Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Părintele Gabriel Bunge s-a născut în 1940, la Köln. Tatăl său era luteran, iar mama
catolică. La 22 de ani s-a alăturat ordinului benedictin din Franța. În 1972 a fost
hirotonit preot. A petrecut mulți ani studiind lucrările lui Evagrie Ponticul. Din 1980, a
trăit în schitul Sfânta Cruce, în cantonul elvețian Ticino, după vechea rânduială
benedictină. Este autor al cărţilor Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor
Părinţi sau Comoara în vase de lut, Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov
sau «Celălalt Paraclet», Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sauVinul
dracilor şi pâinea îngerilor, Paternitatea duhovnicească şi altele. Teolog elvețian,
călugăr ce duce viață pustnicească de peste 30 de ani în munții Elveției, Părintele
Gabriel Bunge a trecut la Ortodoxie în 2010.
Părinte Gabriel, vi s-a schimbat viața până acum de când ați trecut la Ortodoxie?
Bineînţeles, mi s-a schimbat foarte mult, chiar mi s-a schimbat viața în mod esenţial. Am
spus de multe ori că am cunoscut Ortodoxia prin Biserica Greacă pe când aveam 21 de
ani, în 1961, dar am trecut la Ortodoxie abia în 2010. Cunoşteam bine Biserica Ortodoxă,
inclusiv pe cea rusă, însă înainte o priveam din exterior. Dar nu e același lucru.
Cunoşteam Biserica, cu excepția Tainei Împărtăşaniei, care mi-a lipsit întotdeauna, și în
cele din urmă a devenit factorul decisiv în venirea mea la Ortodoxie. Mulţi oameni mi-au
spus: "Înainte împărtășirea duhovnicească nu vă era de ajuns?". De fapt, nu. Nu era
suficient.
Trebuie să ceri
Înţelegeţi, se poate să cunoşti bine ceva din exterior. Am avut și am în continuare legături
de prietenie foarte frumoase cu ortodocşi, dar să participi din interior la viața Bisericii
este cu totul alt lucru. Și pentru mine, pentru că sunt călugăr, acest lucru s-a manifestat și
la nivelul monahismului. Iar acum pot comunica foarte diferit cu confrații mei faţă de
atunci când stăteam pe un prag înalt, dar nu eram membru deplin al Bisericii.
Și eu am propriile mele gânduri și întrebări. Sunt bătrân, toţi vin şi-mi pun întrebări, și
dumneavoastră la fel. Dar eu cui pun întrebări? Sper să nu par lipsit de modestie, dar am
avut câteva gânduri în legătură cu viața mea de schimonah. Și atunci pur şi simplu m-am
dus la schitul Sf. Serghie și l-am întrebat pe stareţul Ilie (Reyzmiru) – are aproape aceeaşi
vârstă ca mine, e puţin mai mic. Și mi-a dat un răspuns pe care şi eu pot să-l dau oricui
altcuiva, dar pe care nu am dreptul să mi-l dau mie însumi. Trebuie să ceri. Modificările
au fost esențiale. Acesta a fost un exemplu, mă pot gândi la multe altele.
În acea primă bibliotecă a mea era o culegere mică de povestiri ale bătrânilor din deșert,
un pateric scurt, micuţ, nu ca acelea mari tipărite acum în Occident. Apoi, două prelegeri
despre rugăciune ale Sfântului Ioan Casian, apoi o mică Filocalie, mai degrabă fragmente
din Filocalie, traduse din limba franceză.
Mai era încă şi Din viețile și învăţăturile stareţilor, alcătuite de Igor Smolici, om de
ştiinţă care a trăit în Occident, în exil, cred, şi care a scris o serie de lucruri foarte
importante despre monahismul rus. Iar ceea ce a prezentat o deosebită importanţă, au fost
"Povestirile sincere ale unui pelerin către părintele său duhovnicesc", în prima sa ediție,
germană, care datează din anii `20 ai secolului al XX-lea. Acolo erau doar primele 4
povestiri, căci este o carte din mai multe părți. E un volum gros. Știm deja că autorul ei
este Ieromonahul Arsenie Troepolski.
Imediat după ce am citit Pelerinul, am început să practic Rugăciunea lui Iisus (așa cum
făceau şi ei), pe drumul de acasă la Universitate, prin parc. Nu mai văzusem niciodată un
metanier, dar am învăţat să-l folosesc cu mult timp înainte de a veni la mănăstire. Și chiar
cu mult înainte de aceasta, când am fost în Răsărit. Când m-am dus într-o excursie în
Grecia, pe când eram student, aveam 21 de ani, am întâlnit un stareț bătrân, o icoană vie a
călugărului. Adică, la început a fost o descoperire literară, dar mai apoi reală.
