Sunteți pe pagina 1din 85

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

OPERAŢIUNILE INSTITUŢIILOR DE CREDIT


(note de curs)

SIBIU
2019

1
Capitolul 1

ROLUL ŞI FUNCŢIILE BĂNCII CENTRALE

Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al diferitelor categorii de instituţii financiar-
bancare care funcţionează într-o ţară, răspunzând necesităţilor unei etape a dezvoltării social-economice.
În general, sistemul bancar dintr-o ţară cuprinde:
- cadrul instituţional, format din banca centrală cu rol de coordonare şi supraveghere, bănci şi alte
instituţii financiare asimilate acestora;
- cadrul juridic, format din ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară.
În evoluţia sa, sistemul bancar parcurge faze de specializare şi sectorizare. Specializarea bancară
reprezintă orientarea activităţii diferitelor bănci doar spre anumite servicii, operaţiuni, produse bancare.
Noţiunea de sectorizare poate fi definită ca fiind un tip aparte de specializare ce constă în orientarea
activităţii bancare spre anumite domenii de activitate economică.
Într-o economie de piaţă, sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi concentrare a
economiilor societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv şi imparţial de alocare a
creditului, către cele mai eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei funcţii, băncile, ca verigi de bază ale
sistemului, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură şi facilitează
efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în
implementarea politicii monetare.
Prin activitatea de colectare de resurse financiare, concomitent cu plasarea lor pe piaţă prin
intermediul creditelor şi a altor operaţiuni pe piaţa financiară, băncile îndeplinesc rolul de intermediari între
deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.
În vederea realizării obiectivelor finale, banca centrală urmăreşte stabilitatea valorii interne şi
externe a monedei naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia economiei naţionale a cantităţii optime de
monedă necesară creşterii economice. Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le
pune la dispoziţie, se constituie ca subsistem al macrosistemului economico-social.

1.1. Banca centrală – scurt istoric, atribuţii

Toate sistemele bancare, cu excepţia celui din Hong Kong, au o bancă centrală. Apariţia şi
dezvoltarea sistemului bancar (în secolele XIV şi XV) au precedat apariţia băncilor centrale (în secolul
XVII). Banca suedeză Riksbank, fondată în 1668, este considerată prima bancă centrală, deşi istoricii susţin
că prima bancă centrală, în accepţiunea de astăzi, a fost Banca Angliei, fondată în anul 1694. Banca Angliei
a fost creată iniţial pentru a se strânge banii necesari războiului contra Franţei. A urmat apoi o diversificare a
funcţiilor sale iar banca a primit, mai târziu, în 1844, dreptul de monopol asupra emisiunii monetare, pentru
Anglia şi Ţara Galilor. Banca Angliei a fost o bancă privată până în 1946, când a fost naţionalizată.
În alte ţări, crearea băncilor centrale a evoluat mai lent. Banca Franţei a fost fondată în anul 1800. In
Germania şi Italia, banca centrală a apărut după unificarea statelor şi principatelor independente, în ultima
parte a secolului al XIX-lea.
Banca Naţională a României a fost fondată în 1880, când doar o treime din capital aparţinea statului,
iar în 1929, doar 10% din capital mai aparţinea statului român. După cel de-al doilea război mondial, Banca
Naţională a României a fost preluată de stat şi a făcut parte din sistemul bancar al unei economii centralizate.
Această situaţie a continuat să existe până la restructurarea sistemului bancar, după 1989, când a fost
reorganizată ca bancă centrală.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a
României este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Principalele atribuţii ale unei bănci centrale sunt:
a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul ţării;
c) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
d) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi
monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;
e) administrarea rezervelor internaţionale.

2
1.2. Funcţiile băncii centrale

Băncile centrale au, în general, următoarele funcţii (deşi uneori, aceste responsabilităţi sunt împărţite
cu alte organisme guvernamentale):1

1. Stabilirea şi implementarea politicii monetare şi de credit


Banca centrală controlează nivelul masei monetare şi ratele dobânzii în economie, ca parte a politicii
economice generale a guvernului. Această situaţie a condus la dezbateri aprinse, referitoare la independenţa
băncii centrale. De regulă, banca centrală colaborează cu Ministerul Finanţelor pentru rezolvarea
principalelor probleme ale politicii monetare şi financiare.
Gradul “adecvat” de independenţă sau autonomie decizională al băncii centrale a constituit o dispută
seculară: tentative de subordonare directă faţă de autoritatea guvernului au alternat cu perioade de
independenţă considerată excesivă.
La nivelul Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht (1992) prevede un nivel ridicat de
independenţă pentru băncile centrale ale statelor membre şi pentru Banca Centrală Europeană, care împreună
formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
Înainte de crearea Băncii Centrale Europene, Banca Centrală a Germaniei - Bundesbank avea
garantată prin lege independenţa de a conduce politica monetară. Se apreciază, în general, că acesta este
motivul pentru care Bundesbank a reuşit să realizeze o politică monetară antiinflaţionistă deosebit de
eficientă.
Alte ţări vest-europene (Franţa, Anglia, Italia) au luat măsuri, în spiritul Tratatului de la Maastricht,
pentru sporirea gradului de independenţă decizională pentru băncile centrale. Garantarea prin lege a
independenţei băncii centrale are un rol determinant în a asigura reflectarea, în politica monetară promovată,
a condiţiilor economice dintr-o ţară şi nu a celor politice.
Argumentele celor ce se opun independenţei băncii centrale au în vedere faptul că politica
macroeconomică are obiective mai largi decât menţinerea unei rate scăzute a inflaţiei. Totodată, se
argumentează că reducerea activităţii economice pentru a realiza un nivel scăzut al inflaţiei, poate duce la
nivele înalte ale şomajului şi la restrângerea creşterii economice.
În România, banca centrală este organ al statului, iar membrii Consiliului de Administraţie al BNR
sunt numiţi de Parlament. În numele Consiliului de Administraţie, Guvernatorul BNR prezintă anual
Parlamentului României raportul BNR, care cuprinde: principalele evoluţii economice, financiare, monetare
şi valutare; politica monetară în anul precedent şi orientările pentru anul următor; reglementarea şi
supravegherea prudenţială bancară; activităţile BNR, bilanţul anual şi contul de profit sau pierdere.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri şi instrumente specifice
pentru următoarele operaţiuni:
 de piaţă monetară – banca centrală poate efectua pe piaţa secundară operaţiuni reversibile,
cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanţe asupra
sau titluri ale statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, companiilor naţionale şi
altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua
swap-uri valutare, poate emite certificate de depozit şi atrage depozite de la instituţii de credit, în
condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare;
 de creditare a băncilor – banca centrală poate acorda credite instituţiilor de credit eligibile, în condiţii
de rambursare, garantare şi dobândă stabilite prin reglementări proprii; se interzice BNR creditarea pe
descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor
autonome, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat;
 de control al lichidităţii prin rezerve minime obligatorii – banca centrală stabileşte regimul
rezervelor minime obligatorii pe care instituţiile de credit trebuie să le menţină în conturi deschise la
aceasta; pentru rezervele minime obligatorii, BNR bonifică dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii
medii la depunerile la vedere practicate de instituţiile de credit iar pentru neîndeplinirea cerinţelor
privind nivelul rezervelor minime obligatorii se calculează şi se percep dobânzi penalizatoare.

