SUVERANITATE VERSUS DREPTUL DE INGERINŢĂ/INTERVENŢIE, ÎN

PERIOADA POST-“RĂZBOIUL RECE”

6.1 Conceptul de suveranitate în evoluţia sa istorică
6.2 Schimbarea conceptelor de securitate în noul sistem internaţional
6.3 Dreptul de ingerinţă/intervenţie
6.4 Intervenţia umanitară sau neo-intervenţionismul
6.5 Legalitatea intervenţiei umanitare
6.6 Consecinţele intervenţiei umanitare
6.6.1 Paradigma suveranitate statalǎ versus intervenţie
6.6.2 Componentele intervenţiei

Reperele securităţii internaţionale la începutul secolului al XXI-lea s-au schimbat.

Se vorbeşte tot mai mult de un drept al “comunităţii internaţionale” de a interveni pentru
apărarea drepturilor omului, chiar de ideea de suveranitate etică comunitară, de un
ascendent a organizaţiilor supranaţionale asupra statelor naţionale în sistemul
contemporan al relaţiilor internaţionale1. Autorul acestui demers s-a interogat asupra
legitimării intervenţiei societăţii internaţionale structurate în interiorul unui stat suveran,
în condiţiile în care acesta este egal juridic cu celelalte state din sistem. Ne-am interogat
fireşte şi asupra raporturilor statului suveran cu cetăţenii săi, încercând să distingem
reperele securităţii internaţionale în lumea contemporană şi mai ales demersul nostru a
fost orientat spre explicitarea neo-intervenţionismului.

6.1 Conceptul de suveranitate în evoluţia sa istorică

Principiul suveranităţii care mai bine de 340 de ani a stat la baza relaţiilor dintre
state se vede astăzi pus în faţa unor realităţi, cărora va trebui să li se adapteze. Noua
ordine mondială se defineşte prin complexitate şi nepredictibilitatea relaţiilor.
La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea s-au înregistrat

modificări în ceea ce priveşte relaţiile dintre state, datorită prăbuşirii iluziei

1
Daniel-Cohn Bendit, Quo Vadis Europa, în Le Monde, 3 mars, 2000 şi Adrian Liviu Ivan, Perspective
teoretice ale construcţiei europene, Cluj-Napoca, Eikon, 2003, p. 49-50.

244
universalismului politic imperial şi al declinului celui papal. Înainte prin recunoaşterea

unui suveran sau a unei autorităţi spirituale faţa de majoritatea statelor, era recunoscută

implicit şi posibilitatea reglementării diferendelor internaţionale prin influenţa sau

medierea acestor „supraputeri”. Declinul universalismului şi consolidarea mai multor

state centralizate a determinat pe suveranii acestora să refuze acceptarea unei hegemonii

politice unilaterale pe continent. Ei vor realiza acest lucru prin tratatele din Westfalia,

semnate la 1648 la Osnabruck şi Munster, care au pus capăt „războiului de 30 de ani”.

Specialiştii relaţiilor internaţionale consideră tratatele semnate la Westfalia ca fiind

foarte importante pentru evoluţia ulterioară a societăţii internaţionale. Ele marchează

victoria monarhiilor asupra papalităţii, atât din punct de vedere politic, dar şi religios.

Recunosc suveranitatea şi egalitatea statelor ca principii fundamentale ale relaţiilor

internaţionale şi introduc conceptul echilibrului dintre puteri ca mijloc de menţinere a

păcii.

Revoluţia franceză din 1789 a adus unele completări sistemului consacrat în

secolul al XVIII-lea. În urma evoluţiei societăţii şi a gândirii politice s-a reuşit

înlăturarea arbitrariului din relaţiile între cetăţeni şi putere, prin elaborarea teoriei

drepturilor omului. Următorul pas a fost acela de a extinde aceste drepturi naturale şi la

colectivităţi. Ansamblul acestora a fost denumit “dreptul ginţilor” (termen împrumutat

de la romani), fiind proclamat ca bază a relaţiilor dintre state şi constituindu-se apoi în

dreptul internaţional public. Întemeietor al dreptului internaţional este considerat

olandezul Huig De Groot (Hugo Gotius) prin lucrarea sa “De jure belli ac pacis” apărută

în 1625. El adaptează şi transpune teoria drepturilor naturale şi a contractului social la

relaţiile dintre suverani, state, popoare.

Revoluţia franceză a creat un nou tip de comunitate socială caracterizată printr-o

strânsă coeziune a membrilor săi denumită naţiune. Revoluţia franceză şi războaiele

245
napoleoniene au determinat trezirea şi potenţarea sentimentului naţional la alte popoare.

Astfel se deschide în Europa era „naţionalităţilor”, a luptelor naţionale având ca obiectiv

final statul naţional. „Naţiunea”, „naţionalitatea”, „statul naţional”, „independenţa

naţională”, „unitatea naţională”, vor domina mentalitatea colectivă europeană în secolul

al XIX-lea şi în secolul al XX-lea.

În timp ce unele popoare au reuşit să devină „naţiuni”, altele n-au reuşit să-şi

realizeze statul independent. Cele din urmă spre deosebire de primele care se afirmau în

cadrul statului propriu, îşi exprimau identitatea doar într-o cultură proprie. În urma

acestei deosebiri se vor naşte două teorii ale naţionalităţii:

1) teoria germană a naţionalităţii erudite

2) teoria franceză a naţionalităţii elective

Teoria naţionalităţii erudite s-a născut în Germania în secolul al XIX-lea, iar

caracteristica esenţială a acestei teorii este extinderea dreptului bazat pe libertate de la

individ în folosul statului. Conform acestei teorii, ceea ce constituie naţiunea este

trecutul ei, iar instrumentele de revendicare naţională sunt ştiinţa filologică şi cea

istorică. Teoria germană a naţionalităţii erudite pretinde că legile naturale (solul, rasa,

istoria) şi nu voinţa individului determină formare naţiunii .

2

Francezul Maxim Deloche este considerat întemeietorul teoriei elective a

naţionalităţilor, la jumătatea secolului al XIX-lea. Această teorie se inspiră din

individualismul religios al Reformei şi din teoria individualistă a suveranităţii a lui J. J.

Rousseau. Ea extinde de la individ la grup dreptul de a dispune de sine

(autodeterminarea). Astfel naţionalitatea şi prin aceasta statul este o chestiune de voinţă

individuală .
3

2
George Şofronie, Principiul naţionalităţilor în dreptul internaţional, Bucureşti, 1929, p. 13-59
3
Ibidem

246
 Secolul al XIX-lea a fost dominat de acest proces al formării conştiinţei

naţionale, a naţiunilor moderne, a acţiunilor lor pentru drepturi specifice pentru unitate şi

independenţă.

Naţiunea, conştiinţa naţională şi statul naţional au atins momentul de maximă

audienţă în opinia publică şi în cercurile politice de decizie la sfârşitul Primului Război

Mondial. Acum principiul naţionalităţii a devenit dreptul la autodeterminare şi a dus la

crearea unei serii de state noi, sau la reapariţia, sau la completare altora. În decursul

istoriei nu întotdeauna a fost posibilă crearea de state cu adevărat naţionale: o singură

naţiune, cultură, religie, confesiune etc. Deci în aceste state populaţia nu se poate

identifica cu naţiunea, iar dreptul naţional al minorităţilor face obiectul dezbaterilor

internaţionale şi a unor măsuri de protejare a acestora.

S-a încercat reglementarea relaţiilor dintre sate, care au devenit tot mai

numeroase şi mai complexe, prin crearea unui cadru instituţional universal:

Societatea/Liga Naţiunilor – la sfârşitul Primului Război Mondial – şi Organizaţia

Naţiunilor Unite – la sârşitul celui de Al Doilea Război Mondial.

Principalele norme internaţionale prevăzute în Carta ONU, Declaraţia Drepturilor

Omului ONU şi Carta de la Paris a CSCE (1990) sunt:

 obligaţia de a respecta suveranitatea şi independenţa statelor

 interzicerea folosirii forţei armate cu excepţia autoapărării sau în colectiv

în numele ONU

 dreptul la autodeterminare

 interzicerea abuzurilor drepturilor omului prin torturi, privarea de libertăţi

civile, genocid etc

 îndeplinirea tratatelor semnate

4

4
Raluca Miga-Beşteliu, Dreptul internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All-B, 1998

247
 Nerespectare normelor de drept internaţional ridică semne de întrebare, deoarece

în societatea internaţionaţă nu există autorităţi publice cu atribuţii executive şi juridice şi

atunci: Cine califică un act sau un fapt ca ilicit? Cine este abilitat să aplice o sancţiune şi

ce fel de sancţiune, împotriva statului violator al normei? Deoarece dreptul internaţional

este unul de „coordonare” şi nu de „subordonare”, iar statele sunt egale din punct de

vedere juridic, deci lor le revine atât constatarea ilicităţii cât şi aplicarea sancţiunii. În

anumite condiţii mai poate aplica sancţiuni ONU, în numele comunităţii internaţionale

precum şi alte organizaţii internaţionale, în măsura în care prin actele lor constitutive au

fost împuternicite de către statele membre cu astfel de atribuţii.

Teoria clasică a suveranităţii ridică unele probleme. Cum este un stat suveran

dacă admitem existenţa unui drept internaţional? Deci există o reglementare

supranaţională? Dacă statul nu este suveran în condiţiile existenţie reglementărilor

internaţionale, care este valoarea suveranităţii ca element de determinare a statalităţii?

Totuşi ceea ce caracterizează teoriile referitoare la suveranitate în ultimele decenii

este tendinţa de adaptare a suveranităţii unor noi fenomene ce se înregistrează pe plan

internaţional, determinate de anumite exigenţe impuse de asigurarea păcii, de acţiuni

umanitare, procese de integrare economică, respectarea drepturilor omului. Aceasta nu

echivalează însă cu limitarea suveranităţii ci cu o adaptare a acesteia la imperativele

interdependenţelor internaţionale şi cele decurgând din dezvoltarea organizaţiilor

internaţionale constituite de state.

Dezvoltările recente pe scena internaţională i-au determinat pe mulţi să

concluzioneze că suveranitatea statului este în criză şi declin. Acest proces este
determinat de mai mulţi factori.
Un prim factor este globalizarea economică, care împiedică exercitarea
suveranităţii în probleme economice, dar şi în controlul asupra propriei monede. Un
număr tot mai mare de state se găsesc în imposibilitatea de a menţine ordinea în afacerile
lor interne, ajungându-se în anumite cazuri chiar la colapsul total al autorităţii statului.

248
 Dreptul internaţional a devenit important în domenii precum drepturile omului
sau dreptul umanitar; autoritatea statului individual fiind în continuu regres.
În context european, multe state au consimţit ca o serie de competenţe să fie
transferate la nivelul instituţiilor comunitare. Acesta este cazul statelor membre ale
Uniunii Europene, în special o dată cu adoptarea monedei unice Euro.
Un ultim factor, considerat de mulţi analişti foarte important, este reducerea
gradului de constrângere a normei de non-intervenţie.
Creşterea legitimării şi incidenţei intervenţiei umanitare în forţă din anii ’90 a
determinat reconceptualizarea noţiunii de suveranitate.
Intervenţia umanitară este considerată intervenţia în cadrul unui conflict armat în
scop umanitar, care se prevalează de o serie de mijloace, inclusiv forţa armată. Dacă
această intervenţie nu primeşte acceptul guvernului statului pe teritoriul căruia are loc
conflictul, ea poate fi descrisă ca o intervenţie umanitară în forţă.
Ştiinţele sociale definesc statul ca fiind o entitate care deţine monopolul folosirii
mijloacelor legitime de forţă pe un teritoriu dat. În Enciclopedia Blackwell statul este
definit astfel: cuvântul stat poate fi folosit spre a desemna o entitate istorică sau o idee
filosofică, o formă perenă de comunitate umană sau un fenomen specific modern. Aceste
accepţiuni diferite nu sunt neapărat contradictorii, dar trebuie deosebite cu mare grijă una
de alta.
Accepţiunea cea mai curentă este, probabil, cea care identifică statul cu
comunitatea politică sau cu corpul politic ca atare, ceva ce a existat de-a lungul istoriei
într-o mare varietate de forme şi ale cărei mutaţii au format în mod tradiţional obiectul
ştiinţei istorice. Doar forma primitivă nomadă de comunitate politică este de obicei
exclusă din sfera termenului, pe temeiul subînţeles că astfel de comunităţi sunt lipsite de
ordinea ferm defintă ce pare inerentă noţiunii de stat. Statul presupune o relaţie stabilă
între o comunitate şi teritoriu. În această accepţiune generală termenul exprimă ideea
conform căreia comunitatea politică posedă anumite caracteristici univesale care se
menţin în timp şi spaţiu; ideea că, de pildă polis-ul grec, regnum-ul medieval şi republica
modernă au o anumită calitate comună.
De aceea, o definţie valabilă trebuie dată în alţi termeni, în termeni de acţiune.
Statul ca fenomen universal e un gen de activitate sau întreprindere pe care istoria ne-o

249
arată ca impunându-se omului ca o necesitate. Elementele recurente ale acestei activităţi
s-ar prărea că sunt următoarele:
1. ea formează sau modelează un ansamblu statornic de relaţii între anumiţi
oameni, împreună cu bunurile lor, cu alte cuvinte creează între nişte
oameni o unitate sau o societate, în sensul cel mai de bază al cuvântului,
de unde rezultă caracterul fundamental al constituirii statului;
2. ea presupune o putere ordonatoare sau o formă de cârmuire, sau o relaţie
de comandă şi supunere între oameni. Unitatea înfăptuită de către stat a
societăţii comportă astfel în mod necesar o ierarhie, deşi nu se identifică
în mod neapărat cu aceasta;
3. activitatea care creează şi menţine statul este întotdeauna exclusivistă şi
particulară, afirmându-se prin contrast cu cea a altora, care nu fac parte
din comunitatea respectivă5.
Această definţie a statului ca o totalitate exclusivă formată din conducători şi cei
conduşi, care instituie un ansamblu închegat de raporturi între oameni şi lucruri, este
menită să exprime doar caracteristica minimală a statului ca gen de activitate umană. Ea
trimite la o altă caracteristică, prin care ni se dezvăluie o nouă dimensiune a statului. În
măsura în care statul e un gen de activitate ce vizează un scop, se pune cu necesitate
problema justeţei scopului vizat şi a mijloacelor folosite într-un caz dat pentru atingerea
lui. Se realizează astfel o ordine potrivită în societate? Este îndreptăţită forma de
cârmuire respectivă? Relaţiile externe ale comunităţii se realizeză în mod adecvat? Privit
din acest unghi, statul se înfăţişează nu doar ca o necesitate impusă omului, ca o formă de
activitate pe care oricum nu o poate evita, ci ca o problemă persistentă, o problemă de
drept. Statul presupune o strădanie de a institui nu pur şi simplu o ordine în locul
anarhiei, ci o ordine veritabilă, autentică şi dreaptă, nu una strâmbă, precară şi despotică.
Statul ca fenomen istoric universal şi statul în calitate de concept filozofic se cer
suplimentate de examinarea statului ca fenomen specific modern. Există un număr
însemnat de istorici şi politilogi care susţin că termenul stat ar trebui folosit doar cu
referire la corpul politic care s-a dezvoltat în Europa de după Renaştere şi Reformă, că
teoria statului este teoria acestui corp de un fel aparte şi că utilizarea termenului într-o
5
Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coordonator David Miller, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000, p.
696-700

250
accepţiune largă, spre a desemna orice corp politic, favorizează o înţelegere deformată şi
confuză a dezvoltării istorice. Această accepţiune are de partea sa etimologia. Cuvântul
stat ca termen general pentru corpul politic s-a impus treptat, între secolul al XIV-lea şi
sfârşitul secolului al XVII-lea. După Mager, principalele lui rădăcini par a fi fost status
cu sensul de situaţie, funcţie, venit sau demnitate a principelui (status regalis) şi status cu
sensul de formă sau constituţie a comunităţii politice6.
Teza că statul e în sens propriu un concept modern nu se sprijină însă numai pe
etimologie. Ea se bazează în principal pe ideea că statul se naşte în acelaşi timp cu
conceptul de suveranitate şi că un stat nesuveran nu este, la drept vorbind, un stat. Cu alte
cuvinte, un stat trebuie să fie înzestrat – conform doctrinei despre suveranitate dezvoltate
de Bodin şi Hobbes în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea – cu o funcţie sau persoană
publice investite cu dreptul şi puterea incontestabile de a lua decizii în situaţii extreme. El
nu poate fi un conglomerat lax sau o alcătuire compozită de elemente ţinute laolaltă de o
învoială tacită sau făţişă între părţi, care in extremis ar risca să se destrame. El nu poate fi
subordonat deciziei altor corpuri atunci când se profilează o criză. Suveranitatea
înseamnă trasarea unei linii de demarcaţie mult mai nete între public şi privat înăuntrul
unei comunităţi, ca şi a unei frontiere mai nete între un corp politic şi un altul. Ea
înseamnă că dreptul înăuntrul corpului politic devine cu mult mai pozitiv şi este creat de
conducător, decât oricând înainte7.
Concomitent cu ideea de suveranitate, şi parţial în opoziţie cu ea, a prins rădăcini
şi o altă idee despre care se poate spune că distinge statul ca pe un fenomen modern, şi
anume ideea după care cel îndreprăţit să decidă şi să constitue forma de conducere
înăuntrul unui corp politic este poporul sau naţiunea ca o entitate unică. Precorsorii
acestei idei sunt: Jhon Locke, Montesquieu şi J. J. Rousseau. Jhon Locke (1623-1704)
susţinea în cele „Două tratate despre guvernământ” că Dumnezeu nu a investit pe nimeni
anume cu vreo autoritate naturală asupra altora şi că oamenii sunt egali de la natură şi
deci nimeni nu poate plasa pe cineva sub autoritatea cuiva altfel decât cu consimţământul
său8. Montesquieu (1689-1755) spunea, în „Despre spiritul legilor” că oamenii diferă atât
de regnul pur animal, cât şi de divinitate prin faptul că existenţa lor se lasă călăuzită în

