ROMANUL OBIECTIV INTERBELIC

ION de Liviu Rebreanu – ANUL APARIȚIEI 1920

rezumat
GLASUL PĂMÂNTULUI
 Capitolul 1- ÎNCEPUTUL
Romanul debutează prin descrierea drumului care intră din șoseaua Cârlibaba și ,,cotește pe
sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul,( satul în care se petrece acțiunea),, „pitit
într-o scrântitură de coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din
stânga o cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă
de flori veştede agăţată de picioare.” . Intrând în localitate, se vede mai întâi casa familiei
învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa
spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi
dojenitoare.”.
Este vară, iar la hora duminicală, care se ține peste drum de bisericuța veche, în curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de
perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele
fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele
brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire.”.
Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu și al Zenobiei, o curtează pe
Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o livadă,
Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la
sentimentele flăcăului, naratorul arată că „Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu-şi dădea
seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori
o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele
ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar
Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”.
La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran
care „pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un
învăţător, se simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar
cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei), însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu
oarecare condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său,
Ion.
Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu
Ion, părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea
celor doi tineri, reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin
ţăranii şi îi despart.
Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub
pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră
reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare
după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George
peste spinare”, lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile de pe marginea drumului.

1
Capitolul II -Zvârcolirea.
Dis-de-dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă, de
vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese
până- n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot
ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea
lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de
frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea «Glanetaşu».
Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n-avea pereche.”. Astfel, din toată
zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două
porumbişti”. Însă „ce- ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca
mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din
cap.”.
Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu- l. Simţea o plăcere
atât de mare, văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să- l îmbrăţişeze.”.
Privind în perspectiva deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs,
cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai
aspru, înţelegându- se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai
biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului,
copleşindu- l.”. Acest glas al pământului l-a determinat pe Ion să renunţe la studii – cu
toate că învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală –, după ce
urmase, cedând insistenţelor învăţătorului, vreme de două luni cursurile la „şcoala cea mare
din Armadia”.
Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal, iar Ion
o întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în vale,
sărutând-o pe Florica, ceea ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este iubită.
Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S-a însurat cu o fată bogată şi
urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată
averea care-l ridicase deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri
dificile, prilej cu care şi-a pierdut şi băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi
respingă fiica pe care o asimila cu copilul ce provocase moartea soţiei.
Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul
(acuzase mai întâi conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date în
particular se dovediseră a fi prea mari pentru puterile Herdelenilor), datorită unei poezii care i
se publicase de către revista Familia. Toate acestea le aflăm cu prilejul relatării unui drum la
casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi trei de ani
intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de Lucreţia, fiica
profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o găsise acasă se va

2
mulţumi cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa conflictul dintre Ion şi
George Bulbuc.
În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul Belciug, ei
luând apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în favoarea lui
George, „apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jignire personală. De altfel,
din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să- i sape şi să- i
ştirbească autoritatea.”.

Capitolul III - Iubirea

Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i- au dobândit faima de sfânt. Veneau la
dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să- i spovedească.” – faptul că
familia Herdelea luase partea lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa cu George, îi
provoacă iritare, deoarece avea „o fire încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi chiar îl
chinuia.”, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul socotit vinovat, în biserică, în timpul
predicii duminicale, „numindu-l capul tuturor relelor din sat.”. Ruşinat, Ion socoteşte o
vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel urmare cuvintelor
preotului, şi promite Floricăi să o ia de soţie.
Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se nelinişteşte, căci
îşi înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca parte a contractului de
muncă al învăţătorului, dar fără vreun „înscris” care să ateste dreptul de a construi acolo:
„Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului
creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei.”.
Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează George
Pintea, un student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal din anul
precedent şi drept urmare acesta „prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi poştale, ce i le- a
trimis pe urmă, şi- a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumuseţea,
blândeţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire,
dar aşa de numeroase că i- a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le înşire
pe toate.”. La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul în medicină Aurel
Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care afirmase, într-o scrisoare de
cerere în căsătorie, a optzecea, adresată învăţătorului, că nu doreşte zestre („Cred de prisos să
vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente.”). Drept urmare
se împotriveşte, purtată de sentiment, acestei căsătorii, până când Ungureanu o va sfătui să
accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl interesează o legătură formală cu ea, ceea ce
Laura va fi gata să şi facă.
Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi Ghighi,
existând obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală) să se
întâlnească în fiecare duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia
şi aplombul fetelor, „care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin
şi- i cereau poezii.”, pleacă spre Armadia, unde voia să-şi întâlnească iubita platonică, pe
Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată însă, pentru a se
întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia învăţătorului evreu din Jidoviţa „trăia fără
nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că şi- a greşit de la început viaţa, când

