Literatura universală

Unitatea de învățarea 4. Lumea între: război și pace

Subiectul lecției la Literatura universală. Sinteză: Destinul uman între război și pace, reflectat în
literatura universală și română.
Competențe specifice:
 aplicarea analizei tematice și structurale la receptarea textelor literare din literatura universală și
română;
 interpretarea textelor literare studiate/lecturate individual în cadrul unității de învățare. (L. Tolstoi
Război și pace. P. Celan Fuga macabră; Apollinaire Frumoasa roșcată. Erich Maria Remarque. Nimic
nou pe frontul de vest; Ernest Hemingway. Fiesta.)

Sarcini de realizare pentru elevi:

 examinați Fișa reper la tema studiată: Război și pace;
 completați reperele, în formula „Jurnalului cu notițe paralele”, cu idei, opinii proprii și
exemple;
 redactați un eseu sinteză, în limita a 1-1,5 pagini cu tema: Destinul uman între război și pace,
reflectat în literatura universală și română.
Notă:
 Citiți atent această sinteză pe care v-o ofer și ca material informativ, dar și ca un posibil model
de stil opinabil sincer al unui cititor, sper util pentru a vă exersa propriul mod de expunere a
unei informații importante pentru o temă, a propriilor idei și opinii.
 Pentru eseul de realizat vă selectați informația pe care o cunoașteți sau o împărtășiți și o
supuneți propriei procesări și interpretări. V-am recomandat tehnica „Jurnalul cu notițe
paralele” pentru pregătirea individuală a eseului și de aceea vă amintesc elaborarea lui:

Fragmente selectate din materialul suport Dezvoltarea prin propriile idei, exemple

 După ce ați lucrat în acest tabel, aveți clarificat tot materialul esențial pentru a realiza
parametrii eseului.
 Vă rog insistent, acest material este doar pentru voi, elevii clasei a XII-a ”A”. Nu-l transmiteți
alcuiva! Nu riscați să vă tăiați creanga de sub picioare!

Fișă-reper, suport didactic pentru unitatea de învățare: Lumea între: război și

pace

Material suport pentru pregătirea de ora-sinteză la unitatea de învățare „Război și pace”.

1. Introducere: motivarea explorării temei războiului și a pacii

în literatura universală

Dintre cele mai distructive fenomene inițiate de către oameni pe Terra sunt războaiele. Fenomene
socio-politic extrem de complexe, ele se declanșează din diverse motive: poftele de putere, intenții de
expansiune teritorială sau de apărare în fața unor amenințări, discriminare rasială, diferențele de natură
etnică, religioasă, mai nou: interese geopolitice etc. Din nefericire, războaiele au implicații majore atât
asupra prezentului, cât și asupra viitorului umanității, lasă urme de neșters în conștiința celor implicați,
schimbând radical harta lumii sau destinele popoarelor, viziunea asupra lumii și asupra existenței, și
relevând, tototdată, necesitatea păcii ca valoare existențială, importanța condițiilor firești, constructive
ale evomenirii De aceea tema dihitomică a războiului și a păcii a devenit una dintre cele dominante în
literatura universală, fiind o modalitate certă de reflecție profundă și înțelegere a cauzelor, esenței și a
ororilor războiului. Concomitent, literatura pe această temă promov un puternic mesaj de pace și
prosperitate, cu atât mai mult, că majoritatea autorilor au fost implicați sau au fost martori ale acestor
conflagrații.

Arsenalul literaturii axate pe această temă este destul de bogat, incluzând opere din topul
interesului cititorilor din diverse generații. Acestea sunt: Război și pace de L. Tolstoi, unul dintre cele
mai bune 10 romane ale literaturii universale, cel al lui Erich Maria Remarque Nimic nou pe frontul de
vest, romanele lui Ernest Hemingway La arme! și Fiesta, sau Pilot de război de Antoine de Saint-
Exupéry, Citadela de Louis Aragon, 1984 de George Orwell, Războiul nu are chip de femeie  de
Tatiana de Rosnay etc. Toate aceste opere au intrat în listele dă cărți apreciate de către cititori, au
obținut diverse premii de prestigiu sau chiar Premiul Nobel.
2. Experiența umanității trecute prin calvarul războaielor reflectată în literatura
universală.

