Sunteți pe pagina 1din 10

SPAȚIUL MUZEAL

DEPOZIT SINESTEZIC AL MEMORIEI

ȘTEFAN COSMIN

Îndrumător: AUGUSTIN IOAN

Lucrare Teoretică – Disertație

Facultatea de Arhitectură și Urbanism „ION MINCU” | București, 2017


STRUCTURA LUCRĂRII

Plan de idei

1. Introducere
1.1 Argument

Pornind de la necesitatea universală a dreptului la memorie și informare putem afirma


faptul că este imperativ pentru orice societate să aibă oportunitatea de a-și cunoaște istoria,
chiar și pe cea mai puțin elogioasă, pentru a putea astfel aduce în perspectivă critică greșelile
trecutului, ci nu a le repeta din neștiință.

Lucrarea de față își propune a contura fundamentarea teoretică și conceptuală a


spațiului muzeal, privit atât drept unealtă de rememorare și comemorare a unor evenimente
istorice cu caracter funest, cât și ca instrument pedagogic pentru noile generații de a-și
cunoaște istoria și trecutul. Modurile prin care spațiul arhitectural poate stârni și amplifica
stări ori sentimente prin valențele sale sinestezice și (re)implanta în memoria colectivă
conștientizarea unui trecut zguduitor reprezintă obiectul acestui studiu.

Scenariul pe baza căruia se dezvoltă proiectul de diplomă este acela al propunerii unui
spațiu muzeal care să evoce memoria tristă a represiunii regimului comunist din România. Pe
baza observării unei detașări atât istorice, cât și ca interes al tinerei generații ( și nu numai )
față de istoria relativ recentă, pare naturală necesitatea unei astfel de spațiu muzeal - care să se
doreasca a fi atât un spațiu evocator al trecutului dureros, cât și unul cu valențe ale
prezentului, privind optimist către viitor.

1.2 Metodologie

Dezvoltarea subiectului ales se bazează atât pe înțelegerea si analizarea din perspectivă


fenomenologică a locului, atunci cand acesta se identifică printr-un spirit negativ, cât și pe
abordarea spațiului muzeal privit ca experiență senzorială si alegorică. Scopul acestui demers
este acela de a evidenția interacțiunea ambiguă dintre cele trei valențe pe care le poate
exprima simultan muzeul: exponatele ( ce realizează o comunicare netrunchiată a realității pe
care o evocă ), experiența senzorială ( care poate adăuga un impact afectiv major vizitatorilor
prin atmosfera spațiului creat ), și alegoria ( ce îi confera edificiului, prin expresia sa
arhitecturală, o anume autonomie de înțelesuri și interpretări ).

Dezvoltând această abordare, se poate argumenta cum locul poate deveni în sine un
exponat, contribuind prin semnificațiile sale mesajului transmis; astfel muzeul dobândește o
dublă existență: este atât conținător, cât si conținut. Sfera expunerii părăsește dimensiunile
efective ale edificiului și pășește intr-o formă de reverberație către exterior, generalizând în
modul acesta trauma istorică exprimată.

1.3 Definirea conceptelor

 loc

1
Martin Heidegger expune în lucrarea sa „Construire, locuire, gândire”
legatura etimologică ce există între loc și construire – cuvântul provenit din
limba germană veche „baun” ( în prezent „bauen” ) ce definește acțiunea de a
edifica, înseamnă în același timp și a locui. Pentru a da concretețe acestei
afirmații autorul folosește analogia podului, care creează o legatură între cele
două maluri inițial separate și astfel este posibilă nașterea unui nou loc.
Păstrând această linie de idei, putem afirma faptul că există și o legatură
intrinsecă primeia, aceea între om ( care face posibilă și realizează acțiunea de
a construi ) și loc. Dar ce urmări are asupra locului un bauen care implică
inițial o distrugere, un „de-bauen”?

Această întrebare are o relevanță aparte în studiul de față și, așa cum
poate e firesc, apar în discuție percepția și spiritul locului - acel genius loci ,
teorie ce se bazează pe doctrina fenomenologică abordată în anii `80 de
Christian Norberg-Schulz. Acesta atribuie locului acea dimensiune esențială și
ireductibilă a „caracterului” 2, privit drept un cumul de factori calitativi ai
spațiului construit ce redau în final drept subiect al percepției noastre
atmosfera locului. Doar că, așa cum sublinia și Augustin Ioan într-un eseu
pentru revista Arhitectura, acest caracter al locului poate fi și toxic/intoxicat de
1
M. Heidegger - Originea operei de artă , Humanitas 1995
2
C. Norberg-Schulz – The Phenomenom of place , Blackwell Publishing Ldt. 2003
anumite măsuri sau acțiuni ale omului – locul devenind populat de spirite
negative ( Dijinni ), în loc de spirite pozitive ( Genii ) 1.

 memorie

Memoria este un termen complex, cu implicații largi în sfere diverse ale


cunoașterii. În studiul de față ne vom referi mai puțin la partea sa tehnico-
știintifică, ci mai mult la cea cognitivă – care se răsfrânge atât la nivelul
individului, cât și la nivel colectiv. Memoria reprezintă capacitatea de a stoca și
evoca amintiri, stări de spirit anterioare; este ceea ce face posibilă legătură între
prezent si trecut, între clipa trăită și istorie.