3
s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să răzbune de
toate decepţiile; şi deoarece nu-i ieşise în cale nici una mare, se mulţumea chiar cu iubiri
mai mărunte şi mai variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea („- Te
iubesc nebuneşte! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară
nepreţuită.”…) vor fi uşor acceptate.
În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi spune
că aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu – ţăran în al
cărui pământ, vecin cu al său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu
care se bătuse din această pricină – îl reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl
preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii în care tatăl ei se împotrivea,
solicitându-i un sfat „domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „– Dacă nu vrea el să ţi-o dea de
bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a
deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i- ar fi
căzut o povară uriaşă de pe inimă.”.
Capitolul IV- Noaptea
„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a
început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai
dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a înfrumuseţat- o şi
i-a ridicat preţul.”, pe când Ana, care „a crescut singură, lipsită de o dragoste părintească
mângâietoare.”, odată cu moartea mamei, căci „tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de
toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise deodată tot ce- i dorea inima.”.
Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o aşteaptă într-o seară lângă
poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi şiretenie” în relaţiile cu ea.
Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă
„crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La
proces însă Ion şi Simion se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu
promisiunea de a i se restitui cele trei brazde furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa
locului de la un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu-se afectat în orgoliul său prin
retragerea reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea liniştii satului;
drept urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a
sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o reclamaţie, iar
învăţătorul cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul.
După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în căsătorie
soseşte la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către toţi, deşi în
noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel, care părea c-o iubeşte nebuneşte şi voia
să se împuşte din pricina lui Pintea”. În cadrul unei discuţii purtate între patru ochi,
învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la un „trusou modest”, însă
„Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din
lume”.
Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor din
cârciuma lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în zori. O găsi
dormind – după ce o avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea „corpul Rozei se răsuci
şi se lipi de Titu care, simţindu- i căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi- l strânse

4
sălbatec parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În
îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi…”.
Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere
urmărea să deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să- l cheme ea
tot mai înlăuntru. Astfel ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă…
Acum mai trebuia să pătrundă în casă.”. Ceea ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile
Baciu dormea toropit de alcool, nu într-atât încât să nu audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi
pierdea virginitatea, dar nu protestează, socotindu-l pe George autor al faptei alăturate patului
său. În timpul acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul
din faţa casei.
Capitolul V - Ruşinea
Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu
Ana.”, precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n- a rămas până acuma mai are vreme să
rămână! Adăugă apoi cu un râs larg care- i dezvălea gingiile roşii şi-i întipărea pe faţă atâta
răutate şi încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”.
Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut bancar al
învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „În atmosfera caldă
George, cu ochii înflăcăraţi, plimbându- se prin casă cu mâinile la spate, începu să- şi
desfăşoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la
marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai
grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este numit el să păstorească,
românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt români.”, o
sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă
entuziastă.”. După plecare, tatăl spune fiului „că s- a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că
se bagă într- o ceată de calici care mai umblă să- şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe
ca şi în fapte”, pe când în casa logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De- abia
acum îşi dădeau seama de norocul Laurei.”
Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat de
George în privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în
mrejele iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia
îi cucerise toate gândurile şi toate simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce
îl determină pe tatăl său, temător de izbucnirea vreunui scandal, să-i găsească un post de
ajutor notar în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de obiectul ispitei.
Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese întâlnirea
amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate sălbatec: „porni să-i
care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind”. Cu toată
suferinţa ei fizică şi psihică, Ana trăieşte puternic bucuria sarcinei, atunci când simte în
pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion, să rezolve problema
căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o întrevedere cu tatăl ei, pentru
„tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii lui Ion, Vasile Baciu continuă
să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ţinea pe
picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului, cel care, într-un schimb de replici
pe această temă cu Laura, socotise „că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!”.

5
Capitolul VI - Nunta
Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege bine
pentru că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang, Titu
Herdelea constată discrepanţa dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi româneşti,
exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor celor două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor:
„În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar
în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi poruncitoare
ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră cu
ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se
răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se
ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de
şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi patriot şi entuziast, considerând în sine că locul
arată, la modul simbolic, ca „O cetate încercuită de o oştire desculţă!”.
Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese, chemat
fiind la judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale repetate de a nu
dezvălui autorul, făcute învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept
unealtă a Herdelenilor împotriva sa şi decide să-l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre
familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o conciliere de fapt, doar cu un început de
negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile Baciu, pe când acesta nu acceptă
să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că, afirmă el, „nu vreau să rămân pe
drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După săptămâni de tocmeală însă Vasile
Baciu „Primi să- i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie
scrise, după cununie, pe numele amândurora.”.
În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat, vanitatea
existenţei sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că citea tot ce-i
cădea în mână împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se petrece
în jurul său? Ce să mai închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se
desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muţenia ei decât orice născociri
romantice?”) şi se decide să devină luptător în folosul neamului său. Drept urmare, atunci
când Friedman îl trimite să pună sechestru pe bunurile datornicilor la impozitare, o face dar
numai în cazul maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul nu-l
supără prea mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa
lui Roza Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului…”.
Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon achiziţionată la
insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia Herdelea, însă avocatul
reprezentant al firmei îi propune, după procesul soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a
mobilei, să o cumpere el, urmând ca să i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă,
ceea ce învăţătorul acceptă.
Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o
împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi.” –, apoi
nunta lui Ion, care dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită, Florica. Văzându-i, „Ana
tresări ca muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale
iar furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită.”.

