Acasa › Educaţie şi Cultură › Lumina literară şi artistică › Basmul inţei la Constantin Noica

Basmul inței la Constantin

Noica

Lumina literară şi artistică Galerie foto (1)

Un articol de: Alexandru Stănescu - 11 Mar, 2020

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte a

fost cules de Petre Ispirescu în 1862. Basmul inţei şi
„tinereţe fără bătrâneţe”, interpretarea loso că a
basmului, a fost scrisă de Constantin Noica în 1978.
Recitirea lui, prin ochii lui Noica, valorizează o profunzime
lozo că cu mult peste ce ai aştepta de la un basm
popular.

Constantin Noica s-a născut în 1909, în judeţul

Teleorman, acea pădure nebună (deli orman) pe care o
creditează drept loc de naştere al basmului Tinereţe fără
bătrâneţe. A făcut parte din Generaţia interbelică, o
grupare de tineri intelectuali care şi-au propus să
depăşească „minoratul cultural” al unei ţări întârziate pe
scena Istoriei Occidentale, unde abia intrase de câteva
decenii, dacă punem la socoteală domnia lui Carol I ca
rege (1881-1914). Ei au avut şansa unei Românii întregite
şi pline de speranţă, acea speranţă care te ajută să iei
totul de la zero. Ca şi prietenii săi - Mircea Eliade, Emil
Cioran, Mihail Sebastian, alături de care frecventa
societatea culturală Criterion în anii ’30, Noica a studiat
 lozo a. Sub in uenţa magistrului lor - Nae Ionescu,
aceşti tineri promiţători au fost atraşi către Mişcarea
Legionară. Noica nu a aderat formal la Mişcare, dar a
publicat articole care îi sprijineau ideologia (în revistele
Adsum, Buna Vestire, 1940).

S-a căsătorit, în 1934, cu o tânără britanică trăitoare în

Sinaia. Au avut doi copii: Răzvan, viitorul monah Rafail
Noica (n. 1942), şi Dina (n. 1944). În timpul războiului, deşi
a studiat la Paris şi Berlin, Noica s-a întors în România.
Avea totuşi o familie aici. Dar sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial şi abandonarea României în mâinile
Uniunii Sovietice (Ialta, octombrie 1944) erau începutul
unei lungi suferinţe ontologice. Trecut pe „lista neagră” a
noii orânduiri, Noica a hotărât să îşi salveze familia din
calea neajunsurilor şi a privaţiunilor care se iveau la
orizont. A divorţat de soţie şi a trimis-o în Anglia, alături
de copii. Din 1948, i s-a impus domiciliu forţat la
Câmpulung Muscel. Acolo a organizat conferinţe private,
la care participau intelectualii ce vor adunaţi şi
încarceraţi peste un deceniu în „Lotul Noica-Pillat”, „lotul
intelectualilor mistico-legionari”. Printre ei se număra şi
Nicolae Steinhardt. Astfel, în 1958, Noica a fost arestat,
anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, cu
con scarea întregii averi, pentru „uneltire contra ordinii
sociale”.

La ieşirea din închisoare (1964), Constantin Noica

devenise monahul laic pentru care „coborârea în infern
poate suportată, dacă paradisul culturii e cu putinţă”
(Jurnalul de la Păltiniş). Poate a fost un drum similar cu cel
al prietenului Steinhardt, devenit monah o cial în 1980, la
Mănăstirea Rohia. În România ceauşistă, sub acest cer al
culturii se desăvârşeşte idealul lozofului Constantin
Noica, căutătorul de tineri talentaţi şi valoroşi, pe care îi
va îndruma, la Păltiniş, între anii 1975 şi 1987. În acea
perioadă i se vor publica, printre alte cărţi: Sentimentul
românesc al inţei (1978), Şase maladii ale spiritului
contemporan (1978), Cuvânt împreună despre rostirea
românească (1987) şi Devenirea întru inţă (1981), unde
incorporează Cercul meta zic, un studiu din 1950, sub
numele Tratat de ontologie. Constantin Noica pleca în
lumea Fiinţei (cu F mare) în decembrie 1987.
După această introducere, văd că drumul eseului meu
cere mai multe opriri, de vreme ce vorbesc despre Basmul
inţei şi „tinereţe fără bătrâneţe” în viziunea lui Constantin
Noica, dar nu numai a lui. Cuvântul inţă, cu f mic, apare
peste tot în interpretarea basmului. Trebuia să mă
lămuresc ce înţelege Noica prin acest cuvânt, înainte să
recitesc basmul prin ochii marelui lozof român.

Un model ontologic propriu

Republicată în 1998, Devenirea întru inţă aduce laolaltă

mai multe lucrări din trecut. Aici speram să găsesc esenţa
lozo ei lui Constantin Noica, respectiv de niţia ultimă a
inţei. Acest lozof a construit un model ontologic
propriu, adică un sistem lozo c care îşi doreşte să
explice existenţa (întrebarea e de ce?, nu cum?), nu doar
existenţa omului, ci a tot ce este. Modelul lui Noica pare
de inspiraţie trinitară, dar, de fapt, inspiraţia este pla-
tonic-kantian-hegeliană. Propune o relaţie între trei
termeni: individual - determinaţii - general (I--D-- G). Pe
scurt, relaţia ar suna aşa: „Un individual ale cărui
determinaţii se convertesc în cele ale generalului”. Noica
explică ecare termen şi analizează relaţiile dintre aceştia
în Tratatul de ontologie (Partea a II-a a Devenirii întru inţă).

