Sunteți pe pagina 1din 71

1

POLITICA EUROPEANĂ DE MEDIU.


EVOLUŢIE ŞI PERSPECTIVE

Argument................................................................................................................... Pag. 3

Capitolul 1- Politica de mediu- aspecte generale


1.1. Caracteristici ........................................... ........................................... Pag. 4

1.2. Baza legală........................................... ................................................ Pag. 4

1.3. Scurt istoric al politicii comunitare de mediu .................................. Pag. 5

1.4. Actorii instituţionali ai politicii de mediu........................................... Pag. 12


1.5. Obiectivele comunitare în domeniul mediului................................... Pag. 13

1.6. Principiile promovate in politicile comunitare de mediu.................. Pag. 14


1.7. Instrumentele de promovare a politicilor comunitare de mediu...... Pag. 17

Capitolul 2- Strategii ale politicii de mediu............................................................ Pag. 23

2.1. Dezvoltarea durabilă............................................................................ Pag. 24

2.2. Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul Pag. 26


protecţiei mediului........................................... ...........................................
2.3. Politica Integrată a Produselor (PIP) ................................................ Pag. 27
2.1. Pag. 28
2.4. Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării..
2.2. Pag. 29
2.5. Taxele şi impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice.......................
2.6. Strategia europeană de mediu şi sănătate......................................... Pag. 29

2.7. Strategia tematică pentru managementul Pag. 30


deşeurilor............ ...........................................

Capitolul 3 - Evoluţie şi perspective de reglementare ale principalelor


sectoare din domeniul protecţiei mediului la nivel comunitar
3.1. Calitatea aerului
3.1.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind calitatea Pag. 35
aerului................ Pag. 36
3.1.2. Perspective de
reglementare ..........................................................
3.2. Calitatea apei
3.2.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind calitatea apei.................... Pag. 37

3.2.2. Perspective de reglementare ........................................................ Pag. 40

3.3. Managementul deseurilor


3.3.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind managementul Pag. 42
deşeurilor..
2

3.3.2. Perspective de Pag. 47


reglementare ..........................................................
3.4. Substanţe chimice
3.4.1.Evoluţia măsurilor comunitare privind substanţele chimice........... Pag. 47

3.4.2.Perspective de reglementare .......................................................... Pag. 49

3.5. Organisme modificate genetic


3.5.1.Evoluţia măsurilor comunitare privind organismele modificate Pag. 51
genetic .......................................................... .................................
3.5.2.Perspective de reglementare .......................................................... Pag. 52

3.6. Conservarea biodiversitatii


3.6.1. Pag. 53
3.6.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind conservarea
biodiversităţii ...............................................................................
3.6.2. Perspective de reglementare ........................................................ Pag. 53
3.6.2.

Capitolul 4- Evoluţie şi perspective ale implementării politicii de mediu


comunitare în România
4.1 . Caracteristici ale politicii naţionale de mediu .................................. Pag. 56
4.2. Obiectivele României în domeniul mediului .................................... Pag. 56

4.3. Baza legală .......................................................... ................................. Pag. 57


4.4. Influenţa negocierilor de aderare a României la Uniunea Pag. 57
Europeană asupra politicii de mediu ......................................................
4.5. Actori instituţionali ai politicii de mediu .......................................... Pag. 59

4.6. Programe de sprijin a politicii naţionale de mediu Pag. 60

4.6.1. Phare .......................................................................... Pag. 60

4.6.2. ISPA .......................................................................... Pag. 62

4.6.3. Programul Operaţional Sectorial de Mediu. Pag.63


Axe prioritare ..........................................................

Concluzii .......................................................... ........................................................ Pag. 70

Bibliografie .......................................................... ................................................... Pag. 71

Argument
3

Politica de mediu este concepută ca formă a politicii generale a statului, având ca


sarcină stabilirea strategiilor, obiectivelor şi priorităţilor, metodelor şi mijloacelor implicate în
acţiunile desfăşurate pe plan naţional în scopul prevenirii şi combaterii poluării, a conservării
şi dezvoltării durabile a mediului.
Reprezentând o politică specială (atât la nivel naţional, european, cât şi internaţional),
politica de mediu înseamnă în acelaşi timp şi evaluarea situaţiilor reale ale mediului,
constatarea influenţelor negative asupra mediului, stabilirea instituţionalizată a măsurilor
necesare organelor statale în protejarea şi conservarea mediului, precum şi stabilirea sistemelor
de sancţionare în caz de poluare şi a cuantumului sancţiunilor aplicabile. Sarcinile politice de
protecţie a mediului sunt diferite şi complexe, principala răspundere a politicii mediului
revenind guvernelor fiecărei ţări precum şi autoritaţilor naţionale şi locale de specialitate, cu
scopul de a se asigura un înalt nivel de protecţie a mediului, ţinând cont de diversitatea
situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. De aici necesitatea unor acţiuni comune la
nivelul statelor membre şi nu numai, acţiuni aflate intr-o permanentă dinamică.
Lucrarea de faţă prezintă aspectele generale ale politicii de mediu, identificându-i
principalele caracteristici şi baza legală, realizând un scurt istoric şi precizând actorii
instituţionali, obiectivele, principiile promovate, dar şi instrumentele de promovare la nivel
comunitar. Sunt descrise şi strategiile politicii de mediu: dezvoltarea durabilă, programul de
promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului, Politica Integrată a
Produselor (PIP), Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării, taxele şi
impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice, strategia europeană de mediu şi sănătate, strategia
tematică pentru managementul deşeurilor.
În capitolul 3 este prezentată evoluţia, dar sunt precizate şi perspectivele de
reglementare ale principalelor sectoare din domeniul protecţiei mediului la nivel comunitar,
cum ar fi: calitatea aerului, calitatea apei, managementul deşeurilor, substanţe chimice,
organisme modificate genetic şi conservarea biodiversităţii
Capitolul 4 prezintă evoluţia şi perspectivele de implementare a politicii de mediu
comunitare în România, menţionându-se alături de caracteristicile naţionale ale politicii de
mediu şi obiectivele specifice influenţa negocierilor de aderare a României la Uniunea
Europeană asupra acesteia şi principalele programe de sprijin a politicii naţionale de mediu.
4

Capitolul 1
Politica de mediu- aspecte generale

1.1. Caracteristici

Politica de mediu reprezintă un sistem integru al priorităţilor şi obiectivelor de mediu,


al metodelor şi instrumentelor de atingere ale acestora care este direcţionat spre asigurarea
utilizării durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului.
Astfel, politica de mediu nu reprezintă o activitate, nişte principii, nişte declaraţii sau
nişte mecanisme ale protecţiei mediului, ci un sistem integru, compus din aceste elemente;
Componentele politicii de mediu interacţionează între ele, fapt ce determină
considerarea ei drept un sistem integru;
Politica de mediu conţine nu numai scopuri, obiective specifice sau priorităţi, ci şi
metodele şi instrumentele necesare atingerii lor;
Fiind bazată pe principiile durabilităţii, politica de mediu este orientată nu numai spre
conservarea mediului, dar şi spre utilizarea lui durabilă, inclusiv a conservării resurselor.

1.2. Baza legală

Baza legală a politicii de mediu a Uniunii Europene este constituită de articolele 174 –
176 (foste 130r-130t) ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 (fost
130r, care trasează obiectivele politicii de mediu şi conţine scopul acesteia - asigurarea unui
înalt nivel de protecţie a mediului ţinând cont de diversitatea situaţiilor existente în diferite
regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia, Articolul 175 (fost 130s) identifică procedurile
legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileşte modul de luare a deciziilor în
domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite SM adoptarea unor standarde mai
stricte.
Art. 175 stabileşte următoarele proceduri legislative:
- votul cu majoritate calificată în Consiliu şi procedura de cooperare cu Parlamentul
European ca regula generală;
- votul cu majoritate calificată în Consiliu şi procedura codeciziei cu Parlementul
European pentru programele de acţiune generală;
5

- unanimitatea în Consiliu şi consultarea cu PE pentru aspecte fiscale şi măsuri


referitoare la planificarea urbană şi naţională, amenajarea teritoriului şi managementul
resurselor de apă, precum şi pentru măsuri care afectează politica energetică.
Articolul 95 (fost 100a) vine în completarea acestuia şi are în vedere armonizarea
legislaţiei privitoare la sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele
Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naţionale în
scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcţionând într-o altă direcţie, Articolul 6 (fost 3c)
promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene şi subliniază
astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea
politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele şi
deciziile adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul
protecţiei mediului. Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere
transparenţa şi circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea
activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia mediului ş.a. (de exemplu: Directiva
90/313/CEE privind accesul liber la informaţia de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind
înfiinţarea Agenţiei Europene de Mediu, etc.). Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială
(sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu şi care sunt: gestionarea
deşeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a
biodiversităţii naturale), protecţia solului şi protecţia civilă (care se regăsesc în planurile de
acţiune şi în strategiile elaborate).

1.3. Scurt istoric al politicii comunitare de mediu (momente cheie in evolutia politicii de
mediu comunitare)

Elaborate într-o concepţie liberală, tratatele instituind Comunităţile Europene (Paris


1951, Roma 1957) nu au inclus competenţe comunitare în domeniul mediului. În pofida
semnalelor tot mai evidente de poluare a mediului din anii ’60, intervenţiile comunitare în acei
ani au fost punctuale, legate în special de aspecte funcţionale ale pieţei comune, conform
metodei funcţionaliste de integrare (coordonarea/armonizarea politicilor naţionale în măsura
necesară stabilirii şi funcţionării pieţei comune).
Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării
comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra
mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în acelaşi an. Astfel, statele membre au
adoptat in 1972 primele măsuri comunitare în domeniul protecţiei mediului, recunoscându-se
6

că expansiunea economică nu trebuie să fie un scop în sine, ci ea „trebuie să se traducă printr-o


ameliorare a calităţii cât şi a nivelului vieţii şi o atenţie particulară va fi acordată valorilor şi
bunurilor nemateriale şi protecţiei mediului”.1
Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune
pentru Mediu (PAM), o combinaţie de programe pe termen mediu corelate printr-o abordare
strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice, bazate pe
calendare de acţiuni specifice pentru o perioadă determinată
Primul program de acţiune PAM 1 (1973-1977) a fost adoptat de către Consiliul
European şi reprezintă baza politicii comunitare de mediu, stabilind principiile de bază şi
obiectivele fundamentale în acest domeniu. Acest program reprezintă o combinaţie de
programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care identifică acţiunile generale care
trebuie realizate la nivel comunitar, printre care nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care
conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.
În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2 (1978-
1982),
structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o particularizare a acţiunilor
generale stabilite anterior.
Primele două programe de acţiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) şi PAM 2 (1977-
1981) s-au axat pe găsirea de răspunsuri imediate la problemele privind poluarea la nivel
comunitar, reflectând o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de
protecţie a apei şi a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare.
Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru
Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor
de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu
devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare.
În 1983 a fost adoptat PAM 3 (1983 -1986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei
interne şi necesitatea echilibrării obiectivelor de mediu cu cele ale pieţei. În acest program
accentul a fost pus pe principiile fundamentale ale prevenirii şi protecţiei, definindu-se o
strategie globală şi preventivă de salvare a mediului şi resurselor, acest program de acţiune
marchând trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile
poluante.

1
Negruţ Vasilica- Dreptul comunitar al mediului, Editura didactica si pedagogică, Bucureşti, 2006
7

Meritul principal al acestei prime etape (primele trei programe de acţiune) este de a fi
structurat componentele majore ale politicii comunitare de mediu: principiile, obiectivele,
instrumentele şi structurile instituţionale.
Acţiunea Comunităţii în domeniul mediului a rămas, însă, în continuare, limitată. Pe de
o parte, prevederile Tratatului Pieţei Comune nu stabileau asumarea de către Comisie a unor
responsabilităţi în domeniul mediului, iar, pe de altă parte, fundamentarea teoretică a primelor
programe era de orientare liberală. Argumentele implicării nivelului supranaţional de decizie,
conform principiului subsidiarităţii, nu ţineau de o abordare ecologică (riscurile de mediu, spre
exemplu). Trimiterile principale erau făcute la distorsiunile pe care diferitele politici naţionale
de mediu ale statelor membre le generau asupra pieţei commune (impactul asupra concurenţei
şi a comerţului). Această subordonare a implicării comunităţii în domeniul mediului,
obiectivelor de natură economică, erau încadrate în filozofia liberală a tratatelor, dar au condus
la o slabă eficienţă a măsurilor adoptate de către Comisie şi la dificultăţi de conciliere între
obiectivele economice şi cele de mediu, cu întârzieri în adoptarea unei politici comunitare
sectoriale.
Principalii factori care au împiedicat mult timp dezvoltarea unei politici efective de
mediu la nivel european au fost:
- diferenţele semnificative între standardele de mediu ale ţărilor membre; spre exemplu,
Austria, Danemarca, Finlanda sau Olanda au avut din totdeauna standarde de mediu mult mai
ridicate decât Grecia, Portugalia sau Spania, folosite, ce-i drept, într-o primă etapă, mai curând
ca instrumente de protecţie comercială netarifară, decât strict ca mijloace pentru protecţia
mediului. Din acest punct de vedere, a patra extindere a Uniunii (1995) a contribuit esenţial la
creşterea rolului Comunităţii în domeniul mediului prin presiunile exercitate de către noii
intraţi în direcţia fixării unor norme mai stricte de protecţie;
- limitele tratatelor şi aplicarea principiului subsidiarităţii care nu au permis implicarea
Comunităţii, gestionarea problemelor de mediu în ţările membre, decât în limita necesară
funcţionării pieţei interne;
- posibilităţile reduse de impact asupra legislaţiilor naţionale a Directivelor, ca instrument
legislativ comunitar predominant în acquis-ul de mediu, corelat cu utilizarea votului unanim în
adoptarea legislaţiei de mediu;
- lipsa unor studii privind problemele de mediu şi impactul pe termen lung al degradării
mediului, al utilizării intensive a resurselor şi al reducerii biodiversităţii;
- opoziţia clasică între obiectivele economice şi cele de mediu (criterii stricte în materie de
protecţia mediului limitează accesul la resurse, determină creşterea costurilor şi afectează
8

competitivitatea); destul de târziu, s-a argumentat faptul că standardele ridicate de mediu pot
genera valoare adăugată ridicată şi pot ameliora astfel competitivitatea firmelor, existând mai
curând o relaţie de complementaritate, decât de „conflict” între cele două categorii de obiective;
- costurile ridicate ale aplicării unei politici de mediu; eco-tehnologiile, agricultura extensivă
de tip durabil presupun costuri ridicate pe care unele dintre ţările membre nu-şi puteau permite
să le suporte;
- nivelul scăzut al rezultatelor în domeniul cercetării de mediu şi al dezvoltării eco-
tehnologiilor; nu întâmplător, una dintre măsurile adoptate de Comisie mai târziu în direcţia
durabilităţii creşterii o constituie cercetarea şi dezvoltarea tehnologică.
Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în
1997), document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului
Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957).
În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987- 1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de
coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent. Un element de
noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare
durabilă, adică promovarea conceptului de conservare amediului şi a resurselor sale în vederea
transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.
În cadrul acestui program au fost considerate prioritate următoarele tipuri de activităţi:
 Aplicarea completă şi eficace a legislaţiei comunitare în vigoare;
 Controlul impactului asupra mediului al tuturor substanţelor şi surselor de
poluare;
 Un control mai bun la informare pentru public şi o mai bună difizare a
informaţiei;
 Crearea de locuri de muncă.
PAM 4 pune accent pe promovarea coperării internaţionale în domeniul mediului, în
special asupra ajutorului care ar trebui acordat ţărilor în curs de dezvoltare pentru a depăşi
dificultăţile întâmpinate în acest domeniu.
Ultimele două programe, PAM 3 (1982 -1986) şi PAM 4 (1987-1992) reflectă evoluţia
politicilor comunitare la acel moment, schimbându-se abordarea calitativă. Obiectivele de
mediu încep să fie văzute ca instrumente de creştere a performanţei şi competitiviţăţii
economice. În plus, PAM 4 promovează abordarea integrată a politicii de mediu şi introduce
conceputul „dezvoltării durabile”.
9

PAM 5 (1993 – 1999) numit şi „Către o dezvoltare durabilă”, deşi este o prelungire a
celui anterior, adoptă, totodată, o abordare nouă a problemelor de mediu, implicând nu numai
autorităţile, ci şi societatea civilă.
PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu.
Tot în 1993 an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht),
ceea ce a însemnat, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în
dezvoltarea politicii de mediu.
În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul
de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în
considerare în cadrul politicilor sectoriale.
Din această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:
 menţinerea calităţii generale a vieţii;
 menţinerea accesului continuu la rezervele naturale;
 evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;
 înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului,
fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi.
Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu
către o politică bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de
luare a deciziei, precum şi trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe
prevenire şi operaţionalizată prin utilizarea de instrumente economice şi fiscale.
Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru
al 6- lea program de acţiune, intitulat „Alegerea noastră, viitorul nostru” – PAM 6 (2001-2010)
- care susţine strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în
deciziile ce afectează mediul.
PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani:
1) schimbarea climatică şi încălzirea globală- are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce
produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);
2) protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa
speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;
3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un
impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;
4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv creşterea
gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora.
10

Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea


obiectivelor lor şi care au în vedere:
 aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în statele membre;
 obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;
 implicarea strânsă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea de soluţii pentru
problemele de mediu;
 asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării
pentru protecţia acestuia;
 accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în
scopul conservării peisajelor şi a mediilor naturale).
De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor
aspecte importante ale protecţiei mediului, precum:
 protecţia solului,
 protecţia şi conservarea mediului marin
 utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile
 poluarea aerului
 mediul urban
 reciclarea deşeurilor
 gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile.
Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de
descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor
propuse pentru rezolvarea acestor probleme.
Până în momentul de faţă au fost iniţiate primele şase strategii, după cum urmează:
1) Calitatea aerului - strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru Europa”
(CAFE), lansat în martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări
strategice şi integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra
mediului şi sănătăţii umane; acestea trebuie prezentate Comisiei la sfârşitul anului 2004 sau
începutul lui 2005 şi vor fundamenta strategia de combatere a poluării aerului.
2) Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prin
publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică
pentru protecţia solului”; în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată
tratată independent şi sunt prezentate problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile
distinctive ale unei politici de mediu în această direcţie.
11

3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie ce demarează în


iunie 2002, prin comunicarea Comisiei : „Către o strategie tematică pentru utilizarea
pesticidelor în contextul dezvoltării durabile” - comunicare prin care sunt stabilite următoarele
obiective:
 minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului rezultate din utilizarea pesticidelor,
 îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor,
 reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai
sigure,
 încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea pesticidelor,
 stabilirea unui sistem transparent de raportare şi monitorizare a progresului, inclusiv
dezvoltarea de indicatori adecvaţi;
4) Protecţia şi conservarea mediului marin: această strategie este iniţiată prin comunicarea
omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul
durabilităţii şi conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor şi
zonelor de coastă, acordând o atenţie specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.
5) Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă
prima tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii de deşeuri, iar prin
comunicarea aferentă sunt investigate modalităţile de promovare a reciclării produselor (atunci
când este cazul) şi sunt analizate opţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-
eficacitate.
6) Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul
dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul
urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura urbană,
iar până la sfârşitul lui 2003 va fi lansată comunicarea aferentă, urmând ca strategiile de
protecţie a mediului să fie definitivate până în iulie 2005.

Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)”,
având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor
de viaţă şi conducând astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice. Programul va fi
supus unei evaluări intermediare în 2005, în vederea revizuirii şi actualizării sale conform
ultimelor informaţii şi progrese în domeniu.
Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării
durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare
durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei mediului.
12

Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea Strategiei
europene de mediu şi sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală
existentă între poluarea şi schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul
de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe
sănătatea copiilor - cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării
mediului.

1.4. Actorii instituţionali ai politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de actori instituţionali


implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea sa, şi care se află în permanentă consultare
cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizaţii industriale, organizaţii
nonguvernamentale şi grupuri de reflexie 2. Prin diversele atribuţii pe care le au, acestea
contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor sale atât
la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.
Comisia Europeană- Direcţia Generală de Mediu a fost creată în 1981 şi este direct
responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de
a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate
vor fi implementate de Statele Membre.

Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene şi se reuneşte


de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor de mediu ale statelor membre.

Parlamentul European
 Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a consumatorului.
Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin
cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973
Parlamentul a înfiinţat un Comitet de mediu, format din specialişti şi responsabil pentru
iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.
 Comitetul economic şi social are un rol consultativ în procesul de decizie şi
ilustrează generalitatea politici de protecţie a mediului ambiant.

2
Pentru termenul „think tank” din limba engleză se preferă varianta română „grupuri de
reflexie” în loc de „rezervoare de idei”.
13

 Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ şi asigură implicarea


autorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu
sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de
politica urbană şi de energie.
Agenţia Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) şi are ca scop
principal colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către
decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi permanente de monitorizare a
mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie. Astfel, activitatea sa
constă în:
 furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;
 promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi protecţiei mediului;
 sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul
mediului.
Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele sale
asupra situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie
a mediului la nivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această
direcţie. Odată cu Agenţia Europeană de Mediu a fost stabilită şi Reţeaua Europeană de
Informare şi Observare pentru Mediu (EIONET)2, care conectează reţelele naţionale de
informare ale statelor membre.
Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în
conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului Comunităţii
Europene:
 ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin
cooperarea cu Parlamentul European ;
 pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în
co-decizie cu Parlamentul European;
 decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu Parlamentul European pentru
aspectele fiscale şi măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi
managementul resurselor de apă, precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.

1.5. Obiectivele comunitare în domeniul mediului

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de
Articolul 174 al Tratatului CE şi sunt reprezentate de:
14

 conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;


 protecţia sănătăţii umane;
 utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
 promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de
mediu şi nu numai.

1.6. Principiile promovate in politicile comunitare de mediu

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de
protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă
printr-un proces de orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe
nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru
daunele cauzate mediului.

1.6.1. Principiul cooperării


În cadrul obligaţiei generale a statelor de a coopera, sunt incluse o serie de alte obligaţii
cu caracter specific, care vizează schimbul de informaţii, necesitatea notificării şi a
consultării cu statele potenţial afectate, cerinţa coordonării la nivel internaţional a
activităţilor de cercetare.
Schimbul de informaţii reprezintă un aspect fundamental al protecţiei mediului prin
componenta programului care vizează evaluarea mediului global (Earthwatch). Planul de
Acţiune al Conferinţei de la Stockholm a urmărit instituţionalizarea schimbului de informaţii,
pentru a asigura circularea cunoştinţelor în cadrul comunităţilor ştiinţifice şi pentru a furniza
factorilor de decizie la toate nivelurile cele mai bune cunoştinţe disponibile, în forma utilă şi la
momentul oportun.
a) Principiul notificării preliminare impune obligaţia fiecărui stat care are planificată o
activitate ce poate produce un prejudiciu, de a furniza în timp util statului potenţial afectat,
toate informaţiile necesare, pentru ca acesta să poată lua măsurile care se impun pentru a
preveni pagubele ce pot fi provocate asupra teritorilului său şi, dacă este necesar, de a demara
consultări cu statul în cauză. Declaraţia de la Rio confirmă principiul notificării preliminare.
b) Principiul notificării în caz de urgenţe reprezintă versiunea notificării necesare
după producerea faptului, comparativ cu notificarea prealabilă. Scopul acestei notificări este
15

de a permite şi crea statelor afectate cea mai mare posibilitate de a se pregăti pentru şi a
micşora potenţialele pagube. Prevederile privind notificarea în caz de urgenţe constituie
elemente importante ale reacţiilor internaţionale în special cu privire la accidentele nucleare şi
cele industriale care produc efecte transfrontaliere. Declaraţia de la Rio codifică acest principiu.
c) Principiul asistenţei în caz de urgenţe. Deşi nu se poate vorbi încă de o confirmare a
obligaţiei de a furniza asistenţă în caz de urgenţă, decât pentru statul responsabil pentru crearea
respectivei situaţii, importanţa asistenţei mutuale în cazuri de urgenţe a fost afirmată şi prin
Declaraţia de la Rio.
d) Principiul consultării solicită statelor să permită părţilor potenţial afectate să aibă o
posibilitate de a analiza şi discuta o activitate planificată în statul care iniţiază un proiect,
activitate care poate provoca o posibilă pagubă în alt stat sau în alte state. Statul proponent nu
este neapărat obligat să se conformeze intereselor statului afectat, dar trebuie să ia în
considerare şi aceste interese. Obligaţia de a derula consultări este de cele mai multe ori
legată de obligaţia notificării prealabile.

1.6.2. Principiul evitării prejudicierii mediului


Principiul general al evitării prejudicierii mediului, acceptat în dreptul internaţional al
mediului, solicită statelor să asigure ca activităţile desfăşurate în cadrul propriei jurisdicţii sau
propriului control să nu producă pagube mediului din alte state sau mediului comun. Acest
principiu a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm şi reiterat integral prin Declaraţia de la
Rio (Principiul 2).
Principiul nediscriminării între state reprezintă o variaţie mai îngustă a obligaţiei cu
caracter general de a împiedica prejudicierea mediului, care constă în obligaţia de nu lua
măsuri care să deplaseze poluarea de pe teritoriul unui stat către teritoriul altui stat.
Principiul nediscriminării asigură ca poluatorii care provoacă poluare transfrontalieră să fie
supuşi unor prevedri legale obligatorii cel puţin la fel de severe ca cele aplicabile oricărei
poluări echivalente produse în propria ţară. Aceasta înseamnă că regulamentele şi regulile
naţionale din domeniul protecţiei mediului, cum ar fi cele care stabilesc niveluri admisibile de
poluare, care prevăd răspunderea juridică, accesul la justiţie sau alte prevederi de fond similare
sau regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal aplicate, indiferent dacă poluarea
afectează resursele naţionale sau pe ale altui stat.
Principiul prevenirii poluării derivă de asemenea din obligaţia cu caracter general de
evitare a producerii de pagube asupra mediului şi a fost adoptat prin Declaraţia de la
Stockholm.
16

Principiul precauţiei este unul dintre cele mai generale principii de protecţie a
mediului, care vizează evitarea pagubelor aduse mediului şi realizarea dezvoltării durabile.

1.6.3. Principiul compensării prejudiciului


Principiul responsabilităţii statului este confirmat prin Declaraţia de la Stockholm.
Nu există încă un consens internaţional asupra detaliilor privind momentul şi modalitatea de
plată a compensării, ci doar prevedri cu caracter general:
Principiul „poluatorul plăteşte” Impune obligaţia ca poluatorul să suporte cheltuielile
pentru realizarea măsurilor de prevenire a poluării sau să plătească pentru pagubele provocate
de poluare.
Principiul accesului egal la procedurile administrative şi judiciare. Conform
principiului accesului egal, persoanelor (fizice şi/sau juridice) afectate dintr-un stat, trebuie să li
se confere acelaşi acces la remediere şi reparare, care este furnizat părţilor afectate din statele în
care sunt localizate activităţile poluatoare.

1.6.4. Principiul protejării resurselor naturale şi al zonelor comune


Multe dintre principiile, îndatoririle şi obligaţiile anterior prezentate sunt axate pe
controlul poluării mediului. La fel de importante pentru realizarea dezvoltării durabile sunt
problemele privind utilizarea durabilă a resurselor naturale. În mod tradiţional, resursele
naturale localizate în întregime în interiorul frontierelor naţionale au fost considerate ca fiind de
domeniul legiilor şi priorităţilor de dezvoltare naţionale.
Resurse împărţite. Acest concept se referă la resurse care nu se află în întregime în
jurisdicţia teritorială a unui singur stat, ci sunt repartizate de ambele părţi ale frontierelor sau
migrază de la un teritoriu la altul. Deşi principiul utilizării durabile înglobează un larg domeniu
de responsabilităţi, marea lor majoritate se referă la cooperare, notificare şi consultare. Aceste
aspecte sunt cuprinse în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată printr-
o rezoluţie a Adunării Generale a ONU.
Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, Cap. II, Art 3
La exploatarea resurselor naturale împărţite de două sau mai multe ţări, fiecare stat
trebuie să coopereze, în baza unui sistem de informare şi a unor consultări prealabile, pentru a
realiza o utilizare optimă a unor astfel de resurse, fără a provoca pagube intereselor legitime ale
altora. Practic, toate principiile legate de cooperarea internaţională şi îndatorirea de a evita
producerea de prejudicii se aplică activităţilor statului, legate de resursele naturale împărţite.
17

Moştenirea comună a umanităţii. Zonele globale comune sau zonele universale


desemnează acele zone aflate în afara limitelor jurisdicţiilor naţionale, cum sunt mările
nordului, fundul mărilor, Antarctica, spaţiul extraterestru sau stratul de ozon. În general, pentru
resursele aflate în aceste zone, conceptul de suveranitate perpetuănu se aplică. Deşi zonele
comune sunt deschise utilizării legitime, paşnice şi raţionale de către toate statele, acestea nu
pot fi atribuite de către nici un stat.

1.7. Instrumentele de promovare a politicilor comunitare de mediu

Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului


sunt reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi de numărul - în continuă
creştere - al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei
tipuri de instrumente: legislative, tehnice şi instrumente economico-financiare, la care se
adaugă un set de „instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de
protecţie a mediului.
A. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecţie a mediului
sunt reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte
normative (directive, regulamente şi decizii3) adoptate începând cu anul 1970 (acestea
constituie aşa numitul acquis comunitar).
B. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant şi
utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi
incluse:

3
Regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrării lor în vigoare atât pentru statele
membre, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora. Regulamentele se aplică direct pe
teritoriul statelor membre, cărora le este interzis să adopte măsuri de transpunere sau orice alte măsuri care ar
putea îngrădi aplicarea lor directă. Dacă în text nu este precizată data intrării în vigoare, aceasta va fi reprezentată
de cea de a 20-a zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre, lăsând la latitudinea
acestora modalităţile de atingere a lor. În text este precizată data până la care statele membre trebuie să adopte
măsurile de adaptare la directiva în cauză. Directivele se aplică şi ele direct pe teritoriul statelor membre, dar
numai după expirarea termenului de transpunere.
Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele juridice cărora le sunt
adresate. Unele au caracter individual (având un singur destinatar sau un număr limitat de destinatari), iar altele au
caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe
teritoriul acestora).
Recomandările, rezoluţiile şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte
pentru apropierea legislaţiilor şi practicilor naţionale.
Acordurile şi convenţiile sunt înţelegeri în forma scrisă supuse dreptului internaţional dar încheiate fie de către
Comunităţi cu state terţe, fie de către acestea şi statele membre cu state terţe, fie numai între statele membre, în
conformitate cu competenţele stabilite prin tratatele constitutive.
18

- Standarde şi limite de emisii (sunt incluse în legislaţia specifică şi au menirea de a limita


nivelul poluării mediului şi de a identifica marii poluatori);
- Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT, Best Available Technologies) : instituţii
specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale (energie, metalurgie,
chimie etc.) şi a căror utilizare devine obligatorie;
- Denominarea „eco” (eco-etichetarea) : denominarea are rolul evidenţierii produselor
comunitare care îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, criterii stabilite
şi revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco;
- Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM (au fost create pentru a asigura
conformitatea cu legislaţia de mediu a Uniunii Europene şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest
lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfăşurarea,
urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate statele membre).

C. Instrumente financiare ale politicii de mediu


Deşi nu se poate vorbi despre existenţa unei fiscalităţi ecologice la nivel comunitar,s e
poate spune că toate instrumentele financiare gestionate de instituţiile comunitare au drept scop
atingerea unor obiective de protecţia mediului. Sursele principale de finanţare sunt Banca
Europeană de Investiţiisi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare(BERD). Astfel
BERD a adoptat prima „Politică de mediu” în anul 1991, document care promova
anganjamentele Acordului de Înfiinţare a Băncii „de a promova dezvoltarea durabilă şi un
mediu înconjurător sănătos în toate activităţile sale”. În acest document BERD recunoasşte că
dezvoltarea durabilă reprezintă un aspect fundamental al administrării corespunzătoare a
afacerilor şi căaspiraţia spre creşterea economică şi promovarea unui mediu înc onjurător
sănătos sunt legate în mod direct.
În scopul recpectării mandatului de mediu, BERD şi-a propus să urmeze patru direcţii
strategice:
 Integrarea considerentelor de mediu în ciclul proiect(procesul de evaluare a mediului,
clasificarea proiectelor, etc.)
 Promovarea investiţiilor orientate către mediu în toate sectoarele
 Convenţionalizarea considerentelor de mediu prin politicile sectoriale şi de ţară şi prin
activităţile de cooperare tehnică ale BERD
 Instituirea de parteneriate pentru soluţionarea problemelor de mediu regionale şi globale
Principalele instrumente financiare sunt însă reprezentate de programul LIFE si de Fondul
de Coeziune.
19

1. Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele mediului în


ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare. Programul a fost implementat în trei faze:
 prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;
 a doua fază: 1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro;
 a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.
Programul LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE - Natură, LIFE – Mediu
şi LIFE –Ţări terţe, toate trei urmărind îmbunătăţirea situaţia mediului înconjurător dar fiecare
dintre ele având buget şi priorităţi specifice. Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o
subcategorie a acestora şi are rolul de a asista cu materiale, studii şi informaţii implementarea
celor trei componente tematice, precum şi de a finanţa acţiuni de diseminare şi schimb de bune
practici. Toate componentele sunt supuse condiţiei co-finanţării de către statele eligibile, cu
excepţia componentei Măsuri însoţitoare - care beneficiază de finanţare 100% din partea UE.
Proiectele finanţate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce
reflectă relevanţa şi seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele:
- să fie de interes comunitar şi să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;
- să fie implementate de parteneri serioşi din punct de vedere financiar şi tehnic;
- să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acţiunilor, buget şi costeficacitate.
Componenta LIFE - Natură finanţează – în proporţie de 50%-70% din cheltuielile eligibile
-proiecte de conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice (conform directivelor
păsărilor şi habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii şi reţeaua Natura 2000
a Uniunii Europene. Prin acest program a fost susţinut financiar planul naţional de acţiune
pentru protejara delfinilor din Marea Neagră.
Componenta LIFE – Mediu finanţează – în proporţie de 30%-50% din cheltuielile eligibile
acţiuni ce au drept scop implementarea politicii şi legislaţiei comunitare referitoare la protecţia
mediului, atât în statele membre, cât şi în ţările candidate.
Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode şi
tehnici inovatoare de protecţie a mediului, prin cofinanţarea proiectelor demonstrative cu
rezultate a căror diseminare are importanţă deosebită în promovarea aspectelor inovatoare.
LIFE - Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanţare: dezvoltarea şi planificare
utilizării terenurilor, managementul apelor, reducerea impactului produselor asupra mediului
printr-o abordare integrată a proceului de producţie. Prin acest program a fost susţinută
financiar dezvoltarea sistemelor selective de colectare a deşeurilor menajere.
Componenta LIFE – Ţări terţe finanţează proiecte de asistenţă tehnică (70% din cheltuielile
eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în ţările terţe. Altfel spus, această
20

componentă are în vedere crearea capacităţilor şi structurilor administrative necesare


dezvoltării politicii de mediu şi a programelor de acţiune în statele membre, în unele ţări
candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacă şi Slovenia) şi în unele ţări
terţe din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice.
2. Fondul de Coeziune
Înfiinţarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acesta
devenind operaţional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici:
 Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai
statelor membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară.
Aceasta înseamnă că ajutorul este direcţionat către statele mai puţin prospere luate în
întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda);
 Sprijinul financiar este limitat la co-finanţarea proiectelor din domeniile protejării
mediului şi dezvoltării reţelelor de transport trans-europene;
 Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se
acceptă condiţiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere
legătura dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii economice şi monetare.

Fondurile Structurale asigură dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor


nedezvoltate cu un PNB sub 75% din media comunitară şi sprijină conversia economică şi
socială a regiunilor confruntate cu dificultăţi structurale.
Din fonsurile structurale sunt finanţate proiecte de eficientizare a serviciilor de apă
(contorizare, reducerea pierderilor în reţea), reducerea volumului de deşeuri (investiţii în
dezvoltarea pieţei de reciclare, pentru separarea deşeurilor la sursă).

3. Programul SAMTID
În 2001 a fost demarat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor “Programul de
Dezvoltare a infrastructurii în oraşele mici şi mijlocii” (SAMTID). Acest program este destinat
îmbunătăţirii stării tehnice a infrastructurii locale şi a calităţii serviciilor de alimentare cu apă şi
canalizare. Valoarea programului este de 96 mil. Euro, iar structura de finanţare este de 50%
sub formă de grant de la UE şi de la bugetul de stat şi 50% reprezentând împrumuturi de la BEI
şi BERD. Programul a fost accesat de 91 de oraşe din 14 judeţe, cu o populaţie totală de 2,5
milioane de locuitori.

4. Facilitatea Globală pentru Mediu (GEF)


21

România a aderat la acest program în 1994, fiind un fond destinat susţinerii financiare
pentru protecţia mediului la nivel global, prin constituirea unui fond special şi alocarea acestuia
pentru proiecte globale care au în vedere păstrarea biodiversităţii, schimbările climatice,
poluanţii organici persistenţi, combaterea deşertificării, protejarea stratului de ozon etc.
Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare), PNUM (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu) şi Banca Mondială. Proiectele
trebuie să îndeplinească două criterii:
- să reflecte priorităţile naţionale sau regionale şi să aibă sprijinul ţării/ţărilor implicate;
- să contribuie la ameliorarea situaţiei mediului pe plan global.
În România au fost implementate, până în 2006, 20 proiecte GEF, majoritatea
referitoare la protecţia apelor Mării Negre şi ale Dunării.

5. Fondul de Mediu (FM)


În baza Legii 73/200 şi a OUG nr. 86/2003 s-a constituit Fondul de Mediu. Are drept
scop un număr limitat de investiţii de mediu de interes public, acordând prioritate celor incluse
în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.
Încasările din FM provin din colectarea diferitelor taxe suportate de agenţii economici
poluatori, alocaţii de la bugetul de stat, sponsorizări, taxe pentru eliberarea autorizaţiilor de
mediu, rambursarea capitalului şi a dobânzii de către utilizatorii resurselor fondului. Resursele
fondului sunt în mare parte canalizate către proiecte/achiziţionarea de aparatură cu tehnologie
nepoluantă şi proiecte de gestiune a deşeurilor (inclusiv a celor periculoase). Categoriile de
proiecte eligibile sunt stabilite printr-un plan anual de către comitetul director al Fondului.