2.1. Romanul Război și pace de Lev Tolstoi.

 Este ocronică a vieții societății ruse de la finalul secolului al XVIII-lea, începutul sec. al XIX-
lea;
 Cronotopul: timpul – 1805-1812; spațiul – Rusia – Austroungaria – Franța; Petersburg –
Moscova
2.1.1. Intenția auctorială:

 Într-una din introducerile inițiale la roman, Tolstoi sublinia:

„...nici Napoleon și nici Alexandru, nici Kutuzov și nici Talleyrand nu vor fi eroii mei; voi
scrie istoria unor oameni mai liberi decât oamenii de stat, istoria unor oameni care au trăit în
cele mai prielnice condiții de viață, a unor oameni feriți de sărăcie și de ignoranță,
independenți, a unor oameni care n-au avut cusururile necesare pentru a lăsa urme in paginile
cronicilor...”
 La 19 martie 1865 el scria în jurnalul său: „Mă pasionează istoria lui Napoleon
și Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică - romanul lui Napoleon și Alexandru -
conștiința posibilității de a face un lucru mare m-a cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată
mârșăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicțiile din sufletul oamenilor care i-au
înconjurat și din ei inșiși.”
2.1.2. Structura evenimentelor și problematica/tematica:

 Evenimentele sunt construite concentric: istoria umanității – a unei societăți – a unei familii,
a unui cuplu: de la lumea mare – la lumea mică.
 Una dintre problemele principale este imaginea Rusiei în pragul unui conflict radical cu Franța
lui Napoleon Bonaparte, de fapt, Rusia aflată în nevoia de schimbări radicale, de rupere de
 anumite stereotipuri , deși în roman se anunță și se urmărește ideea că Rusia este singura
salvatoare a Europei de puterea lui Napoleon.
 Problema familiei: familia armonioasă (Rostov); familia riguroasă (Bolkonskii) ura dintre copii
legitimi și bastarzi, dintre rude de diferit grad, destinul băieților și al fetelor în familii etc.
 Evenimentele istorice care constituie subiectul acestui roman sunt războaiele purtate împotriva
lui Napoleon, de la campania premergătoare bătăliei de la Austerlitz (1805) până la invadarea
Rusiei de către francezi (1812), incendierea Moscovei și dezastruoasa retragere a invadatorilor.
 Romanul emană umanismul profund al autorului, opera căruia este o expresie a condamnării
conflictelor armate în viața umanității, în special în descrierea evenimentelor din 1805, iar în
reflectarea celor ce țin de războiul din 1812,Tolstoi accentuează patriotismul. Prin intermediul
acestor două abordări este reflectată imaginea războiului și a lumii, a destinului popoarelor și a
individualității umane.

2.1.3. Semnificația personajelor principale din roman

 Evenimentele împing repede personajele centrale spre confruntarea inevitabilă. Nici un alt
scriitor nu se compară cu Tolstoi în amploarea viziunii epice și abordării realiste autentice în ce
privește reflectarea tranșantă a evenimentelor ce se desfățoară în întreaga Europă și în Rusia, în
orașe și în spații rurale, a mișcării armatelor, a prevestirilor nefaste ce planează asupra întregii
societăți umane, pe de o parte, și, mai ales, a stărilor de spirit și trăirilor sufletești prin care trec
o mulțime de oameni din diverse țări și pături sociale, pe de altă parte..
 Personajele sunt diverse și complexe, deseori emblematice, rotund conturate, prin modalități
directe și indirecte, devenind vii, convingătoare și memorabile. Mulțimea de personaje
reprezintă o tipologie diversă: a) din perspectivă socială: conducătorul/liderul unei țări;
conducător de armată, soldatul/ostașul, omul simplu, nobilul, țăranul ș.a.; b) din perspectivă
morală: omul mândru, omul nepăsător, aventurierul, patriotul, familistul, tânărul în devenire,
omul nou al luminilor ș.a.
 Dintre numeroasele personaje perfect conturate, un relief deosebit îl capătă prințul Andrei
Bolkonski, contele Pierre Bezuhov și Natașa Rostova, dar și Napoleon și Cutuzov.

