DREPTUL DE PROPRIETATE

  
2.1. Noţiunile de proprietate şi drept de proprietate
 Noţiunile de proprietate şi de drept de proprietate pot fi privite din punct de vedere
economic şi din punct de vedere juridic.
Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă o noţiune care desemnează o
relaţie socială de apropriere a unor lucruri, în mod direct şi nemijlocit.
Din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate reprezintă un ansamblu de atribute
care se bucură de protecţie juridică, care conferă titularului posibilitatea de a-şi statisface
interesle legate de aproprierea unui lucru, în mod direct şi nemijlocit.
 
2.2. Definiţia dreptului de proprietate
Codul civil de la 1864 defineşte proprietatea în art. 480: ”Proprietatea este dreptul ce are
cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege. ”
Deoarece noţiunea de proprietate, ca de altfel şi Codul civil român îşi au aceeaşi
origine şi anume Codul civil francez, definiţia dreptului de proprietate a fost criticată cu
argumentele că, această definiţie în loc să definească proprietatea prin natura ei, o
defineşte mai mult prin atributele ei şi că, de altfel, aceste atribute nici nu sunt enumerate
complet în definiţie.
 În doctrină, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind acel drept real care conferă titularului
atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le
poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu
respectarea normelor juridice în vigoare.
 În Noul Cod civil este definită proprietatea privată în art. 555 alin. 1 ca fiind dreptul titularului
de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele
stabilite de lege, iar art. 858 defineşte proprietatea publică ca fiind dreptul de proprietate ce
aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor
sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin
unul dintre modurile prevăzute de lege.
 2.3. Reglementarea dreptului de proprietate
 2.3.1. Dreptul de proprietate în reglementările naţionale
 Constituţia României consacră dreptului de proprietate un cadru general în art. 136 şi
un cadru special în art.44. Art. 136, intitulat „ Proprietatea” prevede în alin. 1 că proprietatea
este publică sau privată, iar art. 44 este intitulat ”Dreptul de proprietate privată” . Conform
art. 136 alin. 2, proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului
sau unităţilor administrativ – teritorială, iar potrivit alin. 5, proprietatea privată este
inviolabilă, în condiţiile legii organice.
Referitor la proprietatea privată, art.44 alin. 2 dispune că proprietatea privată este
garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Regimul juridic al dreptului de proprietate cuprinde numeroase prevederi şi în Codul
civil din 1864, precum şi în Noul Cod civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011.
În Noul Cod civil, art.553 – 692 cuprinde dispoziţii în materia dreptului de proprietate
privată, iar art. 858-875 reglementează dreptul de proprietate publică.
Dispoziţii referitoare la dreptul de proprietate publică şi privată sunt cuprinse în mai
multe legi, cum ar fi:
- Legea fondului funciar nr. 18/1991;
- Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii;
- Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică:
- Legea nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia
de locuinţe, trecute în proprietatea statului;
- Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia;
- Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
 
2.3.2. Dreptul de proprietate în reglementările internaţionale
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, semnată la 10 decembrie 1948, în art. 17,
statuează că „orice persoană, atât singură cât şi în colectivitate, are dreptul la proprietate.
Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, denumită simplificat şi Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO),
prevede în art. 1, intitulat „Protecţia proprietăţii”, că „orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale
ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
 
2.4. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate
Prin conţinutul juridic al dreptului de proprietate sunt desemnate trei atribute: de a
folosi lucrul (jus utendi),de a-i culege fructele (jus fruendi)şi de a dispune de lucru (jus
abutendi).
2.4.1.Posesia, atribut al dreptului de proprietate (jus utendi)
 Acest atribut al dreptului de proprietate presupune exercitarea de către titularul
dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective a lucrului în materialitatea sa, direct şi
nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimţi ca stăpânirea să fie
exercitată, în numele şi în interesul său, de către altă persoană. Dreptul de a folosi bunul
mai este denumit şi usus şi reprezintă o posibilitate care-i permite proprietarului să-1
stăpânească efectiv şi în mod nemijlocit. Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte
persoane, dând naştere unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, care va exercita
astfel un uz derivat din puterile titularului dreptului de proprietate.
2.4.2. Folosinţa, atribut al dreptului de proprietate (jus fruendi)
  Dreptul de a culege fructele bunului denumit şi fructus, este prerogativa conferită
titularului dreptului de proprietate de a culege şi percepe fructele produse de acesta.
Conform art. 548 din Noul Cod civil, fructele sunt naturale, industriale sau civile.
Fructele naturalesunt produsele directe şi periodice ale unui bun, care se obţin fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi
sporul animalelor.
Fructele industrialesunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană
în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.
Prin acest atribut este desemnată posibilitatea recunoscută titularului dreptului de
proprietate de a pune lucrul în valoare prin exploatarea acestuia în propriul său interes,
dobândind în proprietate fructele pe care le poate obţine din lucru. În acest sens, art.550 din
Noul Cod civil prevede că fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se
dispune altfel. Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la
data separării de bunul care le-a produs, iar dreptul de proprietate asupra fructelor civile se
dobândeşte zi cu zi.
Acest atribut poate fi transmis, cel mai adesea însoţit de jus utendi, fără ca existenţa
dreptului de proprietate să fie afectată.
2.4.3. Dispoziţia, atribut al dreptului de proprietate (jus abutendi)
Dreptul de a dispune de lucru denumit şi abusus are două componente: dispoziţia
juridică şi dispoziţia materială. Dreptul de dispoziţie juridică constă în competenţa titularului
de a înstrăina bunul sau de a-şi dezmembra dreptul de proprietate constituind asupra
acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane. Posibilitatea de a dispune de substanţa
bunului prin transformare, consumare sau chiar distrugere reprezintă dispoziţia materială.
 Ceea ce caracterizează în maniera cea mai pregnantă dreptul de proprietate este
atributul dispoziţiei şi anume partea referitoare la dispoziţia juridică. Dreptul de dispoziţie
este singurul atribut a cărui înstrăinare duce la însăşi pierderea dreptului de proprietate.
Dezmembrarea celorlalte atribute ale proprietăţii vor limita acest drept, dar nu vor fi de
natură să conducă la pierderea sa. De aceea s-a afirmat că dreptul de a dispune rămâne
definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate chiar şi atunci când proprietatea
este dezmembrată.
 