6. Iniţiativa comunitară INTERREG III


Interreg III a fost cea mai importantă initiaţivă comunitară, stabilită în cadrul Fondului
European de Dezvoltare Regională, pentru perioada 2000-2006. Obiectivul acestei noi faze a
Interreg este consolidarea coeziunii economice şi sociale în cadrul promovării cooperarii
transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale şi a unei dezvoltări
echilibrate pe teritoriul european. Acţiunile ce privesc relaţia dintre graniţe, zonele de graniţă
dintre statele membre şi statele non-membre UE reprezintă punctul central al acestei iniţiative.
Interreg III se implementează prin intermediul a trei sub-programe:
• Partea A: cooperarea transfrontalieră ce promovează dezvoltarea integrată la nivel regional
dintre regiunile de graniţă învecinate, incluzând graniţele externe şi anumite graniţe maritime;
22

obiectivul este dezvoltarea economică şi socială a cooperării transfrontaliere prin strategii


comune şi programe de dezvoltare;
• Partea B: cooperarea transnaţională îşi propune să promoveze un nivel înalt de integrare între
grupuri de regiuni europene, cu scopul de a obţine o dezvoltare solidă, armonioasă şi
proporţionată în UE, o integrare teritorială la nivel înalt, incluzând aici şi statele candidate sau
învecinate;
• Partea C: cooperare interregională în teritoriul Uniunii (şi statele învecinate), pentru a
îmbunătăţi coeziunea şi dezvoltarea regională.
Bugetul total este de 4.875 milioane euro pentru perioada 2000-2006.
23

Capitolul 2
Strategii ale politicii de mediu4

Strategia de protecţie a mediului este definită ca fiind: “totalitatea acţiunilor şi


măsurilor destinate conservării resurselor naturale şi menţinerea calităţii factorilor de mediu la
un nivel acceptabil”5.
Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarităţii (adică
delegarea de responsabilităţi statelor membre, în timp ce Uniunea Europeană trasează numai
cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) şi încearcă înlocuirea abordării verticale
tradiţionale, de tip comandă şi control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a
obiectivelor de mediu ale Uniunii Europene.
Elaborarea unor strategii de protecţie a mediului a fost determinată de diverse
considerente cum ar fi:
- Înlocuirea unor acţiuni întâmplătoare, izolate cu acţiuni coerente de protecţie
a mediului;
- Elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel
încât să fie posibilă evaluarea acesteia.
- Formarea personalului specializat în funcţie de fiecare etapă şi acţiune;
- Controlul aplicării măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizaţiilor,
cerinţelor legale etc.
Se poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să
completeze instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de
măsuri pentru protecţia mediului sau care accentuează tendinţa spre o abordare bazată pe
principiul voluntariatului. Astfel, este vorba despre:
2.1. Dezvoltarea durabilă,

4
Institutul European din România, Politica de mediu, Seria Micromonografii - Politici Europene, (lucrare
elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02) Bucureşti, 2003, p.21-27.
5
V. Rojanschi, F. Bran, Politici şi strategii de mediu, Editura Economică, Bucureşti, 2002
24

2.2. Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei


mediului,
2.3. Politica Integrată a Produselor (PIP),
2.4. Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării,
2.5. Taxele şi impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice,
2.6. Strategia europeană de mediu şi sănătate.
2.7. Strategia tematică pentru managementul deşeurilor.
Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 şi a tendinţei inovatoare a PAM 6, care
prevede creşterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu şi care
promovează acţiunile orizontale şi integrate.

2.1. Dezvoltarea durabilă

Esenţa dezvoltării durabile constă în faptul că problemele dezvoltării economice să fie


soluţionate numai ţinându-se cont de cerinţele de mediu şi de necesităţile asigurării sociale.
Scopurile dezvoltării durabile:
 asigurarea dreptului populaţiei la un mediu favorabil de viaţă;
 revizuirea politicii de utilizare extensivă a resurselor naturale, folosirea acestora în
limitele capacităţilor de regenerare;
 asigurarea populaţiei cu minimul necesar de muncă, alimentaţie, energie, apă, servicii
comunale şi asistenţă medicală;
 integrarea cerinţelor ecologice în toate deciziile economice şi sociale;
 crearea accesului la informaţia de mediu şi participarea publicului la luarea deciziilor de
mediu.
Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul 2001, la
întâlnirea internaţională de lucru de la Göthenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce
concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi protecţia
mediului şi care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani.
Conceptul dezvoltării durabile e însă prezent în politica de mediu a Uniunii Europene încă
din PAM 5 şi doar se delimitează ca strategie de sine stătătoare în 2001. La momentul actual
există două linii de dezvoltare a acestei strategii: prima, corespunde Procesului Cardiff şi are în
vedere exact integrarea politicilor de mediu în alte politici comunitare; a doua, reprezentată de
Declaraţia de la Göthenburg – numită şi „O Europă durabilă pentru o lume mai bună: o
strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă” – are în vedere rolul UE în aspectele
25

globale ale dezvoltării durabile. Prin cadrul de dezvoltare iniţiat în 2001 au fost identificate 4
priorităţi:
1) schimbarea climatică şi utilizarea energiei “curate”(adică a surselor de energie ce nu
dăunează mediului);
2) sănătatea publică;
3) gestionarea responsabilă a resurselor naturale;
4) sistemele de transport şi utilizarea terenurilor.
Pentru tratarea acestor priorităţi au fost stabilite 3 direcţii de acţiune, ce structurează şi
eficientizează strategia de dezvoltare durabilă şi care, în acelaşi timp, se completează reciproc.
Acestea cuprind:
2.1.1. Propuneri ce influenţează mai multe sectoare (cross-cuting proposals)
2.1.2. Măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung,
2.1.3. Reviziuiri progresive a gradului de implementare a strategiei, iar fiecare
dintre ele este dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acţiune propriu-
zis şi duc la operaţionalizarea şi aplicarea în practică a dezvoltării durabile.
Pentru prima direcţie de acţiune (2.1.1. ), măsurile aferente au în vedere următoarele
aspecte:
 toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a potenţialelor
costuri şi beneficii economice, sociale şi de mediu;
 programele comunitare de cercetare şi dezvoltare trebuie să se axeze mai mult pe
dezvoltarea durabilă;
Acestora li se adaugă accentul pe îmbunătăţirea comunicării, prin sublinierea
importanţei dialogului sistematic cu consumatorii şi a consultării altor ţări – cea din urmă în
vederea promovării dezvoltării durabile pe plan global. Convingerea că politicile comunitare
trebuie să sprijine eforturile altor ţări în această direcţie – întrucât dezvoltarea durabilă nu poate
fi numai o preocupare a UE, ci trebuie să fie a întregii lumi – s-a materializat în cadrul a două
evenimente majore:
1) “Un Monterey Conference on Financing for Development” („Conferinţa Organizaţiei
Naţiunilor Unite de la Monterey asupra finanţării pentru dezvoltare”), din martie 2002, la care
s-a luat decizia de a mări „ajutorul oficial pentru dezvoltare” al UE;
2) Johannesburg Summit (Conferinţa de la Johannesburg), la zece ani după Conferinţa
de la Rio, summit în cadrul căruia EU a înfiinţat o „coaliţie a celor dispuşi” (coalition of the
willing) să promoveze surse reutilizabile de energie şi a încheiat alte acorduri de dezvoltare
durabilă la nivel global.
26

A doua direcţie de acţiune (2.1.2.) este strâns corelată cu priorităţile identificate, astfel
încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de acţiune. Tabelul de
mai jos structurează această corespondenţă:

Măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung ale dezvoltării durabile4

A treia direcţie de acţiune (2.1.3.) prevede ca măsuri de realizare:


a) o revizuire anuală a strategiei, care are loc în cadrul întâlnirii din fiecare primăvară a
Consiliului European
b) o revizuire a strategiei la schimbarea fiecărui mandat al Comisiei
c) organizarea, de către Comisie, a unui forum cu părţile interesate (la fiecare doi ani).

Cerinţele minime6 pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:


o eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor de hrană, energie, locuinţă,
sănătate;
o creşterea demografică controlată;
o conservarea şi sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului activităşii
economice asupra mediului;
o redimensionarea creşterii economice, printr-o distribuţie mai echitabilă a
resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei, reorientarea
tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor etc.

2.2. Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului


4
Sursa:Institutul European din România, Politica de mediu, Bucureşti, 2003, p.23
6
A se consulta V. Rojanschi, F. Bran, op.cit., p. 100.
27

Acest program are la bază Decizia 466/2002/EC din martie 2002, funcţionează ca un
instrument financiar şi reprezintă reînnoirea unui program anterior, desfăşurat pe parcursul a
trei ani (1998-2000). Noul program acoperă perioada 2002 -2006, are un buget de 32 mil. Euro
şi încurajează participarea sistematică a ONG-urilor la dezvoltarea politicii comunitare de
mediu, precum şi sprijinirea asociaţiilor locale şi regionale mici ce contribuie la aplicarea
aquis-ului comunitar. Rolul său de stimulent este materializat prin acordarea de sprijin financiar
nerambursabil ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului, pe baza unor propuneri
trimise de acestea.
Criteriile de acordare a granturilor urmăresc priorităţile PAM 6 şi promovează educaţia
pentru protecţia mediului şi sprijinirea implementării legislaţie comunitare de mediu, iar
sumele acordate acoperă 70% din cheltuielile organizaţiei pe ultimii doi ani pentru ONG-urile
din statele membre şi 80% pentru cele din ţările candidate. Sunt eligibile toate statele membre
ale UE (15+10+2) sau Turcia şi state din Balcani (Macedonia, Albania, Croaţia, Bosnia-
Herţegovina).

2.3. Politica integrată a produselor (PIP)

PIP are la bază Cartea verde a unei politici integrate a produselor (februarie 2001) şi există
ca strategie începând din iunie 2003, odată cu adoptarea de către Comisie a comunicării
aferente. PIP urmăreşte să minimizeze degradarea pe care unele produse o cauzează mediului
pe durata ciclului lor de viaţă şi propune o abordare voluntară în vederea „produselor verzi”,
precum şi o strânsă cooperare cu părţile interesate. Principiile de bază ale acestei strategii sunt:
1) pentru reducerea impactului negativ asupra mediului, trebuie să se ia în considerare
gândirea în perspectivă a ciclului de viaţă al produselor de la producerea până la sfârşitul vieţii
produsului;
2) implicarea pieţei, prin crearea de stimulente în vederea încurajării cererii şi ofertei de
“produse verzi”(acele produse ce nu dăunează mediului);
3) implicarea celor interesaţi şi încurajarea cooperării între consumatori, societăţi şi
forurile politice;
4) descreşterea permanentă a impactului pe parcursul ciclului de viaţă al produsului;
5) crearea şi utilizarea de instrumente variate care să răspundă diversităţii produselor
(instrumentele pe baza acordurilor voluntare sunt primordiale, dar vor fi necesare şi măsuri
obligatorii).
28

În ceea ce priveşte implementarea sa, au fost identificate două direcţii de acţiune :


- Stabilirea de „condiţii cadru” pentru îmbunătăţirea continuă a impactului produselor
asupra mediului, în toate fazele ciclului de viaţă, de la producere, utilizare şi până la eliminare ;
- Crearea unei „abordări specifice produsului” – adică identificarea produselor cele mai
dăunătoare la adresa mediului şi dezvoltarea de proiecte pilot pentru demonstrarea practică a
beneficiilor aplicării PIP.
Acesată strategie are un potenţial ridicat de promovare a unei atitudini centrată pe
preocuparea pentru mediu, atât din partea producătorilor cât şi a consumatorilor – ceea ce, pe
termen lung, poate genera formarea unui mecanism autoreglabil de selecţie a tipurilor de
produse aflate pe piaţă, în funcţie de potenţialul lor dăunător asupra mediului. Pentru a asigura
eficacitatea acestei strategii, Comisia a prevăzut o revizuire a sa la fiecare trei ani.

2.4. Acordurile voluntare de mediu

Acordurile de mediu există ca strategie declarată în urma unei Comunicări a Comisiei


din iulie 2002 şi reprezintă o formă de co-reglementare, cu rolul de a sprijini implicarea activă
şi responsabilizarea agenţilor economici faţă de protecţia mediului. Acordurile de mediu au un
caracter voluntar şi sunt folosite în mod curent în toate SM, la nivel naţional, regional sau local,
însă apar ca o noutate la nivelul UE – ca acorduri încheiate între Comisia Europeană şi
federaţiile industriale europene. Elementul de noutate este reprezentat de stabilirea unui cadru
legal pentru utilizarea acordurilor voluntare de mediu; altfel, putem vorbi de acorduri de mediu
încă din 1996, când au fost pentru prima dată subliniate avantajele acestora:
- o abordare pro-activă din partea industriei;
- soluţii eficace şi create special pentru problemele identificate;
- realizarea rapidă a obiectivelor de mediu.
Reglementarea funcţionării acestora, adusă de Comunicarea din iulie 2002, stabileşte
trei tipuri de acorduri posibile:
1) acorduri din proprie iniţiativă: se referă la iniţiativele sectorului industrial în domenii în
care Comisia nu intenţionează să propună reglementări şi pe care le poate sprijini printr-o
recunoaştere formală;
2) auto-reglementări: reprezintă situaţiile în care reprezentanţii industriei aleg să reglementeze
un aspect controversat, pentru a preveni o reglementare legislativă din partea Comisiei.
Comisia recunoaşte acordul prin emiterea unei recomandări şi poate adăuga o monitorizare a
obligaţiilor printr-o decizie a PE;
29

3) co-reglementări: atunci când Comisia consideră că este necesară legislaţia într-un anumit
sector, se poate utiliza o formă mai strictă de acord voluntar de mediu, în care Consiliul şi PE
stabilesc obiectivele şi cerinţele de monitorizare, în timp ce industria decide măsurile care
trebuie luate.
Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt:
impactul produselor din PVC asupra mediului, politica integrată a produselor, schimbarea
climatică şi gestionarea deşeurilor.

2.5. Taxele şi impozitele de mediu

Taxele şi impozitele de mediu au fost adoptate în 1997, ca o modalitate de a promova


utilizarea instrumentelor fiscale în vederea creşterii eficacităţii politicii de mediu. Acestea sunt
taxe şi impozite impuse în şi de către statelor membre (şi nu la nivel comunitar), strategie ce a
fost permanent încurajată de către Comisia Europeană şi care presupune utilizarea a două
categorii de taxe şi impozite de mediu:
- cele care se aplică emisiilor poluante (de exemplu, taxe pe poluarea apei, pe emisiile
de zgomot în domeniul aviatic);
- cele care se aplică produselor (taxe pe pesticide, accize pe petrol, etc.);
Veniturile realizate din aceste taxe şi impozite se adaugă la bugetele statelor membre şi
pot fi utilizate în scopul finanţării activităţilor de protecţie a mediului, dar şi pentru reducerea
altor taxe (cum ar fi taxele de muncă). În acest context, strategia Uniunii Europene constă în:
- colectarea experienţelor statelor membre privind taxele de mediu,
- analizarea efectelor economice şi de mediu ale taxelor şi impozitelor existente,
- monitorizarea efectelor acestora asupra Pieţei Unice şi asupra competitivităţii industriei
europene, cu scopul de a aprecia eficacitatea acestor instrumente fiscale şi eventuala
posibilitate a translatării lor la nivel comunitar.

2.6. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE)

De la început, politica de mediu a avut drept obiectiv îmbunătăţirea sănătăţii.


Articolele 152-174 Tratatul de la Amsterdam reprezintă baza legală a acţiunilor Uniunii
30

Europene în ceea ce priveşte mediul şi sănătatea9, iar obiectivele şi acţiunile necesare au fost
incluse în cel de al 6-lea PAM..
Această strategie este cea mai recentă acţiune în domeniu şi are în vedere relaţia complexă
şi direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea
umană. SCALE este rezultatul preocupării constante a Comisiei Europene în această direcţie şi
a fost iniţiată în iunie 2003 (2003-2008), fiind elaborată prin colaborarea Direcţia Generală de
Mediu cu Direcţia Generală de Cercetare şi Direcţia Generală de Sănătate. Elementul de
noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea copiilor - care reprezintă cel mai
vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului - spre deosebire de restul
legislaţiei de mediu, care este bazată pe norme şi standarde pentru adulţi. Dezvoltarea acestei
strategii are la bază 5 elemente cheie:
1. va fi fundamentată ştiinţific şi va analiza interacţiunile complexe dintre diverşi
poluanţi şi organismul uman;
2. va fi centrată pe copii şi va iniţia acţiuni pilot asupra poluanţilor cu relevanţă
specifică pentru copii (precum dioxinele şi metalele grele) şi asupra substanţelor cu acţiune
endocrină;
3. îşi propune să crească gradul de informare şi responsabilizare a părţilor interesate şi
al publicului;
4. legislaţia Uniunii Europene va completa legile naţionale şi va fi revizuită pentru a
reflecta situaţia şi nevoile speciale ale copiilor;
5. va evalua constant acţiunile întreprinse în acest scop.
Pentru dezvoltarea acestei strategii, Comisia are în vedere o serie de întîlniri cu părţile
interesate, în vederea stabilirii unor grupuri de lucru şi grupuri consultative, precum şi în scopul
determinării rolului acestora din urmă în cadrul implemetării SCALE.

2.7. Strategia tematică pentru managementul deşeurilor

Este necesară clarificarea noţiunii de “deşeu”, chiar dacă nici o definiţie nu satisface în
întregime această noţiune. Există mai multe definiţii ale deşeului5, astfel :

9
Organizaţia Mondială pentru Mediu şi Sănătate defineşte mediul şi sănătatea ca incluzând atât efectele directe,
patologice ale chimicalelor, radiaţiilor şi altor agenţi biologici, cât şi efectele, uneori indirecte, asupra sănătăţii şi
bunei condiţii a mediului fizic, psihologic, social şi estetic, care include gospodăriile, dezvoltarea urbană,
amenajarea teritoriului şi transporturile.
5
A se vedea A. Culic, R. M. Petrescu, Managementul şi legislaţia deşeurilor, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2006,
p. 14-15.
31

 Din punct de vedere legislativ : Legea 426/2001 defineşte deşeul ca “orice substanţă
sau orice obiect din categoriile stabilite în anexa I B, pe care deţinătorul le aruncă,
are intenţia sau obligaţia de a le arunca”.
 Din punct de vedere al protecţiei mediului: un deşeu constituie o ameninţare din
momentul în care acesta intră în contact cu mediul înconjurător.
 Din punct de vedere economic :un deşeu reprezintă un obiect a cărui valoare
economică este nulă sau negativă pentru deţinător la un anumit moment. Această
definiţie exclude, însă o bună parte a deşeurilor reciclabile care au o anumită valoare
economică.
Conform documentelor comunitare, deşeurile sunt definite ca orice substanţă sau orice
obiect al căror detentor s-a desistat sau are obligaţia să se desisteze, în virtutea dispoziţiilor
legislaţiei naţionale în vigoare(articolul 1 din Directiva nr. 75/ 442 din 15 iulie 1975)
Strategia tematică pentru managementul deşeurilor este una dintre cele 7 strategii
conturate în cadrul PAM 6. Comisia a lansat în 2003 o consultare largă a tuturor celor implicaţi
asupra opţiunilor politice pentru prevenirea şi reciclarea deşeurilor6.
Obiectivul strategiei este eliminarea relaţiei cauzale dintre rata creşterii
economice/utilizarea resurselor şi cea a producerii deşeurilor. Sunt identificate următoarele
aspecte principale7 :
 Pentru formularea unei politici bune de prevenire a deşeurilor este necesară o
analiză ştiinţifică, în prezent nu există date statistice de încredere;
 În privinţa reciclării, trebuie să se pună accentul pe materiale în locul accentului pe
produse care şi-au încheiat perioada de viaţă ;
 O nouă dezbatere asupra definiţiei deşeurilor;
 Necesitatea stabilirii unui nivel de reciclare comun tuturor statelor membre, etc.