 Liderii militari: Kutuzov – Napoleon. Personajele istorice Kutuzov și Napoleon au mai multe
semnificații în roman: a) problema relațiilor politice dintre Franța și Rusia; b) reprezintă
generic invadatorul expansionist și apărătorul patriot; c) învingătorul și învinsul, dar, mai mult
decât orice, sunt o întruchipare vie a principiilor folosite ale lui Tolstoi. În reprezentarea
ecestora autorul a urmărit și respectarea adevărului istoric, a urmărit ca personajele să coincidă
cu prototipurile reale. Dar Napoleon și Kutuzov acționează în primul rând ca purtători de idei,
autorul dotându-i cu anumite calități morale stricte. Împăratul francez este antiteza lui Kutuzov
care, poate fi considerat un erou al acelor timpuri, Napoleon reprezentând, în viziunea
autorului, un anti-erou: pe de o parte, este un conducător bine instruit, ingenios, își apreciază
ostații, dar aceste calități nu sunt aplicate spre binele umanității.
 Andrei Bolkonskii: Reprezintă generația de nobili tineri, dar maturizați, din Rusia, instruiți, cu
o cultură asumată deplin și trecuți printr-o anumită experiență de viață. Portretul conturat de
 naratorul auctorial relevă clar acest tip: „Tânăr, nu prea înalt și foarte frumos, cu trăsături bine
conturate și severe..., pasul liniștit și măsurat...”.
 Produs al educației nobililor de cea mai înaltă categorie socială, A. Bolkonskii este, la început,
cinic, rece față de soția sa, dar devotat normelor etice ale clasei sale și datoriei față patrie. Este
decepționat de trivialitățile vieții și consideră că nu poate conferi sens existenței sale decât prin
experiența militară, dar, curând, prințul Andrei se dezamăgește în persoana lui Napoleon, pe
care o admiră și al cărui combatant devine. E de manționat, că în Rusia erau mulți dintre
nobilime, mai ales cu studii și o perioadă trăită în Franța, care-l apreciau pe Napoleon ca pe un
monarh justițiar și întronator al noilor schimbări reformatoare, drept un personaj simbol al
civilizatorului. Războaiele purtate însă de imperator l-au demascat și A. Bolkonskii se
reîntoarce în Rusia și încearcă să contextualizeze cu înalta societate. Nu reușește însă și rămâne
un „mare singuratic”, un neînțeles, de unde o atitudine rezervată din partea reprezentanților
clasei carăia îi aparține.
 Aceasta îl face se apropie de contele Pierre Bezuhov, prin care autorul a reprezintat, la nivel
filosofic și conceptual, personajul opoziție, dar, treptat între ambii s-a instituit o relație de
înțelegere și adevărată prietenie bărbătească în baza unor concepții umaniste și iluministe pe
care le împărtășeau.
 Drăgostea neașteptată față de Natasha Rostova îi dezvăluie trăsături năbănuite, căldura
sufletească, el revine încet-încet la obișnuitul frumos al vieții, reînvățând să-l aprecieze, însă
destinul îi mai întinde o cursă: trădarea Natașei. Acest moment de rușine și suferintă peste care
trece cu demnitate prințul Andrei, demonstrează încă o dată caracteru-i puternic, pe care și l-a
format personajul.
 Impresionează cititorul, îndeosebi, autenticitatea cu care Tolstoi surprinde toate trăirile
interioare ale personajului, recurgând la monologul interior, cu acea profunzime și delicatețe
specifică rușilor, care îl transformă pe prințul Andrei într-un erou aproape tragic, o
personalitate nobilă aflată în dilemă: susținător al unei morale întemeiată pe norme tradiționale,
ordine și educație rigidă, pe de o parte, și conștientizarea necesității schimbărilor spre
democratizarea normelor morale și a idealurilor proprii noii epoci.
 A. Bolkonskii este un om inteligent și cult, voluntar și energic, generos și sincer, onest și cu o
bogată viața interioară. Mai mult, este un gânditor care încearcă să-și construiască propria
filozofie a vieții, reflectând în permanență despre anumite valori, cum ar fi: soarta țării,
războiul, datoria, familia, iubirea. În special de profundă este încercarea de a defini iubirea ca
stare existențială ce dă sens vieții umane:„Iubirea? Ce-i iubirea? Iubirea stă în calea morții.
Iubirea este viața. Tot ce înțeleg, înțeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că
iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu și, când mori, înseamnă că tu, o
părticică din iubire, te întorci la izvorul veșnic al tuturor lucrurilor.”
 Autorul a proiectat asupra lui Andrei Bolkonski anumite trăsături și idealuri proprii, personajul
reprezentând un tip de om al „Luminilor”și tendința raționalistă în spirit tolstoian, caracteristică
pentru nobilimea progresistă din acea epocă.
 Pierre Bezuhov este, de fapt, personajul principal pilon în roman, el fiind o voce fidelă a
naratorului și reprezentând aspecte definitorii ale mesajului global al romanului. Bezuhov
reflectă apariția, constituirea și afirmarea noii generații de nobili intelectuali în Rusia, cu o
gândire descătușată și militantă, eliberați, într-un fel, de condiția lor socială. Fiu nelegitim al
 contelui Bezuhov, el se educase, studiase în străinătate, se întorsese în țară înainte de decesul
tatălui, avea privirea inteligentă și timidă, dar scrutătoare și dreaptă, era insistent în ceea ce
credea că are dreptate, impunându-și părerea. Viața lui Pierre reprezintă calea de descoperire și
de frustrare, calea de criză și, în mare măsură, dramatică a copiilor bastazi de nobili. Cazul lui
Pierre Bezuhov este cea mai bună variantă pentru că era unicul moștenitor și tatăl său a fost
realizat de către autor ca un nobil cu responsabilități umane și onest.
 P. Bezuhov își afirmă, la încetutul romanului, un caracter timid și lipsit de vointă, sentimental
și aplecat spre visare, fără simț practic și spirit de inițiativă, snob, deși îi displace stilul de viață
al aristocrației. El este un tip de tânăr nobil care, frustrat de condiția sa de bastard, ținut departe
de familie și părinte, și-a depozitat intuitiv fundamentele pozitive ale personalității sale, de
aceea în desfășurarea romanului, manifestă o natură contradictorie: pe de o parte, emoțională,
fiind caracterizat prin judecăți predispuse la filozofie de visat, de o bunătate excepțională, iar
pe de altă parte, accceptarea cu ușurință a aventurii, judecata superficială în unele cazuri,
slăbiciunea voinței și lipsa de inițiativă. De aici și acceptarea manipulării sale, căsătoria
neconștientizată cu Ellen ș.a. Evenimentele definitorii în care este implicat îl deșteaptă și
„vulcanul” de atitudini ierupe, el devenind un om preocupat de adevăr și dreptatea socială,
ajungând până la manifeste protestatare. De exemplu, acesta a rămas în Moscova ocupată cu
intenția de a-l asasina pe Napoleon, dar este arestat de francezi, astfel cunoscându-l, în
captivitate, pe soldatul Platon Karataev, care a avut un impact puternic asupra lui Pierre ca
simbol al înțelepciunii și voinței poporului rus.
 În fond, războiul dezlănțuit, pericolul mare pentru țară și, în definit, adevărata dragoste față de
Natașa, grăbește deșteptarea lui și-i descoperă adevăratele valori ale vieții. Astel, Pierre
Bezuhov își conturează treptat adevăratea esență a personalității sale, fiind un chip luminos,
profund uman. Bezuhov pare a fi - asemeni scriitorului - un discipol al lui J.J.Rousseau,Tolstoi
investindu-l cu anumite trăsături proprii, fiind în această privință un personaj reflector.
 Natașa Rostova, una dintre cele mai realizate personaje feminine din întreaga literatură
universală, ea reprezintă idealul feminin tolstoian: spontană și simplă, delicată și afectuoasă,
devotată familiei și compătimindu-i pe țăranii obidiți. Natașa Rostova reprezină planul
romanului bildungs, urmărindu-șe procesul creșterii acesteia de la fetița răsfățată la femeia
matură, trecând prin faza de adolescentă exuberantă, dominată de idealuri iluzorii în perioada
îndrăgostirii (cum este episodul fugii nesăbuite cu Anatolii Kuraghin), apoi trăind puternic o
dragoste, probă de foc a maturității ei, față de Andrei Bolkonskii, și, în definitiv, sub influența
factorilor umani din perioada războiului, devine o femeie matură, devotată principiilor nobile
ale destinului feminin.
 În general, romanul nu este numai o poveste de dragoste sau una de război, ci, mai curând, o
poveste despre o generaţie care a încercat să se obişnuiască cu o lume nouă şi necunoscută.