2. Emisiunea de monedă
Banca centrală deţine monopolul emisiunii monetare. In principiu, moneda se emite în concordanţă
cu creşterea economică. Emisiunea de monedă peste necesităţile economice reale - supraemisiunea de
monedă - poate duce la inflaţie. Împiedicarea guvernelor de a determina un proces inflaţionist, prin emisiune

1
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 230

3
suplimentară de monedă, poate fi încă un argument în favoarea asigurării independenţei băncii centrale.
Banca centrală asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor şi ia măsuri pentru păstrarea în
siguranţă a celor care nu sunt puse în circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea, când aceasta este
necesară, a matriţelor, cernelurilor şi a bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională a României este unica instituţie
autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe
teritoriul României. Ea stabileşte valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici
tehnice ale bancnotelor şi monedelor. BNR elaborează programul de emisiune a bancnotelor şi monedelor,
astfel încât să se asigure necesarul de numerar, în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti.
De asemenea, BNR poate hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede care
au fost emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.
O decizie a BNR în acest sens o reprezintă denominarea monedei naţionale. Potrivit Legii nr.
348/2004 privind denominarea monedei naţionale, la 1 iulie 2005 moneda naţională a României a fost
denominată astfel încât 10.000 lei vechi (ROL), aflaţi în circulaţie la acea dată, au fost preschimbaţi pentru 1
leu nou (RON). Tot atunci au fost puse în circulaţie noile bancnote şi monede, care s-au folosit în paralel cu
cele vechi până la 31 decembrie 2006.

3. Elaborarea şi aplicarea politicii de curs de schimb


Banca centrală elaborează şi aplică politica privind cursul de schimb, stabileşte şi urmăreşte
aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării. În acest sens, ea este abilitată să:
- elaboreze balanţa de plăţi şi alte documente privind poziţia investiţională internaţională a ţării;
- stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară, să calculeze şi să publice
cursurile medii pentru evidenţa statistică;
- păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.
Potrivit Regulamentului BNR nr. 6/2012 privind modificarea și completarea Regulamentului nr.
4/2005 privind regimul valutar, precum şi abrogarea Normei nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de
schimb valutar, BNR elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe
teritoriul României şi emite autorizaţii pentru operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare şi
pentru alte operaţiuni specifice.

4. Administrarea sistemului de plăţi


În general, banca centrală emite reglementări generale privind instrumentele de plată, coordonează şi
supraveghează sistemele de plăţi de interes naţional.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională a României reglementează,
autorizează şi supraveghează administratorii sistemelor de plăţi şi poate emite reglementări privind
instrumentele de plată utilizate în cadrul acestor sisteme. Ea poate furniza lichidităţi instituţiilor de credit,
prin acordarea de facilităţi şi prin cumpărarea de titluri eligibile, în conformitate cu reglementările proprii.

5. Stabilirea şi administrarea rezervelor valutare


Banca centrală stabileşte şi menţine rezerve valutare internaţionale la un anumit nivel pe care îl
apreciază ca fiind adecvat tranzacţiilor externe ale statului, rezerve care pot fi formate din:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe, sub formă de bancnote şi monede metalice sau disponibil în conturi la bănci sau la alte
instituţii financiare în străinătate, exprimate în acele monede şi deţinute în acele ţări pe care le stabileşte
banca centrală;
- alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a efectua cumpărări de la
FMI în cadrul tranşei de rezervă, precum şi deţinerile de DST;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile sau nu, emise
sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile de
apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan internaţional, exprimate şi plătibile în valută în locuri
acceptabile pentru banca centrală;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne străine sau de instituţii
financiare interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile
pentru banca centrală.
Rezervele de valută sunt folosite, în general, atunci când se intervine pe pieţele valutare pentru a
controla evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale.
Banca Naţională a României este autorizată, conform Legii nr. 312/2004, să efectueze următoarele

4
operaţiuni:
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu lingouri şi monede din aur sau alte metale
preţioase, cu valute, cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guverne străine
sau de organizaţii financiare interguvernamentale, cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci
centrale, de instituţii financiare internaţionale, de societăţi bancare şi nebancare;
- să deschidă şi să menţină conturi la alte bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi bancare şi la
instituţii financiare internaţionale;
- să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru instituţii financiare
internaţionale, bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi financiare şi bancare, organizaţii financiare
interguvernamentale din străinătate, precum şi pentru guverne străine şi agenţiile lor.