6
Ibidem, p. 696-700
7
Ibidem, p.696-700
8
Ibidem, p.446

251
principal nu de instincte, ci de o „inteligenţă” foarte vulnerabilă, a cărei putere de
raţionament nu se dezvoltă decât dacă este pusă în mişcare de vreun accident sa de vreo
presiune externă. Tot în această carte face elogiul constituţiei şi modului de viaţă englez,
susţinând că naţiunea engleză întruchipează modelul raţional după care trebuie să se
călăuzească reformarea fiecărei naţiuni9. J. J. Rousseau (1712-1778), în „Contractul
social” – 1762, îşi baza principiile politice pe noţiunea de voinţă generală. Pe lângă
interesul egoist (voinţa privată) a fiecărui individ, cetăţeanul are interesul colectiv de a
promova binele comunităţii. Astfel dreptul şi societatea politică se întemeiază pe „voinţa
generală”, adică pe corpul cetăţenesc care acţionează ca un tot şi adoptă liber reguli ce
urmează a fi aplicate la fel fiecărui individ. Singurul „suveran” legitim al unei comunităţi
politice este corpul cetăţenesc. Rousseau face distincţia dintre popor ca „suveran” şi
„guvernământ” ca agent al voinţei populare10.
Această idee a fost dusă mai departe în revoluţiile franceză şi americană, care au
statornicit caracterul reprezentativ al instituţiilor publice şi au dezvoltat totodată teza că
unul dintre scopurile principale ale acestor instituţii este acela de a asigura drepturile
individuale ale cetăţenilor. Statul ca fenomen modern poate fi astfel definit drept
reprezentarea instituţională a voinţei poporului, care îi oferă acestuia posibilitatea de a
acţiona eficient atât în situaţii normale, cât şi în situaţii extreme pentru a asigura
apărarea şi bunăstarea întregului şi drepturile părţilor – împreună cu însăşi această
activitate11.
Intervenţia umanitară - în special cea care implică forţa armată - încalcă acest
monopol al statului şi îi respinge legitimitatea. Astfel de intervenţie încalcă funcţia
fundamentală a statului suveran. Chiar dacă suveranitatea nu a intrat în declin, în politica
internaţională şi în discursul politic internaţional, conceptul de suveranitate cunoaşte
schimbări12. Aceeaşi Enciclopedie Blackwell defineşte astfel suveranitatea: puterea sau
autoritatea care întruneşte atributele de agent arbitral ultim – fie aceasta o persoană sau
un organ colectiv – având facultatea de a adopta decizii şi de a soluţiona dispute în cadrul
unei ierarhii politice, prin acte având într-o anumită măsură caracter definitiv.

9
Ibidem, p. 511-512
10
Ibidem, p. 636-638
11
Ibidem, p. 696-700
12
John Charvet, The Idea of State Sovereingty and the Right of Humanitarian Intervention, în International
Political Science Review, edited by Nazli Choucri and Jean Laponce, vol.18, 1997, p.39-48.

252
Capacitatea de a adopta asemenea decizii presupune independenţa faţă de puteri externe
şi autoritatea ultimă sau dominaţia asupra grupurilor interne. Un suveran este o persoană
sau un grup de persoane (inclusiv o adunare reprezentativă) înzestrată cu suveranitate.
Primul atribut al suveranităţii îl constituie poziţia: aceea de putere supremă
înăuntrul unei ierarhii politico-juridice. Cel de-al doilea atribut este succesiunea: ea este
puterea de decizie finală sau ultimă în cadrul unei ierarhii politico-juridice. Cel de-al
treilea atribut al suveranităţii este efectul: ea implică ideea de generalitate în sensul
influenţării fluxului global al acţiunii. Iar cel de-al patrulea atribut al ei este autonomia:
un suveran trebuie să se bucure de independenţă în relaţiile sale cu alţi agenţi (interni sau
externi, autohtoni sau străini), neputând să le fie supus13.
Thomas Pickering, reprezentantul permanent la Naţiunilor Unite în anii 1989-
1992, remarca faptul că pentru prima dată în istorie, un număr semnificativ de guverne au
negat statului dreptul la „exercitarea suverană a măcelului”. De atunci, deşi Consiliul de
Securitate al O.N.U. îşi selectează atent cazurile pe care le propune discuţiei, posibilitatea
unei intervenţii umanitare în forţă a devenit tot mai reală. Deşi numărul acestor tipuri de
intervenţie nu a crescut în mod alarmant, intervenţiile umanitare constituie fără îndoială
un aspect foarte important în ordinea internaţională de după Războiul Rece.
Legitimarea intervenţiei derivă parţial şi din argumente juridice. Cadrul legal nu
este încă bine pus la punct. Legislaţia internaţională conferă statului dreptul de a-şi salva
proprii cetăţeni şi cetăţenii unui stat terţ, însă nu neapărat de a salva cetăţeni aflaţi în
pericol pe teritoriul statului unde are loc intervenţia. Ajutorarea cetăţenilor unui stat este
permisă doar în caz de genocid sau alte abuzuri masive ale drepturilor omului sau dacă
conflictul în cauză ameninţă securitatea internaţională. În acest caz însă, statul sau statele
intervenţioniste nu pot acţiona fără autorizaţia Consiliului de Securitate al O.N.U.
Când părţile consimt să accepte forţele O.N.U. de menţinere a păcii, ca de
exemplu în cazul unui acord de încetare a focului, sau în cazul în care nu există un guvern
efectiv - situaţie în care nu se poate vorbi de încălcarea suveranităţii - , nu apar probleme
juridice.
Dificultatea intervine în situaţia în care intervenţia este motivată de abuzuri severe
ale drepturilor omului, statul respectiv refuzând orice intervenţie din exterior. Literatura
13
Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coordonator David Miller, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000,
p. 705

253
de specialitate din domeniu oferă argumente în favoarea înlăturării cererii de suveranitate
în numele drepturilor omului şi a umanitarismului. Aceste argumente nu prevalează însă
în discursul politic sau în practică. În general problema consimţirii încălcării suveranităţii
este tratată cu prudenţă.
Când se face referire la suveranitate, este bine de ştiut că există concepte diferite
de suveranitate. Voi aduce în discuţie două din acestea, care par relevante în cazul de
faţă. Primul concept este cel clasic, concept în care statul are ultimul drept legal de
decizie în cadrul propriei sale jurisdicţii. Cel de-al doilea concept este democratic şi
conform acestuia, suveranitatea protejată prin dreptul internaţional se referă mai degrabă
la „suveranitatea poporului decât la suveranitatea suveranului”. De aici rezultă că
suveranitatea poate fi violată nu numai de forţe din exterior dar şi de către statul care
conduce un popor, care reprezintă sursa suveranităţii sale. Conform acestei interpretări,
represiunea este în sine o violare a suveranităţii, o viziune care oferă justificarea legală
pentru intervenţia pe teritoriul altui stat. O altă concluzie ar fi faptul că intervenţia poate
restaura suveranitatea şi poate acţiona în interesul poporului, al indivizilor care sunt
supuşii unei autorităţi arbitrare şi represive.
Dificultatea într-un astfel de argument constă în a-i cunoaşte limitele, în special
când se încearcă justificarea lor în termeni legali. Dacă represiunea reprezintă o violare a
suveranităţii deoarece este o violare a normelor internaţionale care este gradul represiunii
care justifică represiunea? Şi violarea căror alte norme ar justifica intervenţia?
În perioada anilor ‘90, o mare parte din discuţia despre suveranitate şi intervenţie
făcea referire la Tratatele de la Westfalia din 1648. Tratatele au fost considerate în mod
convenţional momentul în care s-au pus bazele ordinii europene a statelor.
Discursul despre suveranitate şi intervenţie datează însă dinainte de Westfalia.
Politica confesională - Reforma Protestantă şi Contrareforma Catolică - a adus în discuţie
această problemă în Europa secolelor XVI şi XVII. Chiar înainte de Reformă, un om de
stat şi de ştiinţă, care va deveni unul din martirii Catolicismului, Thomas Morus se
declara în favoarea intervenţiei14.
Francezul Jean Bodin, teoretician catolic al absolutismului, considera că
autoritatea legală a monarhiei franceze trebuie respectată în orice situaţie. Putem
14
Francis K., Abiew, The Evolution of the Doctrine and Practice of Humanitarian Intervention, Kluwer
Law International, Cambridge University Press, 1999, p. 23-30.

254
considera că această idee contravine intervenţionismului dar şi spiritului utopic de
umanitate a lui Morus. Însă Bodin a militat pentru amândouă, considerând admirabil din
partea unui conducător să invadeze teritoriul unui tiran. Scriitorii din ambele tabere au
recunoscut nevoia de a găsi o bază filozofică pentru a restrânge dreptul de intervenţie pe
teritoriul altui stat. La începutul secolului XVII, protestantul olandez Grotius susţinea
intervenţia împotriva nedreptăţii şi agresiunii, mai puţin în situaţiile care acest lucru
implică pericol. Responsabilităţile conducătorului suveran nu includeau datoria de a
proteja supuşii altui conducător15.
Tratatele de la Westfalia au fost produsul unui concert general al puterilor
europene, primul de acest gen. Tratatele au încorporat un principiu important:
participanţii la conferinţă au recunoscut suveranitatea conducătorilor în relaţiile dintre ei,
cu condiţia ca această suveranitate să nu contravină credinţelor religioase ale supuşilor. O
dată cu Tratatele de la Westfalia, conceptul de suveranitate include pe de o parte
echilibrul dintre conducători, iar pe de altă parte dintre conducători şi supuşilor acestora.
Astfel, suveranitatea nu conţine doar drepturi ale suveranilor ci şi limitarea acestor
drepturi.
Literatura juridică internaţională actuală se ocupă, în mare parte, de echilibrul
dintre drepturile statelor şi drepturile omului. Această dezbatere este relevantă nu doar
din punct de vedere al drepturilor omului, ci şi pentru că analizează modalitatea în care
funcţionează dar şi cum ar trebui să funcţioneze politica internaţională16.
Îmbinarea drepturilor şi restricţiilor impuse conducătorilor în cadrul suveranităţii
ne face să credem că şi echilibrul dintre drepturile statelor şi drepturile omului se
încadrează în conceptul de suveranitate. În acest caz nu se poate vorbi de drepturile
omului versus suveranitate, considerând cele două concepte ca fiind opozabile, ci mai
degrabă de o transformare internă a normei suveranităţii. Astfel, dreptul internaţional
acordă drepturi statelor însă nu neagă drepturile indivizilor.
În anii ’90, deciziile adoptate de către Consiliul de Securitate al O.N.U. dar şi
dezbaterile analiştilor şi politicienilor s-au orientat către politica intervenţionistă. Bernard
Kouchner – om politic francez şi unul dintre fondatorii ong-ului „Medici fără frontiere” –
şi Mario Bettati – profesor de drept internaţional public la Universitatea Paris II – au
15
Ibidem
16
Jhon Charvet, op. cit., p.39-48.

255
lansat la sfârşitul anilor ’80 expresia de „drept” sau „datorie de interenţie”, căreia i s-a
ataşat foarte repede calificativul „umanitar”, pentru a se opune teorie suveranităţii
statelor, care nu pemitea intervenţia externă în cazul unor „masacre” 17. Mulţi au văzut în
acest lucru o schimbare istorică fundamentală: punerea în discuţie a principiilor
constitutive şi a normelor politicii mondiale. Centrul acestei „revoluţii” constă în
pierderea eficienţei, viabilităţii şi legitimării statului, cauzată de factori cum ar
naţionalismul sau degradarea mediului înconjurător.
Deşi problemele ridicate de intervenţia umanitară nu sunt noi, făcând referire la
însuşi conceptul de suveranitate, ele cer găsirea unor soluţii noi.
În ciuda rolului important al agenţiilor guvernamentale în acordarea ajutorului
umanitar, acestea ar fi eşuat fără forţele puse la dispoziţie de către state. Suveranitatea
rămâne o comoditate dezirabilă din punct de vedere politic. Principiul suveranităţii
naţionale poate părea depăşit dacă luăm în considerare puterea economică mondială a
societăţilor transnaţionale şi a instituţiilor supranaţionale.
Sistemul de state este însă puternic, numărul statelor independente continuând să
crească şi în ultimii ani. În cadrul societăţii internaţionale ordine este asigurată în
continuare de colectivitatea statelor suverane, deşi în ultima perioadă conceptul de
suveranitate pare asediat din toate părţile18. Chiar dacă suveranitatea ar fi pe cale de
dispariţie, o evoluţie în acest sens ar cere timp.
Conceptul de intervenţie umanitară ocupă un loc ambiguu în teoria şi practica
societăţii internaţionale. Aceasta datorită faptului că sistemul internaţional modern a fost
clădit pe baza principiului suveranităţii şi a celor două principii adiacente acestuia,
integritatea teritorială şi neamestecul în afacerile interne ale altor state. Suveranitatea este
„cheia de boltă” a dreptului internaţional şi a sistemului diplomatic. Uneori se afirmă că
globalizarea economică a făcut ca acest sistem să cadă în desuetudine, dar acestă
afirmaţie nu trebuie să fie luată prea în serios, deoarece nu există încă o structură
alternativă pentru actualul sistem19.
Intervenţia devine problematică atunci când este îndreptată contra voinţei
suverane a statului.

17
Vezi Mario Bettati şi Benard Kouchner, Le Dovoir d’ingerence, Paris, Denoel, 1987
18
James Mayall, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Ed. Antet XX Press, 2000, p. 29
19
Ibidem, p. 91

256
 Sistemul internaţional a evoluat în forma sa modernă ca un sistem bazat pe
folosirea propriilor forţe (selfhelp). La Westphalia, în 1648, sa stabilit o ordine cvasi-
constituţională, care scotea în afara legii războiul religios. Formula cuius regio euis
religio, clauza din care a derivat principiul modern al neamestecului, a lăsat suveranii
liberi săşi urmeze interesele pe orice cale li se părea adecvat să o facă, chiar şi pe cea a
războiului din raţiuni de stat şi pentru cucerire teritorială. Grotius şi predecesorii săi au
păstrat tradiţia medievală a războiului drept, inclusiv ideea că statele ar trebui să poată
interveni pentru a împiedica opresiunile şi maltratările desfăşurate în alte state. Pe măsură
ce tradiţia dreptului natural a fost înlociută de concepţia modernă a dreptului internaţional
pozitiv, gânditorii au devenit mai precauţi cu elaborarea conceptului de justeţe a luptei
ius in bello în războiul dintre suvernaii europeni, decât a celui de ius ad bellum cerinţa ca
războiul însuşi să fie just. În lupta pentru colonii puterile europene nu sau arătat
constrânse de nici unul dintre concepte. Neintervenţia era compatibilă cu un sistem
fondat pe politica de putere, iar consideraţiile umanitare erau rareori luate în seamă şi
până la sfârşitul secolului XIX nu au fost prezentate niciodată ca justificare pentru
implicarea forţelor externe în conflictele civile.
În plan intern, suveranitatea poate fi exercitată fie prin drept prescriptiv, fie printr-
un sistem reprezentativ menit să reflecte „voinţa poporului”. După revoluţiiile franceză şi
americană dreptul prescriptiv domnia dinastică a lăsat loc diferitelor forme de
suveranitate populară. Totuşi există o incoernţă conceptuală inerentă dreptului la
autodeterminare naţională, anume imposibilitatea de a se ajunge la un criteriu obiectiv
care să ne permită să distingem între grupurile care pot revendica legitim acest drept şi
cele care nu o pot face. Cea mai recentă încercare de a depăşi această dificultate a constat
în redefinirea dreptului la autodeterminare ca drept la autoguvernare democratică în
cadrul graniţelor existente. Dacă toată lumea ar fi de acord, soluţia sar putea dovedi
funcţională.
Fie guvernarea este exercitată prin prescriţie sau pe baza unei reprezentări reale
sau mimate, în toate cazurile puterile suverane dau socoteală oamenilor asupra cărora îşi
exercită autoritatea. În ţările democratice, ele pot fi înlăturate prin procesul de votare; în
statele autoritare dacă guvernul oprimă sistematic populaţia, se va confrunta cu o