Selectează și dezvoltă idei:

- „Lumea n-a mai cunoscut, probabil, un alt artist a carui esenta etern epica, homerica, sa fie atât
de puternică. In creațiile lui sălășluiesc forța elementară a eposului, ritmul și uniformitatea lui
solemnă, prospețimea lui aspră, pregnantă, savoarea, sănătatea lui de nezdruncinat, realismul
indestructibil.” – Thomas Mann
 - „Cel mai mult m-a uimit la Tolstoi faptul că ... a acceptat orice sacrificiu în numele adevarului.
A fost omul cel mai cinstit al vremii sale. Intreaga lui viață a fost o căutare permanentă, o
strădanie necontenită de a afla adevarul și de a-l aduce în viața de zi cu zi. Tolstoi nu a încercat
niciodată să ascundă ori să înfrumusețeze adevarul; fără a se teme nici de puterea religioasă,
nici de cea laică, el a arătat lumii adevarul universal, incontestabil și lipsit de orice
compromis.” – Mahatma Gandhi

3. O a doua conflagrație, numită Primul război mondial.

3.1. Romanul Nimic nou pe frontul de Vest de Erich Maria Remarque

3.1.1. Aceasta a fost și mai dezastruoasă decât prima, fapt ce a sensibilizat și mai mult scriitorii. Un
impact deosebit asupra cititorilor l-a avut romanul Nimic nou pe frontul de Vest de Erich Maria
Remarque, un strigăt împotriva războiului, exprimat atât de autor, cât și de către personajul
principal Paul Baumer, o voce a întregii generații tinere sacrificate în interesele marilor puteri
ale acelui timp.
3.1.2. Autorul romanului a fost martorul ocular al evenimentelor întâmplate, fiind înrolat pe Frontul
de Vest și a cunoscut din interior acest dezastru antiuman. De aceea narațiunea este o
impresionantă reflecție asupra celor văzute, simțite, trăite și conștientizate încă mult timp după
război. Mai mult decât atât, autorul analizează cauzele și vinele celor care au aprins focul
războiului, romanul fiind și o pledoarie pentru pace, fapt ce a determinat ca romanul să fie cel
mai apreciat în 1931 pentru Premiul Nobel în Literatură și cu Premiul Nobel pentru Pace.
3.1.3. Mesajul global al romanului Nimic Nou pe Frontul de Vest are o deosebită încărcătură emotiv-
rațională, axându-se pe ideea din subtext: cui îi trebuie războiul? Pânza narativă cuprinde multe
destine de tineri de 19 ani, toți colegi de clasă, care trebuie să trăiască, să făurească, dar sunt
aruncați în „moara” războiului și impuși să-și caute singur salvarea. Tinerii sunt „generația de
aur” a unei societăți, fiind o forță constructivă majoră pe timp de pace, dar aceștea și-au
sacrificat tinerețea zadarnic, în numele falsului ideal al datoriei față de patrie. E. Remarque
demască interesele meschine ale indivizilor care au inițiat războiul ca modalitate de îmbogățire
și afirmare a puterii, fiind cei „care trag foloase de pe urma războiului”. Modul direct și dur
de reflectare a evenimentelor relevă faptul că vina pentru decapitarea generației tinere o poartă
cei care au trimis „tineretul de fier” la exterminare și așteaptă de acasă să vină victoria. Despre
ororile confaglației nu au câtuși de puțin o imagine reală, își continuă viața în mod obișnuit și-
și maanifestă interesul față de război ca simple curiozități.
3.1.4. În acest plan, se impun anumite similitudini cu două romane foarte valoroase din literatura
română: Pădurea spânzuraților de L. Rebreanu și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război de C. Petrescu, autori care au cunoscut și ei războiul în tranșeele de luptă și au reflectat
în paginile operelor drama tinerei generații, în special a intelectualilor, cărora, prin intermediul