6. Autorizarea, supravegherea şi reglementarea instituţiilor de credit


Banca centrală decide care entităţi pot opera ca bănci şi stabileşte regulile de emitere a autorizaţiilor
de funcţionare a instituţiilor de credit. Ea are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit, în
anumite condiţii care se referă la:
 pregătirea profesională şi profilul conducătorilor băncii;
 nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat, în formă bănească, în totalitate, la
momentul constituirii;
 tipurile de activităţi pe care le va efectua instituţia de credit;
 studiul de fezabilitate al băncii;
 acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii;
 structura acţionariatului;
 sediul băncii.
In cadrul Uniunii Europene, tranzacţiile băncilor străine aflate pe teritoriul unei ţări au creat
probleme specifice. Aceste bănci primeau autorizaţii de funcţionare, de obicei, în ţările lor de origine şi nu în
cele în care operau, putând fi, astfel, în afara sferei de influenţă a băncii centrale a ţării în care îşi desfăşoară
activitatea. A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene a creat Licenţa unică bancară,
care permite unei bănci care a primit autorizaţia de funcţionare într-o ţară să poată opera oriunde în cadrul
UE. Această măsură a creat anumite probleme privind supravegherea sucursalelor băncilor străine. După
falimentul răsunător al băncii BCCI din Luxemburg, regulile au fost modificate, pentru a permite şi băncii
centrale din ţara gazdă să intervină atunci când supravegherea băncii în ţara de origine se dovedeşte a fi
insuficientă sau defectuoasă.
În statele membre ale UE, pentru înfiinţarea unei sucursale de către o instituţie de credit dintr-un alt
stat membru nu este necesară obţinerea unei autorizaţii din partea băncii centrale şi nici asigurarea unui
capital de dotare la nivelul sucursalei.
În România, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, o instituţie de credit autorizată şi
supravegheată într-un alt stat membru poate înfiinţa o sucursală în România pe baza notificării transmise
Băncii Naţionale a României de către autoritatea competentă din statul membru de origine. Înainte de
începerea activităţii, în termen de 2 luni de la primirea notificării, Banca Naţională a României comunică
instituţiei de credit în cauză, dacă este cazul, lista actelor normative din România, adoptate în scopul
protejării interesului general, care reglementează condiţii specifice în care anumite activităţi pot fi
desfăşurate. Notificarea trebuie să fie însoţită de următoarele date şi informaţii:
 un program de activitate al sucursalei, incluzând cei puţin tipurile de activităţi care urmează să fie
desfăşurate de aceasta şi structura organizatorică a sucursalei;
 adresa sediului sucursalei de unde pot fi obţinute documente;
 identitatea persoanelor responsabile cu conducerea operativă a activităţii sucursalei;
Conform Regulamentului BNR nr. 11/2007 privind autorizarea instituţiilor de credit persoane
juridice române şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe, cu modificările şi
completările aduse prin Regulamentele nr. 1, 4, 15, 17/2009, acestea se pot constitui şi pot funcţiona pe
teritoriul României numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României.
În România, autorizarea implică două etape:
a) aprobarea constituirii instituţiei de credit;
b) autorizarea funcţionării instituţiei de credit.
Atunci când o bancă centrală emite o autorizaţie de funcţionare unei instituţii de credit, ea apreciază,
în principiu, că instituţia respectivă este condusă corect. Acest lucru înseamnă că afacerile băncii vor fi

5
conduse prudent, iar depunătorii vor avea încredere că banca le va putea înapoia banii oricând. Desigur, în
timp, acest lucru poate fi infirmat.
Autorizaţiile de funcţionare pot fi retrase, dacă banca centrală decide că o bancă nu acţionează
prudent, încalcă condiţiile stipulate în autorizaţia de funcţionare sau este în pericol de a nu-şi putea plăti
depunătorii. BNR poate retrage autorizaţia acordată unei instituţii de credit în următoarele situaţii:
- instituţia de credit nu şi-a început activitatea pentru care a fost autorizată în termen de 1 an de la data
acordării autorizaţiei sau a încetat să mai desfăşoare activitate de mai mult de 6 luni;
- autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;
- instituţia de credit nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării autorizaţiei;
- instituţia de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau există elemente care conduc la
concluzia că într-un termen scurt instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de
deponenţi sau alţi creditori şi, în special, nu mai poate garanta siguranţa fondurilor/instrumentelor
financiare care i-au fost încredinţate;
- acţionarii au decis să dizolve şi să lichideze banca.
Autorizaţia unei instituţii de credit îşi încetează de drept valabilitatea în următoarele situaţii:
- a avut loc o fuziune sau o divizare a instituţiei de credit în urma căreia aceasta îşi încetează existenţa;
- a avut loc o transformare a instituţiei de credit în altă categorie;
- s-a pronunţat o hotărâre de declanşare a procedurii falimentului instituţiei de credit.
Retrăgând autorizaţia acordată, banca centrală încearcă să oprească activitatea instituţiei de credit
înainte ca pierderile acesteia să ajungă la nivelul la care banca nu-şi mai poate plăti deponenţii. Băncile pot
da faliment dacă înregistrează pierderi mari prin acordarea unor credite neperformante de valori foarte mari
sau dacă efectuează operaţiuni în pierdere, pe pieţele financiare.
Dacă depunătorii din alte bănci ar dori să-şi retragă banii în acelaşi timp, nici o bancă nu ar putea să
plătească toate sumele cerute şi, astfel, ar rezulta o criză financiară generală, urmată de colapsul sistemului
bancar. O astfel de panică în sistemul bancar are consecinţe economice grave, restrângând masa monetară şi
creditele.
În loc să retragă autorizaţia de funcţionare, banca centrală poate acţiona pentru ca banca aflată în
dificultate să fie salvată. Astfel, ea poate iniţia un aranjament financiar pentru a consolida capitalul băncii,
poate insista să fie schimbată conducerea băncii sau poate sprijini fuziunea cu o alta bancă (sau preluarea de
către o altă bancă). Falimentul unei bănci ar cauza pierderi depunătorilor şi ar face ca publicul să-şi piardă
încrederea în sistemul bancar în general.
Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, banca centrală emite o serie de
reglementări şi monitorizează activitatea instituţiilor de credit.
Băncile centrale reglementează activitatea instituţiilor de credit, de exemplu pentru a controla
nivelul şi structura creditelor acordate de acestea. Reglementările emise de BNR, în funcţie de importanţa şi
sfera de cuprindere, pot fi sub formă de regulamente, ordine, norme şi circulare, având caracter obligatoriu.
Reglementările cantitative limitează nivelul creditelor pe care băncile le pot acorda. De exemplu,
băncilor li se poate cere să-şi restrângă nivelul creditelor acordate, până la un anume procent din totalul
disponibilului de creditare, pentru o anumită perioadă de timp.
În România, Normele BNR nr. 11/2005 privind limitarea gradului de concentrare a expunerilor din
credite în valută, abrogate la 1 ianuarie 2007, se aplicau instituţiilor de credit, persoane juridice române şi
sucursalelor instituţiilor de credit străine, autorizate să funcţioneze pe teritoriul României şi reglementau
gradul de concentrare a expunerilor din credite în valută. Astfel, expunerea unei instituţii de credit din credite
în valută acordate persoanelor fizice şi juridice altele decât instituţiile de credit, înainte de deducerea
provizioanelor specifice de risc de credit, nu putea depăşi 300% faţă de fondurile proprii, în cazul instituţiilor
de credit, persoane juridice române, sau faţă de capitalul iniţial, în cazul sucursalelor instituţiilor de credit
străine, determinate pentru luna anterioară celei pentru care se efectuează raportarea.
Reglementările calitative încurajează creditarea pentru anumite scopuri, descurajând alte tipuri de
credite. De exemplu, într-o ţară cu o balanţă de plăţi deficitară, banca centrală poate cere băncilor să acorde,
prioritar, credite pentru exporturi.
În România, Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate
persoanelor fizice, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentele BNR nr. 11/2008, 2/2009,
11/2009), se aplică instituţiilor de credit persoane juridice române şi sucursalelor instituţiilor de credit
străine, autorizate să funcţioneze pe teritoriul României şi reglementează condiţiile minime de acordare,
garantare şi derulare a creditelor destinate persoanelor fizice.
Banca centrală răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat
să opereze, acestea trebuind să se conformeze şi altor cerinţe legate de:

6
 nivelul minim de solvabilitate (indicatorul de adecvare a capitalului);
Ca autoritate de supraveghere, banca centrală, pentru stabilirea capitalului adecvat, impune un
indicator financiar de adecvare a capitalului, cu scopul de a limita expunerea totală de credit a unei bănci.
Băncile au nevoie de o marjă de siguranţă pentru ca, în cazul în care câţiva clienţi nu-şi pot rambursa
creditele, banca să fie totuşi capabilă să-şi plătească deponenţii. Această marjă de siguranţă este capitalul
băncii.
Începând din anul 1974, sub auspiciile Băncii Reglementelor Internaţionale au fost convenite o serie
de acorduri (Acordurile de la Basel) prin care au fost stabilite standardele de supraveghere bancară şi de
dimensionare adecvată a capitalului băncilor comerciale: Concordatul de la Basel – 1974, 1975, 1983;
Acordul de la Basel – 1988, 1990, 1992, 1996, 2004, 2010.
Acordul de la Basel I (1988 şi modificările ulterioare) privind standardele de capital a prevăzut
următoarele elemente:
 definirea capitalului:
- capital de bază: capital social, rezerve obligatorii;
- capital suplimentar (max. 100% din capitalul de bază): rezerve din reevaluări, alte rezerve,
provizioane generale, împrumuturi pe termen lung.
 stabilirea ponderilor de risc: 0% - risc nul (rezerve, titluri de stat); 20% - risc minim (depozite
interbancare, obligaţiuni guvernamentale); 50% - risc mediu (obligaţiuni municipale, credite ipotecare);
100% - risc mare (titluri de valoare, credite).
 indicatorul de adecvare a capitalului: raportul minim care trebuie să fie menţinut între capitalul băncii
şi suma activelor ponderate în baza gradului de risc:
- capital de bază + capital suplimentar raportate la active ponderate cu gradul de risc să fie cel
puţin 8%;
- capital de bază raportat la active ponderate cu gradul de risc să fie cel puţin 4%.
Ca urmare a Convenţiei de la Basel, băncile din majoritatea ţărilor lumii respectă reglementările
privind capitalul adecvat - standard minim, fapt care elimină, în parte, un tip de concurenţă, întrucât
respectând această cerinţă se restrânge posibilitatea băncilor de a atrage clienţi noi prin simpla mărire a
volumului creditelor acordate.
Băncile trebuie astfel să găsească alte soluţii în lupta de concurenţă. O bancă ale cărei împrumuturi
sunt limitate de mărimea capitalului său de bază trebuie să găsească alte metode de creştere a acestui capital,
pentru a putea acorda mai multe credite. Aceste metode pot include sporirea profitabilităţii activităţii băncii
sau a rezervelor sale, convingând acţionarii să investească fonduri mai mari şi să vândă investitorilor mai
multe acţiuni.
Acordul de la Basel II (iunie 2004) se bazează pe trei piloni:
 cerinţe minime de fonduri proprii: rata de adecvare a capitalului minim 8%; active ponderate în
funcţie de:
- riscul de credit;
- riscul de piaţă;
- riscul operaţional.
 control individualizat: accentuarea rolului autorităţii de supraveghere; implementarea unor
mecanisme de intervenţie timpurie a băncii centrale;
 disciplină de piaţă: cerinţe de raportare mai detaliate către banca centrală şi către public (structura
acţionariatului, expunerile la risc, adecvarea capitalului la profilul de risc).

Acordul de la Basel III (decembrie 2010) introduce cerinţe de capital cantitative şi calitative
extinse, noi cerinţe de lichiditate, o revizuire a riscului de credit al contrapărţii şi un indicator de îndatorare
pentru băncile din ţările membre ale Comitetului de la Basel.
Banca Naţională a României a stabilit că instituţiile de credit sunt obligate să asigure, în permanenţă,
un nivel de solvabilitate de minim 8%, determinat ca raport între fondurile proprii şi totalitatea activelor şi
elementelor în afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul de risc de credit.
Dacă indicatorul de adecvare a capitalului, pentru o bancă, scade sub nivelul cerut, el trebuie
corectat, fie crescând capitalul băncii (prin emisiune de acţiuni), fie reducându-i activele cu grad mare de
risc, prin substituire cu active cu grad de risc redus.
Riscul de credit al unei bănci se poate reduce prin “vânzarea” creditelor sale unei alte bănci sau prin
conversia împrumutului în titluri de valoare. Această situaţie apare atunci când creditele (care fac parte din
activele băncii) sunt convertite în alte instrumente financiare, care nu sunt considerate ca active în bilanţ şi,
deci, nu sunt luate în calcul în cazul indicatorului de adecvare a capitalului. În anumite condiţii, totuşi, unele

7
active convertite în hârtii de valoare trebuie să fie evidenţiate în bilanţ.