257
insurecţie populară. Aşadar, pe plan intern, etica responsabilităţii este cea care justifică
sistemul de selfhelp.
La nivel internaţional conceptul de folosire a propriilor forţe întâmpină mai multe
dificultăţi. Până la sfârşitul secolului XIX, îndată ce trecea frontiera, această idee era
tradusă cel mai frecvent ca „ajutăte singur” (help yuorself). Expansiunea colonială era
parţial justificată de viziunea asupra lumii ca un joc cu sumă nulă (câştigători perdanţi),
iar în sistemul dinastic, oamenii de rând aveau cel mult drepturi politice şi civile extrem
de limitate în multe ţări nu aveau chiar nici un drept , în consecinţă guvernele europene
nu aveau a se teme de acuzaţia că aplică standarde duble. Toate acestea se vor schimba o
dată ce ideea egalităţii în faţa legii şi cea a drepturilor civile şi politice se va instaura în
metropole, nefiind decât o chestiune de timp până când tratamentul discriminatoriu al
supuşilor din colonii să pară contradictoriu, nu doar victimelor, care îşi dădeau seama de
situaţia lor după ce erau expuse la educaţia şi valorile occidentale, ci şi colonialiştilor
înşişi20.
Problema intervenţiei umanitare a fost discutată, pe de o parte, în termenii
îndatoririi guvernelor de a susţine drepturile umane inalienabile ale celor pe care îi aveau
în grijă, şi pe de altă parte, în cei ai recunoaşterii că ar putea exista violări atât de dure ale
acestor drepturi, încât să justifice încălcarea principiului neamestecului în situaţii
excepţionale. În teorie, cele două poziţii nu se exclud reciproc, dar în practică cei care o
susţin pe prima văd în dreptul internaţional instrumentul principal pentru dezvoltarea
societăţii internaţionale pe coordonate progresiste paradigma legalistă , în timp ce aceia
care susţin că e imposibil ca dreptul internaţional să acopere toate evenimentele ce pot
apărea, privesc dreptul ca pe o instituţie pivot a societăţii internaţionale paradigma
politică.
Legalismul a suferit un eşec în perioada interbelică şi a condus la reafirmarea
preeminenţei politicii şi, prin instituţia Consiliului de Securitate, la recunoaşterea
responsabilităţii speciale a marilor puteri în privinţa menţinerii ordinii internaţionale. Sar
putea afirma că societatea internaţională de după 1945 a fost reconstruită deliberat pentru
a susţine principiul suveranităţii statului, dar şi pentru a permite încălcarea acestuia. Fie
ca o consecinţă a Războiului Rece sau din alte motive, între 1949 şi 1990 aceste încălcări

20
Ibidem, p. 9293

258
ale regulii neamestecului în afacerile interne ale altui stat, deşi au existat şi au fost
numeroase, nu au fost justificate prin raţiuni umanitare.
După 1945 societatea internaţională a fost reconstruită pe baza unui compromis
inegal între putere şi drep: folosirea forţei în alte scopuri decât autoapărarea urma să fie
sancţionată numai cu autorizarea Consiliului de Securitate şi doar atunci când Consiliul
hotăra că există o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi că toate căile
alternative de rezolvare fuseseră epuizate. Şi Convenţia asupra Genocidului prevedea
recurgerea la Consiliul de Securitate, probabil cu speranţa deşi această interpretare nu a
fost verificată niciodată că va hotărâ ca genocidul, deşi comis în interiorul graniţelor
unui stat, putea justifica totuşi intervenţia potrivit Capitolului VII al Cartei ONU. Deci se
accepta tacit că decizia de a pune în aplicare prevederile legate de securitatea colectivă
ale Cartei ONU nu putea fi determinată de criterii obiective, şi fără a se lua în seamă
interesele naţionale ale marilor puteri21.
Prin urmare dilema intervenţiei umanitare pentru drepturile omului este în strânsǎ
competiţie cu suveranitatea statelor şi asistenţa umanitarǎ. Evenimentele recente au dus la
o reevaluare a presupunerilor normative cu privire la drepturile omului, suveranitatea
statală, etc.
Cazuri recente de intervenţie umanitarǎ aratǎ necesitatea redefinirii noţiunii de
inviolabilitate a suveranităţii statului. Cazurile de intervenţie din Irak, Bosnia, Somalia,
Ruanda, Liberia şi Haiti au asigurat baze pentru reconsiderarea doctrinei şi practicii de
intervenţie umanitarǎ.
Cea mai mare parte din literatura temei în discuţie argumentează primatul
suveranităţii statului asupra drepturilor omului sau viceversa. Alţi teoreticieni înclinǎ spre
o poziţie de mijloc sub forma unei balanţe între cele douǎ concepte. Totuşi pentru ca
suveranitatea sǎ nu devină un pretext pentru a preveni intervenţia umanitarǎ,
suveranitatea nu poate fi interpretatǎ ca fiind incompatibilǎ cu protecţia drepturilor
omului.
Responsabilităţile pe care statele le au în relaţie cu cetăţenii lor ar trebui
recunoscute ca parte a suveranităţii statelor şi prin aceasta sǎ se permită o intervenţie
pentru îndreptarea situaţiilor de încălcare a drepturilor.

21
Ibidem, p. 9495

259
 Efectul adoptării unei astfel de interpretări este acela de a restaura suveranitatea
statului ca principiu cardinal al sistemului internaţional restaurând în acelaşi timp şi
noţiunea de responsabilitate a statului.

260
 6.2 Schimbarea conceptelor de securitate în noul sistem internaţional

Sfârşitul Războiului Rece a făcut loc unui nou sistem internaţional în discursul public şi
în media, depăşind ca importanţă confruntarea ideologică şi militară dintre Superputeri.
Situaţia de după Războiul Rece a determinat îndreptarea atenţiei politice spre conflictele
interne. Aceste conflicte nu mai sunt văzute exclusiv prin prisma relaţiei Est-Vest, nefiind
considerate o rivalitate între Supraputeri.
Noul sistem internaţional este marcat de conflictul intra-statal, în timp ce numărul
conflictelor interstatale este în declin. În Europa creşterea conflictelor interne a fost
legată de dizolvarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei. Conflictele intra-statale se
caracterizează de obicei prin pierderea autorităţii statului, schimbarea partidelor, linii de
front în mişcare şi o distincţie neclară între civili şi militari. Acest tip de conflicte a
ridicat multe probleme de ordin umanitar. În secolul XX, 89-90% din victimele
războiului au fost militari, în timp ce 75% din răniţi erau civili22.
Violarea drepturilor omului şi purificarea etnică a determinat creşterea numărului
de persoane strămutate şi refugiate. Drepturile omului reprezintă un factor crucial în
înţelegerea şi determinarea cauzelor acestor conflicte.
Sistemul internaţional post-Războiul Rece a stabilit noi concepte de securitate şi
abordări ale operaţiunilor de pace. Acest capitol îşi propune să analizeze gradul în care
discursul despre drepturile omului şi securitate a devenit mai complex din cauza
schimbărilor în natura conflictului modern şi a planului de securitate de după Războiul
Rece.
În mod tradiţional, discursul despre securitate se axa pe conceptul de suveranitate,
pe supravieţuirea ideologiei statului şi pe păstrarea integrităţii teritoriale. Pe de altă parte,
în discursul despre drepturile omului atenţia se focalizează atât asupra indivizilor, în
calitate de fiinţe umane, nu de subiecţi ai unui anume stat, cât şi pe principiul abstract al
drepturilor universale ale omului prevăzute în dreptul internaţional.
Natura războaielor moderne a oferit noi motive pentru intervenţia internaţională
dar şi pentru prezenţa şi angajamentul internaţional de lungă durată după încheierea

22
Francis K. Abiew, op. cit.

260
războiului. Violarea drepturilor omului apare astfel nu doar ca o consecinţă dar şi ca o
cauză a insecurităţii, instabilităţii şi a unor situaţii complexe de criză. Se recunoaşte din
ce în ce mai mult faptul că atrocităţile continue şi deliberate împotriva grupurilor dintr-o
societate pot escalada într-un conflict violent.
Discuţiile despre drepturile omului şi intervenţia internaţională se axează pe
condiţiile legale, morale sau umanitare în care acţiunea comunităţii internaţionale s-ar
putea deroga de la principiul non-intervenţiei într-un stat suveran. Capitolul de faţă îşi
propune să descopere legătura care există între drepturile omului şi securitate, atât ca şi
concept cât şi ca practică, încercând să analizeze intervenţia umanitară în lumina unor noi
concepte ale securităţii.
Abordarea globală a prevenirii şi rezolvării conflictelor de către comunitatea
internaţională este un exemplu de securitate extinsă în practică.
Pentru a defini conceptul de securitate este important să abordăm obiectele de
referinţă ale securităţii, actorii care asigură securitatea şi actorii funcţionali.
Planul de securitate de după Războiul Rece a lărgit aria posibilelor obiecte de
referinţă ale securităţii dar şi a actorilor care asigură securitatea, oferindu-le legitimitate.
Pentru a defini obiectele de referinţă ale securităţii trebuie să răspundem la
întrebarea: a cui securitate este ameninţată? Aceste obiecte de referinţă pot fi statele
(securitate militară sau politică), identităţi colective, cum ar fi naţiunile sau religiile, care
pot funcţiona independent de stat, companii sau economii naţionale (securitate
economică) sau chiar biosfera, flora sau fauna (securitatea mediului)23. Actorii însărcinaţi
cu asigurarea securităţii sunt cei legitimaţi să vorbească despre securitate - în numele
altora. Pentru a dobândi legitimitate, actorul respectiv trebuie să reprezinte o autoritate
(de ex. un guvern sau O.N.U.).
În discursul tradiţional asupra securităţii, singurele obiecte de referinţă ale
securităţii sunt de obicei statele, actorii securităţii fiind reprezentanţii statului. Dacă în
cadrul statelor democratice aceşti actori sunt aleşi conform unor reguli clare, respectând
legile statului respectiv, în statele care se confruntă cu conflicte interne, reprezentanţii
statului pot să nu fie clar definiţi, aceştia putându-se schimba în cursul conflictului24.

23
Nina Groeger, Changing Security Concepts: The Human Rights Challenge, în Anthony McDermott:
Sovereign Intervention, International Peace Research Institute, Oslo, 1999.
24
Ibidem

261
 În discursul asupra drepturilor omului, obiectele de referinţă ale securităţii
invocate sunt indivizii şi principiile drepturilor omului. În cazul în care liderii politici nu
pot garanta sau încalcă în mod deliberat drepturile omului în interiorul graniţelor statului,
grupurile de presiune sau organizaţiile internaţionale pot acţiona în calitate de actori ai
securităţii.
În discursul asupra securităţii, actorii securităţii nu coincid de obicei cu obiectele
de referinţă ale securităţii. Argumentul invocat ar fi că trebuie apărată securitatea unei
comunităţi mari (naţiune, civilizaţie) sau un principiu (drepturile omului). În cazul
violării drepturilor omului, secretarii-generali O.N.U. şi NATO au o oarecare autoritate
de a acţiona în calitate de actori ai securităţii. ONG-urile, ca de exemplu Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii şi Medici Fără Frontiere, nu acţionează de obicei ca actori ai
securităţii; ei au mandatul de a asigura ajutor umanitar, indiferent de afinităţi politice,
având nevoie de acces în ambele tabere.
În majoritatea cazurilor, conflictele interne provoacă încălcări masive ale
drepturilor omului care au devenit o componentă naturală a operaţiunilor O.N.U. şi a
răspunsului internaţional în situaţii complexe de criză. Fiecărei faze a conflictului îi
corespunde un set diferit de probleme, provocări şi mijloace de abordare. Drepturile
omului reprezintă miza în toate fazele conflictului.
În primul rând, motivul invocat pentru intervenţia internaţională într-un conflict
este protejarea sau stoparea încălcării drepturilor omului. Partea sau părţile care intervin
îşi vor argumenta acţiunea ca fiind justă şi legitimă. Însă în spatele motivelor invocate se
pot ascunde motive politice naţionale; acesta fiind motivul pentru care intervenţia
internaţională trebuie autorizată de Consiliul de Securitate al O.N.U.
În al doilea rând, conflictele violente şi războiul implică prin definiţie încălcarea
drepturilor omului. În al treilea rând, după încetarea conflictului, restabilirea respectării
şi instituţionalizării drepturilor omului reprezintă elementul central în refacerea societăţii
respective25.
Soluţionarea încălcării drepturilor omului este o precondiţie pentru operaţiunile de
pace reuşite şi pentru rezolvarea conflictului şi este în sine o măsură de prevenire a

25
Iain Atack, Ethical Objections to Huamanitarian Intervention, în Security Dialogue, Sage Publications,
vol.33, no.3, sept.2002, p.279-292.

262
conflictului. Există însă o anumită confuzie în ceea ce priveşte conceptul O.N.U. asupra
operaţiunilor de pace.
Deşi majoritatea actorilor acceptă legătura dintre drepturile omului şi asigurarea
păcii şi securităţii, politicienii şi negociatorii trebuie să admită faptul că problema
drepturilor omului face parte din realpolitik26. Drept urmare, drepturile omului ar trebui
incluse în mandat încă din faza incipientă.
Din punct de vedere analitic, s-au făcut puţine încercări pentru includerea
operaţiunilor de pace ale comunităţii internaţionale în conceptul despre securitate.
Majoritatea doctrinelor securităţii statelor se axează pe apărarea teritoriului, nu pe
participarea la operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii. Cu toate acestea, în
democraţiile avansate, apărarea teritoriului statului este doar una din funcţiile forţei
armate.
În perioada de după Războiul Rece, utilizarea concretă a forţei armate intervine în
gestionarea situaţiilor de criză, a operaţiunilor de pace şi a celor de menţinere a păcii, în
caz de încălcare a drepturilor omului. Relaţia strânsă între stabilitatea regională şi
securitatea naţională militează în favoarea includerii operaţiunilor de pace în discursul
despre securitate. Interesant de observat ar fi felul în care intervenţia internaţională
interferează cu noţiunea de securitate.
Intervenţia în conflictele interne justificată prin probleme de natură umanitară,
cum ar fi violarea drepturilor omului, nu este nouă. Politizarea intervenţiei umanitare s-a
produs ca o consecinţă a căutării de soluţii politice pentru stoparea conflictelor. Definirea
violării drepturilor omului ca o problemă de securitate implică trecerea de la politizare la
securizare. Securizarea drepturilor omului ajută la focalizarea atenţiei asupra unor situaţii
grave de încălcare a drepturilor omului şi contribuie la scăderea pragului de intervenţie în
problemele interne ale unui stat, implicit la desecurizarea intervenţiei internaţionale27.

