Clasificarea ariilor protejate

Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform clasificării făcute de

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii - IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii
integrate, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii de conservare a naturii, peisaje
marine sau terestre protejate, rezervaţii de resurse naturale, regiuni biologice naturale şi
rezervaţii antropologice, regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple, rezervaţii ale
biosferei. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o categorie specială numită RAMSAR
sau zone umede de importanţă internaţională (mlaştini, păduri de mangrove, delte etc.). De la
noi din ţară, în această categorie este inclusă doar Delta Dunării.
I). Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii integrale, cele destinate exclusiv cercetării şi în care
accesul este permis doar cu aprobarea forului ştiinţific tutelar (în cazul nostru, Academia
Română, prin CMN, respectiv consiliile ştiinţifice ale parcurilor naţionale);
II.) Parcuri naţionale, care includ suprafeţe mari de uscat sau/ şi de
ape, în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural sau
cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut de
rezervaţie integrală. E l e sunt destinate cercetării ştiinţifice, instruirii
şi educaţiei populaţiei, i a r structura lor trebuie să cuprindă minim trei
zone:
• de protecţie integrală;
• tampon;
• prepare.
Fiecare parc naţional trebuie să aibă un consiliu de administraţie şi un consiliu ştiinţific,
organisme care gestionează complexitatea problemelor administrativ-financiare. educaţionale,
promoţionale, restaurative şi ştiinţifice;
III.) Monumente ale naturii, în care sunt incluse suprafeţe mai mici de 1/4
ha, fenomene geomorfologice deosebite ş.a.;
IV.) Rezervaţii de conservare a naturii sunt, în fapt, fostele rezervaţii naturale de tip
botanic, zoologic, geologic şi geomorfologic, paleontologic, speologic, limnologic etc;
V.) Peisaje marine sau terestre protejate, în care se includ şi fostele
parcuri naturale;
VI..) Rezervaţii ele resurse naturale, desemnând zone întinse, puţin sau
deloc locuite, puţin studiate şi ale căror resurse pot fi, parţial, exploatate
numai după terminarea studiului integral;
VII.) Regiuni biologice naturale şi rezervaţii antropologice, în care se includ regiuni de
întinderi variabile, izolate şi în care se urmăreşte şi conservarea diversităţii culturale;
VIII.)Regiuni naturale amenajate pentru utilizări multiple, o categorie care încă nu există
în realitate şi în care se are în vedere posibilitatea armonizării protecţiei cu dezvoltarea;
IX.) Rezervaţii ale biosferei, parte componentă a patrimoniului natural mondial, se pot
constitui pornind de la categoriile I, II sau IV, dar autenticitatea şi originalitatea
trebuie să primeze, iar zonele structurale trebuie să aibă în plus faţă de 11 şi o zonă de
restaurare;
X.) Bunuri ale patrimoniului mondial pot fi considerate obiectivele cu valoare de unicat
şi cu un număr important de specii d i n categoriile sozologice CR şi EN.
În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de circa un secol. În
continuare vor fi punctate siturile conservate la noi.
1.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu
se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale, scopul urmărit fiind de
conservare şi studiere a speciilor. Ele aparţin statului şi sunt supuse controlului şi protecţiei
acestuia. Sunt arii “total închise”. La noi în ţară, ariile protejate din această categorie sunt
reprezentate de Parcul Naţional Retezat, Delta Dunării şi Parcul Rodna.
 2.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape, în cadrul cărora
ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii
cu statut rezervaţie integrală. În aceste arii sunt excluse exploatările economice, iar vizitarea lor
este autorizată în scopuri educative, de recreere sau culturale. Uneori, pe aceste suprafeţe sunt
admise mici aşezări. În România există 13 parcuri naţionale (Delta Dunării care îndeplineşte
condiţiile unui parc naţional, Domogled-Valea Cernei, Retezat, Munţii Rodnei, Ceahlău,
Călimani, Piatra Craiului etc.
