Sunt vorbitorul nr I a echipei guvernul format din participantii: vorbitorul nr II: Cibotari Alina , vb nr III: Popusoi

Ecaterina si vb I: Stircu Cristina. Si vom dezbate astazi tema: “Dizolvarea NATO ar trebui justificata” Iar argumentul nr I
ar fi:

Scopurile pentru care NATO a fost creat nu mai sunt actuale NATO a apă rut la iniţiativa Statelor Unite ale Americii,
în timpul Ră zboiului Rece, din două motive. Primul motiv a fost un ră spuns idelologic la adresa Pactului de la Varşovia.
SUA şi URSS se aflau într-o cusa ideologică pentru influenţa în cadrul Europei, iar, în urma apariţiei Pactului de la
Varşovia, SUA a creat NATO pentru a ară ta că are o influenţă militară cel puţin egală în Europa. În urma dizolvă rii
Pactului de la Varşovia, după finalizarea Ră zboiului Rece, NATO şi-a pierdut mare parte din utilitate pe plan ideologic.
Al doilea scop a fost protejarea Europei în faţa expansionismului rusesc. Rolul NATO, prin intermendiul Articolului V, ce
prevedea ca un ră spunsul faţă de un atac asupra unui stat membru să fie un atac din partea întregii organizaţii, era de a
preveni URSS ca orice intervenţie în statele situate la Vest de Cortina de Fier va fi echivalentă cu un ră zboi cu SUA, fapt
nedorit de Rusia Sovietică datorită costurilor mari, improbabilită ţii câ ştigului şi posibilită ţii unui ră zboi nuclear. Astă zi,
Rusia nu mai are interese de expansiune în ţă rile membre NATO, reuşind să creeze legă turi economice puternice cu
Europa. Este adevă rat că în ultimii ani au existat anumite tensiuni generate de Rusia în Ţă rile Baltice şi Finlanda, de
exemplu, dar acestea nu trebuie percepute ca un risc real asupra securită ţii acelor state care să justifice existenţa unei
organizaţii de calibrul NATO. Aceste evenimente au avut mai de grabă un scop politic intern, pentru a îmbună tăţi
imaginea administraţiei lui Putin. Rusia este însă conştientă de riscurile unei intervenţii militare într-un stat european
dezvoltat.

Putem observa si anumiti pasi ai NATO ce nu erau inclusi in scopul crearii acestuia, daca luam razboiul din Kosovo
la 1996-1999. Acest razboi a fost unul intern in statele Iugoslaviei, insa misiunea NATO era sa previna un razboi
mondial . Orice razboi condus de NATO ar fi trebuit sa fie unul mai pasnic si sa fie aplicata toata arteleria grea doar in
cazul in care situatia era sa iasa de sub control. Analizand numeric armata Serbiei si armata NATO observam cum
armata NATO avea la dispozitie un numar in jur de 1000 avioane si de aproximativ 20000-40000 soldati calificati.
Armata Serbiei dispunea de aproximativ 115000 soldati, ce nu se compara cu 1000 de avioane si bombardamentele
acestora. In 1999 observam cum NATO lupta direct cu absolut fiecare dintre popoarele ce se intalneau pe respectivul
teritoriu, printer morti numarandu-se peste 500 morti(dupa sursele NATO care ar avea interes sa ascunda informatia
de ochii lumii si nu puteau spune ca au fost mai multi) , iar din alte surse numarul ajunge pana la 5700 morti, acestia
fiind civili, pierderi armate au fost in jur la 3000 de oameni ai armatei Iugoslave. Un alt caz intampinat la acel razboi a
fost bombardamentele NATO asupra multor orase din Serbia. Astazi, Academia Regală de Științe și Arte din Serbia vrea
ca Alianța Nord Atlantică să plă tească pentru bombele cu uraniu să ră cit aruncate asupra Iugoslaviei în 1999. Ș i care
continuă să facă victime și azi, aceste bombe fiind la originea exploziei cazurilor de cancer în multe regiuni din Serbia.
La fel, Alianţa militară NATO a luat decizia de a ataca Serbia fă ră aprobarea Consiliului de Securitate al ONU.

Analiştii din întreg spaţiul euroatlantic încearcă să redescopere mă sura valorii apă ră rii comune, dar semnalele de
alarmă trase de o parte dintre aceştia sunt din ce în ce mai îngrijoră toare. Şi parcă cele de peste ocean se aud mult mai
tare. Barry R. Posen(un cercetator ajuns pana si la MIT), autor al lucră rii „Reţinerea: O nouă fundaţie pentru marea
strategie a Statelor Unite”, în care caracterizează politica liberală „hegemonică ” a SUA de după colapsul Uniunii
Sovietice drept „nenecesară, contraproductivă , costisitoare şi nechibzuită ”. În fapt, succesul Planului Marshall, lansat cu
aproape doi ani înaintea momentului înfiinţă rii Alianţei Nord-Atlantice, a fă cut ca aceste premise să îşi piardă relevanţa
încă din anii ’70 ai secolului trecut, iar că derea ulterioară a Zidului Berlinului a marcat simbolic dispariţia completă a
ameninţă rilor originare la adresa statelor democratice. Se închidea un ciclu de patru decenii de existenţă a Alianţei, în
care Doctrina Truman gâ ndită în logica competiţiei lumii bipolare, conferise consistenţă şi coerenţă arhitecturii
transatlantice.