Tot ceea ce ne clădește ca indivizi / colectiv se bazează pe aparatul


memoriei, istoria noastră ( adică trecutul devenit cunoscut ) reprezintă fundația
pe care permanent clădim noi niveluri ale identității noastre individuale și
colective, sau așa cum spunea Gilles Deleuze – „Putem numi sinteza activă a
memoriei principiul reprezentării sub acest dublu aspect: reproducerea a
fostului prezent și reflectarea celui actual” 2.

 mnemotehnic

Așa cum sugerează însăși etimologia sa, mnemotehnica reprezintă un


cumul de tehnici ce sporește eficiența și lejeritatea memorării anumitor
informații, bazat pe asociații dirijate. Memorialele ca temă în arhitectură fac o
directă analogie la mnemotehnică, acestea fiind un fel de palate ale memoriei
plasate în locuri ale traumei încercând sa o aducă în conștiința prezentului.

Locurile traumei nu pot acționa în mod natural drept containere ale


memoriei, dar prin intermediul re-memorării / co-memorării acestea dau
concretețe modurilor în care trecutul dureros este experimentat și retrăit.
„Dorința de a onora pe cei decedați și de a rememora evenimente violente
trebuie sa fie la fel de intensă ca impulsul de a da uitării și a încerca sa privești

1
Noțiuni preluate din cultura islamică
2
Gilles Deleuze – Diferență și repetiție , pag. 130 , Babel , București 1995
doar înainte” 3, iar unul din rolurile memorialelor este acela de prelua greutatea
acestor amintiri dureroase, evocându-le în același timp în memoria colectivă.

 coprezență

Coprezența este un termen pentru prima dată menționat în Khora 1 , sub


denumirea de prezență simultană, și se referă la modul prin care straturile
istorice ale unui loc pot co-exista cu cele prezente / viitoare, totul luând forma
alegorică a unui palimpsest pe care încă se mai văd urmele trecutului.
Coprezența reprezintă starea în care „atunci și acum coexistă într-o singură
casă” 2.

Deleuze, dezbătând această temă, prezintă un paradox al coprezenței


care oferă valențe pozitive în cazul locurilor ce se dorește a fi evocatoare:
„ Dacă fiecare trecut e contemporan cu prezentul care a fost, întregul trecut
3
coexistă cu noul prezent în raport cu care el este acum trecut ” ; ceea ce
întărește ideea de apropiere și apropriere a istoriei în prezent, ca un trecut
întreg condensat în forma prezentului actual 4.

 vestigiu

În general, vestigiu se referă la o rămășiță a ceva vechi, care prezintă


capacitatea de a declanșa amintirea unui eveniment istoric, unei perioade
istorice sau culturi. Vestigiul este oarecum strâns legat de ideea de strămutare,
dezlocuire, acesta părăsind locul originar spre a evoca realitatea sa anterioară.
Însă, în ideea argumentării studiului de față, propun o perspectivă diferită a
vestigiului privit atât ca element expus într-un spațiu muzeal – închis – cât și ca
element încărcat cu memorie controversată ( a cărui strămutare trebuie privită
doar prin prisma temporală ) , expus într-un într-un loc public – deschis.

3
Judy Barsalou – The Urge to Remember , pag.3 , United State Institute of Peace , Washington 2006
1
Jack Derrida, Peter Eisenman – Chora L Works , 1997
2
Augustin Ioan – Arhitectura memoriei , pag. 31 , Igloo Media, București 2013
3
Gilles Deleuze – Diferență și repetiție, pag. 131, Babel , București 1995
4
Idee enunțată de Henri Bergson
 alegorie

Orice comunicare este în esență simbolică pentru că se bazează pe


reprezentări abstracte ale unui lucru concret, iar alegoria poate fi considerată
drept un simbol profund 1. Tudor Vianu spunea referindu-se la interpretarea
alegoriei: „Spiritul trebuie să afle semnificația în simbol ” 2. Avându-și
echivalentul în literatură prin metaforă, alegoria în arhitectură se referă la
exprimarea prin mijloace și forme concrete a unui concept, unei idei abstracte.
Aceasta conferă profunzime abstractă obiectului de arhitectură și îl încarcă cu o
dimensiune mitică, simbolică ce trebuie descifrată, înțeleasă.