6.3 Dreptul de ingerinţă/intervenţie

Originile dreptului umanitar datează de peste un secol. Acesta a fost introdus în

limbajul ONU, după adotarea rezoluţiilor Adunării Generale din 1988 şi 1990, care, în

26
Ibidem
27
Ibidem

263
termeni moderaţi, subliniau „importanta contribuţie adusă la asistenţa umanitară de către
organismele interguvernamentale şi nonguvernamentale care acţionează în scop
umanitar”; Consiliul de Securitate, apoi, şi-a „impregnat” unele rezoluţii cu consideraţii
„umanitare”. Există pericolul ca perceperea prea „caritabilă” a umanitarului să conducă la
o concepţie foarte limitată a acestui drept, prin neoperarea unei distincţii între
organizaţiile de ajutorare şi persoanele protejate prin dreptul umanitar. Astfel, guvernele
pot exploata zona afectivului, abătându-se atât de la obligaţiile impuse statelor prin
dreptul umanitar, cât şi de la respectarea drepturilor persoanelor a căror încălcare ar
putea fi reclamată de victimele încălcării lor. Noţiunile de obligaţie şi indulgenţă nu pot fi
asociate, pentru că cea de-a doua influenţează puternic acţiunea umanitară. Prin
concetrarea atenţiei asupra asistenţei şi asupra urgenţei de creare a „enclavelor
umanitare”, a „zonelor”, „coridoarelor” sau „culoarelor”, apare efectiv riscul ignorării
dreptului. Este pus în joc recursul la drept şi la instrumentele sale judiciare. Cele patru
Convenţii de la Geneva, din 1949, stipuleză, în primul articol, obligaţia statelor de a
„respecta şi a contribui la respectarea, indiferent de condiţii”, a acestor convenţii. Statele
nu se pot considera absolvite de această obligaţie prin amenajarea culoarelor dincolo de
care, într-un anume fel, dreptul umanitar poate să fie violat „legal”. Adevărata provocare
este de ordin juridic şi nu de ordin umanitar28.
Dreptul umanitar se referă la situaţii de război. Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii oferă următoarea definiţie: prin „drept internaţional umanitar aplicabil în conflicte
armate” se înţeleg „reguli internaţionale de sorginte convenţională sau cutumiară,
destinate expres reglementării problemelor umanitare derivate nemijlocit din conflictele
armate, internaţionale sau noninternaţionale şi care restrâng, din raţiuni umanitare,
dreptul părţilor aflate în conflict de a folosi, la alegere, metode şi mijloace de război sau
care protejează persoanele şi bunurile afectate sau care ar putea fi afectate de conflict”.
Primele manifestări ale dreptului internaţional umanitar au apărut prin 1860 şi aveau ca
scop alinarea suferinţelor cauzate de război. Astăzi, obiectul dreptului umanitar
internaţional devine foarte restrictiv în raport cu evoluţia acestei ramuri şi cu conţinutul
strict al textelor juridice, care au o deschidere mult mai largă. Prima violare a dreptului

28
Oliver Russbach „ONU contra ONU. Dreptul internaţional confiscat”, Ed. C.N.I. „CORESI”, Bucureşti,
1999, p. 11-12

264
internaţional umanitar este în a lăsa la latitudinea statelor aprecierea oportunităţii aplicării
sale, în ideea că acestea ar avea bunăvoinţa să consimtă la atenuarea „pe cât mai mult
posibil” a nenorocirii respective – fără a ridica, încă, problema victimelor. Henry Dunant
şi generalul Dufour au fost precursorii dreptului umanitar modern la 1859, în urma
bătăliei de la Solferino29.
Pentru a percepe dreptul internaţional umanitar din perspectiva fundamentelor şi
scopurilor sale, astfel încât să fie formulate posibile consecinţe juridice şi judiciare,
trebuie să se facă abstracţie, la un moment dat, de filantropie şi de bune sentimente.
Juristul francez Henri Meyrowitz susţine că: „grija pentru consevarea umanităţii este
lucrul cel mai important într-un război”. În fapt „statele beligerante nu sunt preocupate
decât de conservarea fiinţei lor, dacă nu cumva chiar de expansiunea teritorială. Ţelurile
lor sunt specifice, contradictorii şi imediate. În război, totul este opus oricărui element
legat de ideea de umanitate; totul solicită protejarea ei. A putea realiza acest lucru
reprezintă raţiunea de a fi şi funcţia principiilor dreptului războiului”. Aici apare
germenele opoziţiei între raţiune de stat (obiectivele statului) şi raţiune umanitară; sau
între raţiune de stat şi raţiune civilă. Acest aspect civil, capital, permite distingerea clară,
între conceptul de „conservare a umanităţii” şi cel de „intervenţie umanitară” – acesta din
urmă putând fi considerat, într-un anume sens, precursorul „dreptului de ingerinţă”, atât
de vehiculat astăzi – ceea ce a servit deseori la „justificarea”, chiar în numele
„umanităţii”, a politicilor intervenţioniste ale statelor30.
Există trei moduri de interpretare a dreptului: interpretarea literală, care este cea
mai apropiată şi a priori cea mai uşoară (ce se spune în text?), interpretarea istorică (în ce
context s-a adoptat?), şi interpretarea teleologică (care este finalitatea textului; care ar fi
sensul acordat de legiuitor sau ce înţeleg părţile semnatare ale unui contract, cu ocazia
adoptării unei anume reglementări sau a semnării unei anume convenţii?). Spiritul în care
a fost redactat un contract sau un tratat de către părţi; încărcătura pe care părţile au înţeles
să o dea textului pe care l-au semnat; cercetarea dorinţelor şi intenţiilor lor sunt probleme
care se ridică frecvent în mintea juriştilor31.

29
Ibidem, p. 13-14
30
Ibidem, p. 16-18
31
Ibidem, p. 19

265
 În 1991, Roland Dumas, ministrul francez al Afacerilor Externe, saluta „dreptul
umanitar de ingerinţă”, cu precizarea că „Franţa consideră că dreptul umanitar primeză
asupra dreptului statelor şi că ar trebui să reprezinte o sursă de inspiraţie pentru acestea
din urmă”. Datoria sau dreptul de ingerinţă ar trebui să umple un „vid juridic”. Însă
chestiunea se regăseşte în materie de obligaţii juridice, conţinute în textele de drept
internaţional existente, obligatorii pentru state. Ideea de „vid juridic” a reapărut în
momentul prezentării deciziei „istorice” a Consiliului de Securitate al ONU, referitoare la
constituirea unui tribunal ad-hoc însărcinat cu judecarea criminalilor de război din fosta
Iugoslavie. Bernard Kouchner, ministru francez, a salutat iniţiativa lui Roland Dumas,
materializată în proiectul înfiinţării tribunalului internaţional care era, în viziunea sa „de
natură să prefigureze un drept internaţional penal”. Voinţa expresă a statelor a impiedicat
apariţia unui drept internaţional penal. Pe scena internaţională, „dreptul de ingerinţă” s-a
impus printr-un atac cu suport politic şi mediatic. Crearea tribunalelor ad-hoc de către
Consiliul de Securitate al ONU, în scopul judecării unor anumite crime de război, se
înscriu pe linia unei diplomaţii umanitare în sens restrâns, a cărei primă caracteristică este
tentativa de favorizare a „fabricării” unui nou sistem de norme, în detrimentul aplicării
celui existent, situaţie care are drept consecinţă – dacă nu cumva că scop precis –
inducerea opiniei conform căreia dreptul existent nu este suficient de performant. Acest
tip de diplomaţie ar putea crea o justiţie ad-hoc, prin tribunalele pe care autorităţile
politice ale ONU ar fi solicitate să le creeze, în funcţie de împrejurări, de vrere sau de o
emoţie radiată de o anume opinie. Coordonata comună tuturor deciziilor luate de
Consiliul de Securitate este definită metaforic, prin expresia ad-hoc. Enunţul este valabil
atât în domeniul „umanitar” – unde experienţa a demonstrat că acţiunile Consiliului sunt
declanşate numai când acesta are voinţa, posibilitatea şi mijloacele necesare în acest sens
-, cât şi în materie „judiciară” – unde considerentele de oportunitate politică impun
deciziile Consiliului32.
Acest tip de diplomaţie se încadrează perfect în politica puterii, promovată de
ţările cu statut de membru permanent al Consiliului de Securitate care, până acum, au fost
singurele în măsură să propună şi să deruleze acţiuni umanitare. Este adevărat că o
operaţiune de anvergură, desfăşurată militar sub egida ONU, corespunde mai bine

32
Ibidem, p. 20-21

266
imaginii de putere, care trebuie conservată de marile state – atât în raporturile dintre ele,
cât şi în opinia celorlalţi – decât politica pur şi simplu prudentă, pe care ar putea-o
orchestra înaintea declanşării evenimentelor, de natură să justifice intervenţia umnitară33.
„Dreptul umanitar de ingerinţă” a reprezentat la început o inţiativă a organizaţiilor
nonguvernamentale, transformându-se rapid într-o chestiune de stat. Se pune problema
dacă erau necesare noi ramuri ale dreptului pentru consolidarea acţiunii umanitare sau
dacă nu ar fi fost preferabil să fie folosit, în profunzime, dreptul existent. Din perspectiva
creări unor noi formule de drept internaţional, dependenţa faţă de state este firească,
întrucât numai acestea pot accepta, semna şi ratificat noi reglementări. Din perspectiva
aplicării dreptului existent se impune respectarea obligaţiilor deja contractate. Prima
perspectivă face loc unui demers politic, în care statele sunt actorii. Cea de-a doua
deschide cale unui demers judiciar în care statele trebuie să-şi onoreze obligaţiile şi, la
rigoare, să apere aspectele subsumate acestora.
Conceptul actual de drept de ingerinţă a apărut în anii 80, legat de Bernard
Kouchner – medic şi figură emblematică a unor organizaţii nonguvernamentale precum
Medici fără frontiere sau Medicii lumii – şi de Mario Bettati – profesor de drept
internaţional la Universitatea Paris-Sud. Ideea a câştigat teren din momentul în care a
devenit de interes statal, atunci când Bernard Kouchner şi Mario Bettati aveau să devină,
din 1988 până în 1993, secretar de stat, apoi ministru al Acţiunii Umanitare, şi, respectiv,
consilier în cadrul Secretariatului de Stat, apoi ministru de Externe. Perioada 1988-1993 a
fost marcată, la nivel internaţional, de evenimente care au permis şi, în egală măsură,
necesitat ample acţiuni „umanitare”. Trebuie operată distincţia între dreptul de ingerinţă,
înţeles de Franţa, pe de o parte şi bazele politico-juridice invocate de Consiliul de
Securitate pentru desfăşurarea acţiunilor „umanitare”, pe de altă parte34.
În 1987, a avut loc la Paris „Prima Conferinţă Internaţională de drept şi de morală
umanitară”, încheiată simbolic cu o „Rezoluţie privind recunoaşterea îndatoririi de a
acorda asistenţă umanitară şi a dreptului la acest tip de asistenţă”. Tot în urma acestei
conferinţe, Bernard Kouchner şi Mario Bettati au lansat volumul „Le devoir d ingerence.
Peut-on les laisser mourir?” (îndatorire de ingerinţă). Denumirea conceptului a fost, încă
de la început, defectuoasă, chiar autorii acestuia încercând să o modifice. Există confuzia
33
Ibidem, p. 22
34
Ibidem, p. 23

267
între drept şi îndatorire, şi între asistenţă şi ingerinţă. Documentul din 1987 a stat la baza
altor două rezoluţii adoptate de Adunarea Generală a ONU, în decembrie 1988 şi în
decembrie 1990, considerate ca reprezentând concretizarea dreptului de ingerinţă.
Prima rezoluţie a Adunării Generale a ONU35, din 8 decembrie 1988, începe prin
a reaminti că respectarea drepturilor omului reprezintă unul dintre ţelurile Naţiunilor
Unite. În al doilea paragraf se „reafirmă suveranitatea, integritatea teritorială şi unitatea
statelor”, cu precizarea că „fiecărui stat îi revine datoria de a avea, cu prioritate, grijă de
victimele catastrofelor naturale şi ale stărilor excepţionale de acelaşi gen apărute pe
teritoriul său”. Adunarea Generală a ONU afirmă că este „conştientă de faptul că, alături
de acţiunile guvernelor şi organizaţiilor interguvernamentale, rapiditatea şi eficienţa
(asistenţei umanitare) se întemeiază, deseori, pe concursul ajutorului acordat de
organizaţiile locale şi de cele nonguvenamentale, care acţionează în scop strict umanitar”.
Se mai adoptă apoi următoarele: 1) „reafirmă importanţa asistenţei umanitare pentru
victimele catastrofelor naturale şi ale stărilor excepţionale de acelaşi gen”; 2) „reafirmă,
de asemenea, suveranitatea statelor afectate şi rolul lor primordial care le revine în
iniţierea, organizarea, coordonarea şi demararea acţiunii de acordare de asistenţă
umanitară pe teritoriile respective”; 3) „subliniază contribuţia importantă pe care o au, în
domeniul acordării asistenţei umanitare, organizaţiile interguvernamentale şi
nonguvernamentale care acţionează în scop strict umanitar”; 4) „invită toate statele care
au nevoie de o astfel de asistenţă să le faciliteze acestor organizaţii demararea acţiunilor
de asistenţă umanitară, constând mai ales în aportul de alimente, medicamente şi îngrijire
medicală, pentru care se impune contactul direct cu victimele (...)”. Urmează câteva
apeluri şi rugăminţi insistente adresate statelor, în sensul sprijinirii şi participării la aceste
eforturi.
Această rezoluţie este plină de nuanţări şi de prudenţă. Mai întâi, s-a reafirmat
insistent suveranitatea statelor afectate, cele pe teritoriul cărora va trebui, eventual,
acordată asistenţa umanitară. Lor le revine „cu prioritate” îndatorirea de a se ocupa de
rezolvarea problemei; problema însăşi era concretizată prin „catastrofă naturală sau
situaţie excepţională de acelaşi gen”. Le revine cu prioritate, chiar şi „iniţiativa” de a
decide în privinţa acordării de asistenţă umnitară. Odată liniştite asupra propriei

35
Ibidem, p. 24

268
suveranităţi, statele sunt considerate „conştiente” de faptul că – „alături” de acţiunile lor –
organizaţiile „locale sau nonguveranmentale” sunt „rapide şi eficente”, „subliniind
importanta contribuţie” a acestora şi „invită” celelalte state – în măsura în care au „nevoie
de o astfel de asistenţă” – să faciliteze activitatea organizaţiilor care acţionează în scop
„strict umanitar”; să le uşureze contactul direct cu victimele.
Cea de-a doua rezoluţie36, adoptată în 14 decembrie 1990, reafirmă suveranitatea
statelor şi recunoaşte importanta contribuţie a organizaţiilor nonguvernamentale. Se
consideră că această rezoluţie o întăreşte pe cea din 1988, precizând şi condiţiile formării
„culoarelor de urgenţă”. Adunarea Generală a ONU „ia cunoştinţă, cu satisfacţie” de
raportul secretarului general al ONU cu privire la aplicarea rezoluţiei precedente şi de
indicaţiile sale asupra mijloacelor de facilitare a operaţiunilor de asistenţă umanitară.
Printre aceste mijloace se menţionează: „posibilitatea de a crea temporar, acolo unde este
necesar, prin acordul dintre guverne şi organizaţiile interguvernamentale, guvernamentale
şi nonguvernamentale interesate, culoare de urgenţă destinate distribuirii ajutorului
medical şi alimentar de urgenţă”. În realitate, rezoluţia se limitează la a recomanda
„statelor afectate” să întâmpine cu căldură organizaţiile care acordă asistenţă. Nu se
prevede un drept real pentru aceste organizaţii şi, mai ales, nici un drept de „a se
amesteca” în situaţii care necesită asistenţă.
Evenimentele desfăşurate, după 1990, în Irak – în favoarea kurzilor, în Somalia,
în fosta Iugoslavie, în Rwanda, nu s-au desfăşurat în baza unor rezoluţii umanitare de
natură să „concretizeze”, în principiu, acest drept. În fiecare dintre cazuri, Consiliul de
Securitate al ONU a decis asupra obligaţiei operaţiunii umanitare, independent de acordul
şi, a fortiori, fără să existe o invitaţie din partea statului pe teritoriul căruia se desfăşurau
evenimentele. Operaţiunea din Irak, Provide Comfort, s-a desfăşurat pe teritoriul unui stat
învins, care nu s-a putut opune intervenţiei destinate stopării represiunii irakiene în
„zonele locuite de kurzi”. Rezoluţia din 5 aprilie 1991, permitea accesul organizaţiilor
internaţionale de securitate pe teritoriul Irakului în numele păcii şi securităţii
internaţionale ameninţate. Ea a fost caracterizată de reprezentantul Bagdadului la ONU
drept „tendenţioasă şi nejustă”. Operaţiunea din Somalia – Restore Hope – s-a desfăşurat
pe un teritoriu unde statul, devenit inexistent, nu a fost solicitat în vreun fel de Consiliul

36
Ibidem, p. 25

269
de Securitate. Trupele franceze prezente în Rwanda – operaţiunea Turquoise – nu au fost
„invitate” să intervină nici de autorităţile rwandeze, nici de „rebeli” Frontului Patriotic
Rwandez37.
Acţiunile internaţionale desfăşurate în aceste ţări au fost bazate pe Carta ONU, iar
Consiliul de Securitate nu avea nevoie – pentru a le conduce sau autoriza – de nici un text
special şi, cu atât mai puţin, de rezoluţiile Adunării Generale, redactate în termeni blânzi.
Şi-a întemeiat deciziile exclusiv pe răspundere şi competenţele conferite prin Cap. VII al
Cartei, considerând că pacea şi securitatea internaţionale sunt ameninţate prin situaţia
dată. Acestea nu au avut nici o legătură cu rezoluţiile umanitare din 1988 şi 1990, care –
dacă ar trebui crezuţi apărătorii cei mai fervenţi ai dreptului de ingerinţă – „consacră
principiul liberului acces la victime”, întrucât statele erau „invitate să faciliteze acţiunea
(ONU)”. În mod cert, invitaţia nu echivaleză cu obligaţia decât în vocabularul cu totul
aparte al Consiliului de Securitate care, când „invită” în virtutea Cap. VII, înţelege să dea
sens coercitiv „invitaţiei”. În schimb, este clar că o „invitaţie” formulată exclusiv pe baza
„rezoluţiilor umanitare” ale Adunării Generale a ONU ar putea, foarte bine, să fie
declinată de statul respectiv. Deci, Consiliul de Securitate nu a avizat aceste operaţiuni
nici în baza „rezoluţiilor umanitare” din 1988 şi 1990, nici pornind de la un pretins drept
de ingerinţă, ci în virtutea Cap. VII al Cartei ONU. Dacă un stat s-ar limita doar la
acceptarea asistenţei pe care i-o propun organizaţiile umanitare şi la cooperarea cu
acestea, conform prevederilor rezoluţiilor din 1988 şi 1990, nu ar mai exista ingerinţă,
datorită acceptului şi cooperării. Pierre Bringuier, profesor la Institutul francez de Drept
Umanitar, susţine că nu poate fi vorba despre ingerinţă, prin definiţie, decât în cazul unei
intervenţii neconsimţite de statul respectiv – „fie este vorba de ingerinţă şi, în acest caz,
nu poate fi invocat dreptul; fie, din contră, se aplică dreptul, dar, în acest caz, nu poate fi
vorba despre ingerinţă”. În cazul în care „statul afectat” (a cărui suveranitate este
garantată prin „rezoluţiile umanitare” ale Adunării Generale a ONU) nu doreşte nici
asistenţă, nici culoare umanitare dar, în schimb, există forţe – precum Consiliul de
Securitate – care decid contrariul, în baza unor dispoziţii coercitive, de natură să altereze
voinţa statului în cauză: nu se exercită un drept de ingerinţă, ci se desfăşoară o
operaţiune poliţenească. Dacă „statul afectat” acceptă asistenţa şi culoarele umanitare:

