Neomodernismul

- preambul teoretic –

În atmosfera de relativ dezgheț ideologic a anilor 1960, a apărut o generație poetică care a
vrut să reînvie modernismul interbelic, deși „procustianismul poeziei instituționalizate era încă
mare”, așa cum observă Mircea Scarlat în Istoria poeziei românești. Termenul de neomodernism
vizează literatura autorilor anilor ’60, când se afirmă o nouă generație literară, „generația lui Nichita
Stănescu”(neomodernismul a fost orientarea literară a anilor 1960-1970, inițiată de un grup de tineri
poeți care au revenit la lirism după perioada realismului socialist, când poezia a fost pusă în slujba
ideologiei comuniste). Această generație a redescoperit sensibilitatea, afectivitatea, senzorialul,
puterea expresivă a limbajului după un deceniu în care literatura fusese ideologizată politic
(proletcultismul, „cultura pusă în slujba proletariatului„ domina înainte de anii ’60 în România, fiind
susținut de ideologia comunistă după model sovietic. Era un dogmatism lozincard care a impus o
poezie didacticistă, rudimentară, săracă în semnificații, declarativă, lipsită de marile teme prin
intermediul căreia era ilustrată lumea nouă, cosmetizată ideologic). Poezia neomodernistă apare ca
un reflex de împrospătare a discursului poetic într-o perioadă în care se cultivă o lirică lipsită de fior,
emoție, este axată pe o problematică a eului, o lirică antropocentrică, în care universul gravitează în
jurul ființei creatoare, oferind iluzia unui spațiu securizat, iar poeții vin cu o concepție nouă despre
poezie, inspirată din creația lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, și propun, în
locul articolelor de ziar versificat, poezia înțeleasă ca o stare lirică, „scriitorul se transformă dintr-un
om de carne într-un om de cuvinte”-Corin Braga

Trăsăturile neomodernismului:

- reîntoarcerea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv construit de un limbaj metaforizat

- ambiguitatea mesajului și a referentului poetic (poezia devine un spațiu al ambiguității)
- utilizarea unor tehnici moderne: sugestia, ingambamentul
- poeții neomoderniști își propun, conform concepției lui Heidegger, „ruperea cuvintelor și
eliberarea esențelor”
- lirismul conceptual
- regretul de a nu putea fi înlăuntrul și totodată în afara sinelui
- poezia este o comunicare a sinelui cu sinele prin cuvânt
- poetul este preocupat de des-facerea și refacerea cosmosului, are un ton ironic și caută
analogii între cuvinte (poetul atinge performanța de a fi în același timp subiectiv și
obiectiv)
- efectul fiziologic al impactului cu absolutul (cuvântul devine un organ de percepție
directă cu realitatea)
- la nivel prozodic, strofele sunt inegale, cu rimă diversă pentru a exprima trăirile poetice,
iar expresivitatea se realizează prin metafore subtile, prin construcții surprinzătoare,
imagini artistice insolite
- cuvintele sunt adevărate personaje ale „poveștii sentimentale”, ele articulează o filosofie
în imagini, unde elementul vizual este hotărâtor
- obiectele neînsuflețite capătă dreptul la existență, dreptul la timp
- dragostea apare ca o idee platonică, imaterială, pură, la care se adaugă
sentimentalitatea, senzualitatea
- promovarea mitului oniric în mod creator și inconfundabil