii fundamentale contra maltratării, şi sa
asigure respectarea drepturilor si garantiilor procesuale ale persoanei.

Obligaţiile statului privitor la condiţiile de detenţie. CEDO a subliniat dreptul tuturor

deţinuţilor la condiţii de detenţie care să fie compatibile cu demnitatea umană, astfel încît să
asigure că modul şi metoda de executare a măsurilor impuse nu îi supun la stres sau greutăţi de
o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent în detenţie; în plus, pe
lîngă sănătatea deţinuţilor, bunăstarea trebuie asigurată în mod adecvat, date fiind nevoile
practice ale închisorii. Condiţiile de detenţie se referă atât la mediul general, în care sunt
deţinute persoanele private de libertate, cît şi la regimul închisorii şi condiţiile specifice în care
sunt ţinuţi deţinuţii.

Obligaţiile pozitive ale statului la detenţia persoanelor cu tulburări psihice. În cazul

persoanelor cu tulburări psihice, trebuie de ţinut cont de vulnerabilitatea şi inabilitatea lor, în
anumite cazuri, de a se plînge în mod coerent sau, în general, de a se plînge privind modul în
care sunt afectaţi de un anumit comportament. În cazul verificării unei asemenea plîngeri fie de
la rude, prieteni, fie chiar de la însăşi persoana în cauză trebuie aplicată o diligenţă deosebită
recurgerii la instrumentele de constrîngere fizică cum ar fi cătuşele sau curelele, cămăşile de
forţă, alte măsuri de imobilizare. Acestea ar trebui justificate doar în cazuri excepţionale, fiind
direct autorizate de un medic sau să fie adusă imediat la cunoştinţa medicului pentru aprobare

Discriminarea. Tratamentul instituţionalizat care este bazat pe prejudecata unei majorităţi

împotriva unei minorităţi reprezintă de asemenea un tratament degradant. Fapta constituie
infracţiune de tortură şi atunci cînd aceasta este săvîrşită din motiv de discriminare, chiar dacă
scopul nu este realizat.

Obligaţia statului de a asigura acordarea asistenţei medicale adecvate şi promte. Persoanelor

aflate în custodia statului, în caz de necesitate urmează a fi asigurate cu asistenţă medicală
adecvată şi promt. CEDO menţionează că, deşi articolul 3 din Convenţie nu poate fi interpretat
ca bazîndu-se pe o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive de sănătate, impune
totuşi o obligaţie a statului de a proteja bunăstarea fizică a persoanelor închise, acordându-le
asistenţa medicală necesară.

În cazul în care există pericol asupra vieţii sau sănătăţii persoanei deţinute, chiar dacă acest
pericol apare la iniţiativa deţinutului, statul are obligaţia pozitivă de a lua măsurile absolut
necesare pentru salvarea vieţii şi sănătăţii persoanelor deţinute (alimentarea forţată, protecţia
de suicid, de automutilare etc.).

Obligaţia negativă, adică obligaţia agenţilor statului de a se abţine de la comiterea anumitor

acţiuni arbitrare în privinţa persoanelor aflate în custodia statului, aceste obligaţii se referă la
acţiunile colaboratorilor poliţiei, forţelor armate sau de securitate şi colaboratorilor instituţiilor
penitenciare, instituţiilor medicale în care persoanele se deţin forţat conform unei hotărîri
judecătoreşti. Această obligaţie are un caracter absolut şi este una de rezultat şi nu de conduită.
În practică urmează a fi făcută distincţie între plângerile privind maltratarea persoanei de către
autorităţi şi de plîngerea condiţiilor rele de detenţie.