37
Ibidem, p. 26

270
prin definiţie, nu poate fi vorba de ingerinţă. Pierre Bringuier susţine că în urma
rezoluţiilor din 1988 şi 1990 nu a apărut dreptul de ingerinţă, ci s-a dezvoltat dreptul de
iniţiativă prevăzut de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi de Protocoalele adiţionale din
1977. Conform acestor texte: „orice organism umanitar imparţial” – ONG-uri – are
dreptul de a-şi oferi, nicidecum de a-şi impune serviciile pentru diverse „acţiuni
umanitare”, ce ar urma să fie desfăşurate „cu acceptul părţilor implicate în coflict”.
Rezoluţiile umanitare ale Adunării Generale a ONU nu fac altceva decât cel mult să
extindă, într-un anume fel, aplicarea dreptului de iniţiativă şi asupra altor situaţii –
catastrofe naturale şi situaţii care necesită urgenţa – decât cele stipulate în Convenţiile de
la Geneva, care se referă doar la conflictele armate. În cazurile în care a fost invocată
ingerinţa umanitară – 1991 Irak, 1992 şi 1993 Somalia şi fosta Iugoslavie, 1994 Rwanda
– nu s-au înregistrat nici catastrofe naturale, nici situaţii de urgenţă, ci, strict, conflicte
armate (internaţionale sau nu) care ar fi trebuit, a priori, să deschidă calea exercitării
dreptului de iniţiativă umanitară prevăzut în Convenţiile de la Geneva. Fundamentarea
generală a rezoluţiilor Adunării Generale a ONU din 1988 şi 1990 se regăseşte în
aprecierea că „neacordarea asistenţei umanitare pentru victimele catastrofelor naturale şi
ale situaţiilor de urgenţă reprezintă o ameninţare la adresa vieţii oamenilor şi o lezare a
demnităţii umane”38.
Carta ONU nu consfinţeşte principiul noningerinţei într-un mod atât de ferm încât
să se impună inventarea unui drept de ingerinţă. Textul fundamental al ONU interzice
intervenţia Organizaţiei în problemele interne ale statelor, după cum urmează: „Nici una
dintre dispoziţiile prezentei Carte nu autorizează Naţiunile Unite să intervină în
problemele a căror rezolvare este, în mod esenţial, de competenţa statelor şi nu obligă
membrii (ONU) să încerce rezolvarea unor astfel de probleme printr-o procedură
conformă cu prevederile (Cartei); totodată, acest principiu nu aduce, atingere, în vreun
fel, măsurilor coercitive prevăzute în Cap. VII”. Prima limitare a principiului
noningerinţei se află în precizarea în mod esenţial: problemele în care ONU nu poate
interveni sunt cele a căror rezolvare este „în mod esenţial” de competenţa statului
respectiv. Chestiunile legate de competenţă apar în sudsidiar. Apare întrebarea: în ce
măsură poate fi, în mod esenţial, de competenţa unui stat, rezolvarea problemei încălcării

38
Ibidem, p. 27-28

271
drepturilor primordial-fundamentale ale omului – dreptul la viaţă, la demnitate – atâta
vreme cât statul respectiv se face vinovat fie de încălcarea lor, fie de neluarea unor
iniţiative care să conducă la combaterea violării acestora? Instrumentele juridice care
apără omul, drepturile, viaţa, demnitatea sa sunt internaţionale. Într-un anume fel, prin
ratificarea lor, satele au extras aceste chestiuni din cadrul unor domenii restrictive şi au
scos de sub principiu noningerinţei actele a căror făptuire ar putea conduce la încălcarea
acelor instrumente. Profesorul francez Jean Combacau preciza faptul că prin „dreptul de
ingerinţă” este pentru prima dată, când prin astfel de angajamente „un stat recunoaşte
dreptul altor state de a se amesteca, legal, în problemela sale, ca şi cum ar fi vorba de el
însuşi”. Pierre-Michel Eisemann susţine că respectarea drepturilor omului nu mai intră, în
mod sistematic, în categoria „problemelor interne” ale statelor39.
În ceea ce priveşte dreptul umanitar şi de asistenţă, conform Convenţiilor de la
Geneva, limita principiului noningerinţei este mult mai explicită. Poate fi regăsită în
primul articol comun tuturor celor patru Convenţii, în conformitate cu care statele
semnatare îşi iau angajamentul să „respecte şi să determine respectarea” acestor
prevederi „în orice împrejurare”. Obligaţia de a determina respectarea implică
incontestabil o formă de „ingerinţă”, dar nu în sensul interzis de Carta ONU, întrucît nu
se pune problema intervenţiei în problemele interne ale unui stat, ci a respectării
obligaţiilor internaţionale. Astfel „obligaţia de a respecta dreptul umanitar în totalitate
atrage datoria fiecărui stat de a respecta aceste norme în egală măsură cu toate celelalte”.
Obligaţia de a determina respectarea este inerentă oricărei forme de drept contractual,
chiar dacă este mai puţin explicită în textele dreptului internaţional. În fapt, statele îşi iau
angajamentul să recunoască un anume drept. Acceptarea sau neacceptarea unei
reglementări din dreptul internaţional este individuală şi circumscrisă principiului
suveranităţii. În consecinţă, prin acceptare, fiecare stat devine parte componentă a unei
comunităţi care nu ar putea permite unuia dintre membri să ignore regulile care au dus la
constituirea grupului, nici măcar sub pretextul principiului noningerinţei40.
Zona următoare a articolului citat din Carta ONU, care consacră principiul
noningerinţei, confirmă – pentru situaţii extreme – relativitatea respectivului principiu,
prin restricţionarea acestuia la excluderea situaţiilor prevăzute în Cap. VII, referitoare la
39
Ibidem, p. 29
40
Ibidem, p. 30

272
cazurile în care Consiliul de Securitate constată existenţa unei ameninţări la adresa păcii,
a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune. Acestea atrag după sine negarantarea
principiului noningerinţei, acesta neputând obstrucţiona aplicarea deciziilor Consiliului.
Astfel, prin simplul fapt că a autorizat, în decursul ultimilor ani, operaţiunile umanitare
desfăşurate sub egida ONU, Conisiliul de Securiate a anihilat, pentru fiecare caz în parte,
eventualele efecte ale principiului noningerinţei: din punct de vedere juridic, nu mai este
necesar un improbabil „drept de ingerinţă”, care să se opună principiului. Nu trebuie
exclusă eventualitatea ca opinia publică să fi fost destinatarul principal al insistentelor
referiri la un astfel de drept sau datorie de ingerinţă41.
Se poate concluziona că aplicarea solidă, la nivel superior, a dreptului
internaţional umanitar, nu poate fi garantată, suficient, prin sprijinul acordat de Consiliul
de Securitate şi de Cap. VII al Cartei ONU. Organismului politic al ONU îi este
recunoscută puterea discreţionară de a cataloga anumite situaţii, iar acest lucru comportă
un grad de periculozitate suficient de ridicat pentru a determina activarea mijloacelor
coercitive prevăzute în Cap. VII. Această realitate comportă un dublu risc: o situaţie cu
un grad redus de periculozitate să fie considerată de Consiliu drept o ameninţare la adresa
păcii, ceea ce ar antrena aplicarea unor măsuri coercitive; minimalizarea unei situaţii
grave, care ar putea reprezenta o ameninţare la adresa păcii, o violare a păcii sau un act
de agresiune, ar putea conduce la neaplicarea măsurilor coercitive.
Nu se poate afirma cu certitudine că prin operaţiunile umanitare în nordul
Irakului, în Somalia, în fosta Iugoslavie sau în Rwanda, Consiliul de Securitate ar fi
deschis drumul unei serioase jurisprudenţe în materie. Asistenţa umanitară este cea mai
fercventă motivaţie pentru justificarea unei intervenţii autorizate conform Cap. VII din
Cartă. În acelaşi timp, când un stat sau un grup de state sunt autorizate să desfăşoare o
operaţiune de anvergură, se evidenţiază, în textul rezoluţiilor, caracterul „extraordinar”,
„excepţional” sau „unic” al situaţiei. Prin acestea, Consiliul reaminteşte, judicios,
caracterul efectiv de excepţie pe care trebuie să-l aibă un asemenea gen de acţiune; însă,
în acelaşi timp arată că primul obstacol al acţiunii este reprezentat de lipsa accceptului
sau a mijloacelor de acţiune a membrilor săi. Acţiunea apare când un conflict „oferă”
umanitarismului statelor posibilitatea de a-şi etala, la nivel superior, capacitatea de

41
Ibidem

273
acţiune. Când contextul nu concură la realizarea unei intervenţii „lesnicioase”, Consiliul
de Securitate elaborează, uneori – vezi cazul conflictului din fosta Iugoslavie - , o serie de
rezoluţii redundante, referitoare la nevoia de asistenţă umanitară, invocând uneori Cap.
VII din Carta ONU, dar fără a decide asupra unei acţiuni în forţă. Toate acestea
reprezintă dovada faptului că, pentru a se materializa, o rezoluţie a Consiliului de
Securitate, chiar adoptată strict în baza Cap.VII al Cartei ONU, este pendinte de voinţa
statelor membre. Există şi cazuri în care nu se doreşte o acţiune concretă – problema
kurdă, Tibetul, etc42.
Trebuie subliniată diferenţa dintre situaţiile în care Consiliul de Securitate
autorizează recurgerea la anumite mijloace şi cele în care îndeamnă statele în direcţia
adoptării unor anumite măsuri. Se autorizează ceea ce este prevăzut şi propus (sau
solicitat), deci ceva concret. Îndemnul vizează ceea ce nu este nici prevăzut, nici propus,
deci care intră în zona abstractului. În noiembrie 1990, cazul Kuwaitului, şi decembrie
1992, cazul Somaliei, Consiliul de Securitate a „autorizat” materializarea unor proiecte
elaborate. În ambele cazuri, „aliaţii” – mai ales SUA – au prezentat Consiliului un plan
clar de intervenţie, gata să fie pus în aplicare. Pentru Consiliul de Securitate, a autoriza a
însemnat, în acele cazuri, aprobarea unui demers deja decis şi demarat de membrii săi
permanenţi. Uneori, caracterul umanitar al operaţiunilor poate sta sub semnul întrebării,
dat fiind zelul iniţiatorilor rezoluţiei, aceiaşi cu „autorii” operaţiunilor43.
Ideea dreptului de ingerinţă a fost generată de obstacolele întâlnite de
organizaţiile umanitare private cărora, de multe ori, li s-a interzis accesul la victime.
Obstacolele erau reale, dar, încercând să rezolve problema prin intermediul statelor,
etatizându-şi solicitarea, organizaţiile nonguvernamentale au pierdut iniţiativa omiţând
posibilitatea de folosire şi consolidare a „dreptului de iniţiativă”, inerent acţiunii
umanitare şi consfiinţit prin Convenţiile de la Geneva. Intrând în zona „ingerinţei” şi a
suveranităţii statelor, s-au plasat pe teren statal, fără că acest lucru să fie necesar:
„Discursul despre suveranitate nu-şi găseşte locul decât în raporturile interstatale; el nu
este opozabil celor particulare”, preciza profesorul Jean Combacau44.

42
Ibidem, p. 31
43
Ibidem, p. 32
44
Ibidem, p. 33

274
 Se consideră că discreţia şi neutralitatea Crucii Roşii Internaţionale (CICR) sunt
aspecte care au generat necesitatea apariţiei, în anii 60, a unor organizaţii de genul
Medicilor fără frontiere şi a Medicilor lumii. Aceşti french doctors voiau să depună
mărturie şi să denunţe răul în mod public, dacă se poate „la locul faptei” sau, oricum,
imediat după părărsirea teritoriului ţării în cauză. Dincolo de concurenţă, exista în acest
demers o încercare de amendare a discreţiei CICR. Mario Bettati afirmă că se simţea
nevoia unei „a doua generaţii” de acţiune umanitară, „cea reprezentată de french doctors
şi de numeroasele ONG-uri medicale şi sanitare apărute la sfârşitul anilor 60”, care „să
nu accepte efectele unei neutralităţi paralizante, cu consecinţe pasive”. Acelaşi teoretician
al noului drept de ingerinţă preciza: „exceptând o pervertire a sensului său, neutralitatea
nu va putea niciodată să fundamenteze lipsa de acţiune, să justifice reţinerile, să
potenţeze politica de tergiversare în materie umanitară”. Pe de altă parte trebuie relevat
faptul că neutralitatea este un concept căruia i se acordă o atenţie specială în cele două
rezoluţii ale Adunării Generale a ONU din moment ce „se reaminteşte că, în cazul
catastrofelor naturale şi al situaţiilor de urgenţă de acelaşi gen, principiile umanitare, de
neutraliate şi de imparţialitate trebuie să se bucure de atenţie deosebită din partea celor
care acordă asistenţă umanitră”. CICR expune reprezentanţilor statului implicat în ce
anume constau violările Convenţiilor de la Geneva, atrăgându-se atenţia, astfel, asupra
obligaţiei remedierii situaţiei. Deseori, CICR îşi transmite constatările către toate statele,
acestea fiind obligate să se convingă de faptul că situaţia a fost remediată. Constatările
CICR şi prezentarea acestora pot şi trebuie să atragă – de drept – consecinţe obligatorii
pentru state, chiar dacă sunt adresate, oarecum „confidenţial”, fiecăruia în parte45.
Prezentarea prin mass-media comportă riscul de a trece sub tăcere denunţarea
juridică şi urmările judiciare pe care le comportă. Simplul demers mediatic al unei
organizaţii nonguvernamentale poate oferi statelor – în ansamblul lor, nu numai statului
vizat – posibilitatea de a ocoli mai uşor obligaţia juridică reprezentată prin contribuţia la
respectarea dreptului umanitar. Supusă uneori unor presiuni morale din partea opiniei
publice, comunitatea internaţională ar putea fi incitată să intervină politic sau să-şi
modifice atitudinea faţă de statul în cauză. În mod normal ar trebui ca în urma unui
demers al CICR, organism însărcinat chiar prin conţinutul Convenţiilor de la Geneva cu

45
Ibidem, p. 34

275
respectarea şi aplicarea acestora, natura juridică a obligaţiilor să devină incontestabilă:
fiecare semnatar al Convenţiilor va trebui să se asigure că statul vinovat a pus capăt
semnalatelor violări ale dreptului umanitar şi să-i urmărească judiciar pe autori. Nu este
exclus că denunţarea mediatică să fi fost percepută de state ca un mijloc de a se putea
eschiva de la obligaţiile juridice. Nu este deloc exclus nici ca denunţarea mediatică să fi
servit la camuflarea denunţării juridice; ideea impunându-se fie şi numai dacă se ia în
consideraţie rapiditatea cu care statele au avansat în acţiunea umanitară mediatică, ceea
ce demonstrează interesul manifestat în această direcţie46.
Instrumentele necesare aplicării dreptului internaţional umanitar există de multă
vreme. Principalul obstacol în cale folosirii lor – identificat de mult – este lipsa voinţei
politice a statelor. Noua filozofie umanitară a statului este circumscrisă acestei realităţi pe
care, în acelaşi timp, o maschează cu grijă: este vorba de a crea noul, de a se convinge pe
sine şi de a-i convinge pe ceilalţi că dintr-o nouă idee se poate naşte o lume nouă. Crearea
unui nou sistem de drept este, a priori, mai atrăgătoare decât aplicarea textelor existente.
O astfel de filozofie are efecte perfide asupra dreptului internaţional. Lăsându-se a se
înţelege că această ramură a dreptului se află dintotdeauna şi pentru totdeauna într-o fază
incipientă, se oferă un superb alibi pentru neaplicarea sa. S-a vorbit deseori despre alibi
pentru a denunţa absenţa politicii care să mascheze gesturile umanitare. Ce pretext mai
bun poate exista pentru neaplicarea dreptului şi pentru nesancţionarea încălcărilor sale
decât afirmaţia că acesta fie nu există, fie este imperfect? Ce altă „dovadă” mai trebuie
adusă în sprijinul ideii de inexistenţă sau imperfecţiune a dreptului în afara încrâncenării
cu care sunt denunţate aceste două elemente şi de patima cu care se vorbeşte despre un
pretins „vid juridic”, care induce ideea nevoii de creare permanentă a unui nou drept?
Astfel, dreptul internaţional este atacat chiar în substanţa lui, ceea ce reprezintă, o acţiune
de o gravitate mult mai mare decât violarea directă a normelor. Publicul este totdeauna
convis să considere că acest drept este incomplet, că nu conţine dispoziţiile care să
permită soluţionarea situaţiilor ilicite, iar „comunitatea internaţională” trebuie să
„inventeze” ceva nou în cazul fiecărei situaţii grave. Din moment ce însuşi Consiliul de
Securitate a ales calea mediatizării excesive pentru promovarea dreptului de ingerinţă,
propus de statele membre, „comunitatea internaţională” nu inventează chestiuni noi

