Sunteți pe pagina 1din 2

XII A/19.03.

2020
IONA
de Marin Sorescu
- operă dramatică postbelică (teatru),
parabolă dramatică (teatru alegoric) –

REZUMAT

Opera literară „Iona” de Marin Sorescu a apărut în perioada postbelică (1968), este piesa
de debut a autorului şi face parte din trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”.

Structura textului dramatic:

Piesa este alcătuită din patru tablouri: primul şi ultimul se desfăşoară afară, în exterior,
iar în tablourile doi şi trei, acţiunea are loc în burta peştelui. Rolul indicaţiilor
scenice (didascaliilor) este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi un
sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.

Subiectul:

În Tabloul I, acţiunea se petrece afară, Iona fiind un pescar ghinionist care îşi doreşte să
prindă peştele cel mare – să i se întâmple ceva spectaculos, să fie norocos, fericit, fiind sătul de
„fâţele” prinse până atunci – sătul de evenimentele banale, de întâmplările mârunte ale vieţii.
Pentru a-şi amăgi neputinţa, dar şi pentru a-şi simula succesul profesional, Iona poartă mereu cu
sine un acvariu din care să poată pescui oricând cu succes, peşti care au mai fost prinşi odată,
ceea ce semnifică amăgirea omului lipsit de satisfacţii cu mici reuşite. Finalul primului tablou îl
prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş şi încercând zadarnic să scape.

În Tabloul al II-lea, acţiunea se petrece în „interiorul Peştelui I”. Iona vorbeşte mult,
logosul fiind expresia instinctului de supravieţuire. Monologul dialogat continuă cu puternice
accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina morţii, ori cugetări cu
nuanţă sentenţioasă. Iona găseşte un cuţit cu care se joacă, semn al libertăţii de acţiune, care îi dă
speranţa că poate scăpa, ieşi din această situaţie. El încearcă, în acelaşi timp, un şantaj
sentimental, adresându-se peştelui: „Dacă mă sinucid?”. În finalul tabloului, Iona devine visător
şi se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se odihnească
„pescăruşii mai laşi" şi vântul, „un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.

Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care a înghiţit, la rândul său,
Peştele I. Eroul are acum alături de el o „mică moară de vânt”, simbol al zădărniciei şi al
donquijotismului. Apar doi pescari, surdo-muţi, care „nu scot niciun cuvânt”. Fiecare cară în
spate câte o bârnă, simbolizând oamenii resemnaţi, care-şi duc povara destinului fără să-şi pună
întrebări şi fără să caute motivaţii. Chiar şi alături de ei, Iona rămâne singur cu propria conştiinţă.
În acest tablou mai apar elemente cu semnificaţie simbolică, cum ar fi infinitatea de ochi care-l
privesc pe erou, simbolizând fiinţele încă nenăscute, oameni captivi ai propriei condiţii de a fi
născut.

Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, respirând acum
alt aer. Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: „Hei, oameni buni!”. Apar
cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu „aceeaşi
oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată. Meditând asupra relaţiei dintre om
şi Divinitate, Iona nu are nicio speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire. Drama
umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate. Şi
deodată se regăseşte: „Eu sunt Iona!”. Constată că viaţa de până acum a fost pe drumul greşit,
dar nu renunţă: „plec din nou”. Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării
propriei burţi, care semnifică evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria
captivitate. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină”) susţin
semnificaţia simbolică a piesei.