3.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice (peşteri, situri arheologice,
suprafeţe cu o anumită floră şi faună), de o valoare excepţională, care sunt protejate. Acestea
sunt reprezentate de peşteri, vulcani, dune, zone sălbatice împădurite etc. Ele sunt accesibile
publicului dar trebuie atent gestionate.
4.) Rezervaţii de conservare a naturii. (rezervaţii naturale dirijate) sunt anumite
suprafeţe de teren, care permit menţinerea în stare bună a faunei sedentare sau migratorii şi a
florei. În aceste areale se poate interveni pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile
protejate. Exemple: Poiana Narciselor de la Făgăraş, rezervaţia Scăriţa-Belioara etc.
5.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim: Porţile de Fier, Apuseni,
Bucegi.
6. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan internaţional, prin intermediul
lor fiind demonstrată valoarea principiilor de conservare a a umanităţii. Aici se realizează
cercetări fundamentale şi are loc monitorizarea întregii activităţi din biosferă. În rezervaţiile
biosferei, pe lângă cercetare şi supraveghere, se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie,
formare şi demonstraţie. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin programul UNESCO încă
din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). Statutul acesta a fost acordat şi Deltei Dunării, din
anul 1992.
7. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de obiective naturale,
istorice, culturale etc. din toată lumea. La noi în ţară amintim: mănăstirile din Bucovina,
Mănăstirea Hurezi, Delta Dunării etc.
In România suprafaţa ocupată de arii protejate este de circa 1,66 milioane hectare
reprezentând 7 % din suprafaţa ţări. Cea mai mare parte din suprafaţa protejată (92%) revine
parcurilor naţionale, parcurilor naturale şi rezervaţiei biosferei Delta Dunării. In afara
acestor suprafeţe sunt incluşi în categoria ariilor protejate şi 184 km din râurile interioare,
importante pentru protecţia unor specii de peşti ameninţate sau rare (de exemplu, lostriţa,
aspretele, păstrăvul indigen).
Ponderea cea mai ridicată din totalul ariilor protejate din România se înregistrează în spaţiul
montan carpatic, unde se întâlnesc şi cele mai întinse suprafeţe aflate sub regim de protecţie.
Cifrele prezentate sunt aproximative deoarece uneori legile din domeniul ariilor protejate nu
sunt aplicate. În practică sunt protejate doar sectoare din aceste spaţii, o mare parte fiind folosite
ca arii cu utilizări multiple. Regula se aplică şi în cazul ţării noastre, unde deşi numărul de
arii protejate este foarte ridicat (844 arii protejate, din care 18 parcuri naţionale şi naturale)
suprafeţele care beneficiază efectiv de protecţie sunt deosebit de reduse.
In viitor, ariile protejate vor acoperi doar un mic procent din suprafaţa terestră (7-10% sau
uşor mai mare) datorită cererilor crescânde de resurse ale societăţii umane. Crearea de noi
arii protejate a fost intensă în perioada 1970-1975, declinul înregistrat ulterior fiind probabil
datorat lipsei de spaţii disponibile pentru această utilizare.
O mare parte din habitatele protejate sunt gestionate pentru producerea de resurse. Astfel, în
România, o mare suprafaţă din ariile protejate este gestionată de Regia Naţională a Pădurilor
în regim de arie protejată în fond forestier.
Eforturile de conservare a mediului marin au rămas în urmă faţă de conservarea mediului
terestru. în prezent, doar 1 % din mediul marin este inclus în arii protejate, deşi 20% din el
necesită protecţie cu scopul de a controla declinul producţiei de peşte exploatat în scopuri
comerciale.
Eforturile de protejare a diversităţii biologice marine au fost îngreunate de dificultatea
identificării comunităţilor biologice reprezentative, de migraţia şi dispersia speciilor
marine. La acestea se adaugă opoziţia unor companii determinată de interesele legate de
pescuit, impactul major al poluării marine şi dificultatea încheierii de acorduri internaţionale.
Toate acestea au încetinit şi mai mult eforturile de creare a unor noi arii protejate marine.