După părerea mea, monahul ideal este întruchipat de imaginea avvei. Primii călugări
pustinci erau figuri harismatice. Trebuie să spun, de asemenea, că duhovnicul, avva,
stareţul sau gheronda sunt unul și același. Astăzi se disting, uneori, aceste trei aspecte,
dar, de fapt, Bătrânul – stareţul sau gheronda - acesta este duhovnicul. Din respect, mai
este numit şi avva.
Aceasta este o imagine foarte expresivă, fiecare întruchipează sensul monahismului, dar
fiecare în felul său, nu există două imagini complet identice. La fel ca mai târziu, în
Rusia, stareţii care au fost întotdeauna aici, până astăzi, au avut întotdeauna ceva similar
şi în același timp au fost cu totul diferiţi. Și fiecare dintre ei întruchipa în felul său esența
monahismului, virtuţile fundamentale. Și aceste virtuți sunt: smerenia, blândețea,
dragostea de aproapele, rugăciunea neîncetată. Ele sunt simultan în comuniune veşnică cu
Dumnezeu prin rugăciune și în comuniune cu aproapele. Aş parafraza cuvintele lui
Evagrie Ponticul: despărțit de toți, și unit cu toţi.
Fiecare îşi întruchipează ţelul în felul său. Nu există două căi identice. Fiecare sfânt
întruchipează în felul său imaginea creștină.
Urmați-Mi Mie
E foarte simplu. Nu a fost nevoie de un cutremur sau orice semne vizibile. Atunci nu
știam viața Sfântului Antonie, dar mai târziu am aflat că i s-a arătat vocația în acelaşi fel.
A mea a fost foarte asemănătoare cu a sa. Eram destul de tânăr, și într-o Duminică eram
la biserică şi se citea Evanghelia tânărului bogat. Dintr-o dată, am înţeles că acest tânăr,
în acea zi, eram eu. Această chemare nu a fost adresată întregii omeniri: e o chemare pe
care Hristos, atunci când dorește El, o adresează unei persoane anume.
Hristos i-a chemat pe ucenici individual, nu S-a adresat mulţimii, ci a ales doi frați, apoi
alți doi frați și le-a spus: „Urmaţi-Mi Mie”. La fel S-a adresat şi tânărului acesta renumit
care nu a vrut să răspundă chemării. Am realizat că acest tânăr sunt eu și că trebuie să
răspund acestei chemări. Iar răspunsul nu poate fi decât "Da". E curios, dar am fost
convins în acel moment că acest "da" înseamnă că trebuie să devin călugăr.
Nu văzusem niciodată călugări. Citisem Sfinţii Părinti, dar nu fusesem încă în Grecia.
Am început să caut oportunități de a împlini această chemare. Nu a fost simplu întrucât în
lumea ortodoxă există monahismul (într-un singur mod), dar în Occident există un număr
foarte mare de ordine religioase, fiecare dintre ele având specificul său, trebuia să aleg un
ordin monahal. Aici să-ţi alegi ordinul înseamnă să renunți la ceea ce fac ceilalţi. În cele
din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ales cel mai vechi ordin benedictin, care își are
rădăcinile în Biserica creștină nedivizată. Vedeţi, totul e simplu.
Dumnezeu cheamă pe fiecare în parte. Pentru că numai El știe inima omului. Cel care a
făcut inima omului, El singur poate să o înțeleagă. Și Dumnezeu cheamă pe unul la viaţa
de familie, pe altul la viața de preot paroh, pe un al treilea la viața monahală, și, uneori,
cum mi s-a întâmplat mie, la viața pustnicească. Pentru că, după cum știți, sunt deja 32 de
ani de când trăiesc ca pustnic în Elveția.
Îmi aduc aminte că atunci când am luat decizia, unul dintre cei mai bătrâni călugări mi-a
spus: "Te înțeleg, aceasta e a doua chemare." El însuşi a trecut prin această a doua
vocaţie. A fost călugăr în Belgia și a auzit chemarea. Era foarte riscant: să părăsească o
abaţie mare, puternică, bogată și să pornească într-o adevărată aventură, pentru că nimeni
nu știa dacă aceasta va duce la succes sau la eșec. În primul rând, cum acest lucru se
petrecea prin anii `20 ai secolului al XX-lea, era privit oarecum pieziș, atât de ciudată li
se părea dorinţa acestui călugăr. Însă el a vrut să construiască o punte între Răsărit și
Apus. Și totul s-a transformat în reuşită.
