ALEXANDRU LAPUȘNEANUL

de Costache Negruzzi

„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”

  Alexandru Lăpuşneanul revine în ţară, „întovărăşit de şepte mii spahii şi de vro trei mii
oaste de strânsură”,pentru a lua scaunul domniei de la Ştefan Tomşa. Mai înainte fusese
înlăturat din domnie şi înlocuit de către Iacob Eraclidul, cunoscut sub numele Despot Vodă;
acesta „perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa”.
Lângă Tecuci, unde oastea face popas într-o dumbravă, patru boieri, Vornicul Moţoc,
Postelnicul Veveriţă, Spătarul Spancioc şi Stroici, sunt primiţi, la cererea lor, de către
Lăpuşneanul în cort. Unde Moţoc comunică pretendentului la domnie că „obştia ne-au trimis
pre noi să- ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte”, însă „– Dacă voi nu mă vreţi eu vă
vreu, răspunde Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă
iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”. Apoi viitorul domn întreabă,
referindu-se la perioada cât a condus ţara: „Cum a fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat?
Care s-au întors de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere? Şi însă, acum nu mă
vreţi, nu mă iubiţi?”.
Pleacă Spancioc, Veveriţă şi Stroici dar Moţoc rămâne, propunându-i lui Lăpuşneanul să
renunţe la oştile turceşti, căci îl vor sprijini boierii cu oamenii lor în lupta pentrutron. Ca răspuns,
Lăpuşneanul îşi arată neîncrederea: „învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai
vândut pre Despot, m- ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune- mi, n-aş fi un
nătărău de frunte, când m- aş încrede în tine?”. Dar îi făgăduieşte lui Moţoc să nu îl ucidă
(„sabia mea nu se va mânji în sângele tău”) căci va avea nevoie de el „ca să mă
uşurezi [completează Lăpuşneanul] de blăstemurile norodului”.

„Ai să dai samă, doamnă!...”

 Tomşa părăseşte tronul şi se refugiază în Valahia, în timp ce pe Lăpuşneanul poporul „îl
întâmpina cu bucurie şi cu nădejde, aducându- şi aminte de întâia lui domnie, în care el nu
avusese vreme a- şi dezvăli urâtul caracter”.
Noul domn pune să fie umplute cu lemne şi arde toate cetăţile Moldovei, cu excepţia
Hotinului, cetăţile fiind locuri de rezistenţă şi comploturi ale boierilor împotriva domnitorului.
Pentru ca „să stârpească cuiburile feudalităţii, îi despoia pe boieri de averi sub diferite pretexte,
lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod”. În
plus, execută boierii la „cea mai mică greşală regătorească, la cea mai mică plângere ce i se
arăta” iar capetele celor ucişi sunt atârnate de poarta curţii domneşti.
În sala tronului intră Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui Petru Rareş
(„avea acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre femeile României.”); soţul ei o ia „ca pe
o pană” şi şi-o aşează pe genunchi. Ruxandra îşi imploră soţul să cruţe pe boieri, spunându-i şi
motivul ce a îndemnat-o să i se adreseze: „– De- aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri,
când voiam să întru, o jupâneasă cu cinci copii s- au aruncat înaintea rădvanului meu şi m- au
oprit arătându-mi un cap ţintuit în poarta curţii. «Ai să dai seamă, doamnă, îmi zise, că laşi pre
bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii... Uită-te, doamnă, acesta- i bărbatul meu,
tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!»”. După ce Doamna îi cere să înceteze
omorurile, Lăpuşneanul îi promite că îi va îndeplini dorinţa „de poimâine”, zice el, după ce îi va
da Doamnei, a doua zi „un leac de frică”.

„Capul lui Moţoc vrem...”

  Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să
fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prânzească la curte”.
După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându-le că îi pare rău pentru că a
„arătat asprime” faţă de ei, apoi îşi motivează actele crude prin „dorinţa de a vedea contenind
gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea”. Adăugând
că vrea să trăiască alături de boieri „de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi”, îşi cere iertare
de la ei şi de la norodul adunat în biserică.
La cuvântarea „deşănţată” a domnitorului asistaseră Spancioc şi Stroici, care decid că nu
vor participa la masa oferită de domn, din neîncredere.
Boierii sosind la casa domnească, în număr de 47, observă prezenţa lefegiilor înarmaţi în
curte, şi a patru tunuri îndreptate spre poartă, dar nu dau atenţie faptului.
Masa ce s-a servit era simplă, conform obiceiurilor vremii: „Cel mai mare ospăţ se
cuprindea în câteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mâncări greceşti ferte cu
verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în sfârşit, fripturile cosmopolite. Pânza
mesii şi şervetele erau de filaliu ţesute în casă, tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerele şi
tipsiile erau de argint”.
Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar urând lui Vodă ca
să-l întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica pe boieri şi a bântui
norodul...”. Sub pretextul că în urare s-ar ascunde o jignire adusă domnitorului, armaşul ordonă
uciderea boierilor care, „neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau
făr- a se mai împotrivi”, cu excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile,
vasele, scaunele. Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind peste
ziduri şi poartă vestea despre cele întâmplate.
În faţa porţii palatului domnesc se adună „tot oraşul” şi oamenii, întărâtaţi, încep să
lovească în poartă cu topoarele. Lăpuşneanul cere armaşului să-i întrebe ce doresc, iar ca
răspuns, după un moment de ezitare, gloata se hotărăşte: „– Capul lui Moţoc vrem!”, arătând şi
motivul, „–Am rămas săraci!/– N- avem bani!/– Ne i- au luat toţi Moţoc!”.
Auzind cele transmise de armaş în legătură cu cererea mulţimii, vornicul Moţoc solicită
domnitorului să îl apere („Pune să deie cu tunurile într- înşii... Să moară toţi! Eu sunt boier
mare; ei sunt nişte proşti!”) dar acesta refuză („Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu
sânge rece”) şi vornicul este aruncat de pe zid mulţimii, „care într-o clipală îl făcu bucăţi”,
apoi „gloata”, „mulţămindu-se de această jertfă, se împrăştie”.
 Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în formă de
piramidă, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe ale celor mai mari deasupra”; o
aduce pe DoamnaRuxandra ca să vadă priveliştea, care leşină, ceea ce prilejuieşte un
comentariu soţului: „– Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind”.
Trimişi să-i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe fugari când
tocmai treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui Lăpuşneanul vorbă că îl vor
„vedea păn-a nu muri”.

„De mă voi scula,  pre mulţi am să popesc şi eu...”

După patru ani de la uciderea celor 47 de boieri, Lăpuşneanul se mută în cetatea
Hotinului, pentru a-i putea supraveghea pe Spancioc şi Stroici, refugiaţi în Polonia. Îi era teamă
de faptul că cei doi vor veni cu oaste polonă în Moldova.
În acest timp îşi ţinuse promisiunea făcută Doamnei Ruxandra, în sensul că nu mai
omora, dar „Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”.
Îmbolnăvindu-se, cere mitropolitului, episcopilor şi boierilor pe care îi chemase lângă el
să îl călugărească, dacă îl vor vedea că se apropie de moarte. Deoarece face o criză puternică,
este călugărit şi primeşte numele de Paisie, doamna Ruxandra este numită regentă iar fiul său,
Bogdan, noul domn.
Sosesc Spancioc şi Stroici, ajung în faţa camerei unde se afla Lăpuşneanul bolnav şi,
ascultând la uşă, aud acuzele aduse de către acesta mitropolitului şi călugărilor care se aflau
acolo, ca urmare a călugăririi sale, precum şi ameninţarea rostită („M-aţi popit voi, dar de mă
voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”).
Deoarece Lăpuşneanul îşi ameninţase soţia şi fiul cu răzbunarea, Spancioc şi Stroici o
conving pe Doamna Ruxandra să pună otravă în apa cerută de Lăpuşneanul, pentru a-şi salva
fiul.
Intrând în camera fostului domn, care băuse deja din otravă, cei doi îl silesc să bea şi
resturile ei.
Alexandru Lăpuşneanul a murit în chinuri şi a fost îngropat, adaugă autorul, în
„monastirea Slatina, zidită de el”.