Conceptul de rezervaţie a biosferei implică existenţa unei structuri care cuprinde una sau
mai multe zone centrale în care ecosistemele şi comunităţile biologice sunt strict protejate,
înconjurate de zone tampon în care activităţile umane tradiţionale - cum ar fi colectarea
stufului, a plantelor medicinale sau a lemnului de foc - sunt monitorizate şi este dezvoltată o
cercetare ştiinţifică nedistructivă. Zona tampon este la rândul ei înconjurată de o zonă de
tranziţie în care sunt permise anumite activităţi economice (cum ar fi agricultura tradiţională,
defrişările selective) şi cercetarea ştiinţifică experimentală. Această strategie generală de
delimitare a zonelor centrale cu zone tampon şi de tranziţie poate avea mai multe efecte. În
primul rând, această structură poate încuraja locuitorii să susţină obiectivele ariei
protejate. In al doilea rând, anumite caracteristici ale peisajului, create de utilizarea
ecosistemelor de către comunitatea umană, pot fi menţinute. In al treilea rând, zonele
tampon pot favoriza dispersia animalelor şi fluxul genetic între zonele centrale strict
protejate şi zonele de tranziţie populate şi zonele neprotejate.
Managerii ariilor protejate marine încearcă să găsească echilibrul între nevoia de
conservare şi cea de dezvoltare. În multe arii protejate marine, în anumite areale este interzis
pescuitul, pentru a permite populaţiilor de peşti şi altor organisme să se reproducă. Speranţa
este că exemplarele din aceste arii protejate se vor dispersa spre arealele exploatate şi vor
contribui la refacerea populaţiilor afectate sau distruse.
Multe arii protejate sunt distruse datorită nesprijinirii măsurilor de conservare,
neglijenţei, ostilităţii sau supraexploatării lor de către populaţia locală. Dacă scopul unei
arii protejate este explicat populaţiei şi dacă majoritatea locuitorilor sunt de acord cu
obiectivele şi respecta regulile, atunci zona poate menţine mai bine comunităţile naturale
proprii. În cel mai pozitiv scenariu, populaţia locală este implicată în managementul ariilor
protejate, oamenii sunt pregătiţi şi angajaţi de către administraţiile ariilor protejate şi
beneficiază de pe urma protejării biodiversităţii şi reglementării activităţilor din interiorul
acestor spaţii.
Delta Dunării, una din cele mai mari zone umede din Europa, se constituie într-un complex
unic de habitate şi comunităţi, situat pe marile căi de migraţie a păsărilor. Delta Dunării
(circa 4 150 km2, din care 3 446 km2 pe teritoriul României) este inclusă integral în Rezervaţia
Biosferei „Delta Dunării" (5 800 km2), care mai cuprinde o parte din Lunca Dunării si apele
marine adiacente frontului deltaic si lagunar (lagună – lac cu apă sărată format pe malul unei
mări sau al unui ocean, de care se separă printr-o fâşie de uscat sau printr-o barieră de corali).
Importanţa ecologică şi ştiinţifică deosebită a Deltei Dunării este dată de diversitatea
biologică foarte ridicată, în special la nivelul ornitofaunei şi ichtiofaunei, şi de dinamica
specifică a parametrilor morfometrici şi hidrologici, care fac ca Delta Dunării să fie un
adevărat laborator de monitorizare şi cercetare a mediului natural.
In Delta Dunării cuibăresc, hibernează sau sunt în pasaj (migraţie periodică) circa 325 de
specii de păsări, multe dintre ele declarate ca specii de interes european şi mondial (de
exemplu, pelicanul comun - Pelicanus onocrotalus, egreta mare - Egretta alba, egreta mică —
Egretta garzetta etc). Acest paradis natural a început să fie modificat antropic mai ales după
1960 când s-a pus în practică un program de amenajare agricolă, piscicolă şi stuficolă, în
urma căruia reţeaua de gârle şi canale a fost puternic modificată. în 1990 s-a ajuns la o suprafaţă
îndiguită de 97 408 ha, din care 39 974 ha pentru scopuri agricole. De asemenea, creşterea
presiunii umane asupra fondului piscicol a determinat diminuarea semnificativă a
rezervelor de peşte din Delta Dunării, cu influenţă directă asupra comunităţilor de păsări
acvatice şi a populaţiei umane. Astfel, dificultatea de promovare a activităţilor turistice,
datorită lipsei infrastructurii necesare pentru susţinerea acestor activităţi, gradul ridicat de
izolare (acces redus la servicile sanitare şi educaţionale, legătura dificilă cu oraşele din
apropiere, mai ales în timpul iernii etc), precum şi gama redusă de resurse naturale, au
determinat existenţa unui indice de calitate a vieţii foarte scăzut în spaţiul Deltei Dunării.