teoriilor imperialiste despre patrie, datorie, victorie, filozofie, expuse în cadrul cursurilor, li s-a
inoculat concepții false despre necesitatea războiului ca factor de progres pentru umanitate.
3.1.5. Absurditatea realității, reflectată de Remarque în romanul său, constă în faptul că tinerii luptă
pentru patrie împotriva francezilor, care sunt și ei aici pentru a-și apăra patria. Întrebarea
sacramentală este: „cine are dreptate?” Ei n-au vrut război și cei cu care luptă, de asemenea,
și „cu toate astea o jumătate de planetă e strânsă în joc.” Toți trăiesc cu senzația că, deși nu
 sunt morți în sens direct, ei sunt morți prin faptul că sunt abrutizați: „cred că suntem
pierduți”. Acest sentiment îi face să treacă peste teroarea războiului, la fel ca și glumele
vulgare și sinistre: „când moare cineva, spunem că și-a încheiat șezutul”. Ei nu-și mai fac
planuri mari de viitor, a murit în ei practic totul: „primul obuz care a explodat ne-a lovit în
inimă. Nu mai avem nici o idee despre activitate, năzuințe sau progres. Nu mai credem în ele,
credem în război.” Viața parcă nu ar mai fi posibilă, parcă nu ar mai avea continuare:„…
capetele ne vor fi limpezi, vom avea un țel, și astfel vom păși înainte, cu camarazii morți lângă
noi, cu anii de front în urma noastră: dar împotriva cui, împotriva cui?” Necunoașterea celor
ce li se poate întâmpla în următoarea secundă, adică pericolul iminamente al morții, i-a făcut să
se bucure de fiecare moment oferit de viață. Iar pe Ștefan Gheorghidiu din roamnul „Ultima
noapte de dtagoste, întîia noapte de război” l-a determinat să-și revizuiască concepțiile despre
viață, să determine falsurile și să se debaraseze de ele, rupând-o total cu trecutul, cu oamenii
parveniți și parazitari ai clasei sale și chiar renunțând la dragostea sa.
3.1.6. În aceste condiții antiumane ale războiului, tinerii își pierd propria individualitate și integritate,
cum s-a întâmplat cu Paul, cu Apostol, cu Ștefan, cu Jake ș.a. Soldatul de pe front se întoarce
acasă, în permisie și aici, la baștină, nu se mai regăsește, la el acasă, nu se mai simte acasă,
timpul nu mai are aceleași însemne valorice. Paul Baumer revine la locurile de odinioară, însă
el nu mai este același om, asupra lui războiul a avut un impact iremediabil, răsturnându-i toate
concepțiile despre fericire, despre rostul omului în viață, despre valoarea vieții în general. Ca și
Baumer, Bologa a plecat pe front, având o concepție eronată despre război și front, interpretând
totul mai mult drept o aventură tinerească. Apostol și Paul trăiesc, mai întâi, o criză de
identitate, de dorință de a-și manifesta bravura, apoi apare o stare de absență, de înstrăinare,
care le creează un gol sufletesc.
3.1.7. Astfel, protagoniștii acestor romane le prilejuiesc cititorilor nu numai o cunoaștere a unor
evenimente dramatico-tragice din istoria umanității, dar și a unui proces de autocunoaștere, de
fixare pe anumite valori general-umane. Romanul Nimic nou pe frontul de Vest este un examen
de conștiință la fel ca și romanul Pădurea spânzuraților de L. Rebreanu. Paul Baumer a murit
ca și Apostol Bologa și„chipul său avea o expresie atât de senină, încât părea aprope
mulțumit că s-a terminat așa”, ca și lumina din ochii lui Apostol, care prin moarte s-a salvat de
capcana întinsă de războiul imperialist. Întrebarea sacramentală care rămâne să dăinuie în
memoria cititorului este: De ce? La ce bun?