 indicatorul de lichiditate;
Banca centrală poate stabili nivelul minim de lichiditate (indicatorul de lichiditate), respectiv
procentul depozitelor bancare şi al altor pasive ce trebuie să fie păstrate în numerar sau în alte active care se
pot transforma, repede şi uşor, în numerar. În acest mod, banca centrală se asigură că băncile vor putea
satisface cerinţele clienţilor atunci când aceştia doresc să-şi retragă fondurile şi, astfel, nu se va pierde
încrederea publicului, fenomen care apare atunci când banca nu poate oferi fondurile solicitate.
Băncile care nu au suficiente active lichide trebuie să asigure indicatorul de lichiditate, fie
împrumutând de la alte bănci, fie apelând la banca centrală, în calitatea sa de împrumutător de ultimă
instanţă.
Potrivit Regulamentului BNR nr. 24/2009 privind lichiditatea instituţiilor de credit, modificat prin
Regulamentul BNR nr. 4/2010, riscul mare de lichiditate este riscul de lichiditate faţă de o persoană sau faţă
de un grup de clienţi aflaţi în legătură, a cărei valoare reprezintă cel puţin 10% din valoarea datoriilor, altele
decât împrumuturile, şi a angajamentelor de finanţare date de instituţia de credit evidenţiate în afara
bilanţului.
 rata rezervelor minime obligatorii;
 expunerea maximă faţă de un client sau faţă de un grup de clienţi aflaţi în legătură;
Necesitatea raportării creditelor de valori mari, acordate unui singur client, are ca scop evitarea
situaţiei în care incapacitatea clientului de a-şi rambursa datoriile poate să ducă la falimentul băncii care,
astfel, nu va mai fi capabilă să-şi plătească deponenţii. Se mai pot impune şi alte reglementari referitoare la
creditele mari: în Anglia, de exemplu, băncile trebuie să prezinte un raport special Băncii Angliei, dacă
acordă, unui singur client, un credit care depăşeşte 10% din capitalul băncii; Banca Angliei va trebui să
acorde un aviz special, dacă linia de credit acordată unui client depăşeşte 25% din capitalul băncii respective.
La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea
acestora la scadenţă, motiv pentru care cer garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele de
creditare ale fiecărei bănci.
În România, conform Regulamentului BNR şi CNVM nr. 16/21/2006 privind expunerile mari ale
instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, expunerea unei instituţii de credit faţă de un client sau faţă
de un grup de clienţi aflaţi în legătură este considerată ca fiind expunere mare dacă valoarea sa este egală sau
depăşeşte 10% din fondurile proprii ale instituţiei de credit. O instituţie de credit nu poate înregistra faţă de
un client sau faţă de un grup de clienţi aflaţi în legătură expuneri a căror valoare totală depăşeşte 25% din
fondurile sale proprii iar valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit nu poate depăşi
800% din fondurile sale proprii.
 clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora şi constituirea
provizioanelor specifice de risc;
În România, clasificarea şi provizionarea creditelor şi plasamentelor se fac pe baza Regulamentului
BNR nr. 16/2012 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi determinarea şi utilizarea
ajustărilor prudenţiale de valoare.

 controlul schimburilor valutare;


 administrarea resurselor şi plasamentelor băncii;
 raportarea datelor cerute pentru supraveghere şi control.
În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem
bancar, BNR asigură supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit persoane juridice române, inclusiv a
sucursalelor acestora înfiinţate în alte state membre ori în state terţe, prin stabilirea unor norme şi indicatori
de prudenţă bancară şi urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe prevăzute de lege şi de reglementările
aplicabile, atât la nivel individual, cât şi la nivel consolidat sau sub-consolidat, după caz, în vederea
prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, sunt obligate să raporteze BNR datele şi informaţiile
necesare pentru evaluarea respectării legii, la termenele şi în forma stabilite de aceasta.
Pe baza verificării şi evaluării efectuate, Banca Naţională a României determină în ce măsură cadrul
de administrare, strategiile, procesele şi mecanismele implementate de instituţia de credit, persoană juridică
română, şi fondurile proprii deţinute de aceasta asigură o administrare prudentă şi o acoperire adecvată a
riscurilor în raport cu profilul de risc ai instituţiei de credit.
Banca Naţională a României stabileşte frecvenţa şi gradul de detaliere a verificărilor şi evaluărilor,
cu luarea în considerare a principiului proporţionalităţii, respectiv având în vedere mărimea, importanţa

8
sistemică, natura, extinderea şi complexitatea activităţilor desfăşurate de fiecare instituţie de credit, persoană
juridică română. Verificările şi evaluările se realizează cel puţin o dată pe an.
Instituţiile de credit din alte state membre care au deschis o sucursală pe teritoriul României trebuie
să raporteze periodic BNR, pentru scopuri statistice, date şi informaţii privind activităţile desfăşurate în
România, potrivit reglementărilor emise de aceasta.
Banca centrală supraveghează activitatea instituţiilor de credit autorizate să funcţioneze, pe baza
raportărilor de prudenţă bancară, precum şi prin verificări la faţa locului desfăşurate la sediul instituţiilor de
credit şi al sucursalelor acestora din ţară şi din străinătate. Ea solicită instituţiilor de credit, în mod regulat,
anumite rapoarte, care privesc: principalii indicatori financiari; creditele de valori mari; contul de profit şi
pierdere; bilanţul contabil. Analizând aceste rapoarte, autorităţile de supraveghere pot determina dacă o
bancă acţionează cu prudenţă şi operează de aşa manieră încât să-şi poată plăti depunătorii oricând.
Pentru supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din România, care desfăşoară activitate în
alte state membre, în special printr-o sucursală, BNR colaborează cu autorităţile competente din statele
membre gazdă.
Pentru supravegherea activităţii sucursalelor înfiinţate în state terţe de instituţiile de credit, persoane
juridice române, BNR cooperează cu autorităţile competente din aceste state, în condiţiile prevăzute prin
acorduri de cooperare încheiate cu acestea.
Băncile care au probleme financiare intră în supravegherea şi apoi în administrarea specială a băncii
centrale. Dacă împrejurările o cer, ea va asigura un “portofoliu de salvare”, pentru ca publicul să nu-şi piardă
încrederea în sistemul bancar.