Declararea în anul 1990 a Deltei Dunării ca Rezervaţie a Biosferei şi includerea ulterioară
în Lista Zonelor Umede (Convenţia Ramsar) au constituit paşi importanţi pentru reconstrucţia
ecologică a acestei zone.
În anul 1993 în cadrul programului internaţional „Dunărea Verde" al WWF a fost demarat
proiectul de reconstrucţie ecologică a multor incinte
Reconectarea incintelor la regimul hidrologic al Deltei Dunării a permis reconstrucţia
principalelor funcţii ecologice ale ostroavelor (ostrov - insulă în mare sau într-o apă
curgătoare, adesea plutitoare, acoperită, de obicei, cu vegetaţie):
- habitat pentru păsări şi animale specifice zonei aluviale;
- habitat şi zonă de reproducere pentru păsări acvatice;
- rezervor pentru biodiversitate şi asigurarea resurselor genetice;
- biocoridor;
- producţia biologică;
- rol în circuitele biogeochimice ale elementelor;
- reţinerea sedimentelor şi fixarea de substanţe toxice;
- biofiltru pentru Marea Neagră.
Aproape toate funcţiile ostroavelor au fost refăcute, iar în privinţa avifaunei fiind
înregistrate cele mai evidente progrese. Astfel s-a refăcut populaţia de specii cuibăritoare
acvatice (de exemplu 38% în ostrovul Babina) dispărută complet în trecut şi a crescut
numărul de specii acvatice necuibăritoare.
In România, încă de la începutul secolului al XX-lea s-a manifestat o preocupare
ştiinţifică susţinută pentru studierea acestor spaţii şi pentru sublinierea importanţei lor
ecologice, ştiinţifice şi economice. Astfel, în 1912, Gr. Antipa considera bălţile Dunării
supape de siguranţă ale fluviului contra inundaţiilor şi supraînălţării nivelului său; din
punctul de vedere biologic ele sunt pe de-o parte refugiul multor specii de animale din
fluviu în timpul când apa e prea încărcată cu nămol, iar pe de alta ele sunt locurile de
reproducere a celor mai multe animale şi în special a majorităţii peştilor din fluviu. Studiile
realizate de oamenii de ştiinţă români în aceste zone umede în scopul surprinderii importanţei
acestor spaţii şi a pericolului pe care îl reprezintă degradarea lor nu au fost suficiente.
In România numai în ultimii 50 de ani au fost degradate sau distruse peste 400.000 ha
zone umede, cea mai afectată zonă fiind Lunca Dunării. Pentru reconstrucţia zonelor
umede din Lunca Dunării, în anul 2000, România a iniţiat împreună cu Bulgaria,
Republica Moldova si Ucraina proiectul Coridorul Verde al Dunării, care se doreşte a fi o
reţea ecologică la nivel regional cu o suprafaţă de 870.000 ha.
În orice caz, zonele umede reabilitate conţin frecvent o parte din speciile de plante ale
zonei umede iniţiale, şi adesea au anumite funcţii de importanţă ecologică, socială şi
economică, cum ar fi habitat pentru viaţa sălbatică, controlul inundaţiilor ori reducerea
poluării. Studiile realizate şi cercetarea metodelor de reabilitare vor reprezenta o bază de date
solidă pentru viitoarele acţiuni, care vor avea drept rezultat îmbunătăţirea tehnicilor de
reabilitare a zonelor umede.