Îndrăznind să schematizez modelul propus de Constantin

Noica, aş spune că individualul (I) este insul obişnuit (aşa
cum îl numeşte Noica, nu persoana), orice vietate sau
lucru. Determinaţiile (D) sunt de două feluri: au o ramură
care coboară către individual (determinaţii „de realitate”),
cum ar expresia, caracteristicile insului, vietăţii, lucrului,
şi altă ramură care urcă spre general (determinaţii „de
idealitate”), cum ar expresia unei limbi, expresia vieţii, a
naturii, a raţiunii (Logos). Şi astfel ajungem la categoria
„superioară”, către care tinde individualul, anume
generalul (G). Aici discuţia se complică, pentru că Noica
vrea să lase deoparte „generalul de tip absolut”, care „a
fost părăsit de gândirea modernă”, anume pe Dumnezeu.
Şi atunci rămânem cu alte reprezentări ale generalului,
cele ale lozo ei tradiţionale - viaţa, cosmosul, natura,
raţiunea, limba, din care Noica deosebeşte manifestări
mai vii şi mai „mlădiate” - entităţi şi su ări. Exemple de
su ări: spiritul limbii, spiritul unei clase (de elevi), al unei
comunităţi etc. Entităţile vor şi ele împărţite în două
categorii: entităţi abstracte - numărul în matematică,
codul în genetică şi biologie, structurile chimiei etc., şi
universaluri concrete -geniile şi arheii, termen preluat din
opera unui geniu românesc adesea evocat de Noica -
Mihai Eminescu.

Câteva impresii despre relaţia lui Noica cu credinţa

creştină

În cartea dedicată inţei (Devenirea întru inţă), chiar dacă

îşi propune să lase la o parte teza teologică în Tratatul de
ontologie, lozoful spune: „În religie, modelul (ontologic,
n.n.) a căpătat saturaţie: individualul, sub ipostaza
întrupării, a căpătat concreţiune istorică, ba chiar, cu
determinaţiile sale umane, o semni caţie ontologică
deplină. Căci inţa divină realizează şi ea modelul, ca
inţă, sau este ea însăşi modelul, cel puţin pentru
credincioşii ei.” Noica nu Îl menţionează pe Hristos,
Logosul Divin, sau a Doua Persoană a S ntei Treimi, cum
este numit în dogmatica ortodoxă şi creştină, în general.
Cuvântul Dumnezeu abia dacă apare de două ori, şi atunci
ca un produs al gândirii medievale, sau ca o negaţie.
„Acum ştim ce înseamnă este: nu înseamnă Dumnezeu
este, lumea este, ceva este; nici măcar totul este; ci
înseamnă o subiectivitate (sinea) înţeleasă ca
obiectivitate.”

Noica vorbeşte despre Dumnezeu fără să Îl numească,

sau inventând alte nume, concepte, sisteme lozo ce
pentru El. M-am întrebat: este o frică de reducţionism, de
a contamina lozo a cu teologie, sabotându-i astfel
autonomia în lumea ştiinţelor umaniste? Este o
autocenzură speci că epocii ’70-’80, când lui Noica i-au
fost publicate mai multe cărţi? În anii ’80, cenzura nu mai
exista de iure, dar continuă de facto. Până la urmă, nici
Ana Blandiana nu Îl numeşte în minunatele ei poezii, deşi
vorbeşte despre El (vezi Psalm, Cel viu etc.). În unele
paragrafe scrise de Noica, cititorul de azi ar putea detecta
şi limba de lemn a epocii („de aur”), trimiţând la dialectica
lui Hegel, cultivată de Marx şi Engels: „Dialectica va
ultima treaptă a devenirii întru inţă, cea în care raţiunea
umană tinde să obţină calea către raţiunea însăşi.” Care
ar raţiunea însăşi, dacă nu Logosul (Hristos)? Sau, în altă
parte: „Absolutul raţiunii poate la rândul său realizat în
chip absolut; nu înăuntrul unei singure existenţe
individuale, nici înăuntrul unei comunităţi istorice, ci
înăuntrul umanului însuşi: este modalitatea religiei în
trecut, astăzi, conştiinţa solidarităţii planetare”. Mai
degrabă cred că astfel de pasaje au fost injectate
intenţionat cu un limbaj agreat de cenzorii comunişti. Era
agnosticismul sau panteismul lui Noica doar o mască?
Sau doar o convenţie activată de studiul lozo ei? Până la
urmă, lozo a era calea pe care şi-o asumase până la
capăt: „O lozo e, oricât de temeinic ar făcută, dacă nu
ajunge să-ţi schimbe inţa din rărunchi, este o lozo e
făcută degeaba. În schimb, o lozo e în urma căreia
spiritul pătrunde în carne, omul devenind pe de-a-ntregul
o stare de spirit, este singura formă de înnobilare a inţei
umane.” „Actul de cunoaştere lozo că vrea să e de
instituire în sânul lumii. Vrea să ducă dincolo de îngrădire,
la inţă” (din Devenirea întru inţă). O astfel de lozo e,
angajată în desăvârşirea omului şi a rmarea inţei, pare
o teologie care îşi ocultează subiectul.

0 Comments Sort by Oldest

Add a comment...

Facebook Comments Plugin