6
 GLASUL IUBIRII
Capitolul VII -Vasile
La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi preotul
Belciug, spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea obiect, ceea ce
provocase o criză de furie, mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici,
hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule!…”).
Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „Pe uliţă
umbla cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic
numai de pământ şi de avere.”, până când socrul refuză cedarea cu forme legale a
pământului, sub argumentul unei nedreptăţi comise astfel.
Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă
propagandă electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva contracandidatului său,
„bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu primeşte însă o
scrisoare de la subinspectorul Horvat, de solicitare a sprijinului în direcţia opusă, a
candidatului maghiar, însoţită de o vagă promisiune de ajutor, ceea ce-l determină să meargă
pe această cale („- Pentru mofturi n-am să- mi las eu bătrâneţele pe drumuri…”, se justifică el
faţă de Titu, gândind la procesul ce-i fusese intentat de către judecător, ca pârât în numele lui
Ion).
Drept urmare a refuzului de a intbaula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite nevasta la
socru cu solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată, unde ,,se va bucura,,
de acelaşi tratament: „Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul
drept, şi apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii
un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste
ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de
bunătate…”.
Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri, împreună
cu sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre cele două
familii, din moment ce „toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici
un loc în lume.”.
Capitolul VIII - Copilul
Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la votare în
Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea deputatului
român, respectiv maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde se găsea biroul

7
electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!… Jos!…”, grupului condus de învăţător. A fost ales Bela
Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit, având
convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o
căpăta, căci n-are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne
deasupra.”. Aceasta până când Ion îl dă în judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru
nerespectarea contractului verbal de dotare matrimonială, concluzionat cu martori, moment în
care „începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial, intabulând cinci loturi şi
o casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se întoarce
la soţ.
Deşi însărcinată, Ana „robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu
catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua,
bruftuluind- o şi afurisind-o.”, inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp
cu mâncare, după o momentană potolire a lor. Va naşte acolo, spre supărarea soţului
(„-Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că- i soseşte ceasul şi vine
să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în faţa minunei care se petrece zilnic sub privirea
oamenilor”.
Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare:
tânărul îşi găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu
păşuni grase şi vite multe”, unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei
Virginia Gherman, alături de care îşi petrece serile convorbind asupra românismului.
Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după aceasta
Ion o bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră
repede ca aburii în vânt. Acum trebui să- şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se
miră cum n-a înţeles până azi?”. Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite
de sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase notarul Stoessel;
văzând cadavrul spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o dorinţă
aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”.
Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia Herdelea
trimite câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck solicitându-le „să
pună o vorbă bună unde cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat – „Ion
Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia
Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare şi cincizeci de coroane amendă.”.
Capitolul IX - Sărutarea
Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie
socială („N- aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici,
fără a cunoaşte pe George atâta vreme.”).
În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se apropia
însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să-l mănânce
procese şi avocaţii! I se părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea
ginerelui, ceea ce şi face, dincolo de realele simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la
cârciuma unde intrase cu Ion ca să-şi stâmpere amarul: „- Tâlharule, tâlharule, m- ai lăsat pe