46
Ibidem, p. 35-36

276
pornind de la o stare de calm. „Noul drept” este promulgat în spiritul evenimentelor, în
conferinţele de presă, unde, cu regularitate, se anunţă câte o decizie „istorică”47.
Toate acestea ridică problema cunoaşterii dreptului, deci a propagării sale. Nici o
reglementare juridică nu-i poate apăra pe cei cărora le este destinată, dacă aceştia nu o
cunosc. Lipsa de cunoaştere în materie este speculată, pe de o parte, de autorităţile
însărcinate să aplice normele de drept pentru sancţionarea infracţiunilor de drept
internaţional; pe de altă parte, trebuie semnalat discursul rostit de aceleaşi autorităţi
asupra lipsei de eficienţă a dreptului pe care refuză să îl aplice, paralel cu clamarea
pretinselor „progrese” pe care şi le adjudecă. Toţi trebuie să cunoască legea. În privinţa
dreptului internaţional umanitar, obligaţia de a difuza normele este stipulată expres în
Convenţiile de la Geneva. Se poate concluziona că, atâta vreme cât nu se fac publice
obligaţiile şi mijloacele de acţiune prevăzute în dreptul internaţional în vigoare, discursul
care insistă asupra nevoii de creare a unui nou drept ignoră obligaţia de difuzare a celui
existent, implicit a Convenţiilor de la Geneva. O asemenea atitudine nu este numai un
alibi pentru nerespectarea textelor, ci şi un obstacol în calea cunoaşterii lor: sub haina
preocupărilor pentru drept, s-ar putea ascunde o dublă violare a acestuia. Nu poate fi
negată necesitatea evoluţiei şi chiar a transformării dreptului. Dar, această nevoie de
evoluţie sau de transformare, dezvoltarea, se poate realiza numai pornind de la dreptul
existent. Statele nu aplică această metodă, preferând să pornească, sistematic, de la ideea
pretinsei inexistenţe sau a imperfecţiunii dreptului în vigoare. Problema ingerinţei şi a
coridoarelor umanitare, urmărirea şi judecarea criminalilor de război, constituie, fără
îndoială, una dintre cele mai eficiente metode de creare a unui drept foarte politic şi
foarte abstract – un drept ad-hoc – pentru a „înlocui” sau a completa pretinsele „carenţe”
ale unui drept juridic foarte concret. Şi asta, nu pentru că acest drept s-ar fi dovedit
imperfect, ci pentru că, din contră, prezintă riscul de a fi prea performant, prea coercitiv.
Discursul politico-umanitar asupra dreptului internaţional nu este ipocrit, lipsit de
onestitate sau mincinos48.
Mitul întronării „păcii prin intermediul dreptului” şi cel al întronării unei societăţi
internaţionale care ar face trecerea de la statul natural la statul de drept, sub auspiciile
unei autorităţi mondiale, către care statele şi-ar delega, parţial, suveranitatea, deformează
47
Ibidem, p. 65
48
Ibidem, p. 66-67

277
atât percepţia dreptului internaţional public, cât şi a celui umanitar, prin plasarea acestor
ramuri dincolo de realitate, ele nemaifiind, astfel, la îndemâna eventualilor beneficiari ai
normelor. Această cercetare mitică duce, inevitabil, la constatarea repetată a existenţei
„vidului juridic” şi condamnă dreptul internaţional să rămână permanent la stadiu de
etern început49.
Există două modalităţi de a nesocoti dreptul internaţional. Prima este violarea
directă, agresivă, efectivă a acestuia. Cea de-a doua este ignorarea sau ocolirea dreptului
internaţional. Aşa procedează statele – direct sau prin intermediul organismelor
interstatale – când, pentru a-i urmări şi pedepsi pe cei ce se fac vinovaţi de violarea
dreptului internaţional, nu se folosesc de sistemul juridic şi de structurile judiciare
existente, ci recurg la alte mijloace, în speţă la sancţiuni politice şi economice, la
raporturi de forţă, la compromisuri, la represalii. Această a doua modalitate de nesocotire
a dreptului internaţional devine foarte periculoasă, întrucât reprezintă un obstacol în calea
condamnării primei evidenţiate. Este mult mai puţin directă. Întreţine insecuritatea
juridică. Perverteşte orice formă de drept. Îndeamnă la teamă şi lipsă de încredere, fiind
de natură a crea, în timp, sentimentul că legea nu există50.
Violarea unei norme de drept internaţional poate confirma regula, iar un tratament
judiciar neadecvat poate duce la negarea ei. În fapt, încălcarea unei norma nu infirmă
regula: comiterea unui viol nu face caducă reglementarea care îl pedepseşte. Din contră,
se poate afirma că încălcarea unei norme de drept confirmă respectiva regulă, în măsura
în care va atrage aplicarea regulii în ceea ce priveşte sancţionarea încălcării ei. Deci este
foarte importană pentru norma de drept aplicarea tratamentului judiciar şi ce efecte ar
putea avea neaplicarea acestuia. În condiţiile în care violările dreptului nu sunt tratate ca
atare, există riscul ca acestea să nu mai fie considerate infracţiuni. Într-o primă fază,
caracterul infracţional s-ar păstra strict din perspectiva normelor juridice, nu şi din cea a
autorilor infracţiunilor, a victimelor şi a opiniei publice. Apoi, caracterul infracţional s-ar
pierde şi în cadrul sistemului de drept, întrucât, în urma neaplicării, anumite reglementări
ar putea deveni caduce sau cădea în desuetudine. În privinţa relaţiilor internaţionale, dacă
se ia în considerare modul în care statele tratează violările dreptului internaţional, se
ajunge la senzaţia că nu există un sistem de drept – senzaţie împărtăşită de autorii
49
Ibidem, p. 70
50
Ibidem, p. 73

278
infracţiunilor grave, de victime, de opinia publică şi de mass-media. Referitor la drept,
chiar şi mesajul guvernelor pare a sugera că este vorba despre raporturi de forţă, despre
ameninţări: în ciuda discursurilor juridice, eventualele încercări de a clădi o „nouă ordine
mondială” se află sub influenţa realpolitik-ului, a cărui supremaţie sau a cărui efecte nu
sunt atenuate de nici un „realjuridic”. Un grup mic de state decide discreţionar – fără
control real, democratic şi judiciar – atât asupra situaţiilor susceptibile de a fi considerate
violări ale dreptului, cât şi asupra tratamentului ce se impune a fi aplicat. Situaţia este de
natură a creiona o lipsă de securitate incompatibilă cu orice formă de drept, întrucât
obiectivul clar al legii este ca, prin întărirea normelor, să se creeze securitatea juridică
pentru toţi indivizii, corolar al îndatoririi acestora de a nu ignora legea51.
Conflictele din Kosovo şi Timor se aseamănă prin opoziţia dintre o populaţie
omogenă, locuind un teritoriu identificat şi aspirând la independenţă, şi puterea centrală,
puternică din punct de vedere militar, dispusă să recurgă la o violenţă extremă pentru a
contracara revendicările separatiste sau cel puţin, să îngăduie dezlănţuirea unor valuri de
violenţă, ca în cazul Timorului. În aceste cazuri au avut loc violări masive ale drepturilor
persoanelor, iar crizele au fost puternic mediatizate. „Comunitatea internaţională” a
răspuns diferit acestor conflicte: în Kosovo s-a purtat o adevărată operaţiune de război,
iar în Timor s-a creat o operaţiune de menţinere a păcii cu acordul guvernului indonezian.
Se pune problema: care sunt elementele care determină în mod fundamental
politica intervenţionistă a statelor occidentale? În ce condiţii sunt dispuse aceste state să
intervină din punct de vedere militar într-un conflict care nu le ameninţă interesele vitale?
Ce loc ocupă, în definirea acestei politici, necesitatea apărării drepturilor omului atunci
când acestea sunt masiv încălcate?
Intervenţiile constituie de cele mai multe ori răspunsuri deosebite la unele situaţii
deosebite. În Kosovo, occidentalii au intervenit din punct de vedere militar pentru a
gestiona o criză ce ameninţa stabilitatea în Balcani, şi deci în Europa (factor propriu
teatrului), dar şi pentru a asigura credibilitatea NATO (factor independent de criză).
Intervenţiile externe (militare) sunt multinaţionale şi se realizază prin intermediul
organizaţiilor internaţionale, care devin actorii acestora şi care îşi dezvoltă nişte politici

51
Ibidem, p. 74

279
proprii. La logica statelor se adaugă cea a organizaţiilor internaţionale. Aceste răspund la
unele nevoi, politici şi împrejurări diferite şi îmbracă deci forme diferite52.
Fiind vorba despre bazele unei intervenţii legate în mod direct de teatrul (şi de
actorii) crizei, se pot distinge, în mod schematic, următoarele elemente: o intervenţie
militară pentru gestionarea unei situaţii de criză este pusă în practică dacă este
considerată a fi necesară şi, în acelaşi timp, posibilă.
În primul rând, o intervenţie este socotită a fi necesară dacă evoluţiile crizei luate
în consideraţie sunt de natură să ameninţe interesele naţionale ale statelor susceptibile de
a interveni (şi care îşi pun problema intervenţiei). Interesele naţionale sunt greu de
definit: ele sunt subiective şi evolutive – ceea ce ţine astăzi de interesul naţional al unui
stat, mâine poate fi o chestiune mai puţin determinantă sau care nu mai contează. De
asemenea, ceea ce poate fi socotit necesar pentru unele state poate să nu fie la fel pentru
celelalte, sau să fie necesar într-un anumit moment şi după un timp să nu mai conteze.
Intervenţia devine necesară atunci când politica de neintervenţie este considerată a fi mai
periculoasă sau mai destabilizatoare decât aceea care constă într-o intervenţie.
Raţionalmentele şi analizele care conduc la o asemenea concluzie sunt adesea cu totul
subiective şi se bazează pe unele elemente la fel de subiective (evaluare a mizelor,
analiza posibilelor dezvoltări, presiuni din partea opinie publice). În materie de
intervenţie externă, necesitatea nu este nici un element obiectiv, nici unul imuabil. În al
doilea rând, o intervenţie devine posibilă dacă este întrunit un ansamblu de factori, în
principal de ordin politic, militaro-strategic şi juridic. În plan politic, statele care se
presupune că vor interveni trebuie să-şi exprime unele păreri convergente asupra
necesităţii intervenţiei; nici un stat puternic nu trebuie să i se opună acesteia (astfel încât
să o facă imposibilă); această intervenţie nu trebuie să fie îndreptată împotriva unui stat
(prea) puternic. La acestea se adaugă unele elemente interne de care se va ţine seama,
cum ar fi sprijinul opiniei publice în vederea intervenţiei respective sau stabilitatea şi
coeziunea guvernelor care participă la aceasta. Pe plan militaro-strategic, intervenţia
trebuie să fie realizată din punct de vedere tehnic, având în vedere instrumentele
disponibile (capacităţi operaţionale, forţe prepoziţionate), situaţia geostrategică a ţării
respective şi natura crizei. Ea nu trebuie totuşi să implice nişte riscuri prea mari,
52
Thierry Tardy, „Kosovo, Timor, Cecenia: statele în faţa intervenţiei”, în „Puteri şi influenţe. Anuar de
geopolitică şi geostrategie 2000-2001”, Ed. Corint, Bucureşti, 2001, p. 188

280
evaluarea riscurilor suportabile fiind în funcţie de interesele care trebuie apărate. Pe plan
juridic, o operaţiune va fi cu atât mai uşor de conceput – şi de pus în practică – cu cât
aceasta se va baza pe fundamente juridice clar stabilite, adică, în majoritatea cazurilor, pe
o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU53.
Combinaţia dintre aceste trei categorii de factori face ca o operaţiune să fie
posibilă sau nu. Combinaţia dintre fezabilitatea şi necesitatea unei operaţiuni determină
punerea ei în practică. Cu cât o operaţiune este considerată a fi mai necesară, cu atât
factorii care îi condiţionează fezabilitatea vor fi consideraţi mai puţin determinanţi în
procesul prin care se hotărăşte intervenţia; o operaţiune considerată a fi mai puţin
necesară va fi eventual declanşată cu condiţia expresă ca fezabilitatea ei să fie îndeplinită
şi să prezinte puţine riscuri.
În cazul operaţiunii din Kosovo, intervenţia armată a occidentalilor a fost
considerată a fi în acelaşi timp necesară şi posibilă; necesară, din pricina impasului
diplomatic, a poziţiei ireductibile a preşedintelui Miloşevici, a represiunii populaţiei
albaneze, a riscurilor de „contaminare” a altor ţări din regiune, a perspectivelor unei
catastrofe umanitare, a ameninţărilor repetate din partea NATO dar şi a eşecului pe care
l-ar fi înregistrat această organizaţie dacă ar fi adoptat o politică de abţinere. Intervenţia a
fost posibilă deoarece SUA şi celelalte state membre NATO erau dispunse să intervină,
deoarece Rusia nu putea avea decât o putere de opunere limitată, opinia publică era în
mare parte pregătită (şi favorabilă), iar atacurile aeriene fiind considerate a fi o armă
eficace, adică un răspuns adecvat la situaţia de atunci. A lipsit fundamentul juridic al
operaţiunii, însă voinţa politică a occidentalilor de a nu ţine cont de aceasta a redus
consecinţele unei astfel de dificultăţi54.
În Timor, intervenţia militară de la începutul lunii septembrei (începutul acţiunii
purtate de miliţii), adică fără acordul guvernului indonezian, nu a fost necesară din punct
de vedere strategic, în timp ce pe plan politic, militaro-strategic şi juridic ar fi fost extrem
de greu de pus în practică. În afara opiniei publice care făcea presiuni pentru rezolvarea
crizei, caracterizate prin violări masive ale drepturilor omului, aceasta nu ameninţa
interesele strategice ale ţărilor din regiune şi cu atât mai puţin pe cele ale statelor
occidentale. O intervenţie fără acordul guvernului indonezian ar fi fost foarte dificilă în
53
Ibidem, p. 189
54
Ibidem, p. 190

281
practică. Din punct de vedere militar, o asemenea operaţiune ar fi conţinut riscul unor
confruntări directe cu armata indoneziană. În plan juridic, acordul Consiliului de
Securitate ar fi fost imposibil de obţinut, având în vedere refuzul Chinei şi al Rusiei. Nici
un stat nu a preconizat acest tip de operaţiune, pentru că nici un stat nu era dispus să intre
în război cu Indonezia, din singurul motiv că trebuiau oprite acele acte prin care erau
încălcate drepturile omului în Timor. În acest context, acordul guvernului indonezian în
vedera unei intervenţii a schimbat în mod fundamental datele problemei; nu numai că a
făcut posibilă operaţiunea în plan politic şi juridic, dar şi în plan militaro-strategic, din
moment ce acordul de la Djakarta schimbă de fapt natura operaţiunii care trebuia
desfăşurată prin limitarea considerabilă a riscurilor55.
Mai mult decât apariţia unei ipotetice conştiinţe universale, modul în care aceste
conflicte au fost gestionate de satele occidentale arată că ideile de ordin startegic nu le
integrează decât în mod marginal pe cele determinate de morală. Desigur, violările
drepturilor omului nu sunt neglijate de cei responsabili cu deciziile politice. Dimpotrivă,
evoluţia sistemelor noastre democratice face ca orice intervenţie internaţională şi fie
purtată, în mod direct sau indirect, în numele apărării principiilor morale. Statele
occidentale au înţeles foarte bine acest lucru, începând cu războiul din Golf şi sfârşind cu
cel din Kosovo. Democraţiile nostre se bazează pe apărarea acestor principii şi pe
condamnarea încălcării lor. Însă aceste consideraţii ţin mai degrabă de indispensabila
retorică politico-diplomatică destinată opinie publice şi cu scopul legitimării operaţiunii
purtate, decât de voinţa reală de a acţiona în numele drepturilor omului sau al
dispoziţiilor dreptului intrenaţional umanitar. În plan umanitar, activitatea statelor este
fundamental diferită de cea a ONG-urilor, care au această vocaţie. Premiul Nobel pentru
pace atribuit Medicilor fără Frontiere nu a consacrat nici un fel de drept de ingerinţă pus
în practică de către state, ci o activitate privată, deconectată, în principiu, de la jocurile de
interese specifice acţiunilor internaţionale. Amestecul între aceste două tipuri de actori şi
de activităţi este periculos, înşelător şi denunţat din plin de ONG-uri. În schimb, acestea
şi alţi actori privaţi pot juca un rol fundamental de observare şi denunţare a statelor, fie
pentru a le convinge să acţioneze, fie pentru a le contrânge să pună capăt unor acţiuni