Managementul deşeurilor cuprinde următoarele elemente:


A. Prevenirea.
Cea mai buna strategie de reducere a deşeurilor este cea care previne de la început apariţia
deşeurilor. Prevenirea poate necesita modificări semnificative ale proceselor tehnologice, dar
poate furniza cele mai bune rezultate de mediu şi economice

6
În vârful marilor “producători” de deşeuri menajere se află SUA cu peste 700 kg/loc/an, deşeuri provenind mai
ales din ambalaje. Cantitatea de deşeuri produsă nu este însă totul, la fel de important fiind şi procentul în care ele
sunt reciclate.
7
P. Prisecaru, op.cit., p. 254.
32

B. Reducerea cantităţilor de deşeuri generate de activităţi socio-economice:


 Concepţia produselor: depinde de producător, care ar trebuie să le realizeze astfel
încât să fie uşoară dezmembrarea lor pe produse cu acelaşi specific, pentru a face
posibilă o procesare diferenţiată (ex. Fabricile de automobile care proiectează
maşini în vederea separării lor pe piese metalice, plastice, sticlă etc. şi nu pe
transformarea lor prin presare).
 Diminuarea ambalajelor: producătorii ar putea fi stimulaţi prin taxe degrevante la
produsele care s-ar recupera prin costurile provenite din circuitul gunoaielor şi
reducerea poluării.
 Diminuarea consumului: este o problemă specifică consumatorilor asaltaţi de
reclame, vitrine.
C. Utilizarea:
 Reutilizarea: aplicată în special sticlelor. Aici intervin mai ales cetăţenii, în cazul
sticlelor normale care se pot reumple, de exemplu apă minerală, bere.
 Reciclarea: este segmentul cel mai slab dezvoltat în România, prin care se pierd uriaşe
cantităţi de materii prime: hârtie, cauciuc, metal etc.
În domeniul Utilizării un rol important îl au şi pubelele publice diversificate pe
produse. În acest sens sunt propuse câteva măsuri:
- Crearea lanţului comercial pentru deşeuri;
- Introducerea sistemului de pubele pe grupe de produse şi apoi a serviciilor de
colectare, transport şi valorificare distincte;
- Dezvoltarea reţelelor publice, în special cu caracter privat pentru colectare;
- Educarea populaţiei prin responsabilizare, informare şi sisteme de amenzi, dar şi taxe
de degrevare.
D. Procesarea:
 Depozitarea controlată: “depozitele ecologice” care asigură în final, printr-o serie de
construcţii în care un rol esenţial îl au odiverse produse noi denumite geosintetice,
confinarea, închiderea, izolarea masei de deşeuri astfel încât să fie redusă la minimum
poluarea mediului. Această problemă trebuie privită diferenţiat în funcţie de nocivitatea
deşeurilor.
 Compostarea: presupune o selectare prealabilă a deşeurilor pentru a rămâne numai cele
cu un conţinut mare în materii organice, după care prelucrarea lor este relativ simplă:
stropirea şi reamestecarea pe platforme din beton pe o perioadă de 3-4 săptămâni. În
33

final se obţine un îngrăşământ de tipul gunoiului de grajd. Este cel mai ecologic
procedeu de reinserare a deşeurilor în mediu.
Deşeurile care pot fi tratate biologic (compostate8) sunt, in principal, următoarele :
- fracţia biodegradabilă din deşeurile menajere şi asimilabile;
- deşeuri din grădini şi parcuri;
- deşeuri din pieţe şi complexe alimentare;
- resturi biodegradabile din industria alimentară;
- namol rezultat din staţiile de epurare oraşeneşti.
Tratarea mecanică şi biologică (compostare) a deşeurilor este condiţionată de tipul
deşeurilor şi modul de colectare. Colectarea selectivă este un proces de gestionare a deşeurilor
municipale prin care materialele de origine casnică (domestică) care au un potenţial de reciclare
(hârtie, carton, sticlă, plastic şi metal) sunt recuperate şi dirijate spre filierele de reciclare. Acest
proces necesită o compostare “la sursă”, o colectare separată a materialelor secundare şi
tratamentul lor într-un centru de recuperare.
Obiective
 Contribuie la reciclarea materială şi organică,
 Reduce fluxul colectării în amestec pentru tratare.
Factori limitativi (piedici)
 Efortul cerut producătorilor particulari de deşeuri, prin urmare motivaţia este un factor
esenţial în reuşita colectărilor selective,
 Gestiune riguroasă a organizării sistemului de colectare selectivă .
Deşeurile care fac obiectul colectării selective
Se disting două tipuri principale de colectare selectivă:
 Colectarea selectivă a deşeurilor “curate şi uscate” (sticlă, hârtie, cartoane, ziare,
reviste, plastic, aluminiu)
 Colectarea selectivă a părţii fermentabile a deşeurilor menajere sau “bio-deşeurile”.
Colectarea selectivă a deşeurilor depinde de:
 contextele locale : tipul de habitat, densitatea populaţiei, etc.
 natura şi numărul fluxului care trebuie tratat (partea reciclabilă a ambalajelor menajere,
ziare – reviste, partea fermentabilă a deşeurilor menajere, etc.).
 modalităţile de colectare (uşă în uşă, aport voluntar, colectare regrupată sau colectare
mixtă etc.)

8
http://www.apmbz.ro/2gdscp/Ghid%20compostare.doc
34

 organizarea colectării (frecvenţa colectării, echipamente de încarcare, tipurile de


recipienţi sau de vehicule de colectare, etc.
 Incinerarea: se poate introduce la un moment dat pe circuitul reutilizării şi
reciclării, dar presupune o severă triere prealabilă pentru determinarea materialelor
necombistibile.
Incinerarea poate fi:
- cu adaos de combustibil, pentru deşeurile spitaliceşti sau pentru deşeuri periculoase sau
speciale Problema substanţelor periculoase care afectează mediul şi sănătatea umană a fost
adusă în atenţia publicului în special de accidentele petrecute în anii ’70 şi ’80 (Seveso-Italia
din 1976, Bhopal-India în 1984 şi cel de la Basel pe Rin în 1986). La acestea s-a adăugat
intensificarea transportului trans-frontieră a deşeurilor periculoase şi depozitarea acestora în
special în ţările cu legislaţie de mediu mai permisivă (ţări slab dezvoltate şi în dezvoltare).
Cantitatea de deşeuri periculoase generată anual nu este cunoscută dar este estimată la cca. 400
de milioane de tone din care 95% sunt produse de ţările dezvoltate economic (ex. SUA – 85%
din total). Deşeurile periculoase se referă la: deşeuri non-nucleare industriale, pesticide,
deşeuri chimice, deşeuri uranifere, cenuşi de incinerare etc.Dintre acordurile şi convenţiile
internaţionale care au fost realizate pe marginea acestei probleme menţionăm: Convenţia
privind Controlul Deplasării Transfrontieră a Deşeurilor Periculoase şi a Amplasării Lor
(Convenţia de la Basel din 1989); Convenţia de la Bamako (Mali) viza interzicerea
importului şi a depozitării deşeurilor periculoase în ţările africane etc..
- fără adaos de combustibil, eventual chiar cu producere de energie termică, ceea ce
presupune deşeuri cu o putere calorică de peste 1400kca/kg şi o umiditate sub 40%.

 Piroliza: este un procedeu termochimic (mai rar utilizat) de transforamare a unor


substanţe solide în substanţe gazoase ce condensează ulterior la diferite temeraturi,
separând fracţiuni lichide combustibile. Reprezintă singura metodă de valorificare a
deşeurilor din materiale plastice selectate din masa deşeurilor, incinerarea lor separată
ridicând numeroase probleme tehnice şi de poluare.
35

Capitolul 3
Evoluţie şi perspectivele
de reglementare ale principalelor sectoare din domeniul protecţiei mediului

3.1. Calitatea aerului


3.1.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind calitatea aerului
Calitatea aerului a constituit una din preocupările majore ale Uniunii Europene. Încă din
1970, măsurile comunitare au vizat îmbunătăţirea calităţii aerului prin controlul emisiilor
substanţelor dăunătoare, prin îmbunătăţirea calităţii combustibililor şi prin integrarea cerinţelor
de protecţie a mediului în sectoare ca trasnportul sau energia.
Cel de-al şaselea Program de Acţiune privind Mediul prevede, ca domenii prioritare
mediul şi sănătatea şi îşi propune asigurarea unui niveld e calitate a aerului care să nu aducă
prejudicii sănătăţii oamenilor. În acest sens au fost stabilite principiile şi obiectivele strategice
privind calitatea aerului, apei şi solului(directiva 96/62/CE), iar în anul 2000 s-a adoptat
strategia globală „Aer curat pentru Europa: către o strategie tematică privind calitatea aerului”.
Obiectivele strategiei sunt:
 Dezvoltarea, colectarea şi validarea informaţiilor ştiinţifice privind efectele
poluării atmosferice(evaluăria le calităţii aerului, studii, etc.)
 Sprijinirea implementării şi analiza eficienţei legislaţiei existente, propunerea unor
proiecte de legi acolo unde se consideră necesar
 Asigurarea că măsurile sunt luate la nivelul adecvat şi dezvoltarea unor legături
structurale cu alte domenii relevante;
 Dezvoltarea unei strategii integrate, care să includă măsuri bazate pe eficienţa
costurilor;
 Diseminarea informaţiilor.
Având în vedere aceste obiective s-au adoptat directive care au drept scop reducerea
concentraţiilor de dioxid de sulf, oxizi nitrogenaţi şi de plumb(Directiva nr 1999/30/CE),
dioxid de nitrogen(Directiva nr 85/203/CE), reducerea substanţelor ce aduc prejudicii stratului
36

de ozon(Regulamentul nr 2037/2000/ CE) ori de stabilire a unor limite maxime admisibile


pentru anumiţi poluanţi atmosferici(Directiva nr 2001/81/CE).
Prin Decizia nr 97/101/ CE s-a stabilit ptocedura unui schimb reciproc de informaţii
asupra datelor colectate de staţiile de măsurarea a poluării aerului., informaţii care sunt folosite
în vederea cartografierii nivelurilor de poluare asupra ansamblului teritoriului comunitar.
Comisia Europeană elaborează anual un raport general destinat publicului, care
rezumă datele obţinute şi care realizează o sinteză asupra tendinţelor în privinţa calităţii aerului
în cadrul Uniunii.

3.1.2. Perspective de reglementare


Comisia a propus în februarie 2003 o politică de actualizare şi simplificare a acquis-ului
comunitar. Urmând această iniţiativă, propunerile actuale au drept ţintă fuzionarea prevederilor
celor 5 instrumente legale separate în domeniul calitatii aerului într-o singură directivă, în
dorinţa de a simplifica şi reduce volumul actualei legislaţii. În completare, propunerile
revizuiesc substanţial prevederile existente, astfel încât să cuprindă ultimele cercetări ştiinţifice
în domeniul sănătăţii şi experienţa Statelor Membre.
În septembrie 2005 Comisia Europeană a prezentat o Strategie tematică privind poluarea
aerului şi o propunere pentru o nouă Directivă a calităţii aerului pentru reducerea poluării
aerului în Uniunea Europeană în cadrul programului Aer Curat pentru Europa (CAFE).
Directiva 2008/50/CE pentru calitatea aerului este prima masura de implementare a
Strategiei. Incepand cu data de 11 iunie 2010, se vor înlocui Directiva privind evaluarea şi
managementul calităţii aerului (Directiva Cadru), cele trei directive fiice: Directiva privind
valorile limită pentru dioxid de sulf, dioxid de azot şi oxizi de azot, pulberi şi plumb din aerul
ambiental, Directiva privind valorile limită pentru benzen şi monoxid de carbon din aerul
ambiental şi Directiva privind ozonul din aerul ambiental, precum si Decizia Consiliului care
stabileşte schimbul reciproc de informaţii şi date din reţele şi staţii individuale de măsurare a
poluării aerului ambiental între Statele Membre.
De asemenea, noua Directiva are câteva noi elemente, mai ales referitoare la particule fine,
PM2,5 si include şi posibilitatea de derogare de la valori limită existente si viitoare, luând în
calcul şi faptul că depăşirile datorate surselor naturale vor fi exceptate de la prevederile
acesteia. Derogările pot fi garantate numai cu condiţii stricte, iar Statele Membre trebuie sa
stabilească planuri speciale pentru calitatea aerului şi să ia masurile necesare în vederea
asigurării conformării.
37

De asemenea, în prezent este în discuţie o propunere de Directiva de modificare a


Directivei 98/70/CE în ceea ce priveste specificaţiile pentru benzină, motorină şi gazolină şi
introducerea unui mecanism de monitorizare şi reducere a a emisiilor de gaze cu efect de seră
rezultate de la utilizarea carburanţilor pentru transportul rutier şi de modificare a Directivei
1999/32/CE, în ceea ce priveşte specificaţiile pentru carburantul utilizat de nave pe caile
navigabile interioare şi înlocuirea Directivei 93/12/CEE (calitatea carburanţilor).
Comisia a adoptat această propunere de Directivă în luna februarie 2007. Această
Directivă asigură o piaţă unică pentru carburanţi, stabilind specificaţii minime pentru
comercializarea acestora pe baza normelor de mediu şi sănătate.
Scopul acestei propuneri legislative este de a modifica Directiva 98/70/CE în vederea
reducerii poluării şi emisiilor de gaze cu efect de seră de la utilizarea rutieră şi nerutieră a
carburanţilor şi asigurarea utilizării pe scară tot mai largă a biocombustibililor. Directiva ar
trebui să contribuie la punerea în aplicare a strategiilor comunitare privind calitatea aerului,
schimbările climatice şi dezvoltarea durabilă.
În data de 21 decembrie 2007, Comisia a adoptat propunerea de Regulament pentru
introducerea standardului EURO VI. Propunerea stabileste reguli comune la nivel UE privind
vehiculele grele in ceea ce priveste emisiile de poluanti.
Scopul principal al acestei propuneri este reducerea, faţă de limitele prevăzute în
standardele EURO V, a emisiilor de NOx ( cu 80%) şi cele de pulberi în suspensie (cu 66%)
provenite de la autocamioane şi autobuze.
Propunerea introduce şi alte prevederi referitoare la:
 OBD (on board diagnostic);
 Accesul la informatiile privind repararea;
 Durabilitatea si inlocuirea instrumentelor de control a poluarii;
 Măsuratori privind emisiile de CO2 şi consumul de carburant.
Propunerea privind standardul EURO VI va abroga directivele existente din domeniu şi
va intra în vigoare din anul 2013.

3.2. Calitatea apei


3.2.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind calitatea apei
Preocupările comunitare privind calitatea apei s-au concretizat încă din 1968, când
Consiliul Europei a adoptat Carta Europeană a Apei, document cu o deschidere regională ale
cărei principii şi obiective au devenit realităţi incontestabile. Printre acestea se enumeră:
38

resursele de apă nu sunt inepuizabile, calitatea apei trebuie să fie protejată în funcţie de
utilizarea ei, apa este un patrimoniu universal, apa nu are frontiere.9
O altă concretizare a preocupărilor privind calitatea apei o reprezintă Acordul european
asupra limitării folosirii detergenţior nebiodegradabili în procesele de spălare şi curăţare.
Preocupările comunitare privind calitatea apei au parcurs trei etape:
- etapa I, corespunzătoare perioadei 1970- 1980, al cărei obiectiv general a fost protecţia
surselor de apă.
- etapa a II-a, corespunzătoare perioadei 1981- 2000, al cărei obiectiv a fost reducerea
poluării la sursă;
- etapa a III-a, corespunzătoare perioadei 1981- 2000, al cărei obiectiv a fost gospodărirea
durabilă a apelor
Politica europeană în domeniul apei dezvoltată în prima etapă a urmărit protecţia
surselor de apă prin impunerea unor standarde de calitate a mediului (EQS- Environmental
Quality Standards), care stabilesc criterii şi limite specifice pentru resursele de apă.
Dintre directivele adoptate în această perioadă se numără:
 Directiva nr 75/440/EEC privind calitatea apelor de suprafaţă;
 Directiva nr 79 /869/EEC privind metodele de prelevare şi analiză a apelor de suprafaţă;
 Directiva nr 76/160/EEC privind calitatea apei de îmbăiere;
 Directiva nr 78/659/EEC privind calităţii apelor dulci ce necesită protecţie sau
îmbunătăţire pentru a susţine viaţa peştilor;
 Directiva nr 79/923/EEC privind calităţii apelor pentru moluşte;
 Directiva nr 80/92/EEC amendată de Directiva nr 98/83/EC, privind calitatea apei
destinate consumului uman.
În scopul atingerii obiectivului celei de-a doua etape, de a se reduce poluarea la sursă,
au fost stabilite valori limită admisibile(ELV- Emission Limit Values) pentru evacuarea
poluanţilor în mediul acvatic.
Dintre directivele adoptate în această perioadă se numără:
 Directiva nr 76/464/EEC privind poluarea creată de evacuarea unor substanţe
periculoase în mediul acvatic al comunităţii(mercur, cadmiu, hexaclorciclohexan,
tetraclorura de carbon, DDT, pentaclorfenol, etc.)
 Directiva nr 80 /68/EEC privind protecţia apelor subterane împotriva poluării create de
unele substanţe periculoase;

9
N.N. Constantinescu, Economia protecţiei mediului natural, Bucureşti, Editura Politică, 1976
39

 Directiva nr 91/676/EEC privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi


din surse agricole;
 Directiva nr 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate orăşeneşti;
 Directiva nr 98/83/EEC privind calitatea apei destinate consumului uman.
În cea de-a treia etapă, cu scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă, Directiva
Cadru 2000/60/EC a Parlamentului şi Consiliului European stabileşte cadrul de acţiune pentru
ţările membre din Uniunea Europeană în domeniul politicii apei şi recunoaşte bazinul
hidrografic ca unitate naturală şi fundamentală pentru formarea, utilizarea şi protecţia apei.
Problemele abordate de Directivă se referă la următoarele:
 Coordonarea organizărilor administrative în cadrul Districtelor bazinelor hidrografice -
Statele membre trebuie să identifice bazinele hidrografice individuale aflate pe teritoriul
lor şi atribuirea acestora unor Districte;
 Obiective de mediu pentru ape de suprafaţă, subterane, arii protejate - obiectivul este "o
stare bună" chimică a corpurilor de apă, după cel mult 15 ani de la intrarea în vigoare a
Directivei;
 Caracteristicile Districtului bazinului hidrografic. Revizuirea impactului asupra
mediului din cauza activităţilor umane şi analiza economică a folosinţelor de apă,
conform celor prevăzute în anexe;
 Apa folosită pentru captarea apei potabile - cuprind cursurile de apă care asigură minim
10 m3/zi şi care deservesc mai mult de 50 de persoane;
 Monitoringul stării apelor de suprafaţă a apelor subterane şi a ariilor protejate pentru
apele de suprafaţă astfel de programe trebuie să cuprindă: volumul şi nivelul sau
valoarea debitului până la limita relevantă pentru starea ecologică şi chimică şi
potenţialul ecologic; pentru apele subterane astfel de programe trebuie să acopere
monitorizarea stării chimice şi cantitative;
 Recuperarea cheltuielilor pentru serviciile de apă - Statele Membre trebuie să ţină
seama de principiul recuperării cheltuielilor serviciilor de apă inclusiv cheltuielile din
punct de vedere al mediului şi de resurse, având în vedere analizele economice conform
Anexei III şi în particular, în concordanţă, cu PRINCIPIUL POLUATORUL
PLĂTESTE;
 Registrul ariilor protejate - pentru zonele care necesită protecţie specială ;
 Modul combinat de abordare pentru surse de poluare punctuale şi difuze;
40

 Programe de măsuri - fiecare stat trebuie să asigure stabilirea pentru fiecare district sau
parte a unui district a unui program de măsuri;
 Probleme care nu pot fi puse în practică la nivel de stat;
 Planuri de gospodărire pe bazine - statele elaborează câte un Plan de Gospodărire la
nivel de bazin hidrografic pentru fiecare district;
 Informarea şi consultarea publicului - este un element pe care se pune un mare accent;
 Raportare la Comisiile UE;
 Strategii împotriva poluării apei - se va stabili o listă de substanţe prioritare care
prezintă un risc important pentru mediu;
 Strategii de prevenire şi control a poluării apelor subterane;
 Raportul Comisiei privind implementarea Directivei Cadru;
 Penalităţi - statele membre trebuie să determine penalităţile aplicabile pentru încălcarea
prevederilor naţionale adoptate conform acestei Directive. Penalităţile astfel adoptate
trebuie să fie eficiente, proporţionate şi descurajante.
 Implementarea Directivei cadru este responsabilitatea fiecărui stat membru, dar de
aplicara ei răspunde Comitetul Directorilor de Apă din ţările membre ale Uniunii
Europene, care coordoemnază grupe de lucru în vederea realizării în mod unitar a
metodologiilor şi a ghidurilor de implementare.

