Sunteți pe pagina 1din 6

Predica la duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului


nemilostiv și a săracului Lazăr. Această pericopă este plină de învățături
duhovnicești care ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăiește și își
aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții pe pământ. Avem,
deci, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a Mântuitorului privind existența
și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după moartea fizică a omului.
Starea sufletului după moarte
Evanghelia ne spune adevăruri fundamentale pentru înțelegerea legăturii
care există între viața pământească a omului și viața de dincolo de mormânt
a sufletului uman. Ea ne arată că sufletul omului, după ce se desparte de trup,
merge fie în comuniunea drepților și a sfinților, fie în izolarea păcătoșilor,
adică fie în fericita existență a raiului, fie în nefericita existență a
iadului. Această precizare este deosebit de importantă, deoarece ea ne
arată valoarea unică a vieții omului pe pământ. Deși viața omului pe pământ
este una trecătoare, de ea depinde viața netrecătoare a sufletului după
moarte, adică după despărțirea sufletului de trup.
Vedem din pericopa evanghelică de astăzi că sufletul omului după
despărțirea sa de trup nu stă într-o stare de nepăsare, de
indiferență, într-un somn sau într-o amorțire, ci sufletul are
conștiința luminată și poate comunica acolo cu alte suflete, mai ales
cu sufletele drepților din rai care au trăit pe pământ în credință, împlinind
voia lui Dumnezeu în viața lor.
De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conștiente de
starea în care se află și de deosebirea care există între rai și
iad. Focul despre care vorbește Evanghelia de astăzi, adică văpaia în care se
afla sufletul bogatului nemilostiv, a fost tâlcuită de unii Sfinți Părinți ai
Bisericii ca fiind o mustrare a conștiinței, un regret, o suferință a conștiinței
pentru faptele rele săvârșite sau pentru binele pe care putea să-l facă omul
pe pământ, dar nu l-a făcut. Cu alte cuvinte, focul nematerial al iadului este
durerea vidului spiritual din sufletului omului nemilostiv, adică inuman.
Dumnezeu respectă libertatea omului de a alege între bine și rău
Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două
stări sociale diferite și două stări spirituale diferite. Bogatul, spune
Evanghelia, trăia toate zilele sale în multă și mare slavă. Era îmbrăcat în
porfiră, vison și haine de in, adică în haine scumpe. Toată ziua se afla în
veselie, în ospețe, pe când săracul Lazăr era bolnav, plin de bube și suferind,
iar la suferința lui se adăuga și multă singurătate. El nu mai era un om printre
oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el și îi
lingeau bubele ca și cum i le-ar fi pansat. Câinii din jurul lui deveniseră mai
1
omenoși decât omul bogat și nemilostiv care nu-l considera pe Lazăr ca fiind
un om, ci un viețuitor între animale. Vedem, deci, două stări de viață umană
diferite, una trăită în lux, ospețe și veselie, iar alta trăită în sărăcie, suferință
și singurătate.
Această prezentare a două stări sociale și spirituale opuse, trăite de doi
oameni diferiți, ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-și trăi
viața pe pământ în mod diferit. Însă, după ce viața pământească a bogatului
s-a sfârșit, acesta a fost înmormântat. Ca atare, Evanghelia vorbește
numai despre trupul bogatului înmormântat, fiindcă bogatul era
numai trup, a trăit numai biologic. De multă vreme, el își
îngropase sufletul în trup, trăind numai trupește, nu
duhovnicește. Sufletul său, în loc să înduhovnicească trupul său,
a devenit cu totul trupesc, ‘s-a făcut țărână’ încă din timpul
vieții. Pe de altă parte, despre moartea săracului Lazăr Evanghelia spune
că sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, ‘în sânul lui Avraam’, adică
în fericita comuniune a drepților care în timpul vieții lor pământești au
împlinit voia lui Dumnezeu, rugându-se Lui și răbdând toate încercările,
necazurile și suferințele, cerând ajutorul Său.
Moartea schimbă starea vieții omului
În partea a doua a Evangheliei de astăzi vedem cum se schimbă starea
vieții bogatului și a vieții săracului. Bogatul nemilostiv, cel care pe
pământ a trăit numai în plăceri materiale, în consum de alimente și în
confort de haine frumoase, acum se chinuiește în văpaia iadului. Iar săracul
Lazăr, cel care a trăit flămând și însetat, bolnav și neglijat de oameni, se află
acum ‘în sânul lui Avraam’, adică în comuniunea drepților care și-au pus
nădejdea numai în ajutorul lui Dumnezeu.