8
drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi- şi înfipse mâinile în gâtul
ginerelui.”.
Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită condamnării
primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar avocatul Grofşoru
îl angajează la cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de compătimire adevărată”
şi în vederea următoarelor alegeri.
Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre Virginia
Gherman şi plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe când ea
râvnea iubire…”, constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă de a se
stabili în România. Deoarece nu avea banii necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în
biroul notarial al fostului său coleg de bancă, Alexe Căldăraru, din Măgura. În drumul către
Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte, surprinzându-l astfel, a-i fi
îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana („– Dacă nu m- ai fi învăţat
dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”).
Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet,
cucernic, fără să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul
ud. Şi- n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor…”.
Capitolul X - Ştreangul
Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se împlinise,
pierduse copilăria şi- şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai
puternic şi parcă ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însufleţire
viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura cu Pintea.”. Aspect pe care îl observă,
probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi înteţeşte vizitele …
pentru a se împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei.
La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce-l măgulea
grozav, că a cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea
niciodată norocul să o ia feciorul unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion
împreună cu Ana care, văzând privirile soţului îndreptate către mireasă, înţelege „că Ion
pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o ruşine crâncenă îi
ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd batjocorită.”. Drept urmare se simte total însingurată,
chiar şi faţă de copilul ei, pentru că acesta „semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se
îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într- însa ochii din noaptea
ospăţului, cei ce- au pătruns ca nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte femei.”. Până când o
informaţie căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din milă de către George) asupra
vizitelor repetate ale soţului la noii căsătoriţi o determină să se spânzure, în grajd. Murind,
„un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic
mult aşteptat ar fi îmbrăţişat- o cu o sălbăticie ucigătoare…”.
Capitolul XI - Blestemul
În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie, alcătuită
din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar apoi, „obişnuindu-se puţin
cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat
cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a făcut că s-a omorât”.

9
Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului Herdelea,
soldată cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de a funcţiona ca
învăţător în Pripas, spre marea dezamăgire a suplinitorului său.
În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la închisoarea
judecătoriei din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi găseşte copilul grav
bolnav. Cu toate că bunica Zenobia încearcă vindecarea cu ajutorul unor descântece, copilul
va muri, probabil din pricina hrănirii necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma
decesului. Imediat după înmormântare Vasile Baciu se va simţi îndatorat să-l avertizeze pe
Ion, cum că îşi doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana şi copilul,
cuvine- se ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia…”),
ameninţând şi cu un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie.
Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector Horvat,
devenit acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu vorbeşte
limba maghiară, că nu ştiu copii Tatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea preotului
Belciug, cel care predă religia, manifestată în faţa oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a
limbii maghiare – obligatorie ca limbă de predare în şcolile de stat – de către copii este redus
şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară pensionarea, înainte de vreme.
La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu rudele din
România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu Ionescu), şi
Herdeleni, prilej cu care se discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu fiind invitat de
către familia Ionescu în Regat, cu promisiunea de a i se găsi o slujbă de jurnalist la gazeta
partidului reprezentat de către Gogu în Parlamentul României.
Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de
pasiune „Încerca să se smulgă din lanţul ce- l strângea tot mai tare ca să- şi întoarcă toate
gândurile la moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să- şi
piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în
creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al
tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de vorbă în marginea lanului pe care el îl cosea,
aşezaţi pe sumanul aflat acolo din întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după
câteva momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de subţiori şi- i muşcă buzele. Apoi
Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…”
Capitolul XII - George
Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să- i ceară
un sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptăţească
venirea...”, dar supravegheat atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă George a strâns- o de pe
drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu,
să-i dea şi ei câte un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică
estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul.”. Iubindu-l pe
George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că umblă după Florica” şi, drept urmare,
avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale pseudo-prietenului său.
În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul de
grăbire a cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea – nerostită

10
de mesager, dar limpede în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl determină pe titularul
postului să se resemneze „ca femeia când trebuie să- şi dea seama că a îmbătrânit.”.
Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel:
legea zice că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să
nu- şi mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata,
nădăjduia să- l sperie, cum s-a speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de
amărăciune şi se revolta împotriva legii care permitea ca un tâlhar să-i ademenească fata,
să-i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile şi
averea luate cu japca…”.
Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului făcută
celor doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii satului, spre
a se găsi o soluţie de compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi
proprietar, trei loturi şi casa în care stătea. Ion acceptă şi el propunerea, în plus semnează un
act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată averea – aceasta la cererea
părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii neprevăzute şi pe
nemerit.
În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor sale prin
alianţă şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la Sibiu, ca
trimis al ziarului Tribuna Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura
Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu
Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei austro-ungare, îl va uimi
printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi român,
sunt ofiţer şi servitor al majestăţii- sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele
celor de teapa dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către
Bucureşti şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci
trădare de ţară…”. În schimb Virgil, drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în privinţa
atitudinii participanţilor la serbări, orientată mai ales către micile probleme individuale decât
către interesul naţional, afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de
cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi
trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă,
am izbutit.”.
 George ştia de ce Ion tot vine la el să-i ceară sfatul, la ei acasă. Ion acum venea când George
nu era acasă. Savista urmărea totul şi raporta lui George. George i-a spus Floricăi că va lipsi
duminică deoarece va merge să taie lemne în pădure cu mai mulţi bărbaţi. Ion hotărăşte să
meargă la Florica duminică. Duminica, George cu tatăl său au pornit spre pădure, dar sub
pretextul ca-i este rău s-a întors înapoi în sat. A găsit-o pe Florica în pat dar după ce s-au
culcat s-au auzit zgomote în curte. George aude paşii lui Ion şi îl loveşte cu o sapă de trei ori.
Când s-a întors în casă i-a spus Floricăi că l-a omorât.
Titu s-a dus acasă și s-a pregătit de plecare. Și-a luat rămas bun de la fiecare prieten. Acum
știau toți că el va fi reprezentantul Tribunei. Titu a ajuns la Sibiu, unde l-a așteptat Virgil
Pintea, unul dintre frații lui George. După un banchet de 3 zile și după ce Titu a aflat că și
acolo cei mici trebuiau să fie pe placul celor mari pt. a-și usura viața, gândurile lui erau într-o
continuă zbuciumare. Titu l-a cunoscut și pe celălalt frate al lui George, care era de partea
ungurilor.