3. 2. 2. Perspective de reglementare
La Consiliul European din 1988 a fost identificată necesitatea dezvoltării unei legislaţii
europene corespunzătoare în domeniul managementului apelor. Acest proces a durat aproape
10 ani până când Comisia a publicat prima propunere în februarie. Procedura de codecizie
urmată a fost un proces intensiv până la publicarea Directivei modificate şi intrarea in vigoare
în anul 2000. Atât transpunerea cât mai ales implementarea Directivei cadru a apelor (WFD) au
ridicat o serie de probleme chiar şi statelor membre cu o veche tradiţie în domeniul protecţiei
mediului (Olanda, Germania, Marea Britanie, etc).
La sfârsitul anului 2006 a fost publicată în Jurnalul Oficial, Directiva 2006/118/CE
privind protecţia apelor subterane împotriva poluării şi deteriorării. Această directivă fixează la
nivel european standardele pentru apele subterane referitoare la nitraţi şi pesticide şi impune
statelor membre obligativitatea de a stabili, până la sfârşitul anului 2008, valori de prag la o
serie de alte substanţe periculoase, în funcţie de caracteristicile geologice şi hidrogeologice ale
fiecărei ţări şi de activităţile caracteristice din anumite zone – ex. zonele din apropierea
41

minelor. Este evident ca asigurarea calităţii apelor subterane reprezintă o condiţie extrem de
importantă pentru furnizarea apei potabile de calitate şi reducerea riscului de îmbolnăvire a
populaţiei. Este important de precizat ca poluarea freaticului este, cel mai adesea, un fenomen
aproape ireversibil şi, ca atare, depoluarea acestui tip de apă este extrem de anevoioasă dacă nu
chiar imposibilă şi cu consecinţe grave asupra folosirii la alimentarea cu apă potabilă, şi tocmai
de aceea au fost instituite la nivel european reguli stricte în vederea prevenirii şi, respectiv a
limitarii pătrunderii de poluanţi în apele subterane.
În luna octombrie 2007 a fost publicată în Jurnalul Oficial Directiva 2007/60/CE
privind evaluarea şi gestionarea riscurilor de inundaţii care are ca scop stabilirea unui cadru
pentru evaluarea şi gestionarea riscurilor de inundaţii, cu scopul de a reduce consecinţele
negative pentru sănătatea umană, mediu, patrimoniu cultural şi activitatea economică asociate
cu inundaţiile în cadrul Comunităţii.
În luna decembrie 2008 a fost publicată în Jurnalul Oficial Directiva 2008/105/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele de calitate
a mediului în domeniul apei, de modificare și de abrogare a Directivelor 82/176/CEE,
83/513/CEE, 84/156/CEE, 84/491/CEE, 86/280/CEE ale Consiliului și de modificare a
Directivei 2000/60/CE care reglementeaza protecţia apelor de suprafaţă împotriva poluării cu
substanţe prioritare şi prioritar periculoase. Directiva stabileşte un cadru legislativ deosebit de
sever referitor la nivelul la care trebuie stabilite standardele de calitate a apelor de suprafaţă şi a
altor elemente ale ecosistemelor acvatice, la nivel european sau la nivelul fiecărui stat membru
pentru 33 de substanţe considerate de interes deosebit pentru ape datorită caracteristicilor lor de
persistenţă, bioacumulare şi toxicitate dovedite prin studiile initiate de Comisia Europeană.
Aceste standarde de calitate trebuie atinse până în anul 2025, cu examinări periodice, atât ale
calităţii apelor cât şi ale sedimentelor şi biotei.
Deoarece în ultimii ani multe state membre s-au confruntat cu fenomene de secetă şi
deficit de apa, provocarea pe care o reprezinta aceste fenomene trebuie să fie abordată atât ca
problema esenţială de mediu, cât şi ca o condiţie prealabilă a creşterii economice durabile în
Europa. Comisia Europeana a prezentat, la 20 iulie 2007, o comunicare privind soluţionarea
problemei deficitului de apă şi a secetei în Uniunea Europeană, iar această problemă a fost
discutată în cadrul reuniunii informale a miniştrilor mediului de la Lisabona din 1 septembrie
2007.
Comunicarea expune o prima serie de opţiuni strategice la nivel european, naţional şi
regional în vederea abordării şi atenuării problemelor inerente deficitului de apă şi secetei în
UE. Comisia se angajează să se ocupe în continuare de această problemă la nivel internaţional,
42

în special în cadrul Convenţiei ONU pentru combaterea deşertificarii şi al Convenţiei-cadru a


Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbarile climatice.
Această comunicare defineşte o prima serie de opţiuni strategice în vederea lansării unei
ample dezbateri asupra posibilităţilor de adaptare la deficitul de apă şi la secetă, două fenomene
care s-ar putea, eventual, agrava în contextul schimbărilor climatice. Comisia estimează că sunt
necesare eforturi suplimentare pentru a introduce rapid aceste măsuri la nivel european.
Comisia va revizui progresele făcute pentru realizarea obiectivelor fixate şi va redacta un raport
asupra acestora adresat Consiliului şi Parlamentului European.
Unele state membre sunt afectate de secetă şi nu de supraexploatarea resurselor de apa,
iar secetă nu poate fi abordată la nivelul bazinului hidrografic, aşa cum Directiva Cadru Apa
recomandă, ea trebuie tratată la scara regională specifică dimensiunilor climatice ale
fenomenului. Consiliul recomandă ca până în 2012, sa fie revizuie strategia sa în acest domeniu
şi să se ia măsurile necesare pentru dezvoltarea unui plan de acţiune pentru ameliorarea
condiţiilor şi de adaptare la acest fenomen.

3.7. Managementul deseurilor


3.3.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind managementul deşeurilor

Este necesară clarificarea noţiunii de “deşeu”, chiar dacă nici o definiţie nu satisface în
întregime această noţiune. Există mai multe definiţii ale deşeului10, astfel :
 Din punct de vedere legislativ : Legea 426/2001 defineşte deşeul ca “orice substanţă
sau orice obiect din categoriile stabilite în anexa I B, pe care deţinătorul le aruncă,
are intenţia sau obligaţia de a le arunca”.
 Din punct de vedere al protecţiei mediului: un deşeu constituie o ameninţare din
momentul în care acesta intră în contact cu mediul înconjurător.
 Din punct de vedere economic :un deşeu reprezintă un obiect a cărui valoare
economică este nulă sau negativă pentru deţinător la un anumit moment. Această
definiţie exclude, însă o bună parte a deşeurilor reciclabile care au o anumită valoare
economică.
Conform documentelor comunitare, deşeurile sunt definite ca orice substanţă sau orice
obiect al căror detentor s-a desistat sau are obligaţia să se desisteze, în virtutea dispoziţiilor
legislaţiei naţionale în vigoare(articolul 1 din Directiva nr. 75/ 442 din 15 iulie 1975)

10
A se vedea A. Culic, R. M. Petrescu, Managementul şi legislaţia deşeurilor, Editura EFES, Cluj-Napoca, 2006,
p. 14-15.
43

Una dintre cele 7 strategii conturate în cadrul PAM 6 vizează managementul


deşeurilor, planul Uniunii fiind reducerea cantităţii de deşeuri generate cu 20% în perioada
2000-2010 şi cu 50% în anul 2050.
Politica Uniunii Europene în managementul deşeurilor implică trei strategii
complementare11 :
a. Eliminarea producerii deşeurilor la sursă, prin îmbunătăţirea designului produselor,
prevenirea şi eliminarea producerii deşeurilor este strâns legată de îmbunătăţirea
metodelor de fabricare a produselor, metode prin care pot fi influenţaţi consumatorii în a
utiliza produse ecologice care să necesite folosirea redusă a ambalajelor.
b. Încurajarea reciclării şi refolosirii deşeurilor, prin această strategie se urmăreşte
recuperarea unei cât mai mari cantităţi de deşeuri şi reciclarea lor. În acest scop, Comisia
Europeană a identificat câteva surse de deşeuri, care se referă la ambalaje şi deşeurile de
ambalaje, baterii şi acumulatori sau deşeurile electrice şi electronice. Prin directivele
Uniunii Europene se solicită statelor membre să introducă reglementări privind
colectarea, refolosirea şi reciclarea deşeurilo rprovenite din aceste surse.
c. Reducerea poluării cauzată de incinerarea deşeurilor, în situaţiile în care deşeurile
nu pot fi refolosite şi reciclate, se recomanda incinerarea acestora. Folosirea incinerării,
precum şi a gropilor de gunoi necesită o atentă monitorizare , datorită prejudiciilor ce pot
fi aduse mediului, motiv pentru care au fost adoptate directive ce stabilesc linii directoare
stricte privind managementul diferitelor tipuri de deşeuri, a gropilor de gunoi ori a
limitării emisiilor ce provin de la instalaţiile de incinerare.
Uniunea Europeană acordă importanţă tuturor etapelor de management al deşeurilor,
precum şi gestionării diferitelor tipuri de deşeuri. În acest context, s-a elaborat cadrul general
de management al deşeurilor, care cuprinde reglementări referitoare la punerea în practică a
legislaţiei în domeniul deşeurilor, cum ar fi: coordonarea managementului deşeurilor (Directiva
nr 75/442/CEE), gestionarea deşeurilor periculoase (Directiva nr 91/689/CEE), a uleiurilor
uzate (Directiva nr 75/439/CEE), a nămolurilor de epurare (Directiva nr 86/278/CEE) sau
prevenirea şi reducerea efectelor negative ale depozitării deşeurilor(Directiva nr 99/31/CE).
Efortul comunitar se îndreaptă spre gestiunea deşeurilor, acordându-se importanţă
prevenirii creării de deşeuri şi apoi revalorificării sau eliminării finale a acestora. Potrivit art. 4
din Directiva nr 75/442/CEE, această opreţie complexă presupune eliminarea deşeurilor fără a
pune în pericol sănătatea omului şi fără a prejudicia mediul, creând riscuri pentru apă, aer sau
sol, faună şi floră, fără a provoca incomodităţi prin zgomot ori mirosuri şi fără a aduce atingere
11
Conform Negruţ Vasilica- Dreptul comunitar al mediului, Editura didactica si pedagogică, Bucureşti, 2006
44

siturilor şi peisajelor. Regula fundamentală în acest domeniu este că deşeurile trebuie să fie
permanent sub controlul autorităţilor desemnate în acest scop. Ele trebuie să stabilască planuri
referitoare la tipurile şi cantităţile de deşeuri de eliminat, siturişe adecvate pentru astfel de
operaţiuni, etc. Deţinătorii de deşeuri trebuie să se asigure ei înşişi de eliminarea acestora, fie să
le dea colectorului public sau unei întreprinderi de eliminare. (art 6 şi 7 din Directiva nr
75/442/CEE)
Directiva nr 75/442/CEE este, de altfel, primul instrument juridic comunitar care a
invocat principiul „poluatorul plăteşte”. Astfel, articolul 11 face referire la costul eliminării
deşeurilor, deducerea făcută prin eventuala lor valorificare trebuind să fie suportată de către
detentorul care dă deşeurile unui colector sau unei întreprinderi şi, dacă este cazul, de detentorii
anteriori ori de către producătorul produsului generator de deşeuri.
În ceea ce priveşte deşeurile toxice, Directiva nr 91/689/CEE stabileşte că aceste
deşeuri nu trebuie să fie stocate, tratate şi/sau depozitate decât prin instalaţii, stabilimente sau
întreprinderi autorizate în acest scop.
Operaţiunile de eliminare trebuie să fie supervizate de autorităţi desemnate, iar cei care
execută operaţiunea de eliminare trebuie sp ţină un registru al deşeurilor, iar orice transport de
deşeuri trebuie să fie însoţit de un document de identificare.
Transportul deşeurilor este reglementat prin Regulamentul nr 259/93/CEE privind
supervizarea şi controlul transportului deşeurilor în interiorul sau în afara Comunităţii
Europene, care prevede cerinţe privind importul, exportul, transportul în tranzit în funcţie de
destinaţia deşeurilor, recuperareasau depozitarea sau funcţie de tipul de deşeu(în funcţie de lista
pe care este înscris12).
Incinerarea deşeurilor vizează reglementări privind prevenirea şi reducerea poluării în
urma incinerării deşeurilor(Directiva nr 2000/76/CE) şi a incinerării deşeurilor
periculoase(Directiva nr 94/67/CE), a reducerii emisiilor anumitor poluanţi rezultatţi din
incineratoarele urbane(Directiva nr 89/429/CEE) şi reglementări privind noile incineratoare
urbane (Directiva nr 89/369/CEE).
Directiva nr 94/67/CE(subdirectivă a Directivei cadru nr 75/442/CEE) impune statelor
membre să stabilească condiţii obligatorii de funcţionare şi valorile limită ale emisiilor uzinelor
de incinerare a deşeurilor periculoase prin intermediul autorizaţiilor administrative. Şi
deversarea apelor uzate este supusă autorizării.
Directivele nr 89/369/CEE şi nr 89/429/CEE , subdirective ale Directivei cadru nr
84/360/CEE privind combatera poluării aerului de la fabricile industriale stabilesc cerinţe
12
Listele galbenă şi roşie cuprind deşeuri periculoase, lista verde cuprinde deşeuri nepericuloase.
45

specifice de autorizare şi funcţionare privind uzinele de incinerare noi sau deja existente,
reglementând autorizarea, proiectarea, echipamentul şi funcţionarea uzinelor municipale de
incinerare a deşeurilor, cu excepţia uzinelor care incinerează nămoluri reziduale, deşeuri
chimice, toxicesau periculoase, deşeuri medicale, etc., întrucât acestea sunt supus eunui regim
mai strict, prin Directiva nr 91/689/ CEE.
În ceea ce priveşte deşeurile specifice, reglementările se referă la ambalaje şi deşeurile
de ambalaje(Directiva nr 94/62/CE), managementul deşeurilor provenite din industria
extractivă, depozitarea acumulatorilor şi bateriilor folosite (Directiva nr 91/157/CEE). Primele
măsuri privind deşeurile de ambalaje au fost introduse prin adoptarea Directivei nr
85/339/CEE , care se refera la deşeurile de ambalaje provenite din cutiile ce conţineau băuturi
lichide destinate consumului uman. Directiva lasă la latitudinea statelor membre introducerea
unor stimulente referitoare la colectarea şi reciclarea acestor deşeuri, activităţi ce se bazau
perecuperarea costurilor prin vânzarea materialelor rezultate prin recuperare. Dat fiind faptul că
nu toate statele au introdus astfel de măsuri de colectare şi reciclare, directiva a produs aproape
colapsul industriei de ambalaje în momentul în care au apărut materialele refolosite pe pieţele
statelor care nu introduseseră stimulente şi scheme de colectare şi reciclare. Directiva nr
94/62/CEE armonizează măsurile luate la nivel naţional în vederea prevenirii şi reducerii
impactului ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje asupra mediului şi asigurării funcţionării
pieţei externe.
Legislaţia comunitară privind bateriile şi acumulatorii introduce măsuri de control a
depozitării acestor deşeuri. Adoptată ca o reglementare specifică în cadrul Directivei nr
75/442/CEE, Directiva nr 91/157/ CEE are în vedere recuperarea şi/sau depozitarea controlată a
bateriilor şi acumulatorilor care conţin cantităţi de mercur, cadmidiu sau plumb. Conform
Directivei, statele membre au obligaţia să întocmească programe de reducere a conţinutului
demetale grele, de promovare a comercializării bateriilor sau acumulatorilor perfecţionaţi, de
reducere treptată a produselor care trebuie eliminate, să promoveze cercetarea şi să favorizeze
folosirea unor substituenţi care conţin mai puţini poluanţi. De asemenea, se impune asigurarea
unei organizări eficiente a colectării separate, şi, acolo unde este cazul, stabilirea unui nou
sistem de depozitare. În vederea încurajării reciclării se pot utiliza instrumente economice, iar
consumatorii trebuie să fie informaţi despre aspectele de risc şi oportunităţile privind
depozitarea.
În luna iunie 2005, Comisia a prezentat Consiliului propunerea de Comunicare privind
”Strategia tematică pentru prevenirea generării deşeurilor şi reciclarea acestora”.
Comunicarea a fost insoţită (pachet legislativ) de propunerea de revizuire a Directivei cadru
46

deşeuri, respectiv propunerea de Recomandare privind măsurile de prevenire a generării


deşeurilor.
Poate cea mai importantă reglementare din domeniul deşeurilor a fost Directiva privind
managementul deşeurilor rezultate din industria extractivă (Directiva nr. 2006/21/CE).
Directiva introduce reguli comunitare pentru prevenirea poluării apelor şi solului datorită
depozitării îndelungate în iazuri de decantare sau haldele de deşeuri. Stabilitatea unor astfel de
depozite temporare trebuie garantată pentru a reduce posibilele consecinţe de accidente.
Împreuna cu Directiva SEVESO II revizuită privind controlul accidentelor industriale majore şi
documentul BAT13 (Best Available Techniques), implementarea Directivei va asigura o
gestionare eficientă a deşeurilor din industria extractivă în cadrul UE (prin prevenirea
accidentelor şi daunelor aduse mediului şi sănătăţii populaţiei, produse de tratarea şi eliminarea
deşeurilor miniere). Adoptarea acestei reglementări a condus la dezvoltarea acquis-ului
comunitar, în domeniul managementului deşeurilor. Este pentru prima dată când deşeurile
rezultate din industria extractivă au o reglementare specifică14.
În decembrie 2005, Comisia Europeană a propus o nouă Directivă Cadru privind
deşeurile, care stabileşte scopul şi obiectivele privind impactul de mediu datorat generării şi
gestionării deşeurilor, luând în calcul ciclul de viaţă al resurselor şi ierarhizarea deşeurilor.
Prin noua Directiva Cadru privind deşeurile s-a realizat o revizuire generală a Directivei
Cadru nr. 2006/12/CE şi s-au preluat prevederile Directivei nr. 91/689/CEE privind deşeurile
periculoase şi Directivei nr. 75/439/CEE privind eliminarea uleiurile uzate (care urmează să fie
abrogate începând cu 11.12.2010). Prin aceasta propunere se are în vedere aplicarea celei mai
bune reglementări (Better Regulation) în domeniul deşeurilor, urmărindu-se integrarea
prevederilor Directivelor menţionate, precum şi o simplificare a cadrului legal specific.
Această Directivă este în deplină concordanţă cu principiul prevenirii şi minimizării
deşeurilor (încurajănd valorificarea materială şi energetică a deşeurilor, precum şi reutilizarea)
şi, de asemenea, cu principiul autosuficienţei aplicat în eliminarea deşeurilor, atât la nivelul
Uniunii Europene, cât şi al fiecărui stat membru în parte.
Noua Directivă:
 introduce obiective de mediu şi clarifică conceptele de valorificare şi eliminare a
deşeurilor;
 stabileşte standarde minime şi o procedură pentru stabilirea acestor standarde pentru un
număr de operaţiuni de management al deşeurilor,
13
Pentru iazuri şi deseuri de carieră.
14
Pentru acest tip de deşeuri existau prevederi generale în Directiva cadru a deseurilor (75/442/CE) şi în Directiva
privind depozitarea deşeurilor (1999/31/CE)
47

 solicită dezvoltarea de programe naţionale de prevenire a generării deşeurilor.