 sinestezie

Sinestezia în termeni tehnici înseamnă asocierea concomitentă a unor


senzații de natură diferite, cuvântul fiind alcătuit din grecescul syn – care
înseamnă împreună – și aisthesis – care înseamnă senzație, percepție. Gaston
Bachelard se referea la sinestezie, în stilul său caracteristic, drept o „polifonie a
simțurilor” 3, iar Juhani Pallasmaa folosea o comparație între experiența
arhitecturii cu cea a unei plimbări într-o pădure care este „înviorătoare și
sănătoasă datorită interacțiunii constante a a simțurilor” 4.

2. Context

2.1 Importanța memoriei în formarea identității

Procesul prin care identitatea personală este construită este unul complex și dinamic,
ce ține seamă de o sumă de factori și referințe: mediul familiei, educația, religia, fondul
cultural, fondul social, etc. - toate acestea jucând rolul de bază cognitivo-afectivă pe fondul
căreia fiecare dintre noi își clădește identitatea și la care ne raportăm pentru a rezolva situații
noi ori complicate. Această construcție identitară implică atât o serie de referințe la nivelul
individului, cât și referințe la nivelul comunității, pe care le împărtășim cu ceilalți ca un set
comun de valori. Prin memorie și prin experiențele personale devenim capabili să ne
1
Georgeta Corniță – Manual de stilistică , pag. 49 , Umbria , Baia Mare 1995
2
Ibidem , pag. 50
3
Gaston Bachelard – Poetica reveriei , Paralela 45 , București 1960
4
Juhani Pallasmaa – The eye of the skin, pag. 41, Wiley – Academy , Marea Britanie 2005
conturăm cadrele definirii propriei identități, iar memoria colectivă joacă și ea un rol
definitoriu în această cauză pentru că numai ieșind în afara insulei propriei intimități ne
putem defini pe noi inșine în integralitatea ființei. Exploatând această idee, Bachelard expune
un fragment dintr-un roman al lui Hughes 1 care se referă la părăsirea ungherelor proprii
intimății și ieșirea în lume: „ Emily se jucase făcându-și o casă într-un ungher în partea cea
mai din față a vaporului. Obosită de acest joc, mergea fără țintă spre partea din spate, când îi
veni deodată gândul fulgerător că era ea...” 2 . Ungherul pentru personajul lui Hughes
reprezintă de fapt acea cămăruță carteziană, acel colț al ființei pe care fiecare dintre noi o
numim intimitate, dar pe care simțim necesitatea să îl părăsim explorând spre exterior. De
acest impuls al ființei către exteriorul său vorbește și Heidegger, care spune că este imperativ
pentru definirea noastră în totalitate explorarea către în afara acestei insule a intimității, pe
solul sferei memoriei colective.

Maurice Halbwachs 3 este cel care a propus conceptul de memorie colectivă , ce


reprezintă o suită de relaționări și interschimburi permanente cu ceilalți pe baza cărora se
dezvoltă identitatea comună. Declanșarea memoriei și amintirilor, spune acesta, este
condiționată de mediul social în care ne dezvoltăm pentru ca acestea apar adesea drept
răspuns al necesităților altora sau se cer utile rezolvării noiilor situații în care suntem puși; sau
asa cum sublinia Sartre: „Iadul sunt ceilalți”. Aceste amintiri sunt amplificate de anturajul în
care trăim, iar memoria colectivă este cea care ne face capabili să ne amintim în mod profund
conturând contextul în care receptarea și evocarea trecutului devine posibilă.

Daniel Kahneman 4, într-una din conferințele sale în cadrul programului TED Talks,
vorbește despre cum memoria afectivă, amintirile sunt condiționate, și uneori chiar alterate, de
experiențele fizice, senzoriale pe care le avem în raport cu acele amintiri. Mai precis, el
definește noțiunea de sine ca fiind compusă din două ramuri interdependente – sinele
experienței senzoriale și sinele memorie. Acest sine al experienței senzoriale se raportează
întotdeauna la prezent, la clipa trăită și este cunoscut doar în prezent – „ Este sinele
experienței pe care îl analizează doctorul când întreabă Doare când apăs aici? ” 5. Acesta se
bazează în mod fundamental pe aparatele senzoriale ale trupului, dar cel care menține vie