11
Capitolul XIII. Sfârșitul
Ion se afla într-o baltă de sânge și gemea din greu. Ultimele gemete au fost auzite de
Paraschiva, văduva lui Dumitru Moarcăş, care a început să țipe. Ion murise, iar Zenobia
blestema și bocea. Dupa ce i-a făcut autopsia, George, recunoscând a fost dus de jandarmi,
judecătorul și primarul în Jidovița. Dupa plecarea tuturor, lacrimile Floricăi nu se mai opreau,
iar în piept îi izbucnise o durere năprasnică. Ion a fost îngropat cu mare cinste. Tot satul veni
să-l bocească. După îngropare Vasile Baciu s-a dus la Belciug să-i dea pământurile. Dar
preotul i-a spus că nu i le dă unui bețiv și l-a scos afară. Herdelea a vorbit cu Belciug care i-a
promis că le va da locul pe nume chiar joia următoare. Astfel și făcuse (pe numele lui
Ghighi).
Herdelea a primit decizia de pensie. S-a întâlnit cu Zăgreanu care părea supărat și nu pomeni
nimic de Ghighi. Zăgreanu a întrebat-o pe Ghighi dacă va veni la sfințire. Aceasta i-a spus că
va veni. Astfel, spuse că se va întâlni acolo și plecase repede. Apoi primi o scrisoare de la
Titu în care scria că și-a făcut greu pașaportul, că a ajuns în România, că încă nu s-au întors
neamurile din Sângeorz.
Laura le-a spus că așteaptă din nou un copil. D-l Herdelea s-a hotărât să-i iscuze doar pt
sfintirea noii biserici. Duminica a sosit, iar emoțiile lui Belciug au scăzut la sosirea fam.
Herdelea.
Pe la 10 a ajuns și episcopul. La sfințire au fost 52 de preoți în frunte cu episcopul. După
terminarea slujbei, episcopul a plecat imediat pt. a ajunge seara acasă. Urmau dansurile, iar
Zăgreanu a aranjat să danseze cu Ghighi. Toma Bulbuc i-a mai cerut sfaturi lui Herdelea și
aflase că Florica era însărcinată și mulți credeau că e cu Ion. V. Baciu i-a promis preotului că
va jura in biserică că nu va mai bea. Când fam. Herdelea cu Zăgreanu plecară spre casă s-au
oprit în fața casei din Pripas și le-a spus tinerilor ca acea casă îi aștepta.
Romanul se încheie, simetric cu aceeași imagine a crucii de lemn de peste drum de casa
Herdelenilor, (rămasă de acum lui Zăgreanu care o urmărea cu ochii pe Ghighi, sperând că
odată îi va fi soție), și cu imaginea satului surprins din trăsura care îi conducea pe Zaharia
Herdelea și pe soția sa, acasă în Armadia.
,, Satul a rămas înapoi , același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins,
alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele.
Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca
niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș.
Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speramța împodobitoare a tuturor
sufletelor, aleargă neîncetat înainte… Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și
roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii.
Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș și pe urmă se
pierde în șoseaua cea mare și fără început.,,
sfârșit

12
 ROMANUL  INTERBELIC  OBIECTIV
Ion
de Liviu Rebreanu
 Subiecte posibile:
(Roman interbelic, roman obiectiv, tema satului și a țăranului, tema familiei, raportul dintre
realitate și ficțiune, simetria dintre incipit și final)
 
1.      Importanța apariției romanului „Ion” în evoluția romanului românesc.
2.      Roman obiectiv, realist.
3.      Realitate și ficțiune; geneza romanului.
4.      Tema și viziunea despre lume.
5.      Structură, compoziție, limbaj.
6.      Particularități de construcție a personajului.
7.      Relațiile dintre două personaje.
 
 
1.      Importanța apariției romanului „Ion” în evoluția romanului românesc.
Romanul „Ion” a apărut în 1920, imediat după sfârșitul Primului Război Mondial, la
începutul perioadei interbelice.