În luna decembrie 2008 a fost publicată în Jurnalul Oficial Directiva 2008/103/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 de modificare a Directivei
2006/66/CE privind bateriile şi acumulatorii şi deşeurile de baterii şi acumulatori în ceea ce
priveşte introducerea pe piaţă a bateriilor şi a acumulatorilor a fost publicat în Jurnalul Oficial
şi modifică Directiva 2006/66/CE privind bateriile şi acumulatorii.
Regulamentul (CE) nr. 669/2008 a fost publicat în Jurnalul Oficial in iulie 2008 şi completează
Regulamentul (CE) nr. 2006/1013 privind controlul transporturilor deşeurilor din şi înspre UE.

3.3.2. Perspective de reglementare


Cadrul legislativ comunitar pentru reglementarea managementului deşeurilor îl
reprezintă Directiva cadru deseuri (Directiva nr. 2006/12/CE) care va fi abrogată de Directiva
Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2008/98 din 19 noiembrie 2008 privind deşeurile şi
de abrogare a anumitor directive, începând cu 11.12.2010.

Pentru perioada următoare se are în vedere modificarea Directivei 2002/96/CE privind


deşeurile de echipamente electrice şi electronice şi discutarea propunerii de directivă a
Parlamentului European şi a Consiliului privind restricţiile de utilizare a anumitor substanţe
periculoase în echipamentele electrice şi electronice. Totodată Preşedinţia Uniunii Europene va
dezbate aspectele privind managementul deşeurilor biodegradabile, în corelare cu Carta Verde
publicată de Comisia Europeană.

Această revizuire va examina posibilităţile de creştere a eficientei directivei în atingerea


ţintelor de mediu şi de a elimina orice costuri care nu sunt necesare pentru mediul de afaceri,
consumatori, organizaţii neguvernamentale şi autorităţi publice, costuri care provin din
implementarea acestei directive. Revizuirea va avea în vedere ţintele, domeniul de aplicare şi
prevederile privind responsabilitatea producătorului.

3.4. Substanţe chimice


3.4.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind substanţele chimice
Obiectivele Uniunii Europene in domeniul substanţelor chimice sunt promovarea
transferului liber al produsleor chimice pe teritoriul acsteia şi protecţia sănătăţii şi siguranţeo
populaţiei şi a animalelor, precum şi a mediului. Pentru atingerea acestora s-au parcurs mai
multe etape, în cadrul cărora măsurile întreprinse s-au bazat pe principiul unui echilibru care
48

trebuie să existe între protecţia mediului, pe de o parte şi concurenţa din industria chimică, pe
de altă parte.
Într-o primă etapă au fost abordate două teme:
- marketingul, pregătirea şi utilizarea anumitor produse periculoase, urmărinsu-se
interzicerea unor produse periculoae, precum azbestul, ori substanţele cancerigene şi
limitarea folosirii unor produse ca nichelul sau benzenul(Directiva nr 76/769/ CEE)
- impunerea unor măsuri stricte în privinţa clasificării, ambalării şi etichetării substanţelor şi
preparatelor periculoase (Directivele nr 67/548/CEE şi 1999/45/CEE)
În anul 2001 Comisia Europeană a cerut o revizuire a lesgislaţiei privind fertilizatorii, în
scopul clasificării şi simplificării acesteia(COM(2001)508).
Totodată, pentru a se asigura o protecţie mărită, s-au luat măsuri pentru controlul
riscurilor, introducandu-se regulamente pentru evaluarea acestora. În acest sens, pot fi amintite:
Regulamentul nr. 793/93/CEE, Directiva nr 87/18/CEE referitoare la tratarea substanţelor
chimice şi Directiva nr 88/320/CEE privitoare la inspecţia şi verificarea laboratoarelor.
Importul şi exportul produselor chimice periculoase au fost supuse unui control strict
din partea Uniunii, încheindu-se în 1998, Convenţia de la Rotterdam privind procedura
consimţirii informării prealabile privind importurile şi exporturile anumitor produse chimice şi
pesticide periculoase.
Regulamentul nr 304/2003/CE al Parlamentului European şi al Consiliului din 28
ianuarie 2003 privind importul şi exportul produselor chimice periculoase are drept obiectiv
promovarea răspunderii şi cooperării în transporturile internaţionale ale substanţelor chimice
periculoase în scopul protejării sănătăţii populaţiei şi a mediului.
Regulamentul stabileşte produsele chimice ce fac obiectul regulamentului, modul de
participare a statelor membre şi a Comisiei, metodele de notificare pentru exporturi şi
importuri, informaţiile necesare pentru comercializarea acestor substanţe, modul de transmitere
a acestora, de efectuare a controlului, a monitorizării şi raportării.
În decursul timpului au apărut fenomene noi care au pus probleme deosebite referitoare
la sănătatea populaţiei şi a animalelor, printre acestea fiind şi disfuncţiile endocrine. Comisia
Europeană a adoptat în 1999 o strategie referitoare la disfuncţiile endocrine, care se bazează pe
problemele cauzate de anumite substanţe sintetice, considerate a fi generatoare de disfuncţii
endocrine, încercându-se identificarea cauzelor care produc asemenea fenomene, consecinţele
şi soluţile potenţiale, în special în adoptarea unei legislaţii adecvate.
Revizuirea politicii europene din domeniul substanţelor chimice prin introducerea
unui nou cadru de reglementare constituie un subiect deosebit de sensibil datorită implicaţiilor
49

pe care acesta le poate avea atât asupra competitivităţii industriei şi inovaţiei, cât şi asupra
sănătăţii şi mediului un nou sistem de reglementare al produselor chimice – REACH
(Regulamentul 1907/2006) are potenţialul de a crea îmbunătăţiri reale pentru mediu şi sănătatea
umană. Pentru multe din produsele chimice de pe piaţa UE nu există informaţiile necesare care
să permită o analiză adecvată a riscurilor pe care acestea le comporta. Regulamentul are
influenţă asupra competitivităţii unuia din sectoarele industriale cheie din UE (industria
chimică), oferind în acelasi timp şi posibilitatea de a influenţa competitivitatea multora din
utilizatorii secundari de produse chimice (”downstream users”).
Propunerea legislativă privind sistemul REACH a fost contestată de către
reprezentanţii industriei chimice europene care au caracterizat sistemul ca inutilizabil
(unworkable) şi birocratic, opinând ca introducerea sa va conduce la pierderea competitivităţii,
a unui numar impresionant de locuri de muncă şi la creşterea costurilor. Mai multe studii de
impact realizate de diferite firme de consultantă au condus la concluzia că implementarea
sistemului REACH va fi insoţită de costuri imense, greu de suportat de către industria chimică
europeană.
În domeniul biocidelor, la nivel comunitar se are in vedere revizuirea legislaţiei
privind punerea pe piaţă a produselor biocide. Acestă propunere urmează Raportului din 2007
referitor la implementarea Directivei Biocide (98/8/CE). Obiectivul este un cadru legal revizuit
pentru reglementarea plasării pe piaţă a produselor biocide. Revizuirea are ca scop rezolvarea
îngrijorărilor legate de complexitate Directivei şi de costuri, precum şi de disponibilitatea
anumitor produse biocide. Revizuirea va aduce o simplificare semnificativă a cadrului
legislativ actual şi de asemenea, va duce la simplificarea procedurilor.
Referitor la protecţia stratului de ozon se are in vedere revizuirea Regulamentului
2037/2000 referitor la substanţelor care epuizează statul de ozon. E necesar ca unele prevederi
ale Regulamentului să fie modificate sau abrogate, deoarece consumul şi producţia de substanţe
care depreciaza stratul de ozon au fost reduse sau a încetat. Alte prevederi vor fi simplificate,
cum ar clarificarea definiţiilor şi procedurilor. De asemenea, vor înceta unele excepţii acordate
unor utilizatori de substanţe care epuizează stratul de ozon.

3.4.2. Perspective de reglementare


Regulamentul (CE) nr. 689/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind
exportul şi importul de produse chimice periculoase are ca principale obiective:
50

a) aplicarea Convenţiei de la Rotterdam privind procedura de consimţământ prealabil în


cunoştinţă de cauză, aplicabilă anumitor produşi chimici şi pesticide ce prezintă risc care
fac obiectul comerţului internaţional,
b) promovarea responsabilităţii comune şi a eforturilor comune de cooperare în domeniul
transportului internaţional de produse chimice ce prezintă risc în vederea protejării sănătăţii
umane şi a mediului de daunele potenţiale
c) contribuţia la utilizarea corectă din punct de vedere ecologic a produselor chimice ce
prezintă risc.
Comisia Europeana a adoptat, în luna iulie 2006, un pachet legislativ referitor la pesticide
care include şi Directiva privind stabilirea unui cadru pentru acţiunile comunitare desfăşurate în
vederea atingerii utilizării durabile a pesticidelor. Această Directivă, alături de Strategia
privind utilizarea durabilă a pesticidelor şi Propunerea de Regulament privind introducerea
pe piaţă a produselor de protecţie a plantelor răspunde unui obiectiv din cadrul celui de-al
şaselea Program Comunitar de Acţiune şi anume: “Reducerea impactului pesticidelor asupra
mediului şi sănătăţii umane şi atingerea unei dezvoltări durabile a pesticidelor, precum şi
reducerea generală semnificativă a utilizării pesticidelor în corelare cu protecţia necesară a
plantelor.”
Obiectivele specifice ale Directivei sunt:
- minimizarea periculozităţii şi riscurilor utilizării pesticidelor asupra sănătăţii umane şi a
mediului;
- îmbunătăţirea controalelor utilizării şi distribuirii pesticidelor;
- reducerea nivelului de substanţe active dăunătoare, substituirea substanţelor periculoase cu
alternative mai sigure (inclusiv alternative non-chimice);
- încurajarea practicării unei agriculturi cu conţinut scăzut în pesticide;
- stabilirea unui sistem transparent pentru raportare şi monitorizare a progreselor, în vederea
atingerii obiectivelor strategiei, inclusiv dezvoltarea unor indicatori durabili.
De asemenea, în propunerea de Directivă sunt incluse şi principalele măsuri prevăzute de
Strategia Tematică, şi anume:
- elaborarea Planurilor Naţionale/Regionale de Acţiune – stabilirea unor ţinte cantitative;
- crearea unui sistem de instruire şi de conştientizare a publicului;
- inspecţia periodică şi obligatorie a echipamentelor de aplicare a pesticidelor;
- interzicerea sistemelor de pulverizare (spray-uri);
- creşterea protejării mediului acvatic;
- definirea zonelor de utilizare redusă sau zero a pesticidelor;
51

- promovarea unei agriculturi cu conţinut scăzut în pesticide şi crearea unui Management


Integrat al Dăunătorilor (IPM).
Pachetul legislativ referitor la pesticide adoptat de Comisia Europeană în luna iulie 2006
conţine şi o propunere de Regulament privind plasarea pe piaţă a produşilor de protecţie a
plantelor comunitare care să înlocuiască actuala reglementare în domeniu, Directiva
91/414/CEE privind introducerea pe piaţă a produselor de protecţie a plantelor.
Scopul regulamentului este de a asigura un nivel înalt de protecţie a consumatorilor şi a
mediului, în paralel cu îmbunătăţirea prevederilor legislative, creşterea competitivităţii şi
clarificarea şi simplificarea procedurilor. În plus, alegerea regulamentului ca instrument legal
va asigura că prevederile vor fi implementate concomitent şi în acelaşi mod în toate statele
membre, reducând astfel sarcinile administrative şi asigurând claritatea pentru agenţii
economici implicaţi.
În esenţă, toate cele trei documente urmăresc limitarea substanţială a utilizarii pesticidelor,
pe motive de sănătate publică şi protecţie a mediului. Mai mult, se poate aprecia că tendinţa va
continua în UE şi pe termen lung, având în vedere accentul pus la nivel politic european pe
protecţia mediului şi, respectiv, sănătate umană. De altfel, această abordare priveşte ansamblul
substanţelor chimice, aşa cum reiese şi din Regulamentul REACH.
Totdată, abordarea comunitară vizează asigurarea unui grad mai ridicat de protecţie pentru
persoanele care intră în contact direct sau indirect cu pesticide precum şi pentru mediu.

3.5. Organisme modificate genetic


3.5.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind organismele modificate genetic15
Ordonanţa de Urgenţă nr 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr 1196 din 30.12.2005, care prevede un regim special de reglementare,
autorizare şi administrare al activităţilor care implică organisme modificate genetic vizează
utilizarea limitată şi eliberarea deliberată a acestora, precum:
- utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor modificate genetic;
- introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a microorganismelor modificate genetic vii;
- importul microorganismelor modificate genetic.
Directiva nr 90/219/CEE stabileşte reguli comune referitoare la utilizarea
microorganismelor modificate genetic în laboratoarele de cercetare şi în industrie şi, totodată,

15
Organism modificat genetic- orice organism, cu excepţia fiinţelor umane, în care materialul genetic a fost
modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere şi/sau recombinare naturală(Ordonanţa de
Urgenţă nr 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 1196 din 30.12.2005)
52

măsurile adecvate de protejare a sănătăţii umane şi a mediului faţă de orice risc apărut din
activităţile care folosesc microorganisme modificate genetic.
Sunt prevăzute şi proceduri asupra planurilor de urgenţă şi de răspuns în caz de
accident, caz în care utilizatorul trebuie să înştiinţeze autorităţile naţionale competente, iar
statul membru al Uniunii Europene respectiv trebuie să se asigure că s-au luat măsurile ce se
impun într-o asemenea situaţie, să alerteze celelalte state membre care ar putea fi afectate, să
informze Comisia Europeană, să analizeze accidentele şi să recomande acţiuni adecate în
scopul prevenirii unor accidente similare în viitor.
Eliberarea organismelor modificate genetic în mediu în scopuri de cercetare şi
dezvoltare este reglementata de Directiva nr 90/220 CEE , care formulează şi cerinţe clare
referitoare la protejarea informaţiei minime ce poate fi accesibilă opiniei publice(descrierea
organismului modificat genetic, numele şi adresa notificatorului, scopul şi locul eliberării,
metode şi planuri de monitorizare a organismului modificat genetic).

3.5.2. Perspective de reglementare


Organismele modificate genetic (OMG) se afla în centrul dezbaterii politice, economice
şi sociale în Europa. Deşi cetăţenii europeni s-au declarat, în majoritate împotriva OMG, iar
statele membre nu au ajuns la un consens în această privinţă, Comisia Europeană a decis să
ridice moratoriul impus în anul 1999 şi să autorizeze vanzarea de porumb modificat genetic.
Regulamentul nr. (CE) 1830/2003 privind trasabilitatea şi etichetarea organismelor
modificate genetic şi trasabilitatea alimentelor şi hranei pentru animale, produse din
organisme modificate genetic şi care amendează Directiva 2001/18/CE prevede etichetarea
produselor care conţin organisme modifcate genetic. Pentru produsele preambalate constituite
din sau conţinând OMG trebuie să fie înscrisă pe etichetă menţiunea "Acest produs conţine
organisme modificate genetic" sau menţiunea "Acest produs conţine «numele
organismului/organismelor» modificat/modificate genetic" (această prevedere este cuprinsă în
Hotărârea Guvernului nr. 173/2006, hotărâre emisă pentru implementarea la nivel naţional a
Regulamentul nr. (CE) 1830/2003).
În cadrul Consiliului de Mediu din 4-5 decembrie 2008 au fost adoptate Concluziile
Consiliului referitoare la organisme modificate genetic, care prevăd printre altele:
- Posibilitatea luării unor măsuri de restricţionare, inclusiv de interzicere a OMG-urile
pentru a asigura protecţia biodiversităţii în eco-sisteme fragile, cum ar fi siturile Natura 2000
desemnate conform Directivelor 76/409/CEE și 92/43/CEE pe baza evaluării riscului asupra
mediului bazat pe informaţii ştiinţifice.
53

- Posibilitatea stabilirii de zone libere de OMG-uri pe baza acordului voluntar, conform


legislaţiei naţionale relevante.

3.6. Conservarea biodiversitatii


3.6.1. Evoluţia măsurilor comunitare privind conservarea biodiversităţii
Dat fiind faptul că statele membre ocupă o mare parte a Europei, exitând o diversitate a
mediilor naturale şi seminaturale, s-a impus necesitatea reglementărilor comunitare în acest
domeniu.
În Europa, mai mult de o mie de specii de plante şi 150 de specii de păsări sunt pe cale de
dispariţie. Pentru combaterea acestei situaţii s-au adoptat măsuri de conservare a florei şi faunei
sălbatice, precum ar fi protejarea anumitor specii de păsări (Directiva nr 79/409/CEE), a puilor
de focă (Directiva nr 83/129/CEE), a cetaceelor (Regulamentul nr 348/81/ CEE)sau a delfinilor
(Decizia nr 1999/22/CE)şi de conservare a habitatelor naturale (Directiva nr 92/43/ CEE)
Măsurile de protejare s-au îndreptat şi spre limitarea comerţului cu păsări sau animale
sălbatice(Regulamentul nr 338/97/CE), adoptarea unor standarde minime de locuire pentru
animalele din grădinile zoologice(Directiva nr 1999/22/CE) sau de protecţie a animalelor
folosite în scopuri experimentale(Directiva nr 86/609/CEE).
Uniunea Europeană este parte în numeroase convenţii, cum ar fi Convenţia de la Berna
privind conservarea europeană a faunei şi florei sălbatice şi a habitatelor naturale(Decizia nr
82/72/CEE); Convenţia de la Bonn, privind conservarea speciilor migratoare(Decizia nr
82/461/CEE), Convenţia de la Rio de Janeiro privind diversitatea biologică(Decizia nr
93/626/CEE), precum şi Convenţia de la Canberra privind conservarea resurselor maritime vii
din regiunea Atlanticului(Decizia nr 81/691/ CEE)