Ne putem întreba ce fapte a făcut unul sau altul dintre acești doi oameni pe
care ni-i prezintă Evanghelia. În general se spune că fiecare om va fi judecat
după faptele sale bune sau rele, încât va fi părtaș al fericirii raiului, dacă a
făcut fapte bune, sau se va chinui în iad, dacă a făcut fapte rele. Nu
cunoaștem nici faptele rele ale bogatului nemilostiv, nici faptele bune ale
săracului Lazăr; Evanghelia nu le pomenește. Nu se spune pentru care
fapte rele a fost trimis bogatul nemilostiv în iad, nici pentru care
fapte bune a fost trimis săracul Lazăr în rai. Se spune doar că se
cuvenea ca cel care a trăit în fericire trecătoare pe pământ să fie
acum nefericit, iar cel care a suferit pe pământ să se bucure acum
în ceruri.
La prima lectură, Evanghelia ne ajută să înțelegem că există o dreptate a lui
Dumnezeu, o lege a compensației, a echității. Cei care s-au bucurat prea mult
de cele materiale în lumea aceasta, fără a mulțumi lui Dumnezeu pentru
darurile primite și fără a fi milostivi cu cei mai săraci decât ei, nu se vor mai
bucura de fericire în viața de dincolo de mormânt. Dacă citim totuși mai
2
atent, observăm că cei doi oameni, adică bogatul nemilostiv și săracul
Lazăr, nu au fost judecați în primul rând după faptele lor, ci după
starea duhovnicească a vieții lor. Bogatul nemilostiv a trăit într-o stare
spirituală de totală decădere. El nu mulțumea lui Dumnezeu pentru că i-a
dat bogăție, sănătate și viață fără tulburare, nici nu avea milă de cei
săraci. Prin urmare, nerecunoștința, nepăsarea și nemilostivirea l-au
‘coborât’ pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja
inuman sau subuman. A ajuns în starea de singurătate a iadului, fiindcă
n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită și milostivă, singura
care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv și sfânt.
Nerecunoștința și nemilostivirea – semne ale decăderii spirituale a
omului
Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se
vede în faptul că el nu era nici recunoscător față de Dumnezeu, nici milostiv
față de oamenii săraci. Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui
Dumnezeu pentru bogăția materială, bogatul nemilostiv a devenit și
insensibil sau nepăsător față de suferința semenilor săi. El a devenit
indiferent față de suferința săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând
aproape de casa sa. Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit pe pământ în
comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate ajunge în
comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăția lui
Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită
a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare
spirituală și lăcomie materială dezumanizantă.
Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficiență, de
mulțumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă
de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieții și al
fericirii, nici la săracii și bolnavii nefericiți, care aveau nevoie de
ajutorul lui. Prin urmare, putem înțelege mai bine că bogatul nemilostiv a
fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoștință,
nepăsare și nemilostivire, adică pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu
l-a făcut sau pentru că a confundat libertatea cu lenevia spirituală.
Dumnezeu vede nu numai faptele omului, ci și starea sufletului său
Pe de altă parte, vedem pe săracul Lazăr care este dus de îngeri în rai
nu atât pentru că ar fi făcut multe fapte bune, cât pentru starea
îmbunătățită a sufletului său. Binele pe care l-a săvârșit săracul Lazăr
constă în curățirea, luminarea și îmbogățirea sufletului său prin virtutea
răbdării cu nădejde în Dumnezeu, fără răzvrătire, prin
neosândirea aproapelui, nici măcar a bogatului nemilostiv, prin
tăcerea sa smerită și pașnică. Deși sărac din punct de vedere material,
totuși Lazăr și-a îmbogățit sufletul cu virtuți multe; deși viețuitor cu trupul

3
în lume, el a trăit sufletește în singurătate ca un pustnic, care îmblânzește
animalele sau pacifică patimile prin smerenia sufletului său.
Evanghelia de astăzi ne arată că săracul Lazăr este răsplătit cu bucurie
veșnică pentru starea sfântă a sufletului său. Numai pentru că
avea înainte de moartea fizică un suflet bun, el se bucură după
moarte de bunătățile cerești netrecătoare. Deși sărac și bolnav, Lazăr
nu s-a supărat pe Dumnezeu, nu s-a răzvrătit, nu a cârtit, nu a zis: ‘Doamne,
de ce eu sunt atât de sărac, iar bogatul acesta nemilostiv atât de avut? De ce
eu sunt atât de bolnav, iar el atât de sănătos? De ce ești nedrept cu noi?’
Ci, în tăcere pașnică și smerită răbdare, săracul Lazăr și-a întărit,
luminat și modelat sufletul său în bunătate. Deși era foarte singur,
săracul Lazăr nu s-a plâns de singurătatea sa, ci s-a bucurat de prietenia
câinilor care deveniseră mai solidari sau mai omenoși cu el decât oamenii
indiferenți și nemilostivi.