 2.3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
 În art. 480 din Codul civil de la 1864 sunt enumerate caracterele juridice ale dreptului de
proprietate – exclusiv şi absolut -, iar în art. 555 alin. 1 din Noul Cod civil celor două
caractere juridice li se adaugă şi caracterul perpetuu. În concluzie, în noua reglementare a
dreptului de proprietate, acesta este absolut, exclusiv şi perpetuu.
 2.3.1. Caracterul absolut al dreptului de proprietate
 În ceea ce priveşte caracterul absolut al dreptului de proprietate, dreptul de
proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său, în raporturile acestuia cu
toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Aşadar, termenul absolut
poate fi înţeles în sensul că dreptul de proprietate este opozabil tuturor, adică erga omnes,
iar în exerciţiul atrinutelor dreptului de proprietate, titularul nu are nevoie de concursul altei
persoane. Proprietatea este cel mai absolut dintre toate drepturile reale fiindcă
ea singură dă o putere completă asupra lucrului, ea singură reuşeşte cele trei
atribute: “ usus”, “fructus” şi “abusus”.
 2.3.2. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Acest caracter al dreptului de proprietate, şi
anume exclusivitatea, rezultă, ca şi caracterul absolut, din dispoziţiile art. 555 alin.1 din Noul
Cod civil care îl proclamă expres.
În acelaşi sens, poate fi menţionat şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, având ca scop apărarea dreptului de
proprietate, în care sunt stabilite trei norme de protecţie a dreptului de proprietate.
1. orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale;
2. nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică
şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional;
3. statele au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.
 Dreptul de proprietate este exclusiv în sensul că proprietarul singur poate exercita asupra
lucrului cele trei atribute ale proprietăţii, servindu-se, folosindu-se şi dispunând de lucrul ce-i
aparţine; în exerciţiul dreptului său, proprietarul exclude pe toţi ceilalţi oameni, şi aceştia au
obligaţia de a respecta puterea sa.
 În virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul poate face în principiu asupra lucrului orice
act, cu condiţia ca acel act să nu fie contrar ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale
legilor. El poate să facă relativ la un lucru acte materiale de uz, de folosinţă, de cultură sau
chiar de distrugere, precum şi acte juridice de fructificare prin cedarea folosinţei lucrului în
schimbul unei sume, sau de înstrăinare totală sau parţială.
 Tot în virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul are dreptul de a se abţine de a face
orice act asupra lucrului, de a-l lăsa în părăsire şi de a-l abandona.
 2.3.3. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate
 Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.
  Acest caracter, fără a fi esenţial ca puterea exclusivă de a dispune, este totuşi important şi
general, fiind recunoscut prin art. 555 alin. 1 din Noul Cod civil.
 Caracterul de drept perpetuu al dreptului de proprietate se interpretează în sensul că
dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp, deoarece dreptul de proprietate îşi
păstrează calitatea de drept real cât timp există bunul, iar înstrăinarea bunului sau moartea
titularului dreptului nu conduc la stingerea dreptului de proprietate întrucât dreptul se va
regăsi în patrimoniul dobânditorului sau succesorului. În acelaşi timp, caracterul perpetuu
înseamnă că dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz.
 Curtea Constituţională a evocat ideea de perpetuitate a dreptului de proprietate atunci când
a reţinut că în cazul imobilelor preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur şi
simplu în fapt, aşadar fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nefiind desfiinţat
legal, continuă să existe, astfel încât imobilul nu este vizat de dispoziţiile legii referitoare la
restituire.
 
 2.4. Formele proprietăţii în raport de titular
În raport de titular, proprietatea poate să fie proprietate publică şi proprietate privată.
Art. 136 din Constituţia României prevede:
  (1) Proprietatea este publică sau privată.
  (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.
  (3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
  (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date
în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate ;
de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
  (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice
 Per a contrario, ceea ce nu este public este privat. Proprietatea publică este acea formă de
proprietate care aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Proprietatea privată aparţine persoanelor fizice sau juridice.