3.6.2. Perspective de reglementare


Natura 200016 este o reţea ecologică de arii naturale protejate ce are scopul să
menţină într-o stare de conservare favorabilă o selecţie a celor mai importante tipuri de habitate
(enumerate în Anexa I a Directivei Habitate) şi specii ale Europei (enumerate în Anexa II a
Directivei Habitate şi în Anexa I a Directivei Păsări ,Directiva asupra Conservării Păsărilor şi
Directiva asupra Conservării Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice asigură un
cadru pentru desfăşurarea politicilor în domeniul conservării naturii de către Statele membre
UE şi reprezintă cele mai semnificative angajamente internaţionale luate de aceste State în
16
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_8530/Natura-2000-ce-este-si-ce-
scopuri-are.html
54

direcţia conservării naturii. Printre acestea: se adresează unei game variate de probleme şi
conţin obligaţii concrete, în special referitor la realizarea unei reţele coerente de arii protejate.
Aceste două Directive stabilesc nivelul minim de standarde pentru conservarea biodiversităţii
adoptate de către Statele membre şi care reprezintă o parte esenţială a celui de-al cincilea
Program de Acţiune în domeniul Mediului. Mai mult decât atât, conform Tratatului de la Roma
(Articolul 130 r), amendat de Actul European Unic şi ulterior de către Tratatul de la Maastricht,
măsurile UE în domeniul mediului trebuie să fie integrate în alte politici ale UE. Aceasta
înseamnă că toate politicile şi instrumentele UE trebuie să fie conforme cu cadrul juridic al UE
în domeniul mediului, lucru aplicabil şi acestor două directive.
Reţeaua Natura 2000 este formată din:
- arii speciale de conservare (Special Areas of Conservation) - constituite conform Directivei
Habitate (Directiva 92/43 din 1992 privind Conservarea Habitatelor Naturale şi a Faunei si
Florei Salbatice)
- arii de protecţie specială avifaunistică (Special Protected Areas) - constituite conform
Directivei Păsări (Directiva 79/409 din 1979 referitoare la conservarea păsărilor sălbatice).
Problema unui suport financiar adecvat implementării reţelei Natura 2000 a fost, încă
de acum 3 ani, subiectul unei rezoluţii a Consiliului şi Parlamentului European. Pentru
pregătirea unui răspuns fundamentat la această cerinţă, la sfârşitul anului 2002, Comisia
Europeană (asistată de un grup de experţi din statele membre şi diverse grupuri de interes) a
întocmit raportul referitor la finanţarea reţelei Natura 2000. Pe parcursul a circa doi ani s-a
derulat un proces intens de consultare atât a autorităţilor responsabile cu implementarea reţelei
Natura 2000, cât şi a publicului interesat. Stabilirea reţelei Natura 2000 (considerată cea mai
mare şi coerentă reţea a zonelor protejate din lume şi un instrument eficient al UE, pentru
protejarea faunei şi florei) va concretiza obiectivul de stopare a declinului biodiversităţii până
în anul 2010.
Obiectul dezbaterilor care au avut loc atât în Consiliu, cât şi în cadrul Parlamentului
European sunt legate de opţiunile de co-finanţare a reţelei Natura 2000 (la nivelul Comisiei au
fost propuse două opţiuni de co-finantare: utilizarea fondurilor comunitare existente şi creşterea
fondului LIFE Natura).
Abordarea Comisiei este de a urma opţiunea 1) prin integrarea finanţării în fondurile
pentru dezvoltarea rurală (RDR) şi fondurile structurale (SF). Această abordare are anumite
limitări şi obstacole şi anume:
 finanţarea managementului habitatelor şi speciilor periclitate n-ar putea
fi acoperită în totalitate din fondurile structurale şi cele pentru dezvoltare rurală;
55

 biodiversitatea nu reprezintă obiectivul principal al fondurilor de


dezvoltare regională şi rurală;
 instituţiile care au responsabilitate în gestionarea fondurilor de
dezvoltare regională şi rurală nu au experienţă în ceea ce priveşte coordonarea proiectelor
privind conservarea naturii (este important ca autorităţile responsabile pentru conservarea
naturii să continue să joace un rol important în finanţarea reţelei Natura 2000);
 pierderea fondului LIFE Natura ar putea pune în pericol atingerea
obiectivelor privind biodiversitatea, stabilite pentru 2010.
Definitivarea desemnării siturilor Natura 2000 la nivelul întregii Uniuni Europene
(inclusiv pentru România şi Bugaria) este programată pentru începutul anului 2010, iar până în
anul 2012 se doreşte finalizarea siturilor marine Natura 2000.
Pachetul privind biodiversitatea are în vedere două aspecte:
a) raportul pe termen mediu asupra implementării Planului de Acţiune
referitor la biodiversitate;
b) comunicarea asupra liniilor directoare pentru abordarea aspectelor
referitoare la speciile străine invazive.
Comunicarea are ca scop prezentarea diferitelor linii directoare disponibile pentru a
reduce ameninţarea la adresa patrimoniului natural european, ameninţare provenită din sosirea
pe teritoriul Uniunii Europene a speciilor non-native. Acţiuni viitoare împotriva speciilor
invazive urmează a fi propuse în perioada 2009-2010. Obiectivul este acela de a împiedica şi
controla pătrunderea speciilor străine invazive, prin aceasta protejându-se biodiversitatea
europeană.
56

Capitolul 4
Evoluţie şi perspective
ale implementării politicii de mediu comunitare în România

4.1. Caracteristici ale politicii naţionale de mediu


În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor
naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în
1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabileşte obiectivele naţionale în domeniu –
„Strategia Naţională de Protecţia Mediului”, reactualizată în 1996 şi în 2002. Strategia este
structurată în două părţi:
(1) o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică şi
calitatea factorilor de mediu
(2) strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecţie a mediului, priorităţile,
obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung.
Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naţionale cu cea comunitară în
ceea ce priveşte principiile, priorităţile şi obiectivele . Astfel, principiile urmărite sunt:
 conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
 dezvoltarea durabilă;
 prevenirea poluării;
 conservarea biodiversităţii;
 conservarea moştenirii culturale şi istorice,
 principiul „poluatorul plăteşte”;
 stimularea activităţii de redresare a mediului (prin acordarea de subvenţii,
 credite cu dobândă mică, etc.).

4.2. Obiectivele României în domeniul mediului


În ceea ce priveşte priorităţile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naţionale,
dar şi tendinţele şi iniţiativele existente pe plan global, ele fiind:
 menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi calităţii vieţii;
 menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii;
 apărarea împotriva calamităţilor şi accidentelor naturale;
 raportul maxim cost-beneficiu;
57

 respectarea programelor şi convenţiilor internaţionale privind protecţia mediului.


Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărţite în obiective pe termen scurt (până în
anul 2000), mediu (până în anul 2005) şi lung (până în anul 2020).

4.3. Baza legală


Strategiile din 1992 şi 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica
naţională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Naţional de Aderare la
Uniunea Europeană.. Începând cu anul 1999 şi continuând anual, până în 2003, strategia
naţională de mediu este completată de o serie de documente adiţionale, cum ar fi –– „Raportul
privind starea mediului în România”, care corespunde primei părţi a „Strategiei de Protecţia
Mediului” şi o completează, printr-o analiză detaliată a calităţii principalilor factori de mediu:
calitatea atmosferei, calitatea precipitaţiilor atmosferice, starea apelor de suprafaţă şi subterane,
starea solurilor, starea pădurilor, gestionarea deşeurilor, situaţia poluării sonore, etc.
Strategiei Naţionale de Protecţia Mediului i se adaugă, în anul 2002, „Strategia
Naţională de Gestionare a Deşeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu şi
care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000; acest lucru s-a făcut prin transpunerea
Directivei Cadru privind deşeurile – no. 75/442/EEC, preluată în legislaţia legislaţia română
prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, aprobată şi completată în 2001 prin
Legea 426/2001. Etapele de dezvoltare a strategiei constau în: analiza situaţiei existente,
identificarea problemelor, stabilirea obiectivelor strategice, evaluarea opţiunilor de atingere a
obiectivelor şi elaborarea unui „Plan Naţional de Gestionare a Deşeurilor”. Acest plan, elaborat
de un grup de lucru format din reprezentanţi ai industriei, ministerelor implicate, ONG-urilor şi
ICIM , cuprinde două părţi distincte:
1. acţiuni cu caracter general: identifică tipurile de acţiuni necesare implementării strategiei,
precum şi entităţile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate şi posibilele surse de
finanţare;
2. proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.

4.4. Influenţa negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană asupra politicii


de mediu
Odată cu anul 2000 şi cu începerea negocierilor de aderare, politica de mediu se
dezvoltă conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru ţările candidate în cadrul
Agendei 2000. Astfel, pentru a alinia politicile naţionale de mediu la standardele şi obiectivele
58

politicii comunitare, ţările candidate trebuie să identifice arii prioritare de acţiune, să


stabilească obiective cheie ce trebuie realizate până la data aderării şi să stabilească termene de
adoptare, transpunere şi implementare a acquis-ului de mediu.
Priorităţile identificate de către Comisie pentru ţările candidate se referă la poluarea
aerului, poluarea apei şi gestionarea deşeurilor.
În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare pentru Capitolul 22- Protecţia
Mediului, pe care România speră să îl închidă în cursul anului 2004. Tot în anul 2002, Comisia
Europeană elaborează un document special pentru a ajuta România şi Bulgaria în eforturile lor
de aderare la UE în 200730 şi pentru a suplimenta asistenţa financiară acordată – respectiv
„Foaia de parcurs pentru România şi Bulgaria”. Foia de parcurs pentru România este centrată
pe aspectele administrative şi juridice, pe reforma economică şi pe adoptarea unor capitole ale
acquis-ului comunitar ce au la bază „Raportul anual asupra progreselor înregistrate de
România pentru aderarea la Uniunea Europeană - 2002 .
Aspectele de mediu menţionate în Foaia de parcurs au în vedere dezvoltarea
capacităţilor de implementare a legislaţiei de mediu adoptate, precum şi coordonarea inter-
ministerială în problemele de mediu, în scopul promovării dezvoltării durabile şi transformării
politicii de mediu în politică transversală. În acest sens, sunt subliniate obiective pe termen
mediu şi lung ce răspund unor probleme specifice. Astfel, pe termen scurt, principalele
probleme identificate sunt:
 realizarea unui evaluări generale pentru identificarea nevoilor existente;
 dezvoltarea de planuri de implementare completate de strategii de finanţare;
 îmbunătăţirea capacităţii administrative de implementare a acquis-ului, prin creşterea şi
formarea personalului corespunzător, la nivel central, regional şi local;
 pregătirea legislaţiei de mediu prin consultarea părţilor interesate şi evaluarea
amănunţită a costurilor de implementare;
 adoptarea legislaţiei orizontale pentru evaluarea impactului asupra mediului şi accesul
la informaţie;
 întărirea structurilor şi mecanismelor implicate în implementarea aspectelor de mediu în
cadrul altor politici sectoriale.
Pe termen lung, aspectele avute în vedere se referă la continuarea transpunerii legislaţiei
comunitare, implementarea celei deja adoptate şi la întărirea structurilor administrative
necesare implementării complete a acquis-ului de mediu.
Aceste recomandări sunt analizate detaliat în Raportul asupra progreselor înregistrate
în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie
59

2003, care cuprinde evaluarea progresului făcut în direcţia realizării lor în anul imediat
următor.
Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal,
implementarea acquis-ului de mediu, adică a legislaţiei orizontale şi sectoriale care
reglementează politica de mediu a Uniunii Europene.
Acquis-ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele domenii:calitatea aerului,
gestionarea deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii, controlul poluării industriale şi
managementul riscului, substanţe chimice şi organisme modificate genetic, poluarea sonoră,
protecţia civilă şi siguranţa nucleară. Un aspect particular al transpunerii legislaţiei sectoriale îl
reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade de tranziţie, cu durate între 3 şi 15 ani şi
necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care le presupune, după cum urmează: o
perioadă de tranziţie în domeniul calităţii aerului, 3 referitoare la gestionarea deşeurilor, 4
privind calitatea apei şi 3 în domeniul poluării industriale şi al managementului riscului.

4.5. Actorii instituţionali ai politicii de mediu române


Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul
Mediului si Dezvoltarii Durabile (MMDD) şi Parlamentul României.
Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile este direct responsabil pentru iniţierea
strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit
din 3 direcţii generale: Direcţia „Agricultură şi Păduri”, Direcţia „Ape” şi Direcţia „Mediu” –
dintre acestea numai ultimele două fiind de interes major pentru politica naţională de mediu.
Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile
 are in subordonare trei unitati:
 Agentia Nationala pentru Protectia Mediului
 Garda Nationala de Mediu
 Administratia Rezervatiei Biosferei "Delta Dunarii"
 coordonează patru unitati:
 Institutul National de Cercetare - Dezvoltare pentru Protectia Mediului - ICIM
Bucuresti
 Institutul National de Cercetare – Dezvoltare "Grigore Antipa" - INCDM Constanta
 Institutul National de Cercetare si Dezvoltare "Delta Dunarii" - INCDDD Tulcea
 Administratia Fondului pentru Mediu – AFM Bucuresti
 coordonează 2 unitati sub autoritate:
60

 Administratia Nationala Apele Romane


 Administratia Nationala de Meteorologie Meteorologie şi Hidrologie.

4.6. Programe de sprijin a politicii naţionale de mediu

Strategiile de dezvoltare a politicii naţionale de mediu sunt conturate în funcţie de


priorităţile aderării la UE şi de necesităţile naţionale, coroborate cu priorităţile naţionale.
Astfel, se poate vorbi despre extensii ale programelor comunitare dar şi de iniţiative
naţionale şi iniţiative conforme strategiilor internaţionale de protecţia mediului. Iniţiativele
comunitare active în domeniul politicii naţionale de mediu sunt reprezentate de instrumentele
de pre-aderare Phare, ISPA, şi LIFE34; conformitatea cu strategiile internaţionale este dată de
Agenda 21 şi Facilitatea Globală pentru Mediu (GEF), iar conformitatea cu cele naţionale de
Programul „Sănătate pentru România”.

4.6.1. Programul Phare


Programul Phare17 a fost unul dintre cele trei instrumente de asistenţă financiară
nerambursabilă acordată de Uniunea Europeană, menit să sprijine statele candidate din Europa
Centralǎ şi de Est  în eforturile acestora de pregătire pentru aderare.Phare a fost creat la
începutul anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria, primele două ţări din regiune care au renunţat
la comunism şi la economia centralizată. Scopul său era de a ajuta aceste două ţări în procesul
de tranziţie de la regimul comunist la cel democratic (de aici şi numele său: Poland Hungary
Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucţia
Economiei). Pe măsură ce alte state din Centrul şi Estul Europei au trecut la un regim
democratic, acestea au fost incluse de asemenea în program. Astfel, în 1996, 13 state primeau
fonduri nerambursabile Phare: 10 state candidate la acea dată (Bulgaria, Republica Cehă,
Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia) şi 3 state
necandidate (Albania, Bosnia-Herţegovina şi fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei). Până în
anul 2000 ţările din partea vestică a Balcanilor (Albania, Bosnia-Herţegovina şi fosta Republică
Iugoslavă) au beneficiat de asistenţă Phare, însă din anul 2001 acestea au fost incluse în
programul CARDS (Asistenţă Comunitară pentru Reconstrucţia, Dezvoltarea şi Stabilitatea
Balcanilor). 
Obiectivul general al programului Phare a fost de a ajuta statele candidate să se pregătească în

17
http://www.fonduri-ue.ro/phare-178
61

vederea aderării la Uniunea Europeană, sprijinul concentrându-se asupra priorităţilor pentru 


îndeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga, şi anume:
- stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, respectarea
drepturilor omului şi protecţia minorităţilor; - existenţa unei economii de piaţă funcţionale;
- capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi pieţei din Uniunea Europeană;
- capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru al Uniunii Europene. 
Obiectivele Phare au vizat:
 întărirea capacităţii administrative şi instituţionale în statele candidate, pentru ca acestea să
poată funcţiona eficient în cadrul Uniunii Europene („Dezvoltare instituţională”);
 sprijinirea statelor candidate în efortul investiţional de aliniere a activităţilor industriale şi a
infrastructurii la standardele UE („Investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei comunitare”);
 promovarea coeziunii economice şi sociale („Investiţii în coeziune economică şi socială”).

Prin  programul Phare, Uniunea Europeană a acordat României, încă din anul 1991,
asistenţă pentru dezvoltare instituţională, consolidarea legislaţiei necesare asigurării
compatibilităţii cu acquis-ul comunitar, investiţii şi asigurarea coeziunii economice şi sociale.În
cadrul fiecărui program anual Phare s-au finanţat proiecte care să  asigure pregătirea României
în vederea aderării la Uniunea Europeană, urmărindu-se domeniile prioritare, aşa cum au fost
acestea identificate în Parteneriatul de aderare, grupate pe criterii politice, economice, de
întărire a capacităţii administrative şi a capacităţii de asumare a obligaţiilor de stat membru
(adoptarea acquis-ului comunitar în diferite domenii).Alinierea la normele şi standardele
Uniunii Europene a presupus investiţii pentru dotarea instituţiilor cheie, a căror capacitate de a
monitoriza sau aplica corpul legislativ comunitar trebuia întărită.
Acordul cadru între Comisia Europeană şi Guvernul României, ca beneficiar, s-a semnat
la 12 martie 1991, şi stabilea cadrul tehnic, legal şi administrativ pentru implementarea unor
măsuri în domeniul cooperării tehnice, financiare şi al altor forme de cooperare.Valoarea
alocării de asistenţă financiară nerambursabilă prin Programul Phare în perioada 1990-1997 a
fost de 778 milioane euro. La acestea se adaugă şi sumele alocate pentru programele
comunitare, cooperarea transfrontalieră şi alte programe dedicate unor sectoare aparte
(programe orizontale şi programe multiţară), rezultând un buget total de peste 812 milioane
euro.  Începând din anul 1997, programul Phare a acordat sprijin crescut dezvoltării cadrului
legislativ şi structurilor administrative, proiectelor care promovează democraţia şi dezvoltarea
societăţii civile, investiţiilor în infrastructură, inclusiv cooperării transfrontaliere. 
În România, în anul 1999 a fost creat cadrul juridic, precum şi toate structurile administrative şi
62

bugetare necesare coordonării şi implementării programelor finanţate de Uniunea  Europeană.


De asemenea, în anul următor au fost create structuri mixte de monitorizare a implementării
proiectelor, formate din reprezentanţi ai autorităţilor române şi ai Comisiei Europene:
Comitetul Comun de Monitorizare (Joint Monitoring Committee), format din coordonatorul
national al asistenţei, responsabilul naţional cu autorizarea finanţării şi reprezentanţi ai
Comisiei Europene şi sub-comitete sectoriale de monitorizare (Sectorial Monitoring Sub-
Committee), stabilite de Comitetul Comun de Monitorizare, formate din coordonatorul naţional
al asistenţei, responsabilul naţional cu autorizarea finanţării, responsabilul/responsabilii cu
autorizarea programului din cadrul fiecărei agenţii de implementare şi un reprezentant al
Comisiei Europene. Pentru înfiinţarea şi definirea acestor structuri au fost semnate două
memorandum-uri de înţelegere între Comisia Europeană şi Guvernul României. Fiecare
memorandum de finanţare semnat între Comisia Europeană şi Guvernul României prevedea
responsabilităţi clare pentru fiecare din structurile naţionale stabilite: coordonatorul naţional al
asistenţei, responsabilul naţional cu autorizarea finanţării, responsabilii cu autorizarea
programelor, Fondul Naţional, Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare, agenţiile şi autorităţile de
implementare

4.6.2. ISPA
Programul ISPA (Instrumentul pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) este unul
dintre cele trei instrumente de finanţare nerambursabile ale Comunităţii Europene şi a fost
stabilit prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr.1267/1999 în vederea acordării
asistenţei pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi de
Est, asistenţă acordată pentru realizarea coeziunii economice şi sociale între state, în domeniul
politicilor privind infrastructura de transport şi de mediu.
Obiectivele ISPA sunt următoarele:
 Să sprijine ţările beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale
Uniunii Europene.
 Să extindă şi să conecteze reţelele de transport proprii cu cele transeuropene.
 Să familiarizeze ţările beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile
Structurale şi de Coeziune ale Uniunii Europene.
Finanţarea este gestionată de Comisia Europeană, ISPA acoperind sectoarele privind
protecţia mediului şi infrastructura de transport doar pe o perioadă de şapte ani (2000 – 2006).
Facilitatea ISPA în sectorul transporturilor se concentrează în principal pe:
63

 proiecte (măsuri) de infrastructură din domeniul transporturilor care


promovează o mobilitate susţinută, iar în particular cele care reprezintă proiecte de
interes comun (România şi Uniunea Europeană) bazate pe criteriile cuprinse în Decizia
1692/96/CE (Ghid Comunitar de îndrumare pentru dezvoltarea reţelei de transport
trans-europene);
 proiecte (măsuri) care permit ţărilor beneficiare să respecte obiectivele
Parteneriatului de Aderare, inclusiv interconectarea şi interoperabilitatea reţelelor de
transport naţionale cât şi cu cele trans-europene, împreună cu accesul la astfel de reţele
de transport.