Monahismul restaurat
Care este diferența dintre viața monahală din Răsărit și cea din Occident?
E greu să dau un răspuns, totul se schimbă, totul este într-o mișcare continuă.
Monahismul răsăritean și cel occidental provin din aceeași rădăcină, dar ele au evoluat în
moduri diferite, timp de cel puțin 1500 de ani. La început, au fost împreună, Biserica nu
era divizată, exista comuniune, se putea merge dintr-o mănăstire în alta. Probabil știți că
benedictinii au fost printre membrii fondatori ai vieții monahale de la Muntele Athos. Pe
atunci era posibil să trăiască împreună. Dar apoi, până la sfârșitul mileniului I,
monahismul apusean a luat o altă direcție, cel răsăritean de asemenea, dar aceasta este o
chestiune de istorie.
În Rusia, s-a petrecut o ruptură instituțională, o criză, mănăstirile au fost practic distruse.
Dar, în opinia mea, și aici nu sunt de acord cu frații mei din Rusia care vorbesc despre
distrugerea credinței, nu a existat nicio ruptură în viața duhovnicească. Existau stareţi, în
tot acest timp monahismul a fost înţeles, succesiunea a continuat. În Occident, a fost
diferit: în timpul Revoluției Franceze a existat o ruptură completă. Călugării vechi nu au
intrat în noile mănăstiri, au introdus preoți de mir, iar nu călugări. Acesta era un
monahism restaurat.
Dar viața duhovnicească nu poate fi reformată. Puteți numai să faceţi sau să creaţi - și
aceasta este datoria ierarhilor Bisericii, a episcopilor, a patriarhilor - condiții favorabile
pentru ca Duhul Sfânt să poată, iluminând călugări buni, să reformeze monahismul din
interior.
Mănăstirile au sărăcit, frații nu mai trăiau în obște, fiecare călugăr avea propriul său ritm,
iar disciplina ajunsese la nivelul său cel mai scăzut. Aceștia nu erau neapărat niște
călugări răi, dar care nu mai urmau aceeași rânduială. Apoi, a urmat tragedia expulzării
populației creștine grecești din Asia Mică, în anii '20, și mai multe mănăstiri și-au pierdut
posibilitatea de a-i atrage pe cei de aceeași credință. Aproximativ 11 milioane de oameni.
Dar înainte mai multe mănăstiri se ocupau de îngrijirea pastorală a credincioșilor.
Sunt destul de bătrân ca să-mi amintesc cum europenii făceau calcule statistice, care să
arate data la care va muri ultimul călugăr. Dar acești domni nu știau că, în taină,
reînnoirea schiturilor era deja o realitate. Reînnoirea nu a venit din mănăstirile mari, ci
din schituri.
Una dintre aceste condiții este ca în Muntele Athos alegerea stareților să fie liberă.
Desigur, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Uneori, mănăstirea este într-o asemenea
situație în care nu sunt oameni vrednici. Iar atunci trebuie să intervină episcopul, fețele
bisericești înalte. Și în această privință exemplul de renaștere din timpul Cuviosului
Paisie Velicikovsky este de-a dreptul seminficativ, nemaivorbind încă despre figura
cheie, mitropolitul Gavriil Petrov al Petersburgului. Aceasta a fost un ierarh cunoscut
care avea ca ajutor de chilie pe starețul Teofan, ucenicul lui Paisie Velicikovski, călugăr
în lume, căci în Rusia după reformele lui Petru cel Mare și ale Ecaterinei era interzisă
viețuirea călugărească, așa cum trăiseră monahii adevărați în vremurile bune.
Mănăstirile deveniseră un refugiu pentru soldații în vârstă. Iar când a trebuit să se
reînnoiască viața la Valaam, Mitropolitul îl întreabă pe Teofan: "Cine poate primi
stăreția?" Înainte ar fi fost imposibil să se ia o astfel de decizie. Iar atunci el a spus:
"Trebuie să-l punem pe Nazarie. E un călugăr analfabet, dar e un călugăr mare." Iar
atunci Nazarie a înnoit complet această mare și veche mănăstire.
Dacă trebuie înnoită viața duhovnicească într-o anumită mănăstire, trebuie ales cel mai de
seamă călugăr, poate că nu o fi prea educat, dar despre care se știe că are un avânt
duhovnicesc; reînnoirea o poate face numai un călugăr.
