M-am îndrăgostit mâine, o să mă îndrăgostesc ieri…și tot așa, cam până când voi

fi adunat în mine dragostea a o mie de vie‫܊‬i înnodate în labirinte singuratice.

Dragostea e o iluzie, o himeră, o plăsmuire a imagina‫܊‬iei, o autosugestie. E
ironică și perfidă. Ne vânează, ne pândește în culisele unor și ne împinge haotic,
polenizându-ne antagonic, cu nonșalan‫܊‬a unui titirez meschin…
Dragostea e o iluzie. E un puzzle cu piese lipsă. E aproape un nimic, parte dintr-
un tot de care facem abstrac‫܊‬ie, și în care ne aruncăm cu capul înainte, seda‫܊‬i de zborul
unor fluturi defec‫܊‬i. Și nu ne mai pasă, Și ardem. Și ne stingem. Iar și iar… E ceva ce nu
în‫܊‬elegem niciodată. E ceea ce căutăm mereu. Chiar dacă ne e teamă, chiar dacă
îngenunchem învinși încă de la primul semn de reciprocitate, înghi‫܊‬im docili și
masochiști câteva biciuiri intermitente în schimbul unui monolog mut.
Dragostea e o iluzie. Ne minte și atunci când spune adevărul, ne păcălește și ne
captivează tocmai pentru că nu-i în‫܊‬elegem jocul. Dar ne place. Iubind, ne înfruptăm din
noi înșine, gustăm din propria noastră fiin‫܊‬ă, ca și când ne-am fi descoperit pentru prima
dată. Ne facem uita‫܊‬i încet-încet, pentru că urâm timpul și tot ceea ce ia cu el…
Dragostea e o iluzie. Ne transformă și ne reneagă, ne manipulează. Ne face să
devenim ridicoli, impulsivi și gălăgioși. Unde ne doare? Oriunde ne atinge…acolo unde
am iubit, acolo unde n-am îndrăznit să iubim, aici unde iubim, aici unde vrem să iubim,
dincolo unde poate o să iubim. Numai ea știe.
Dragostea e o iluzie. M-am îndrăgostit pe parcursul a mii de vie‫܊‬i, o să mă îndrăgostesc
iar …și tot așa, cam până când îi voi uita gustul, până când ea se va plictisi de mine și mă
va ocoli jucăuș, așezându-mi ochii în mâinile-i transparente. O s-o las să-mi șoptească
minciuni asurzitoare…
Dragostea e o iluzie.