Proiectele trebuie să fie de dimensiuni suficiente pentru a avea un impact semnificativ


în ceea ce priveşte ameliorarea infrastructurii reţelelor de transport. Costul total pentru fiecare
proiect nu este, în principiu mai mic de 5 milioane Euro, totuşi, în cazuri excepţionale, pot fi
considerate şi proiecte al căror cost total este mai mic de 5 milioane Euro.
Asistenţa comunitară prin ISPA poate lua forma unei asistenţe nerambursabile directe sau a
unei asistenţe rambursabile, fie orice altă formă de asistenţă. Rata asistenţei comunitare
acordată prin ISPA va fi în majoritatea cazurilor până la 75% din costul total al cheltuielilor
eligibile (exclusiv taxe, achiziţii de terenuri, etc.) ce revin instituţiilor publice pentru efectuarea
proiectului respectiv. Comisia Europeană poate de asemenea să considere împrumuturile prin
Instituţiile Financiare Internaţionale angajate de aceste instituţii guvernamentale, ca fiind
echivalentul fondurilor publice naţionale. Fondurile ISPA nu pot fi combinate cu alte
instrumente de pre-aderare. Asistenţa combinată prin ISPA şi alte tipuri de asistenţă comunitară
pentru un proiect nu trebuie să depăşească 90% din cheltuielile totale pentru această măsură.
În vederea pregătirii proiectelor de lucrări care vor fi finanţate prin Facilitatea ISPA, acest
program poate de asemenea furniza suport pentru asistenţa tehnică şi studii preliminare,
incluzând:
 studii de fezabilitate economico-financiară;
 evaluări ale impactului asupra mediului înconjurător;
 analiza proiectului de execuţie şi a costurilor;
 asistenţă în pregătirea documentaţiei de licitaţie;
 managementul proiectului.

4.6.3. Programul Operaţional Sectorial de Mediu. Axe prioritare


Prin aderarea la Uniunea Europeană, România beneficiază de fonduri structurale şi de
coeziune, instrumente financiare menite să contribuie la reducerea decalajelor economice şi
64

sociale dintre Statele Membre UE. Pentru dezvoltarea şi extinderea infrastructurii de mediu,
România beneficiază de Fondul European de Dezvoltare Regională şi de Fondul de Coeziune.
Fondul European pentru Dezvoltare Regională contribuie la eliminarea
dezechilibrelor regionale în Comunitatea Europeană, reducerea diferenţei între nivelurile de
dezvoltare a diferitelor regiuni şi recuperarea decalajului de către regiunile mai puţin
favorizate.
Fondul de Coeziune sprijină Statele Membre în vederea reducerii diferenţelor de
dezvoltare economică şi socială şi stabilizării economiei naţionale.
Accesarea fondurilor comunitare este condiţionată de elaborarea de către Statele
Membre a unor documente oficiale care să indice domeniile ce necesită sprijin financiar din
partea UE.
În România, principalele documente de programare pentru perioada 2007-2013 sunt:
 Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND);
 Cadrul Naţional Strategic de Referinţă (CNSR);
 Programele Operaţionale Sectoriale/ Programul Operaţional Regional (POS/POR);
 Documentele Cadru pentru Implementarea Programelor Operaţionale (DCI).

Programul Operaţional Sectorial Mediu este documentul care stabileşte strategia de


alocare a fondurilor europene pentru sectorul de mediu, în România, în perioada 2007-2013.
Programul a fost aprobat de Comisia Europeană în data de 11 iulie 2007.
Bugetul total al POS Mediu este de aproximativ 5,6 miliarde Euro, din care 4,5 miliarde
Euro reprezintă finanţare nerambursabilă a Uniunii Europene şi peste 1 miliard Euro reprezintă
contribuţia naţională.
Programul a fost elaborat de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, în calitate de
Autoritate de Management pentru POS Mediu (AM POS Mediu).
POS Mediu a fost elaborat într-un cadru partenerial amplu, cu implicarea tuturor
factorilor interesaţi de domeniul protecţiei mediului (autorităţi publice centrale şi locale, ONG-
uri, asociaţii patronale şi profesionale, agenţii naţionale, institute de cercetare, Comisia
Europeană etc.).
Perioada de aplicare a programului este 2007-2013, dar obiectivele sale urmăresc
nevoile de dezvoltare ale României şi după anul 2013, prin realizarea de investiţii ce pun
bazele dezvoltării durabile în infrastructura de mediu.
POS Mediu va fi administrat pe mai multe nivele, după cum urmează:
65

Responsabilă de implementarea programului este Autoritatea de Management, care


asigură coordonarea globală şi managementul implementării POS Mediu, iar 8 Organisme
Intermediare sunt responsabile pentru implementarea priorităţilor din POS Mediu, la nivel
regional;
Beneficiarii au rol principal în gestionarea şi implementarea proiectelor aprobate prin
POS Mediu (licitare, contractare, plăţi etc). Aceştia pot fi: Asociaţia de Dezvoltare
Intercomunitară, Agenţia pentru Protecţia Mediului, Administraţia Naţională „Apele Române”,
administratorii şi custozii ariilor protejate, autorităţile administraţiei publice locale (Consiliile
Judeţene, Consiliile Locale), ONG-urile, institutele de cercetare, universităţile, muzeele
autorităţile publice locale sau, în anumite cazuri, operatorii serviciilor de încălzire urbană,
Autoritatea de Certificare şi Plată a fost creată în cadrul Ministerului Economiei şi
Finanţelor pentru administrarea fondurilor primite de la Uniunea Europeană;
Autoritatea de Audit de pe lângă Curtea de Conturi va realiza auditul programului;
Comitetul de Monitorizare asigură eficacitatea şi calitatea implementării POS Mediu, astfel:
analizează şi aprobă criteriile de selecţie pentru proiectele de mediu finanţate din fondurile
europene, analizează periodic progresul realizat în atingerea obiectivelor specifice ale
programului operaţional, analizează şi aprobă rapoartele de implementare anuale şi finale.
AM POS Mediu are, în principal, următoarele responsabilităţi în implementarea
programului:
coordonează şi asigură managementul general al POS Mediu;
pregăteşte proceduri şi ghiduri pentru implementarea POS Mediu;
se asigură că proiectele propuse pentru finanţare sunt selectate conform criteriilor aprobate de
Comitetul de Monitorizare;
- stabileşte indicatori de evaluare şi monitorizare a programului;
elaborează şi transmite la Comisia Europeană rapoartele anuale şi finale pentru implementarea
POS Mediu;
asigură funcţionarea adecvată a sistemului de management şi control pentru proiectele din
cadrul POS Mediu;
asigură prevenirea, identificarea, investigarea şi raportarea neregulilor, precum si adoptarea
măsurilor de corecţie necesare.
Obiectivul global al POS Mediu îl constituie protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului şi a standardelor de viaţă în România, contribuind în acelaşi timp la conformarea cu
acquis-ul comunitar de mediu.
66

Implementarea programului va conduce la creşterea calităţii serviciilor publice de apă,


canalizare, salubritate şi termoficare, ţinând cont de principiile dezvoltării durabile şi
“poluatorul plăteşte”.
Obiectivele specifice ale POS Mediu sunt:
1. Creşterea accesului populaţiei din toate judeţele ţării la servicii publice de apă,
canalizare şi epurare, până în 2015.
2. Îmbunătăţirea managementului deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate
istoric, în minimum 30 de judeţe, până în 2015.
3. Reducerea impactului negativ cauzat de centralele municipale de termoficare în cele
mai poluate localităţi, până în anul 2015.
4. Protecţia naturii prin managementul ariilor naturale protejate, inclusiv prin
implementarea reţelei Natura 2000.
5. Reducerea riscului la inundaţii în cele mai vulnerabile zone şi reducerea eroziunii
costiere a Mării Negre, până în 2015.

În vederea atingerii obiectivelor din cadrul POS Mediu s-au identificat următoarele
priorităţi de finanţare:
1. Apă potabilă şi canalizare: Extinderea şi modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată
(finanţată din Fondul de Coeziune);
2. Deşeuri: Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor şi reabilitarea
siturilor contaminate (finanţată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională);
3. Termoficare: Modernizarea sistemelor de încălzire urbană în localităţile cele mai afectate de
poluare (finanţată din Fondul de Coeziune);
4. Protecţia naturii: Implementarea sistemelor de management pentru protecţia naturii
(finanţată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională);
5. Inundaţii şi zona costieră: Îmbunătăţirea infrastructurii de prevenire a riscurilor naturale în
zonele cele mai expuse la risc (finanţată din Fondul de Coeziune);
6. Asistenţă Tehnică: Sprijin pentru Agenţiile de Mediu si Organismele Intermediare pentru
implementarea POS Mediu (finanţată din Fondul European pentru Dezvoltare Regională).

Prioritatea 1: Apa potabilă şi canalizarea (Buget total 3,27 miliarde Euro, din care grant
UE 2,78 miliarde Euro)
Accesul redus al al populaţiei la infrastructura de apă şi apă uzată (52%), calitatea
necorespunzătoare a apei potabile şi lipsa facilităţilor de canalizare şi epurare a apelor uzate în
67

anumite zone, numărul mare de operatori mici, care desfăşoară şi alte activităţi sunt problemele
cu care seconfruntă România în sectorul de apă.
Proiectele realizate prin prioritatea 1 POS Mediu sunt o soluţie la această situaţie.
Investiţiile vizează extinderea/modernizarea reţelelor de apă şi canalizare,
construirea/modernizarea de staţii de epurare, precum şi creşterea calităţii serviciilor publice de
apă şi canalizare, în condiţiile unor tarife acceptabile pentru populaţie.
Pentru dezvoltarea acestui tip de proiecte este necesată cooperarea între autorităţile
locale implicate în proiect, care vor stabili o strategie de dezvoltare a infrastructurii la nivel
judeţean/regional. Ele trebuie să formeze o Asociaţie de Dezvoltare Intercomunitară şi să
creeze un Operator Regional (Companie Regională de Apă), responsabil pentru realizarea
investiţiilor şi gestionarea serviciilor de apă/apă uzată.
Proiectele sunt evaluate şi selectate de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile,
prin AM POS Mediu, pornind de la lista de proiecte propuse pentru acest sector, anexată la
POS Mediu (anexa 2). Valoarea proiectelor poate varia de la 80 la 150 de milioane de euro.

Prioritatea 2: Deşeurile (Buget total 1,17 miliarde Euro, din care grant UE 0,93 miliarde
Euro)
În România, în majoritatea localităţilor, deşeurile sunt colectate şi depozitate în locuri
care nu respectă regulile europene de mediu.
POS Mediu propune remedierea acestei stari de fapt prin investiţiile în
achiziţionarea de containere pentru colectarea selectivă, facilităţi de transport, sortare,
compostare şi reciclare, construirea de depozite de deşeuri la standarde europene, închiderea
depozitelor vechi, neconforme, etc.
Similar sectorului de apă, şi în cadrul acestui sector se impune o abordare regională,
fiind necesară colaborarea între autorităţile publice locale pentru crearea unor structuri
asociative (ADI).
AM POS Mediu, este instituţia care realizează evaluarea şi selecţia proiectelor
propuse spre finanţare în baza anexei 2 a POS Mediu, care conţine o listă orientativă de
proiecte.
Tot în cadrul acestei priorităţi se are în vedere şi reabilitarea terenurilor contaminate
din cauza activităţilor economice desfăşurate în trecut, când nu s-au luat în considerare
aspectele de protecţie a mediului.
În prezent, se elaborează o strategie naţională pentru managementul terenurilor
poluate, precum şi un inventar al acestora. Aceste documente vor sta la baza selectării unor
68

proiecte pilot de închidere/reabilitare a terenurilor contaminate istoric, cu impact ecologic


semnificativ.

Prioritatea 3: Termoficarea (Buget total 458 milioane Euro, din care grant UE 229
milioane Euro)
Sistemele municipale de termoficare învechite contribuie în mod negativ la poluarea
aerului, afectând calitatea mediului şi sănătatea populaţiei. Pentru reducerea acestui fenomen
sunt necesare investiţii importante, care vor fi realizate prin proiecte ce au în vedere
reabilitarea şi modernizarea termocentralelor şi a reţelelor de distribuţie.
AM POS Mediu este responsabilă de evaluarea și selecția proiectelor depuse, o
condiţie obligatorie pentru acceptarea acestora fiind ca ele să aibă la bază o strategie locală de
încălzire pe termen mediu/lung care să analizeze şi viabilitatea sistemului de încălzire.
Tot ca o condiţie prealabilă, proiectele trebuie să vizeze acele centrale care au obţinut
perioade de tranziţie pentru conformarea cu standardele europene.

Prioritatea 4: Protecţia naturii (Buget total 215 milioane Euro, din care grant UE 172
milioane Euro)
În ultimele decenii, exploatarea excesivă a resurselor naturale, precum şi fragmentarea
habitatelor, au avut un impact negativ asupra patrimoniului natural al României. Deşi România
este înzestrată cu o bogată diversitate biologică, multe specii de plante şi animale sunt
ameninţate cu dispariţia.
În prezent, România trebuie să asigure înfiinţarea Reţelei Natura 2000, în
conformitate cu prevederile legislaţiei europene şi să implementeze măsuri de conservare în
ariile naturale protejate.
În cadrul acestei priorităţi, investiţiile vizează asigurarea unui management
corespunzător al ariilor protejate, menţinerea şi îmbunătăţirea stării de conservare favorabilă a
habitatelor şi speciilor, stoparea degradării biodiversităţii şi a resurselor naturale, precum şi
conştientizarea factorilor relevanţi.
Organismele Intermediare POS Mediu din fiecare regiune sunt responsabile pentru
evaluarea proiectelor, în timp ce AM POS Mediu este resbonsabilă de selecţia proiectelor.

Prioritatea 5: Inundaţiile şi zona costieră (Buget total 329 milioane Euro, din care grant
UE 270 milioane Euro)
69

Schimbările climatice, defrişările masive, ocuparea alibiei râurilor cu construcţii


neautorizate, îndiguirile făcute fără studierea efectului lor asupra mediului acvatic au avut ca
efect o frecvenţă crescută a inundaţiilor, pe de o parte, şi eroziunea progresivă a litoralului
Mării Negre, pe de altă parte. Având în vedere pierderile de vieţi omeneşti din ultimii ani,
pagubele materiale însemnate, a căror valoare este estimată la aproximativ 3 miliarde Euro, şi
dispariţia unor zone întinse de plajă, România trebuie să ia măsuri pentru prevenirea şi protecţia
împotriva dezastrelor hidrologice şi reducerea fenomenului de eroziune.
Proiectele din cadrul acestei axe prioritare vor avea ca scop realizarea infrastructurii
pentru prevenirea inundaţiilor şi reducerea consecinţelor distructive ale acestora, elaborarea
unor hărţi de pericol şi risc al inundaţiilor, planuri şi măsuri, inclusiv informare publică şi
instruire în domeniul reducerii riscurilor şi reabilitarea zonei costiere a Mării Negre afectate de
eroziune.

Prioritatea 6: Asistenţă tehnică (Buget total 174 milioane Euro, din care grant UE 130
milioane Euro)
Scopul acestei priorităţi este de a contribui la creşterea capacităţii de absorbţie a
fondurilor Uniunii Europene, prin sprijinirea pregătirii proiectelor, finanţarea activităţilor de
monitorizare, evaluare şi control al proiectelor, instruirea personalului Agenţiilor de Mediu,
Organismelor Intermediare şi a beneficiarilor cu privire la gestionarea fondurilor europene,
precum şi acţiuni de informare şi publicitate POS Mediu.
70

Concluzii

Protecţia mediului reprezintă astăzi în Uniunea Europeană o politică orizontală, cu rol


de principiu în elaborarea şi aplicarea tuturor politicilor Comunităţii şi statelor membre.
Abordarea integrată ţine de evoluţiile la nivelul strategiilor generale de integrare din ultimul
deceniu al secolului trecut care s-au adaptat treptat modelului dezvoltării durabile. Tratatul de
la Maastricht ridică protecţia mediului la „rangul” de politică comunitară, iar Tratatul de la
Amsterdam include principiul dezvoltării durabile ca unul dintre obiectivele comunitare şi
stabileşte aplicarea principiului integrării mediului în politicile sectoriale.
Prin cele şase programe de acţiune pentru mediu, Uniunea a elaborat un sistem complex
de legi comunitare orizontale şi pe domenii (calitatea aerului, gestiunea deşeurilor, calitatea
apei, protecţia naturii, poluare industrială şi managementul riscului, substanţe chimice
periculoase şi organisme modificate genetic, zgomot, protecţie civilă, siguranţa nucleară şi
radioprotecţie), a trecut de la abordarea sectorială la cea integrată, a dezvoltat principii şi
instrumente de acţiune, şi-a dezvoltat dimensiunea externă prin cooperarea la nivel
internaţional.
Politica europeană de mediu este un proces într-o continuă dinamică, în dezvoltarea
căruia se vor lua în considerare următoarele aspecte:
 integrarea dimensiunii de mediu în deciziile şi politicile sectoriale;
 promovarea dialogului cu societatea civilă în procesul decizional;
 o bună reglementare (“better regulation”) bazat pe evaluarea de impact a fiecărei propuneri
de reglementări;
 încurajarea modului de producţie şi consum durabil prin:
o promovarea programelor naţionale de “achiziţii publice verzi”;
o integrarea costurilor de mediu în preţurile produselor şi serviciilor;
o revizuirea ghidurilor de acordare a ajutoarelor de stat în domeniul mediului (pentru
a putea fi promovate măsuri pozitive de stimulare);
o reforma subvenţiilor cu consecinţe negative asupra mediului care sunt incompatibile
cu dezvoltarea durabilă;
 implementarea obiectivului UE de stopare a declinului biodiversităţii până în anul 2010,
(prin includerea cerinţelor legate de acest obiectiv în alte politici sectoriale).
71

Bibliografie

 Negruţ Vasilica- Dreptul comunitar al mediului, Editura didactică şi pedagogică,


Bucureşti, 2006
 Institutul European din România, Politica de mediu, Seria Micromonografii - Politici
Europene, (lucrare elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02) Bucureşti,
2003
 V. Rojanschi, F. Bran, Politici şi strategii de mediu, Editura Economică, Bucureşti, 2002
 Institutul European din România, Politica de mediu, Bucureşti, 2003
 A. Culic, R. M. Petrescu, Managementul şi legislaţia deşeurilor, Editura EFES, Cluj-
Napoca, 2006
 Gabriela Carmen Pascariu- Politica de mediu a Uniunii Europene,
Editura Economică, Bucureşti, 1999
 Prisecaru, Petre, Politici commune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti,
2004.
 Ion Pohoaţă- Dezvoltarea durabilă şi politica de mediu în Uniunea Europeană, Centrul de
Studii Europene, Universitatea „Al. I Cuza” Iaşi
 N.N. Constantinescu, Economia protecţiei mediului natural, Bucureşti, Editura Politică,
1976
 http://www.euractiv.ro/
 http://www.fonduri-ue.ro/phare-178
 http://www.mmediu.ro/afaceri_europene/plan_masuri.htm
 http://www.mmediu.ro/afaceri_europene/planuri_implementare.htm
 http://www.ier.ro/documente/formare/Politica_mediu.pdf
 http://ec.europa.eu/environment/enlarg/handbook/handbook.htm
 http://translate.google.ro/translate?hl=ro&langpair=en
%7Cro&u=http://www.ieep.eu/publications/manual.php