13
Până atunci, în literatura română, apăruseră câteva romane importante, precum „Ciocoii vechi
și noi” de Nicolae Filimon, „Viața la țară” de Duiliu Zamfirescu, „Mara” de Ioan Slavici,
„Neamul Șoimăreștilor” de Mihail Sadoveanu. Totuși, niciunul dintre aceste romane nu se
ridică la nivelul pe care îl atinseseră alte specii literare prin creația lui Eminescu, Creangă sau
Caragiale.
„Ion” este primul roman românesc de nivel universal și comparabil valoric cu creațiile din
cadrul altor specii. Valoarea lui constă în perfecta obiectivitate, în prezentarea pregnantă
a personajului principal și în alternanța planurilor narative, care, prin însumare, oferă
imaginea complexă a satului ardelenesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea.
 
2.      Roman obiectiv, realist.
„Ion” este un roman realist prin caracterul veridic al personajelor și al faptelor prezentate, ca
și prin importanța determinantă a factorului economic și social, personajul principal fiind
definit prin patima de a poseda pământ pentru a dobândi alt statut social.
La apariția romanului, Eugen Lovinescu saluta deplina lui obiectivitate și renunțarea la
„eticismul ardelean”.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul neintervenind ca să-și exprime atitudinea sau
sentimentele față de personaje, ci le lasă să acționeze în conformitate cu structura lor
psihologică și cu împrejurările în care se găsesc. Relatarea se realizează la persoana a treia,
naratorul fiind omniscient.
 
3.      Realitate și ficțiune; geneza romanului.
Rebreanu mărturisește că a pornit, în scrierea romanului, de la trei situații din realitate: a
văzut un țăran sărutând pământul; a aflat de o fată din sat bătută de tatăl ei pentru că s-a lăsat
sedusă de un flăcău sărac ce trebuia acum să primească pământ ca zestre; a stat de vorbă cu
un flăcău care i s-a plâns de necazurile sale, a căror cauză unică o vedea în faptul că nu avea
pământ.
Scriitorul a asociat aceste trei fapte, care, în realitate, nu aveau nicio legătură între ele, și a
conceput proiectul unui roman, intitulat inițial „Zestrea”.
A renunțat însă la proiect pentru că nu i se păruse un subiect destul de consistent pentru un
roman. L-a reluat mai târziu, când a avut ideea să introducă și tema erotică: în realitate, fata
bogată era drăguță, dar romancierul a imaginat-o urâtă, iar pe flăcău l-a prezentat îndrăgostit
de o fată frumoasă, dar săracă, la care va reveni după ce va obține pământul dorit.
Această geneză a romanului „Ion” este reprezentativă pentru raportul dintre realitate și
ficțiune într-un roman realist. Scriitorul face o selecție a faptelor din realitate pe care le
corelează în mod fictiv. De asemenea, completează cu evenimente și personaje care sunt tot
rodul ficțiunii, rămânând strict în limitele verosimilului.
 4.      Tema și viziunea despre lume.

14
Tema romanului o constituie patima pentru pământ, pe care Rebreanu o considera
definitorie pentru țăran. Romancierul intenționa să scrie o trilogie care să urmărească
problema relației dintre țăran și pământ în cele trei provincii românești.
Din cele trei romane proiectate, Rebreanu a scris numai două: „Ion”, care prezintă problema
pământului în Transilvania, și „Răscoala”, a cărui acțiune este situată în Muntenia.
Legătura dintre aceste romane este făcută de Titu Herdelea, personaj-martor, cu caracter
autobiografic.
Dorința de pământ a țăranului este văzută de scriitor ca o patimă mistuitoare, organică, ce
învinge orice alt sentiment, astfel încât, în confruntarea dintre „glasul pământului” și „glasul
iubirii”, primul este cel mai puternic în sufletul lui Ion.
 5.      Structură, compoziție, limbaj.
Aceste două sintagme („glasul pământului” și „glasul iubirii”) sunt și titlurile celor două părți
ale romanului. Rebreanu considera că un roman trebuie construit simetric, „ca un corp
sferoid”. Simetria romanului „Ion” constă din cele două părți, din faptul că primul capitol se
intitulează „Începutul”, iar ultimul „Sfârșitul” și de reluarea incipitului în final.
La început este descris drumul care duce din șoseaua națională spre satul Pripas, iar în
final, același drum, parcurs în sens invers de familia Herdelea, care părăsește satul.
În viziunea scriitorului, acest motiv al drumului era și o metaforă, care sugera la început
pătrunderea într-un spațiu al ficțiunii, asemenea din toate punctele de vedere cu lumea
reală, spre care cititorul revine în final.
Reprezentativă pentru romanul realist obiectiv este, în structura romanului „Ion”, și
expozițiunea. În acest tip de roman, ea constă dintr-o situație ce reunește, sub un anumit
pretext, toate personajele mai importante, ca acestea să fie prezentate de narator. Un
asemenea pretext este, în „Ion”, hora. Aici se reunește tot satul și aici sunt schițate conflictele
care vor evolua pe parcursul romanului: dintre Ion și Vasile Baciu, dintre Ion și George. Este
precizat, cu același prilej, statutul social al lui Ion și al familiei sale. Tatăl lui, Glanetașu, se
învârtește „ca un câine la ușa bucătăriei” pe lângă cei bogați, încercând să intre în vorbă cu ei.
Acest statut de inferioritate explică de la început dorința lui Ion de a dobândi pământ pentru a
se bucura de mai multă considerație în sat.
Tot la horă, apar evidente stratificările sociale din lumea rurală: intelectualii (familia
învățătorului Herdelea) asistă la petrecerea țăranilor, dar nu participă la ea, una dintre fetele
învățătorului simțindu-se jignită când un flăcău o invită să joace cu el.
Din jocul flăcăilor și fetelor se degajă o violență care va caracteriza și raporturile ulterioare
dintre personajele romanului.
Caracterul verosimil al romanului este realizat și prin intermediul limbajului, care este unul
autentic, caracteristic satului transilvănean, fără să abuzeze de regionalisme. Stilul este în
concordanță cu perspectiva obiectivă, fiind un stil neutru, impersonal, care nu urmărește
să fie frumos în sine, ci exact.
 