7. Funcţia de bancă a băncilor


Un prim aspect legat de această funcţie este faptul că banca centrală este cea care autorizează
funcţionarea instituţiilor de credit în cadrul sistemului bancar şi apoi supraveghează activitatea acestora.
În al doilea rând, banca centrală deschide şi operează conturi curente pentru fiecare instituţie de
credit autorizată să funcţioneze.
În România, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, fiecare instituţie de credit are obligaţia de a
deschide cont curent la BNR, înainte de începerea activităţii. Banca Naţională a României deschide şi
operează conturi ale instituţiilor de credit, ale Trezoreriei statului, ale caselor de compensare şi ale altor
entităţi, rezidente şi nerezidente, stabilite prin reglementări proprii, efectuând decontarea finală, irevocabilă
şi necondiţionată, a transferurilor de fonduri în conturile titularilor.
Pentru toate operaţiunile efectuate în conturile deschise în evidenţele sale, cu excepţia conturilor
având ca titulari Comisia Europeană şi organisme financiare internaţionale, banca centrală stabileşte şi
încasează comisioane. Regulamentul BNR nr. 5/2005 stabileşte comisioanele practicate de BNR pentru
efectuarea operaţiunilor de depunere şi retragere de numerar ale instituţiilor de credit şi ale Trezoreriei
statului.
În al treilea rând, băncile centrale solicită celorlalte instituţii de credit să-şi păstreze la banca centrală
o parte a depozitelor, sub formă de rezerve minime obligatorii, ca depozite nepurtătoare de dobândă (sau cu
o dobândă mică). Acesta este un aspect al procesului general de control monetar: ridicând sau coborând
nivelul cerut al rezervelor, banca centrală poate micşora sau mări capacitatea băncilor de a acorda credite.
Un ultim aspect este legat de faptul că bancă centrală acţionează ca bancher al instituţiilor de credit
naţionale.

8. Funcţia de împrumutător de ultimă instanţă


Acţionând în calitate de împrumutător de ultimă instanţă, banca centrală acordă împrumuturi
băncilor, pentru a sprijini acele bănci care, temporar, nu au suficiente fonduri lichide pentru a plăti sumele
cerute de deponenţi. Băncile cu probleme de lichiditate temporară pot apela la împrumuturi de la banca
centrală numai după ce au epuizat posibilităţile de a împrumuta fonduri de la alte bănci sau instituţii
financiare sau de pe pieţele financiare.
Rata dobânzii la care banca centrală acordă aceste împrumuturi de ultimă instanţă are un nivel
ridicat, tocmai pentru a determina băncile cu probleme să apeleze mai întâi la alte surse de împrumut. Banca
în dificultate, înainte de a apela la această soluţie, trebuie să fi încercat să obţină credit pe toate căile
prevăzute de lege iar acţiunea împrumutătorului de ultimă instanţă trebuie să prevină, pe lângă apariţia
riscului de sistem şi pierderea încrederii publice în sistemul bancar.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională a României poate acorda
băncilor credite pe termene ce nu pot depăşi 90 de zile, în anumite condiţii de creditare, stabilind nivelul

9
minim al ratei dobânzii şi criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci, credite care sunt garantate cu - dar fără a
se limita la - titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul BNR, depozite
constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de BNR. Pentru toate operaţiunile efectuate, BNR
stabileşte şi încasează dobânzi, comisioane şi alte forme de acoperire a riscurilor şi costurilor de funcţionare.

9. Funcţia de bancă a statului


Această funcţie decurge, în primul rând, din natura formei de proprietate a capitalului, în
majoritatea cazurilor fiind vorba despre proprietatea statului.
În al doilea rând, în multe ţări, banca centrală gestionează contul Trezoreriei statului.
Potrivit Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale
contul curent general al Trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice. In acest cont
se reflectă încasările şi plăţile efectuate în numele Trezoreriei statului. BNR percepe comisioane la
decontarea operaţiunilor prin contul curent al Trezoreriei deschis în evidenţele sale şi plăteşte dobânzi la
disponibilităţile din acest cont. Banca centrală poate acţiona ca agent al statului în stabilirea instituţiilor de
credit eligibile pentru a primi depozite ale Trezoreriei statului, în condiţii stabilite împreună cu Ministerul
Finanţelor Publice.
În al treilea rând, atunci când guvernul împrumută bani din economie, banca centrală acţionează ca
agent şi consultant al acestuia. Guvernul împrumută de pe piaţa naţională, oferind spre vânzare titluri de
valoare (obligaţiuni, bonuri de tezaur). Banca centrală, ca agent al statului, poate acţiona direct sau prin
intermediul altor bănci, în procesul de emisiune a acestor înscrisuri, în vânzarea şi răscumpărarea lor şi plata
dobânzilor şi comisioanelor aferente. De asemenea, ea acordă consultanţă privind cel mai potrivit titlu de
valoare care să fie oferit spre vânzare, nivelul dobânzii, condiţiile creditului şi momentul când trebuie făcută
oferta de vânzare pe piaţă.
Banca centrală gestionează datoria publică, rambursând valoarea titlurilor ajunse la scadenţă şi
înlocuindu-le cu noi emisiuni (dacă este cazul). Reducerea generală a nivelului datoriei publice se realizează,
de către banca centrală, prin cumpărarea de titluri de stat de la deţinătorii acestora (dar din sumele puse la
dispoziţie de guvern).
În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu Ministerul Finanţelor Publice şi în conformitate cu
reglementările proprii, BNR poate acţiona, cu perceperea unui comision, ca agent pe contul statului, în ceea
ce priveşte: plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi alte instrumente negociabile de îndatorare ale
statului român; exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de stat; plata
capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor; executarea decontărilor în contul curent general al
Trezoreriei statului. Pe de altă parte, Banca Naţională a României nu poate achiziţiona titluri de stat de pe
piaţa primară.
În al patrulea rând, banca centrală joacă un rol important în cooperarea economică şi financiară
internaţională, ea gestionând şi ţinând evidenţa operaţiunilor financiare ale ţării cu organismele
internaţionale. În general, banca centrală participă, în numele statului, la tratative şi negocieri externe pe
probleme financiare, monetare, valutare, de credit şi de plăţi.
Concluzia care se desprinde din analiza acestor elemente este aceea că băncile centrale nu exercită
funcţiile unei bănci şi deci nu concurează celelalte instituţii de credit ale sistemului.

Cuvinte cheie: sistem bancar, bancă centrală, politică monetară, politică de curs de schimb, denominare,
rezerve valutare, supraveghere prudenţială

Întrebări recapitulative:
1. Care sunt argumentele în favoarea necesităţii existenţei unei bănci centrale?
2. Cum reglementează banca centrală sistemul bancar?
3. În ce constă autorizarea de către banca centrală a instituţiilor de credit?
4. Explicaţi funcţia de bancă a băncilor a unei bănci centrale.
5. La ce se referă funcţia băncii centrale de împrumutător de ultimă instanţă?