55
Ibidem, p. 191

282
condamnabile. În acest sens, ei contribuie la a face din apărarea drepturilor omului una
din componentele a ceea ce constituie, la un moment dat, interesul naţional56.
Însă statele nu au nici vocaţia, nici mijloacele de a interveni pe toate scenele de
război. Ele practică o politică selectivă care, pentru că ţine de un pragmatism cinic, pare
de cele mai multe ori într-un decalaj faţă de aşteptările opinie publice, mult mai
intervenţionistă. Atât pe scena internaţională, cât şi în interiorul societăţilor noastre, statul
este solicitat dincolo de propriile sale posibilităţi57.
După 1989, se vorbeşte, din ce în ce mai mult, despre aplicarea în practica relaţiilor
internaţionale a unui aşa-numit „drept de ingerinţă” sau „drept de intervenţie”, „obligaţie
de ingerinţă”, „drept de asistenţă”, „intervenţie de urgenţă”, „intervenţie umanitară”, sau
„asistenţă umanitară”. Într-o anume interpretare aceste expresii sunt contradictorii în sine
şi inacceptabile juridic, afirmându-se că „dreptul” exclude ingerinţa, iar existenţa
ingerinţei presupune că acţiunea în cauză are loc în pofida sau în contra dreptului.
Intervenţia „cu titlu umanitar” – termen utilizat pentru atenuarea criticilor de mai sus –
ar fi reprezentată de un ansamblu de acţiuni, mergând până la folosire forţei, exercitate
de un grup de state asociate ad-hoc sau formalizat în cadrul unei organizaţii
internaţionale, în numele comunităţii internaţionale, cu scopul de a pune capăt violărilor
masive şi sistematice ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale populaţiei de pe un
anumit teritoriu al unui stat, inclusiv în cazul în care aceste violări sunt rezultatul
acţiunilor întreprinse de însuşi statul ce exercită autoritatea asupra acelui teritoriu şi
chiar dacă acele persoane sunt chiar proprii săi cetăţeni. Un sens mai restrâns şi mai
vechi al intervenţiei avea în vedere posibilitatea ingerinţei unui stat pentru salvarea numai
a propriilor cetăţeni aflaţi în pericol pe teritoriul altui stat, în virtutea dreptului de
protecţie a cetăţenilor săi58.
Problema legalităţii şi legitimităţii intervenţiei umanitare a fost pusă în discuţie mai
ales după evenimentele din fost-Iugoslavie, care au dus la declanşarea, între 24 martie şi
10 iunie 1999 a unei intervenţii militare NATO în Serbia, cunoscută sub numele de
Operaţiunea „Forţa Aliată”, sub justificarea necesităţii de a pune capăt unor violări
masive şi sistematice ale drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale în
56
Ibidem, p. 192
57
Ibidem, p. 193
58
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000, p. 135

283
Kosovo, regiune a Serbiei. Problema cadrului juridic al intervenţei umanitare de tipul
celei exersate de NATO în Kosovo se pune însă cu actualitate, mai ales atunci când nu
există autorizarea peralabilă a Consiliului de Securitate, pentru că o intervenţie chiar
neconsimţită de statul în care are loc, dar desfăşurată în baza unei decizii a Consiliului,
este perfect legală, în conformitate cu art. 53 alin. 1 din Cartă. Acest aspect, al bazei
juridice care să justifice intervenţia este cu atât mai important cu cât se pun în discuţie o
serie de concepte fundamentale pentru dreptul internaţional contemporan: principiul şi
conceptul suveranităţii, principiul neintervenţiei în afacerile interne, principiul
nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, modalităţile de protecţie internaţională a
drepturilor omului şi modul în care acestea afectează principiile şi conceptele de mai sus.
În plus, Carta nu prevede posibilitatea intervenţiei, chiar atunci când există autorizarea
Consiliului de Securitate, pentru încălcări grosolane ale drepturilor omului, ci în situaţia
în care acest organism constată existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări
a păcii sau a unui act de agresiune. Pentru ca legalitatea intervenţiei umanitare să fie
respectată, este necesară constatarea faptului că violările masive şi grosolane ale
drepturilor omului reprezintă, totodată o situaţie ce se constituie într-o ameninţare la
adresa păcii sau o încălcare a acesteia59.
În cazul intervenţiei în Kosovo nu a existat un mandat sau o autorizare prealabilă a
intervenţiei. Prof. Bruno Simma constata că „intervenţiile umanitare care implică
ameninţarea sau folosirea forţei şi întreprinse fără mandatul sau autorizarea Consiliului
de Securitate vor rămâne, de principiu, încălcări ale dreptului internaţional”. A fost
realizată o identificare a violărilor drepturilor omului cu o situaţie de ameninţare la adresa
păcii şi securităţii regionale, prin Rezoluţia nr. 1199 a Consiliului de Securitate, din 23
septembrie 1998, care constată „deteriorarea rapidă a situaţiei umanitare în întreaga
regiune Kosovo” şi „iminenţa unei catastrofe umanitare ca cea descrisă în raportul
secretarului general, subliniid necesitatea prevenirii acestei catastrofe”, „multiplicarea
cazurilor de violare a drepturilor omului şi a dreptului internaţional umanitar”, şi afirmă
că această „deteriorare a situaţie din Kosovo (R. F. Iugoslavia) constituie o ameninţare
pentru pacea şi securitatea din regiune”60.

59
Ibidem, p. 136
60
Ibidem, p. 137

284
 Stabilirea exactă a cadrului juridic al intervenţiei umanitare este mai ales necesară
pentru că limitele intervenţei sunt în acelaşi timp limitele în care este redus exerciţiul
suveranităţii statului. Pentru ca exerciţiul suveranităţii statului să nu fie redus în mod
arbitrar, ci numai atunci când şi atât cât este necesar pentru interesul comunităţii
internaţionale, trebuie ca mecanismele intervenţiei umanitare să fie strict reglementate.
Comunitatea internaţională nu poate rămâne insensibilă atunci când într-o anumită zonă
se produc crime împotriva umanităţii, se recurge la arme de distrugere în masă, au loc
crime de genocid sau epurare etnică, terorism colectiv, ci trebuie să intervină.
Astăzi putem face unele aprecieri privind intervenţia umanitară, în lumina celor
constatate cu privire la domeniul rezervat al suveranităţii – ale cărui limite sunt stabilite
de dreptul internaţional, în conformitate cu interesul comunităţii internaţionale. Unele
aspecte privind protecţia şi promovarea drepturilor omului aparţin deja ordinii
internaţionale, în timp ce acţiunea efectivă şi substanţială de protecţie a acestora se
desfăşoară, prin excelenţă, la nivel naţional. Atunci când statul nu mai este capabil să
asigure standardul necesar al acestei protecţii sau, ceea ce face obiectul preocupării
noastre, încalcă intenţionat şi vădit aceste drepturi, declanşând violări masive şi
sistematice, devine operaţional (funcţionează), dreptul victimelor de a fi ajutate.
Încălcând drepturile elementare ale propriilor cetăţeni, statul încetează de a mai fi
expresia, mecanismul şi instrumentul de realizare a intereselor indivizilor ce compun
naţiunea în cauză. Suveranitatea de stat încetează să mai coincidă cu suveranitatea
poporului. Dacă această necoincidenţă, provocată de masivele şi sistematicile încălcări
ale drepturilor omului, poate duce la a justifica şi legitima chiar un drept la insurecţie şi la
schimbarea regimului politic devenit nereprezentativ, cu atât mai mult ea poate justifica
dreptul la asistenţă umanitară (dreptul de a fi ajutat al victimei), corelativ intervenţiei
comunităţii internaţionale.
Institutul de Drept Internaţional arăta în Rezoluţia sa asupra protecţiei drepturilor
omului şi a principiului neintervenţiei că „un stat, acţionând cu violarea obligaţiilor de a
respecta drepturile omului, nu poate să se sustragă responsabilităţii sale internaţionale
pretinzând că acest domeniu ţine în mod esenţial de competenţa sa”. Astfel, prin acţiunea
internaţională, exerciţiul suveranităţii de stat (care nu mai corespunde suveranităţii
poprului ce îşi exercită dreptul la existenţă) poate fi redus în mod corespunzător la

285
limitele reale ale domeniului rezervat, conform interesului comunităţii internaţionale de a
asigura standardul necesar de respectare a drepturilor omului.
Secretarul General al ONU, Kofi Annan, arăta în Raportul său anual prezentat
Adunării Generale la 20 septembrie 1999, al cărui subiect a fost dedicat exclusiv
perspectivelor securităţii umane şi intervenţiei umanitare: „... este clar că nu suveranitatea
este singurul obstacol în cale unei acţiuni efective în domeniul drepturilor omului sau al
crizelor umanitare ...”, ci şi „... modalităţile în care statele membre ONU îşi definesc
interesul naţional în orice criză dată”; „... într-un număr din ce în ce mai mare de
provocări la adresa umanităţii, interesul colectiv este interesul naţional”61.
Intervenţia umanitară poate fi justificată, dar modalităţile sale nu sunt încă, în
acest moment, în interiorul sferei normativităţii internaţionale.

6.4 Intervenţia umanitară sau neo-intervenţionismul

Rezumând conceptul de intervenţie umanitarǎ îşi are originile în literatura

dreptului internaţional de la mijlocul secolului XIX . Intervenţia era justificatǎ doar de
viabilitatea internaţionala cu care statul era investit pentru acţiuni comise în cadrul
graniţelor sale. În 1945, Carta ONU modificǎ fundamental aceastǎ definire a intervenţiei,
arătând condiţiile în care se poate interveni şi ce tipuri de intervenţie nu pot fi considerate
ca atare.
Intervenţiile militare ale secolului XX pot fi grupate în douǎ clase: cele ce au
precedat şi cele ce au succedat Războiul Rece. În conformitate cu retorica intervenţiei
umanitare, intervenţiile de după Războiul Rece au avut un scop mai explicit umanitar.
Diferenţa dintre cele douǎ categorii se referǎ la sursa legitimităţii intervenţiei.
Dacǎ în cazurile de intervenţie anterioare anului 1990, dreptul de a interveni pe baze
umanitare a fost cerut şi exercitat de către acelaşi agent, cel care intervenea, în perioada
de după 1990, intervenţiile erau legitimate fie de ONU (fosta Iugoslavie, Somalia,
Ruanda, Haiti, Sierra Leone, Timorul de Est) fie de coaliţii internaţionale şi/sau NATO
(Liberia, Irakul de Nord).

61
Ibidem, p. 138

286
 Definirea intervenţiei umanitare conţine douǎ elemente de bazǎ unul referitor la
drepturile şi privilegiile ce derivǎ din principiile umanitare sau din drepturile omului iar
cel de-al doilea se referǎ la natura şi limitele suveranităţii statului. Cu alte cuvinte,
statutul etic şi controversat de altfel al intervenţiei umanitare derivǎ din douǎ tradiţii de
gândire: drepturile omului şi suveranitatea statului. Amândouă îşi găsesc aceleaşi rădăcini
istorico-filosofice în principiile de individualitate, stat şi drept propuse de juriştii şi
politologii secolul al XVIII-lea.
Chiar dacǎ acest concept are rădăcini adânci, el este în forma sa actualǎ, nou şi
specific timpurilor noastre. Discuţiile de ieri şi de azi cu privire la acest concept sunt de
departe mult mai sofisticate şi extensive în materie de legalitate şi eticǎ a intervenţiei
umanitare, decât cele anterioare.
Disperarea umanǎ, încălcarea violentǎ şi gravǎ a drepturilor omului, ameninţarea
terorismului, justificǎ într-un fel sau altul o acţiune cu caracter umanitar. Dar ridicǎ şi un
paradox62, amintit anterior, pe de o parte respectarea integrităţii statale cu tot ce comportǎ
ea iar pe de altǎ parte aduce cu sine datoria de a acţiona în diferite circumstanţe, de a nu
lua în considerare autonomia statalǎ, de a interveni în afacerile interne ale unui stat. Acest
paradox este rezolvat prin afirmaţia cǎ deşi statul are dreptul la autonomie şi respectarea
ei, aceastǎ autonomie poate fi condiţionată prin însăşi natura ei şi poate, în anumite
circumstanţe, sǎ fie pusǎ sub semnul întrebării.
De ce şi când avem obligaţia de a interveni pentru a-i ajuta pe alţii din afarǎ şi în
ce condiţii acestǎ esenţialǎ datorie umanǎ poate trece la nivelul unui stat. Cu alte cuvinte
o datorie moralǎ poate avea caracter şi conţinut politic? Şi dacǎ este aşa, datoria de a-i
ajuta pe alţii implicǎ şi uciderea unora dintre ei sau sunt pur şi simplu sacrificii făcute
pentru atingerea unui scop superior?
Desigur scopul unei intervenţii umanitare este de a stabiliza statul în care se
intervine şi de a crea o structurǎ de autoritate acceptatǎ. Dar dacǎ părţile adverse nu
acceptǎ o autoritate superioarǎ de bunǎ voie nu mai poate fi vorba de intervenţie
umanitarǎ dacǎ sunt forţaţi sǎ accepte ideile altora.
Adevărul este cǎ o societate puternic divizatǎ nu se poate reuni atât de uşor fiind
nevoie de timp. Statul însuşi este o parte a problemei şi o sursǎ de violenţǎ şi atunci ar
62
Peter J. Burgess, Ethics of Humanitarian Intervention: The Circle Closes, în Security Dialogue, edited by
Peter Burgess, vol. 33, no. 3, sept. 2002, p. 261-264 şi Iain Atack, op. cit., p.279-293.

287
trebui sǎ se susţină implementarea de politici non-statale capabile sǎ facă posibilǎ
înţelegerea dintre diferite etnii, grupuri religioase, etc, în special când refuzul respectării
acestei diversităţi este cel responsabil de vărsarea de sânge, adică sǎ se acţioneze chiar
asupra cauzelor conflictului.
Drepturile omului ce se cer apǎrate sunt bazate pe dreptul internaţional iar acesta
din urmǎ îşi are rădăcinile în recunoaşterea universalǎ a principiului moralităţii. Politica
moralǎ sau fundamentul moral al politicii externe trebuie sǎ fie produsul înţelegerilor
internaţionale adică pentru a avea o semnificaţie practicǎ ea trebuie sǎ beneficieze de
consensul comunităţii politice.
Moralitatea are un rol important în jocul internaţional însǎ nici una din regulile
jocului nu are de a face cu acest concept ci mai degrabă cu costuri şi beneficii, asociate
sau nu cu pretenţii morale. Învingătorul în acest joc este cel care poate invoca un
principiu moral ce va justifica din partea sa o implicare limitatǎ din care vor profita şi
aliaţii săi şi care va impune costuri suplimentare pentru adversari.
Principala responsabilitate a conducerii politice în statele democratice este aceea
de a crea o eticǎ politicǎ aplicabilǎ problemelor politice statale. Moraliştii internaţionali
aratǎ cǎ cei flămânzi trebuie hrăniţi, cǎ guvernele care lipsesc trebuie înlocuite, cǎ trebuie
întărit consensul democratic, respectate opiniile religioase şi etnice etc. Tot moraliştii
sunt cei care afirmǎ evitarea implicării într-un alt stat, cu excepţia cazurilor justificate
moral, minimalizarea folosirii forţei, maximizarea neutralităţii politice. Nu se precizează
care este însǎ responsabilitatea moralǎ a consecinţelor politice ale intervenţiei.
Paradoxal marile puteri în special cele ale Războiului Rece sunt cele care au
favorizat cel mai mult extinderea justificării pe baze morale a intervenţiei căutând
probabil justificare legalǎ pentru politicile lor de control asupra vecinilor mai slabi,
fostelor colonii etc. Sfârşitul Războiului Rece aduce cu sine o schimbare importantǎ în
ordinea mondialǎ iar marile puteri de până atunci reuşesc sǎ câştige aprobare şi pentru
intervenţiile multilaterale, pretinzând ca Naţiunile Unite legitimează ceea ce altădată era
considerat ilegal sau imoral.