Evanghelia de astăzi ne descoperă un adevăr fundamental. Și anume că în
fața lui Dumnezeu nu contează numai mulțimea faptelor bune, ci în
primul rând contează bunătatea sufletului. Dacă multele fapte
bune pe care le-am săvârșit ne duc la mândrie și laudă de sine,
atunci nu ne-am îmbogățit cu adevărat sufletul. Numai când faptele
bune sunt unite cu smerenia, cu răbdarea, cu rugăciunea, cu
zidirea duhovnicească a sufletului bun, atunci starea sufletului
nostru devine o stare binecuvântată și mântuitoare. Cu alte cuvinte,
vedem că iadul sau raiul încep încă din lumea aceasta în sufletul
nostru. Când cultivăm bunătatea și milostivirea, ne deschidem spre rai, spre
bunătățile netrecătoare ale lui Dumnezeu. Iar când în sufletul nostru cultivăm
nepăsarea, nemilostivirea, răutatea, egoismul, atunci noi înșine, în mod liber,
ne îndreptăm spre iad, înțeles ca existență chinuită, egoistă sau individualistă,
fără comuniune de iubire smerită și milostivă.
Evanghelia ne mai arată că sufletul bogatului nemilostiv din iad poate
comunica spiritual, dar nu poate avea comuniune cu cei milostivi, cu
Avraam și cu drepții din rai, nici nu-și poate schimba singur starea
existențială în care se află, pentru că n-a cultivat comuniunea iubirii
milostive cât a trăit pe pământ. Cererea bogatului nemilostiv către Avraam,
părintele spiritual al celor credincioși, de a-i alina suferința cauzată de văpaia
focului nu primește răspuns pozitiv, pentru că nici el n-a alinat suferința lui
Lazăr cel sărac și bolnav. De asemenea, nici cererea sa ca vreunul dintre cei
morți să meargă în lume să spună celor cinci frați ai lui să se pocăiască nu este
ascultată: ‘Și i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor
crede nici dacă ar învia cineva din morți’ (Luca 16, 31). Deci, cine nu ascultă
de Dumnezeu și de sfinții Lui în timpul vieții pământești nu va fi ascultat de
aceștia când va trece la cele veșnice.

4
Evanghelia de astăzi ne învață că omul trebuie să împlinească voia lui
Dumnezeu tot timpul urmând pilda și învățătura drepților și sfinților, nu
așteptând minuni la tot pasul și mai ales învieri din morți. De ce? Pentru
că învierea sufletului din moartea păcatului prin rugăciune,
pocăință și fapte bune este mai necesară decât a vedea morți
înviind din mormânt. Din ce motiv? Deoarece învierea morților din
morminte este darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din
moartea păcatului cere și osteneală din partea omului, după cum spune
Sfântul Isaac Sirul.
Milostenia – cale spre mântuire
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să înțelegem că judecata Lui este
dreaptă și că ea ține seama de libertatea noastră de a alege viața trăită în
comuniune cu Dumnezeu, sau în uitare de Dumnezeu, de a trăi viața în
iubire milostivă față de oameni, sau în nepăsare față de ei. Dumnezeu este
veșnic fericit deoarece este veșnic bun și milostiv. Iar dacă și noi
devenim buni și milostivi, ne bucurăm pururea de fericirea raiului,
de iubirea Lui milostivă.
După cum se vede și în picturile unor mănăstiri din Bucovina (Voroneț, n.a.),
raiul sau iadul, ca stări spirituale diferite în care intră sufletul omului, are
legătură cu taina libertății și a iubirii omului. Dacă iubim sau nu iubim
pe Dumnezeu, dacă iubim sau nu iubim pe semenii noștri, atunci
ne vom împărtăși de fericirea raiului sau de nefericirea
iadului. Raiul este bucuria comuniunii de iubire a oamenilor cu Dumnezeu și
cu semenii lor, iar iadul este suferința neîmplinirii sau durerea vidului
spiritual din sufletul omului că nu a răspuns iubirii milostive a lui Dumnezeu
cât timp a trăit pe pământ. De aceea, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca
să ne dăruiască puterea de a ne aduce aminte de El tot timpul, de a-I
mulțumi pentru binefaceri și a-I cere ajutorul, de a fi sensibili la suferința
semenilor noștri care sunt săraci, bolnavi și întristați.
Din Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos se inspiră Biserica
noastră când organizează cămine pentru bătrâni, pentru copii,
pentru orfani, cantine pentru săraci, bolnițe, farmacii, cabinete
medicale și spitale. Evanghelia ne învață că de modul în care noi
trăim taina iubirii milostive în mod liber aici pe pământ depinde
fericirea sau nefericirea noastră veșnică dincolo de mormânt.
Să ne ajute Dumnezeu să înțelegem cât de prețioasă este viața noastră pe
pământ ca pregătire pentru viața veșnică fericită. Prin cuvântul bun,
rugăciunea pentru alții, ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor realizăm
ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta Evanghelie: ‘Dar din dar se
face rai’. Dăruind noi altora din cele ce am primit de la Dumnezeu și le-am
cultivat, prin rugăciune și muncă, dobândim raiul sau fericirea vieții veșnice,
spre slava lui Dumnezeu, bucuria îngerilor și mântuirea noastră. Amin.
5
6