Monahismul poate fi restaurat din interior. S-a făcut aceasta de mii de ori. Acesta este un
fenomen foarte vechi în Biserică. Trebuie să i se dea posibilitatea să se dezvolte prin
propriile puteri, nu-i așa? Mănăstirea nu trebuie să se transforme într-un fel de carieră de
piatră, din care cei mai capabili să fie extrași de episcopi. Însă rolul său este important.
Nu există nici o concurență, nu există nici o opoziție între frați și ierarhie. Dar adesea, așa
cum am spus, călugării înșiși nu au fost capabili să realizeze acest lucru fără intervenția
episcopului. După numirea starețului sau a stareței, care trebuie să fie călugări adevărați,
mănăstirea renaște rapid din resursele sale interioare pe care le are dintotdeauna.
Ascultarea sau rugăciunea - de multe ori această problemă este deosebit de dificilă...
La urma urmelor, viața duhovnicească este foarte, foarte simplă. Și când gândul este în
mod constant legat de Dumnezeu, cu amintirea lui Dumnezeu, poți să faci tot, tot ceea ce
ți se cere, tot ce-ți stă în putere. Inima e în pace.
E cu neputință să fii mai mult decât creștin
În esență, mirenii vin la schit cam cu aceleași întrebări pe care le pun și călugării:
întrebări despre viața duhovnicească, despre cum să trăiască deplin viața creștinească
înconjurați de forfota lumească. Le dau aceleași sfaturi ca și călugărilor, și pravila pe care
o dau fiecăruia, ținând cont de condițiile vieții sale. Unui tânăr căsătorit cu patru copii, nu
pot să-i dau aceeași pravilă ca unui bătrân ce locuiește singur. Același lucru este valabil și
în ceea ce o privește pe o mamă dintr-o familie. Nu există tipuri diferite de duhovnicie.
Călugărul nu e mai sus decât creștinul. El încearcă să fie mai înalt prin acele moduri pe
care ni le-au lăsat Sfinții Părinți, dar eu pot să le dau mirenilor același sfaturi pe care le
dau călugărilor. Toate sfaturile trebuie să fie adaptate la condițiile de viață ale fiecăruia,
la vârsta vieții sale duhovnicești.
Mulți creștini trăiesc în lume (de exemplu mamele din familii) o rugăciune foarte
profundă. Atunci când apare primul copil, apoi al doilea, apoi al treilea, multe lucruri
devin foarte dificile. Ea care obișnuia să citească mai multe acatiste, iar acum, cu acest
popor micuț și zgomotos de la picioarele ei, nu mai este atât de ușor, trebuie să aleagă un
moment din timpul zilei.
Părinte Gabriel, am auzit de multe ori că Sfinții Părinți au scris cărți pentru cei care au
trăit cu sute de ani în urmă...
Dar omul rămâne ceea ce este. Ispitele rămân și ele aceleași. Și dușmanii sunt aceiași,
demonii. Ei sunt aceiași și încă și mai mulți acum, cu ecumeniștii, pentru că nu disting
confesiunile și îi amestecă pe toți creștinii, indiferent de Biserica din care fac parte. Și
personal, am obiceiul să dau oricui să citească la început texte de bază, cum ar fi
învățăturile Sfinților Părinți – câteva gânduri ale Sfinților Părinți, pentru că sunt o
Evanghelie trăită în pustie. Sunt pe înțelesul oricui.
Recomand și alte cărți similare, într-o oarecare măsură bagajul meu, care, prin mila
Domnului, mi-a căzut în mâini încă de la început.
Dacă ai simțit gustul a ceea ce este esențial, adevărat (și aceste cărți sunt cele mai vechi
din ceea ce avem), atunci poți citi ceea ce dorești: o carte scrisă astăzi, de exemplu.
Pentru că gura ta, cerul gurii deja disting realmente ceea ce este fals. Mai întâi, trebuie să-
ți înveți cerul gurii, să-ți ascuți gustul, nu-i așa? Și pentru asta avem nevoie de
Evanghelie și de textele fundamentale ale vieții duhovnicești și monahale.
Trebuie să trăiesc constant în țară pentru a revigora tot ceea ce este în capul meu, dar într-
un cap vechi nu se mai poate pune ceva nou. Vorbesc foarte repede, în ciuda faptului că
rezervorul vocabularului meu este oarecum limitat la zona Bisericii, la zona liturgică. Și
atunci când vorbesc despre viața de zi cu zi, mă pierd, ca să nu mai vorbim de literatură.