15
6.      Particularități de construcție a personajului.
Ion, personajul care dă și titlul romanului, este un țăran tânăr, dintr-un sat ardelean, în care
considerația acordată unui om este direct proporțională cu suprafața de pământ pe care acesta
o posedă. Mama lui Ion, Zenobia, avusese pământ, dar soțul ei îl vânduse treptat pentru
băutură. Ion iubea pământul, era harnic și priceput, simțindu-se frustrat de lipsa lui și nutrea
puternice resentimente față de tatăl său. Calificativul „sărăntocule”, pe care i-l aruncă Vasile
Baciu la horă exprimă statutul de inferioritate socială care îl făcea pe Ion să sufere. Însă
dorința lui de a avea pământ nu este motivată doar de necesitatea depășirii acestui statut, ci și
de o patimă organică pentru pământ. Când dobândește pământul râvnit, Ion îl sărută „ca pe o
ibovnică”. Personajul vorbește despre pământ plin de afecțiune, ca despre o ființă: „lotul
nostru, săracul !”. Priveliștea marilor suprafețe de teren îl face să exclame în extaz: „Cât
pământ, Doamne !”, iar când Titu Herdelea observă că, datorită zestrei primite, are acum
pământ destul, Ion exclamă: „Niciodată nu-i destul !”
Ion iubea pământul încă de copil. Inteligent, fusese remarcat de învățătorul Herdelea, care îl
convinsese pe Glanetașu să-l trimită la oraș, ca să urmeze școala mai departe. Ion se întoarce
însă după scurt timp acasă, pentru că nimic din ce învăța la școală nu avea legătură cu singura
lui pasiune: pământul. Pentru a-l dobândi, el o părăsește pe Florica, fata pe care o iubea, și se
căsătorește cu Ana numai pentru averea ei, pentru care se luptă cu tatăl acesteia, Vasile
Baciu, victimă fiind fata, pe care Ion o sedusese fără scrupule. După căsătorie, bărbatul se
poartă ostil și brutal cu ea, pentru că o compară cu iubita lui, Florica. Nici nașterea copilului
nu-l face să-și schimbe atitudinea și, în cele din urmă, Ana se sinucide.
În continuarea acțiunii, Ion revine la vechea lui dragoste, Florica, acum căsătorită cu George,
care, avertizat de Savista, îl va ucide pe Ion cu sapa.
Pământul, ce reprezentase rațiunea de a exista a lui Ion, devine și un simbol thanatic (al
morții): personajul principal agonizează pe pământul atât de mult dorit. Simbolul acesta
fusese pregătit mai de mult în construcția narativă a romanului; la un moment dat, Ion fusese
prezentat cu mâinile pline de pământ negru, ca și cum ar fi avut „mănuși de doliu”.
Personajul principal și eponim al romanului „Ion” se impune prin forță, prin veridicitate și,
totodată, prin caracterul  simbolic.
Eugen Lovinescu vedea în el un personaj atât realist, cât și simbolic, „frust și voluntar”,
„expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită
[...] și, cu deosebire, o voință imensă”.
Acestă trăsătură este însă negată de George Călinescu ce consideră că „nu din inteligență a
ieșit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei ființe reduse.”
E. Lovinescu îl compară pe Ion cu Julien Sorel, eroul romanului „Roșu și negru” de Stendhal,
din punctul de vedere al încordării, al tenacității, al lipsei de scrupul moral și al faptului că
amândoi întrebuințează femeia ca „treaptă necesară unui alt scop suprem”. Lui Lovinescu,
Ion îi apare așadar ca un arivist, un om care dorește să parvină cu orice preț.
Călinescu observă însă, pe bună dreptate, că un arivist obișnuit se folosește de orice mijloc la
îndemână ca să parvină, în vreme ce Ion nu cunoaște și nu vrea altă cale decât aceea de a
poseda pământ. Această dorință este comună cu a celorlalți țărani: „toți flăcăii din sat sunt
varietăți de Ion” (G.Călinescu).