3.2. Romanele lui E. Hemingway Adio, arme și Fiesta. 

3.2.1. Așadar, una dintre problemele care desemnează criza modernă a tinerei generații de după
primul război mondial a fost înțelegerea adevărului că au fost mințiți, manipulați de către clica
imperialistă și sacrificați în focul unui război distrugător. Astefel ei s-au autodefinit drept
„generație pierdută”, generație de tineri care și-au pierdut fără sens o mare parte din semeni, iar
cei care s-au salvat, au rămas mutilați atât fizic, cât și moral, psihologic.Această realitate o
reflectă E. Hemingway în romanele sale Adio arme și Fiesta.
Astfel, personajul principal din romanul Adio, arme, Frederic Henry, înțelege pe deplin că
„rana” adevărată nu este cea fizică, care i-a adus-o în cale pe Catherine, sora medicală
englezoaică din spitalul din Torino, unde a fost internat pentru a se trata și unde a cunoscut
fericirea, dar cea moral-psihologică, cauzată de războiul inutil, care i-a nimicit idealul tinereții
și iubirea. Cititorul, însă se convinge de acest lucru pe parcursul întregului roman, deoarece
 urmărește o redare realistă a luptelor de frontul italian din Primului război mondial. Henry
trăește, pănă la un moment, o viață dublă: una – în focul luptelor și alta – în povestea dragostei
sale, care, treptat, se transfrmă într-o oază a vieții pentru el. De aceea, el hotărăște să spună
„Adio!” războiului (devenind clară menirea titlului romanului), devenit pentru el o aventură
absurdă, și să se întoarcă la adevărata viață. Spre deosebire de Apostol Bologa, lui Frederic
Henry îi reușește evadarea de pe front, grație cunoscuților, care nu l-au împiedicat, ba chiar l-au
ajutat. După ce scapă de urmărirea sa ca dezertor și se bucură de fericirea de a deveni tată,
războiul „se răzbună” pe el, furându-i cele mai dragi ființe și lăsându-i aceste sechele morale
pentru toată viața.
3.2.2. Același urmări grave ale războiului le trăiesc și personajele principale din romanul Fiesta,care i-a
consacrat lui Ernest Hemingway statutul de voce a „generației pierdute”. Atăt Jake Berns,
naratorul evenimentelor din roman, fost combatant în Primul Razboi Mondial, cât și Brett
Ashley, iubita sa, au fost puternic marcați fiziologic și psihologic de ororile războiului. Deși au
rămas în viață, muncesc, au anumite interese, petrec în grupul lor de prieteni, dar războiul „i-a
capturat” pe viață. Expatriați, ei trăiesc la Paris, fac periodic excursii, vizitează Spania în
perioada sărbătorii tradiționale „fiesta”, dar nu-și pot umple „golul” din suflet și nu-și pot
vindeca sechelele, nu se por elibera de destunul „generațiae pierdute” cu care i-a marcat cei ce au
încins războiul nimicitor, ca și taurii aduși în arenă pentru desfătarea mulțimii. Sau, dacă am
admite că fac parte din mulțimea care se desfată la fiesta, eliberând adrenalină, ei, totuși , nu
reușesc să se elibereze de straniul sentiment de goliciune, de vid, care, de fapt, le năruie, treptat,
personalitatea umană. De aceea ei își trăiesc viața nervos, iar dictonul carpe diem a obținut în
viziunea lor un sens cinic, pesimist. Pe scurt, ei sunt „generația pierdută” de după război, care au
dezvăluit mult mai mult decât ororile luptelor, suportându-și destinul, ei pledează pentru
adevărata bucurie a vieții, pentru fericirea de a trăi și a iubi, una dintre esențele existenței umane.
Aceeași experiență e trăită și de către Ștefan Gheorgidiu din romanul Ultima noapte de dragoste,
ultima noapte de dragoste, războiul răvășindu-l și făcându-l să înțeleagă adevărata valoare a
vieții.