6.5 Legalitatea intervenţiei umanitare

288
 Dreptul internaţional defineşte folosirea forţei sau ameninţarea cu folosirea forţei
împotriva altui stat ca fiind o agresiune ce justificǎ63 un război de autoapărare, un război
de întărire a legii de către membrii comunităţii internaţionale şi chiar de pedepsire a
agresorului. Doar agresiunea justificǎ războiul64 şi în acest caz, de vreme ce nu are loc o
agresiune atunci teoretic nu poate exista o justificare pentru intervenţie.
Preocupările cu privire la pacea internaţionala, securitate şi agresiune teritorialǎ
aduc cu sine constrângeri substanţiale, legale, cu privire la folosirea forţei armate în
afacerile internaţionale (necesitatea autorizării prealabile de către Consiliul de Securitate
al ONU) cu scopul de a preveni acţiunile unilaterale şi hegemoniile.
Acest aspect reflectǎ lipsa unei înţelegeri între guverne si membrii permanenţi ai
Consiliului de Securitate, asupra problemei intervenţiei umanitare. Unele state continuǎ
sǎ argumenteze împotriva oricărei încălcări a suveranităţii unui stat şi a întăririi
principiului de non-intervenţie. Altele dimpotrivă, pun sub semnul întrebării necesitatea
ca astfel de acţiuni sǎ aibă nevoie de aprobarea Consiliului de Securitate şi sǎ nu fie
iniţiate unilateral.
Legalitatea intervenţiilor umanitare unilaterale, sugerează cǎ suveranitatea statalǎ
sau naţionalǎ a fost înlocuitǎ cu conceptul de suveranitate popularǎ65 investitǎ în cetăţenii
unui stat. Implicaţiile unei astfel de poziţii sunt acelea cǎ dacǎ guvernele nedemocratice
sau liderii de aceeaşi facturǎ, încalcă aceastǎ suveranitate popularǎ, intervenţia unilateralǎ
pentru a restaura democraţia nu violează suveranitatea şi prin urmare este admisǎ.
Implicaţiile acestei teorii aratǎ cǎ suveranitatea statului nu este absolutǎ în
sistemul internaţional de vreme ce dreptul de non-intervenţie nu este un drept absolut şi
deci intervenţia unilateralǎ nu ar avea teoretic nevoie de acordul prealabil al Consiliului
de Securitate. Cu toate acestea intervenţia umanitarǎ, în concordanţǎ cu Carta Naţiunilor
Unite, trebuie sǎ urmeze procedura acordului prealabil al Consiliului de Securitate.
Intervenţia umanitarǎ unilateralǎ, bazatǎ pe argumente de suveranitate popularǎ
sau apărare a drepturilor omului poate fi singura cale de a trece peste acordul prealabil al
Consiliului fǎrǎ încălcarea normelor dreptului internaţional. Un astfel de concept este

63
În ciuda aspectului moral, discursul cu privire la intervenţie este dominat de normele dreptului
internaţional, ce stabilesc drepturi şi obligaţii pentru toate statele membre, conform „paradigmei legale”
ale lui Michael Waltz în Iain Atack, op. cit., p.279-293.
64
Ibidem
65
John Charvet, op. cit., p.39-48.

289
derivat mai degrabă din normele teoriei politice decât din cele ale dreptului internaţional,
dintr-un criteriu etic şi nu dintr-unul legal.
Cum am afirmat anterior conceptul de intervenţie umanitarǎ, din punct de vedere
legal este unul paradoxal deoarece conform definiţiei numai o agresiune ar justifica un
război iar până la urmǎ o intervenţie are caracter de război.
Principiul autoapărării împotriva agresiunii propune criteriul justei cauze,
conform teoriei lui Wheeler, potrivit căreia o intervenţie pentru a fi consideratǎ drept
umanitarǎ trebuie sǎ îndeplinească patru condiţii: justǎ cauzǎ, ultimǎ soluţie,
proporţionalitate şi probabilitate 66.
Revenind la criteriul justei cauze trebuie remarcat cǎ odată cu creşterea
conflictelor armate interne şi încălcarea tot mai flagrantǎ a drepturilor omului, criteriul
autoapărării a fost oarecum suplimentat cu cel moral în ideea justificării folosirii forţei
armate. Intervenţia umanitarǎ în scopul stopării unor abuzuri poate fi văzutǎ ca o
împlinire a criteriului justei cauze. Potrivit lui Wheeler „o urgenţǎ umanitarǎ supremǎ,
existǎ doar atunci când singura speranţǎ de salvare a vieţilor depinde de intervenţia celor
din afarǎ veniţi sǎ le salveze”67.
Cel de-al doilea criteriu se referǎ la folosirea forţei ca ultimǎ soluţie după ce toate
celelalte (metode diplomatice, sancţiuni sau alte forme de presiune internaţionalǎ) au fost
epuizate cu scopul de a împiedica încălcările grave ale drepturilor omului.
Criteriul de proporţionalitate se traduce prin faptul cǎ distrugerile şi pierderile de
vieţi omeneşti rezultate în urma intervenţiei umanitare armate trebuie sǎ fie proporţionale
cu câştigurile (morale, materiale) dobândite. În ceea ce priveşte criteriul de probabilitate
acesta, potrivit lui Wheeler, aratǎ cǎ trebuie sǎ existe o mare probabilitate ca „prin
folosirea forţei sǎ se obţină o realizare umanitarǎ pozitivǎ”68.
Wheeler considerǎ aceste patru cerinţe minime ca fiind obligatorii pentru
justificarea moralǎ a oricărei intervenţii umanitare. Pe lângă acestea ar exista şi aşa
numitele motive umanitare şi legalitatea (sau autoritatea legitimǎ). Motivele umanitare
sunt semnificative deoarece împiedicǎ speculaţiile cu privire la intenţiile hegemonice
mascate ale celor ce intervin.

66
Iain Atack, op. cit., p.279-293
67
Ibidem
68
Ibidem

290
 Dreptul de intervenţie umanitarǎ este bazat pe premiza de bune intenţii ale celor
care intervin, potrivit lui Chomsky. Wheeler pe de altǎ parte susţine cǎ din punctul de
vedere al victimelor abuzurilor, ceea ce are importanţǎ este încheierea cu succes a
operaţiunii dacǎ aceasta a avut loc şi prevenirea acestor abuzuri, mai mult decât motivele
care i-au determinat sǎ intervină.
Consiliul de Securitate al ONU reprezintă ceea ce se numeşte autoritatea legitimǎ
în afacerile internaţionale contemporane, în materie de folosire a forţei armate.
Prevederile Capitolului VII ale Cartei Naţiunilor Unite, conferă acestui Consiliu
autoritatea legalǎ de a autoriza sau nu o intervenţie armatǎ.
Criteriul justei cauze poate slǎbi raportarea la dreptul internaţional ca bazǎ pentru
aceste intervenţii dar pe de altǎ parte trece peste paralizia provocatǎ de obţinerea
acordului Consiliului. Cu alte cuvinte o intervenţie umanitarǎ nu va periclita ordinea
internaţionalǎ atâta vreme cât criteriul moral se va substitui normelor de drept
internaţional în legitimarea intervenţiei.
Pericolul unui astfel de argument este apariţia unui conflict între legalitate şi
moralitate, încălcarea cu bunǎ ştiinţǎ a dreptului internaţional în numele unor standarde
de justiţie şi moralitate. Şi atunci soluţiile ar trebui sǎ aibă în vedere folosirea criteriului
justei cauze, ca bazǎ pentru modificarea normelor de drept internaţional şi nu pentru
încălcarea lor.
Criticile aduse intervenţiei umanitare ca reprezentând o violare a suveranităţii
naţionale şi prin urmare un atac direct la ordinea internaţionalǎ, pot fi depăşite prin
aplicarea atât a normelor cuprinse în dreptul internaţional cât şi a criteriilor morale.
Totuşi folosirea dreptului internaţional ca sancţiune sau justificare pentru intervenţie este
limitatǎ prin existenţa dreptului de veto al Consiliului de Securitate al ONU.
Punctul de vedere pacifist şi anti-militar asupra intervenţiei umanitare aratǎ cǎ
folosirea forţei nu este compatibilǎ cu atingerea obiectivelor umanitare (vezi intervenţia
ONU în Somalia).
Pierderea de vieţi omeneşti rezultate din acţiunile militare nu poate avea nimic în
comun cu intervenţia pentru scopuri aşa zis umanitare iar în consecinţǎ, intervenţia
armatǎ duce la o perpetuare a instituţionalizării răspunsurilor militare la conflictele
politice şi sociale împreunǎ cu apariţia unei ideologii militare care sǎ justifice asemenea

291
acţiuni. Adevărata provocare potrivit lui Kofi Annan este aceea de a proteja drepturile
omului prin dezvoltarea unei culturi diplomatice preventive de non-violenţǎ. Potrivit
opiniei lui Wheeler „literatura intervenţiei umanitare tinde sǎ se centreze pe folosirea
forţei, dar contemplarea pentru prea mult timp, a acestui tip de intervenţie va duce la
pierderea din vedere a altor variante”69.

69
Ibidem

292
 6.6 Consecinţele intervenţiei umanitare

6.6.1 Paradigma suveranitate statalǎ versus intervenţie

Conceptul de intervenţie umanitarǎ, aşa cum este înţeles astăzi, am arătat cǎ

pleacă de la conceptul de suveranitate statalǎ ce a dominat timp de trei secole gândirea
politicǎ occidentalǎ. Aceastǎ tezǎ are câteva argumente70 principale:
1. Lumea este formatǎ din state suverane. Fiecare individ este membru al
unui stat, cei doi având obligaţii şi drepturi reciproce unul faţǎ de
celǎlalt.
2. Fiind suveran fiecare stat are dreptul sǎ se organizeze intern aşa cum
considerǎ potrivit, cei din afarǎ neavând dreptul de a interfera sau
influenţa felul în care statul îşi tratează cetăţenii.
3. Fiecare stat are dreptul de a-şi conduce afacerile interne aşa cum
considerǎ de cuviinţǎ, onorându-şi obligaţiile internaţionale şi fiind
subiect de drept internaţional. Nici un stat nu poate interfera cu alt stat
cu excepţia faptului când este atacat de altul sau când existǎ teama unui
astfel de atac.
4. Autoritatea civilǎ este legitimatǎ de către cetăţenii săi şi singura sa
îndatorire este aceea de a promova interesele colective. Pentru a atinge
un astfel de scop are dreptul de a face tot ceea ce considerǎ necesar.
5. Cetăţenii au obligaţia moralǎ de a se supune statului, obligaţie care
precede toate celelalte obligaţii.
Întregul concept de intervenţie umanitarǎ, ca de alfel, şi nevoia analizării şi
justificării lui ar fi lipsit de sens atâta vreme cât statul nu ar beneficia de prezumţia de
suveranitate şi prin asta de imunitate la influenţele externe. Justificarea intervenţiei
umanitare pe baze strict morale are sens numai cu aceastǎ prezumţie.
Conceptul de stat aratǎ cǎ atunci când statul are probleme, acestea sunt ale celor
din interior şi nu ale celor dinafară. Astfel un stat implicat într-o intervenţie umanitarǎ
acţionează depăşind limitele autorităţii sale.
70
Bhikhu Parekh, Rethinking Humanitarian Intervention, în International Political Science Review, vol.18,
no.1, 1997, p.49-69.

293
 Autoritatea pe care un stat sperǎ sǎ o dobândească în acest fel este una
neinstitutionalizatǎ şi de aceea nu posedǎ forţa imperativǎ derivatǎ de exemplu din legea
fundamentalǎ a unui stat. Opinia publicǎ nu este niciodată unanimǎ cu atât mai puţin când
este vorba despre fenomenul intervenţiei. De altfel rămâne valabil faptul cǎ în
democraţiile constituţionale, constituţia este singura sursǎ de autoritate în vreme ce opinia
publicǎ poate doar influenţa guvernarea prin metode persuasive.
Intervenţia umanitarǎ nu poate, prin urmare, sǎ găsească cu uşurinţa o cale de
mediere între ea şi paradigma suveranităţii statale ceea ce înseamnă cǎ întregul concept
de intervenţie este instabil moral şi atâta vreme cât rămâne în graniţele impuse de
paradigma suveranităţii este ilegitim. Dar îndată ce depăşim aceastǎ idee în favoarea
aceleia ale unei comunităţi internaţionale şi a unei umanităţi recunoscutǎ de toţi membri
comunităţii, intervenţia umanitarǎ nu mai apare ca simplǎ formǎ de management al
crizelor aflatǎ cumva la periferia relaţiilor internaţionale, ci capǎtǎ un loc important în
ordinea globalǎ, politicǎ, economicǎ actualǎ.
Ideea care reiese de aici este aceea potrivit căreia paradigma suveranităţii este
plinǎ de neajunsuri, din perspectiva faptului cǎ unităţile statale au şi alte obligaţii decât
aceea de a-şi urmări propriul interes tocmai datoritǎ tendinţei de globalizare care existǎ
fără dubiu, ceea ce nu înseamnă cǎ celelalte viziuni, universalistǎ sau cosmopolitanistǎ
trebuie privite ca literǎ de lege.

6.6.2 Componentele intervenţiei

Dacǎ pornim de la premiza de justǎ cauzǎ analizatǎ anterior, componentele

intervenţiei sunt atât de naturǎ defensivǎ cât şi ofensivǎ. Acţiunile ofensive şi cele
defensive sunt legitimate prin normele dreptului internaţional cu respectarea anumitor
condiţii.
În ceea ce priveşte componenta defensivǎ a acţiunii umanitare, aceasta se referǎ
la:
1. Apărarea acelei pǎrţi care a căzut victimǎ atacurilor armate şi nu este
capabilǎ sǎ se apere singurǎ;

294
 2. Apărarea valorilor şi drepturilor umane fundamentale împotriva
încălcării grave a acestora - aceste încălcări includ epurări etnice şi
genocid (aşa cum a fost definite aceste fenomene prin Convenţiile de la
Geneva şi protocoalele adiţionale)71.
Aceste douǎ stipulări exclud folosirea forţei pentru motive care nu aparţin direct
spectrului umanitar. Prin urmare, intervenţia într-un stat care se face nu pentru apărarea
unor drepturi puse în pericol, ci pentru menţinerea unei poziţii strategice, nu poate fi
legitim luatǎ în considerare în cadrul impus de componenta defensivǎ. O extindere
ipoteticǎ a componentei ar fi incompatibilǎ atât cu dreptul internaţional cât şi cu criteriul
justei cauze.
În ceea ce priveşte cea de-a doua componentǎ, intervenţia umanitarǎ poate fi
descrisǎ ca ofensivǎ în următoarele variante:
1. Poate fi dusǎ la îndeplinire de către statele care nu au fost ele însele
atacate sau nu au participat în nici un fel la conflict;
2. Poate presupune intervenţia în care atacul armat este în plinǎ
desfăşurare nu doar iminent72.
Unii avocaţi susţin cǎ definiţia autoapărării ca fiind imediatǎ indicǎ necesitatea
unei agresiunii iniţiale într-un timp relativ scurt, în timp ce alţii nu pun accent pe acest
determinism. Oricare ar fi definiţia se pare cǎ justeţea cauzei este mai puţin restrictivă
pentru intervenţia umanitarǎ, decât este dreptul internaţional, deoarece permite
intervenţia chiar şi în situaţii în care nu existǎ un răspuns direct şi imediat la un potenţial
atac. De altfel, astfel de întârzieri de obicei se referǎ la folosirea preventivǎ a forţei sau
pur şi simplu la o reacţie întârziatǎ.
Atât dreptul internaţional, cât şi criteriul justei cauze, legitimează intervenţia
umanitarǎ doar dacǎ existǎ o relaţie între cauzǎ şi efect (atacul armat). Aceastǎ
legitimitate este însǎ destul de fragilǎ, deoarece, cu cât este mai lung timpul de reacţie cu

71
Aceste doua stipulări au fost stabilite de către Comisia asupra intervenţiei şi suveranitate statala (ICISS)
în 2000, raport: The responsability to protect, International Developement Research Centre,
www.iciss.gc.ca, în Gregory Reichberg, Henrik Syse, Humanitarian Intervention: A Case of Offensive
Force, în Security Dialogue , vol.33, no.3,sept. 2002 p.309-322.
72
Ibidem

295
atât este mai puţin directǎ conexiunea între atrocităţi şi reacţia armatǎ şi prin urmare cu
atât este mai puţin evidentǎ motivaţia umanitarǎ directǎ (vezi atacul Irakului).
Nu putem încheia discuţia fǎrǎ sǎ amintim de conceptul de sancţiune, pedeapsǎ,
care ocupǎ un loc important în contextul intervenţiei umanitare contemporane şi nu
numai. Acţiunile militare sancţionatoare, care pot fi descrise mai degrabă ca fiind
ofensive decât defensive, sunt greu de delimitat şi legitimat în contextul pluralistic. Cine
poate decide cine meritǎ sǎ fie pedepsit prin acţiuni militare şi cine nu? Pot fi astfel de
acţiuni împiedicate sǎ devină vindicative?
Într-o lume cu atâtea diferenţe culturale şi religioase, cu concepte atât de diferite
asupra binelui şi răului este nevoie de existenta unui dialog deschis şi a unei analize
sincere cu privire la folosirea forţei armate, cu atât mai mult dacǎ ea are loc în scopuri
umanitare.
Dezvoltarea instrumentelor legale internaţionale cu privire la crimele de război a
avut ca şi scop şi are în continuare eliminarea utilizării forţei armate ca singurul mijloc
acceptabil de sancţiune sau mai bine zis de pedeapsǎ.

296