16
Nici modul în care obține Ion pământ nu este original. Și Glanetașul, și Vasile Baciu
dobândiseră pământ prin căsătorie cu o fată bogată. Totuși, între ei sunt diferențe importante:
Glanetașul vânduse pământul Zenobiei pentru băutură; Vasile Baciu se însurase pentru a
obține pământ, dar, din recunoștință, ajunsese să-și iubească soția.
În cazul lui Ion, pământul nu este numai un mijloc de a duce o viață îndestulată și de a avea
un statut social demn. Ion iubește pământul cu patimă, ca pe o ființă.
El ar fi putut să dobândească un alt statut prin învățătură. Învățătorul Herdelea îl remarcase pe
când Ion îi era elev și îl convinsese pe Glanetașul să-l trimită la oraș ca să-și continue studiile,
dar el s-a întors, după scurt timp, pentru că nimic din ceea ce învăța acolo nu avea legătură cu
singura lui preocupare majoră, pământul. Rămăsese însă cu un oarecare interes pentru lectură.
Patima lui Ion pentru pământ este atât de puternică, încât face din acest personaj un simbol al
dorinței mistuitoare a țăranului de a avea pământ. Totuși, personajul lui Rebreanu este, în
același timp, o individualitate. G. Călinescu îl consideră o „brută”, din cauza egoismului și a
lipsei de scrupule pe care le manifestă în relațiile cu Ana, cu Florica și cu George, dar și cu
Herdelea, pe care îl denunță că i-a scris jalba împotriva judecătorului.
Între „glasul pământului” și „glasul iubirii” nu se naște un autentic conflict interior, deoarece
primul element este cu mult mai puternic decât al doilea; dovadă, momentul în care Ion se
gândește să fugă cu Florica, pe care o iubește, dar respinge imediat ideea, pentru că aceasta ar
însemna să trăiască amândoi în sărăcie.
 
7.      Relațiile dintre două personaje.
    Relația dintre două personaje: Ion și Ana.
Ana este fiica lui Vasile Baciu, o fată urâțică, dar bogată, pețită de George Bulbuc, un flăcău
înstărit. Ea îl iubește însă pe Ion, care vrea să se însoare cu ea numai pentru zestre. Întrucât
Vasile Baciu refuză să-i dea fata în căsătorie, Ion este sfătuit de Titu Herdelea să-l silească.
Flăcăul o seduce pe Ana și o lasă însărcinată, refuzând apoi  s-o primească în casă, până când
nu va primi zestrea. Ana este tratată, astfel, ca un obiect, în disputa dintre Vasile și Ion,
fiecare gonind-o și trimițând-o la celălalt. Soarta Anei reflectă, în mare măsură, condiția
femeii de la țară de la începutul secolului XX:
„În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de
copii. Odată criza erotică trecut, ea încetează de a mai însemna ceva prin feminitate. Soarta
Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei de la țară, nu.” (G.Călinescu)
Primind, în sfârșit, zestrea, Ion se însoară cu Ana, care duce o viață chinuită în gospodăria
soțului său, fiind rău tratată și de mama acestuia și obligată să muncească până când naște pe
câmp. Apariția copilului nu schimbă situația, iar Ana își dă seama că soțul ei este încă
îndrăgostit de Florica. Tânăra nevastă hotărăște să se sinucidă, mai ales după ce îi vede morți
pe cârciumarul Avrum și pe bătrânul Dumitru Moarcăș, deducând, din expresia liniștită a
figurii lor, că moartea nu este înspăimântătoare.
Egoist, Ion n-o regretă, ci este doar îngrijorat de gândul că, prin moartea ei și apoi a copilului,
ar putea să piardă pământul atât de mult râvnit. Când află însă că el își moștenește soția și

17
copilul, se liniștește și se lasă atras de „glasul iubirii”, întorcându-se la Florica, măritată acum
cu George.
Aflând de la Savista că Ion o vizitează în taină pe Florica atunci când soțul ei este plecat,
George, îl omoară cu sapa, iar pământul care generase atâtea conflicte trece în proprietatea
bisericii, conform unei înțelegeri anterioare dintre Ion și Vasile Baciu, pe care le-o propusese
preotul Belciug.
Relația dintre Ion și Ana este, în linii mari, reprezentativă pentru căsnicia țărănească a vremii.

18