4. Cel de al Doilea război modial în viziunea scriitorilor.

4.1. Tema războiului și a păcii abordată ca două probleme într-o conexiune inestructibilă în
literatura universală a luat o nouă amploare în timpul și după cel de al Doilea război mondial, cel
mai sângeros măcel produs de geopolica interelor unor lideri de state obsedați de „patima puterii”
și, mai ales după război. Intenția scriitorilor a fost întotdeauna de a reflecta realitatea cruntă ca o
lecție pentru omenire în speranța pledoariei pentru pace. Dar literatura falsului curent artistic al
Realismului socialist, unicul acceptat de către regimurile politice ale statelor lagărului socialist,
nu accepta decât glorificarea regimului și a ostașilor sovietici eliberatori, minimalizând sau chiar
ignorând sacrificiul tuturor popoarelor antrenate în război în scopul reinstaurării păcii. A apărut
astfel așa-numita „cortină de fier” a statului totalitar. De accea, în literatura sovietică multe
adevăruri au fost ascunse, iar scriitorii și oamenii de știință care nu se împăcau cu interdicția au
fost izolați în regiuni închise sau au fost arestați, declarați „dușmani ai poporului” și închiși în
lagăre de concentrare, unde nu supraviețuiau. Lupta pentru putere pe mapamond dintre cele două
lagăre ideologico-politice, capitalist și socialist pentru a obține adeziune maselor, a le pune în
conflict ideologic și a le manipula cât mai ușor posibil a trecut în formula „războiului rece”.
4.2. Actualmente, scriitorii onești de pe mapamond fac eforturi colosale pentru a spune adevărul
despre război și pace în timpurile noastre. Unul dintre aceștea este scriitoare bielorusă Svetlana
Aleksievici, deținătoarea premiului Nobel pentru literatură (2015), care abordează în lucrările sale
cele mai stringente teme: adevăruri ascunse despre așa-numitul Mare Război pentru Apărarea
Patriei: Povestea de la Katyn (un tablou al masacrării unui întreg sat de către forțe ale SS în
 timpul celui de-al Doilea Război Mondial), Războiul nu are chip de femeie (despre destinul
tinerelor fete și femei care s-au înrolat în armata sovietică, necunoscând realitatea crudă la care s-
au supus), Ultimii martori, Soldații de zinc, Dezastrul de la Cernobâl , care a determinat apariția
câtorva „generații pierdute!” (2,1 mln de oameni contaminați, dintre care 700.000 copii), ultima
carte a autoarei fiind despre iubire ca condiție a existenței umane.
4.3. Explicându-și intenția, scriitoarea menționează că n-a urmărit să scrie ficțiune
și că a scris despre război doar în baza propriilor amintiri de copil al războiului
și în baza amintirilor celor ce au trecut prin focul lui. O viziune asemănătoare
a adoptat scriitorul Vladimir Beșleagă în romanul său Zbor frânt, în care
relevă impactul zguduitor al războiului asupra psihicului copilului. O altă
intenție a scriitoarei bieloruse a fost să reflecte fața adevărată a acestei
istorii și astfel, pentru prima dată în literatura sovietică, s-a dezavuat
adevărul despre grelele încercări și sacrificiul incredibil al femeilor înrolate pe
front sau dizlocate în spatele frontului, aceste povestiri distonând evident cu
narațiunile glorificatoare și declarativiste, care ambundau în librării și
biblioteci. De aceea autoarea a fost invinuită „pacifism și portretizare neeroică a
femeii sovietice”. Cenzorul cărții chiar a înfruntat-o brutal pe autoare: „Umilești femeile cu un
naturalism primitiv. Le transformi în femei obișnuite, femele.” Personajele povestirilor sunt
femeile care reprezintă prototipul acelor tinere ce au răspuns la sloganul: „Patria-mamă te
cheamă!”, crezând sincer, ca și tinerii din romanul lui Remarque, ca și eroii lui Hemingway, că ei
vor lupta pentru patrie, că este stingent necesar ajutorul lor în dobândirea victoriei. Dar și acestora
războiul le-a întins o cursă din cele mai inumane și din această perspectivă romanul este o lume
de voci ale femeilor care își mărturisesc, prin amintiri, trăirile, șocurile psohologice, traumele
morale care nu se pot vindeca. Cititorul cărții Războiul nu are chip de femeie poate rămâne
bulversat de faptul că războiul nu e mai deloc eroic, că el îl transformă pe om într-o brută, că el
nu admite omenescul, iubirea, fericirea... Autoarea dezvăluie faptul că suprimarea umanului este
un obiectiv esențial urmărit în toate tipurile de războiae și regimuri totalitare, devenind și o
condiție de a supraviețui. Criticului Lev Anninski afirmă că Aleksievici a „înregistrat viețile mai
multor generații de sovietici și realitatea exactă a celor 70 de ani de socialism: de la Revoluția din
1917 până la Războiul civil, tinerețea și magnetismul marii utopii, teroarea lui Stalin și
gulagurile, Mare Război Patriotic și anii decăderii uniunii socialiste, până în prezent.”
4.4. Lectura cărților Svetlanei Aleksiebici ne impresionează pintr-o abordare tranșantă și
deavuată a evenimentelor crude, a destunului dur individual și al multor popoare aflate între
„război și pace”. Prin faptul că autoarea acordă spațiu unei multitudini de voci în narațiune, ea
pledează pentru adevărata și unica libertate a amului: cea de a spune adevărul, iar libertatea
socială rămâne deocamdată a fi doar o condiție iluzorie. De aici și motivul deșteptării conștiinței
umane, o problemă la zi a contemporaneității, dacă vrem să salvăm omenirea.