1
Hughes – Un ciclon în Jamaica , 1931
2
Gaston Bachelard – Poetica spațiului , pag. 167 , Paralela 45 , București 2005
3
Filozof și sociolog francez, 1877 - 1945
4
Psiholog israelian, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 2002
5
Daniel Kahneman – The riddle of Experience vs. Memory , min. 2:45 , TED Talks 2010
amintirea acestor experiențe este sinele memoriei, ce se extrage momentului trecut persistând
in clipele evocatoare ale acestuia în prezent – „ Este întrebarea doctorului Cum te-ai mai
simțit în ultima vreme? ” 1. Ceea ce are implicații mai profunde în cadrul studiului de față
este faptul că memoria în sine legată de o anume experiență poate fi de multe ori alterată,
inexactă cu trăirea efectivă a clipei respective. Sinele memoriei este declanșat de evocarea
unei amintiri, acesta ne spune întotdeauna povești, relatează momente și stări din trecut – este
tot ceea cu ce rămânem în urma unei clipe trecute, această relatare a experienței devine pentru
sine noua realitate a ceea ce a experimentat, chiar dacă nu este în totalitate precis. Kahneman
folosește exemplul empiric al unui studiu realizat în cazul unor pacienți care au trecut prin
experiența dureroasă a unei operații: „În mod cert, pacientul B a suferit mai mult, durația
operației sale fiind mai prelungită, iar pentru fiecare minut de durere al pacientului A,
pacientul B a experimentat altele în plus. Dar apare întrebarea: Cât de mult cred pacienții că
au suferit? Surpriza este că pacientul A a avut o amintire a operației mult mai dureroasă decât
pacientul B ” 2. Amintirea mai dureroasă, dintre cele două prezentate anterior, este aceea a
pacientului care a experimentat durere în mod secvențial și asta pentru că sinele memoriei a
putut delimita un fond de relativă stare de confort peste care clipele de durere au devenit mult
mai inteligibile și mai prezente în amintirea acelei experiențe.

Sinele memoriei, însă, nu are doar rol evocator sau de relatare a trecutului, de retrăire a
clipelor trăite, de fapt acesta este implicat în alegerea deciziilor în viața de zi cu zi pentru că
spre exemplu „ dacă un pacient a suferit doua operații cu doi doctori diferiți și este nevoit sa
aleagă unul dintre ei, îl va alege pe cel căruia îi asociază o amintire mai puțin dureroasă ” 3.

2.2 Asumarea trecutului în dezvoltarea societății

2.3 Spațiul public urban ca aparat mnemotehnic

2.4 Traume istorice de referință

3. Istoria regimului comunist în România

3.1 Doctrina socialistă

1
Ibidem
2
Ibidem , min. 3:45
3
Ibidem , min. 8:45
3.2 Instaurarea regimului comunist

3.3 Represiunea comunistă

3.4 Revoluția și căderea comunismului

4. Evoluția Bucureștiului in perioada comunistă


4.1 Cartiere muncitorești
4.2 Restructurări artere de circulație
4.3 Spațiul public
4.4 Patrimoniu arhitectural pierdut

5. Contextul sitului
5.1 Prezentare sit

5.2 Istorie și semnificații

5.3 Spiritul locului

5.4 Locul ca exponat

6. Experiența senzorială a spațiului


6.1 Spațiul excavat
6.2 Atmosfera violentă
6.3 Absența, vidul
6.4 Nostalgia traumei
6.5 Sinestezia

7. Alegoria expresiei arhitecturale


7.1 Atitudine
7.2 Semnificații

8. Studii de caz
8.1 The Jewish Museum, Berlin, Daniel Libeskind
8.2 Yad Vashem, Israel, Moshe Safdie
8.3 Memorialul Holocaustului, Berlin, Peter Eisenman
8.4 Concursul Bucuresti 2000

9. Concluzii

10. Bibliografie

- Augustin Ioan „Arhitectura memoriei – Noua frontiera a spațiului sacru”, București,


editura Igloo Media, 2013
- Juhani Pallasmaa „The eye of the skin”, Marea Britanie, editura Wiley-Academy,
2005
- Blair Kamin „Terror and Wonder – Architecture in a Tumultuous Age”, Chicago,
editura The University of Chicago Press, 2010
- C. Norberg-Schulz „The phenomenom of place”
- C. Norberg-Schulz „Genius Loci”, editura Rizzoli
- James E. Young „The texture of memory – Holocaust memorial and meaning”, New
Haven, editura Yale University Press, 1993
- Gaston Bachelard „Poetica spațiului” , București, editura Paralela 45 , 2003
- Katharina Schramm „Landscapes of Violence: Memory and Sacred Space”, editura
History & Memory, Vol.23, No. 1, 2011
- Gilles Deleuze „Mii de platouri” , București, editura Art, 2013
- Timothy W.Luke „Museum Politics” , Minneapolis, editura University of Minnesota
Press, 2002
- Lebbeus Woods „Thoughts on architecture of resistance”

S-ar putea să vă placă și