10
Capitolul 2

INSTITUȚIILE DE CREDIT ŞI OPERAŢIUNILE ACESTORA

2.1. Reglementări privind activitatea bancară din România

Conform OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi
completările ulterioare, instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona în una din
următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar;
e) instituţii emitente de monedă electronică.
Instituţia de credit este definită ca o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de
alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont propriu sau o entitate care emite
mijloace de plată în formă de monedă electronică, denumită instituţie emitentă de monedă electronică.
Băncile joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat
în perioada sistemului “monobancar”, specific economiei centralizate. Autonomia este însă şi în prezent
limitată, potrivit anumitor cerinţe pe care băncile trebuie să le respecte.
Astfel, sunt stabilite anumite reglementări cu scopul de a asigura concurenţa în sectorul bancar şi
pentru a limita poziţiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte, înţelegeri sau acorduri care le-
ar putea conferi o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau posibilitatea de a dicta politicile comerciale în
sectorul bancar.
Un alt set de limitări are în vedere asigurarea eficienţei activităţii de supraveghere realizată de Banca
Naţională a României. Băncile trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR şi să păstreze rezerve minime
obligatorii. Totodată, băncile trebuie să întocmească anumite situaţii, să aibă evidenţele la zi şi să pună la
dispoziţia inspectorilor băncii centrale aceste evidenţe. O altă cerinţă este asigurarea confidenţialităţii
bancare.
În alte privinţe, băncile au autonomie considerabilă. OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare stabileşte activităţile ce se pot desfăşura de
instituţiile de credit, în limita autorizaţiei acordate:
a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără
regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) operaţiuni de plăţi;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi alte
asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
1. instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;
2. valută;
3. contracte futures şi options financiare;
4. instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
5. valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul
acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de
afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;
j) administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
k) custodie şi administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
n) închiriere de casete de siguranţă;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;

11
q) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu
respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.
Instituţiile de credit pot desfăşura şi alte activităţi, permise potrivit autorizaţiei acordate de Banca
Naţională a României, după cum urmează:
- operaţiuni nefinanciare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entităţi din cadrul grupului
din care face parte instituţia de credit;
- operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile şi/sau imobile aflate în
proprietatea acestora, dar neafectate desfăşurării activităţilor financiare;
- prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate, reprezintă o
prelungire a operaţiunilor bancare.
Aceste activităţi trebuie să fie compatibile cu cerinţele activităţii bancare, în special cu cele
referitoare la menţinerea bunei reputaţii a instituţiei de credit şi protejarea intereselor deponenţilor iar nivelul
total al veniturilor obţinute nu poate depăşi 10% din veniturile totale obţinute de o instituţie de credit.
Una dintre principalele activităţi ale băncilor este aceea de acordare a creditelor. Băncile pot oferi o
gamă variată de credite, în condiţii şi cu scadenţe diferite, decizia de acordare sau neacordare de credite
solicitanţilor având la bază bonitatea persoanelor împrumutate.
Băncile pot să cumpere, să vândă, să administreze active monetare sau să le păstreze în custodie
sigură, să efectueze transferuri, plăţi sau operaţiuni de compensare. De asemenea, ele pot să deţină titluri
asupra activelor monetare, fie sub forma garanţiilor pentru credit, fie în numele clienţilor.
Băncile au o autonomie considerabilă în ceea ce priveşte modul în care îşi utilizează profiturile, cu
condiţia să menţină un nivel minim de rezerve obligatorii. Băncile pot să realizeze provizioane pentru riscuri
şi credite neperformante, să constituie fonduri de rezervă, fonduri pentru dezvoltare sau să distribuie profitul
sub forma dividendelor.

Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, sunt asociaţii autonome, apolitice şi
neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit, în scopul într-ajutorării
membrilor acestora. Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, se pot organiza şi
funcţiona doar sub forma cooperativelor de credit şi a casei centrale la care acestea sunt afiliate.
Cooperativa de credit este instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane fizice
unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a
cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul într-ajutorării membrilor cooperatori.
Casa centrală a cooperativelor de credit reprezintă instituţia de credit constituită prin asocierea de
cooperative de credit, în scopul gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a respectării
dispoziţiilor legale şi a reglementărilor-cadru, aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate, prin
exercitarea supravegherii şi a controlului administrativ, tehnic şi financiar asupra organizării şi funcţionării
acestora.
Autorizarea cooperativelor de credit se realizează în condiţiile aplicabile instituţiilor de credit.
Cooperativele de credit care se constituie şi se afiliază la o casă centrală deja autorizată, pot fi autorizate de
BNR numai pe baza acordului de afiliere acordat de casa centrală respectivă.
În vederea funcţionării, în termen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei fiecare organizaţie
cooperatistă de credit deschide cont curent, după cum urmează:
- casa centrală, la Banca Naţională a României, conform reglementărilor emise de aceasta;
- cooperativele de credit, la casa centrală la care acestea sunt afiliate, conform reglementărilor-cadru.
Cooperativele de credit pot să atragă depozite sau alte fonduri rambursabile de la membrii acestora,
precum şi de la persoane fizice, juridice ori alte entităţi, care domiciliază, au reşedinţa sau locul de muncă,
respectiv au sediul social şi desfăşoară activitate, în raza teritorială de operare a cooperativei de credit.
Cooperativele de credit pot să acorde credite:
 membrilor acestora, cu prioritate;
 persoanelor fizice, persoanelor juridice ori altor entităţi fără personalitate juridică, ce domiciliază, au
reşedinţa sau locul de muncă, respectiv au sediul social şi desfăşoară activitate, în raza teritorială de
operare a cooperativei de credit, la un nivel care să nu poate depăşi 25% din activele cooperativei de
credit.
Cooperativele de credit pot să deruleze credite, în numele şi pe contul statului, din surse puse la
dispoziţie, destinate persoanelor prevăzute anterior şi/sau destinate finanţărilor unor proiecte de
dezvoltare/reabilitare a activităţilor economice şi sociale din raza teritorială de operare a cooperativei de
credit.

12
Cooperativele de credit nu pot emite obligaţiuni. Acestea se pot finanţa din împrumuturi inter-
cooperatiste sau de la alte instituţii de credit.
Banca Naţională a României asigură supravegherea prudenţială a casei centrale la nivel individual şi,
la nivel agregat, a tuturor organizaţiilor cooperatiste de credit din cadrul unei reţele cooperatiste. Banca
Naţională a României poate efectua, atunci când consideră necesar, verificări la sediul cooperativelor de
credit.

Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ, persoane juridice române, sunt instituţii de
credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect principal de activitate
constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ.
Ele pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
- economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ;
- finanţarea anticipată şi finanţarea intermediară, pe baza contractelor de economisire-creditare;
- acordarea de credite pentru activităţi în domeniul locativ;
- administrarea de portofolii de credite şi intermedierea de credite pe contul terţilor, dacă aceste credite
sunt destinate finanţării unor activităţi în domeniul locativ;
- emiterea de garanţii pentru acele tipuri de credite obţinute de o persoană, pe care băncile de economii
pentru domeniul locativ le pot acorda;
- efectuarea de plasamente în active cu grad de risc de credit scăzut, potrivit reglementărilor Băncii
Naţionale a României;
- acordarea de credite societăţilor comerciale la care băncile de economii pentru domeniul locativ deţin
participaţii;
- emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
- operaţiuni de plăţi;
- consultanţă financiar-bancară;
- operaţiuni de mandat cu specific financiar-bancar.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ sunt supuse condiţiilor de autorizare
aplicabile instituţiilor de credit şi condiţiilor specifice stabilite prin reglementări de Banca Naţională a
României, care se referă, fără a fi limitative, la:
- condiţiile generale de afaceri şi condiţiile generale ale contractelor de economisire-creditare;
- îndeplinirea cerinţelor tehnice şi de operare specifice;
- reglementările proprii ale băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ privind procedura de
derulare simplificată a contractelor de economisire-creditare;
- tipurile de contracte propuse a fi puse la dispoziţia clienţilor.
Banca Naţională a României poate retrage autorizaţia acordată unei bănci de economisire şi creditare
în domeniul locativ, inclusiv în situaţiile în care: consideră că interesele clienţilor nu pot fi suficient
protejate prin adoptarea altor măsuri; constată existenţa unor situaţii care justifică retragerea autorizaţiei.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ pot fuziona numai cu alte bănci de
economisire şi creditare în domeniul locativ.
Fiecare client, persoană fizică cu cetăţenia română şi cu domiciliul stabil în România, beneficiază de
o primă de stat pentru depunerile anuale efectuate în baza unui contract de economisire-creditare încheiat cu
o bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ.
Prima de stat se stabileşte la 25% din suma economisită în anul respectiv de catre client, fără a
depăşi echivalentul în lei a 250 euro, calculat la rata de schimb leu/euro comunicată de BNR pentru ultima zi
lucrătoare a anului de economisire.
Pentru a beneficia în mod constant de prima de stat, contractele de economisire-creditare trebuie să
aibă o durată de minimum 5 ani, fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite,
şi este obligatoriu ca înainte de expirarea termenului de economisire stabilit să nu se fi efectuat restituiri
totale sau parţiale din sumele economisite.

Băncile de credit ipotecar, persoane juridice române, sunt instituţii de credit specializate al căror
obiect principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de acordare de credite
ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiune de
obligaţiuni ipotecare.
Cu excepţia activităţii de atragere de depozite, băncile de credit ipotecar pot desfăşura în limita
autorizaţiei acordate, activităţile prevăzute de OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea

13
capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care acestea susţin activitatea de
acordare de credite ipotecare şi emisiune de obligaţiuni ipotecare.

Instituţiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române, sunt instituţii de credit
specializate în emiterea de monedă electronică.
Obiectul lor de activitate trebuie să fie limitat la desfăşurarea activităţii de emitere de monedă
electronică şi la prestarea următoarelor servicii:
a) servicii financiare şi nefinanciare strâns legate de activitatea de emitere de monedă electronică, cum ar fi:
administrarea de monedă electronică prin îndeplinirea unor funcţii operaţionale şi a altor funcţii conexe
legate de emiterea de monedă electronică, emiterea şi administrarea altor mijloace de plată, fără ca prin
aceasta să se acorde credit sub orice formă;
b) servicii de stocare a informaţiilor pe un suport electronic în numele unor instituţii publice sau al altor
entităţi.
Atragerea de fonduri în scopul emiterii de monedă electronică nu este considerată atragere de
depozite sau de alte fonduri rambursabile, dacă fondurile primite sunt transformate imediat în monedă
electronică.
În perioada de valabilitate pentru care a fost emisă moneda electronică, instituţiile emitente de
monedă electronică sunt obligate să o răscumpere, la cererea deţinătorilor, la o valoarea egală cu valoarea
acesteia existentă în sold. Răscumpărarea se realizează prin schimbarea valorii sale în numerar sau prin
transfer în cont, fără reţinerea altor taxe şi comisioane în afara celor strict necesare efectuării operaţiunii de
răscumpărare.
Instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună de un capital iniţial cel puţin la nivelul
prevăzut de BNR prin reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 1 milion euro şi de
un nivel al fondurilor proprii egal cu sau mai mare de 2% din cea mai mare sumă sau din media sumelor
ultimelor şase luni a obligaţiilor lor financiare legate de emiterea de monedă electronică.

2.2. Particularităţi ale sistemelor bancare actuale

Având în vedere sistemul de organizare şi rolul diferitelor instituţii bancare din ţările dezvoltate şi în
dezvoltare, pot fi scoase în evidenţă atât diferenţele ce există între dimensiunile şi structurile bancare din
diferite ţări, cât şi locul predominant pe care îl deţin băncile ţărilor dezvoltate în desfăşurarea relaţiilor
financiare internaţionale.
În cadrul sistemelor bancare ale ţărilor lumii, mutaţiile survenite în evoluţia economiei mondiale şi a
sistemului monetar-financiar s-au manifestat pe mai multe planuri.
În primul rând, a avut loc un puternic proces de concentrare a activităţii bancare. Amploarea
operaţiunilor derulate, fondurile tot mai mari solicitate de clienţi, riscurile de insolvabilitate ale debitorilor,
dar şi dorinţa de a-şi spori câştigurile şi puterea de penetrare pe alte pieţe, au determinat accentuarea
procesului de unificare a băncilor în consorţii sau sindicate bancare. În fiecare ţară se regăsesc câteva grupuri
bancare care domină şi controlează întreaga activitate în domeniu.
A doua tendinţă o constituie procesul de internaţionalizare a sistemelor bancare din ţările
dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste bănci
consideră extinderea lor pe alte pieţe ca parte integrantă a politicii de dezvoltare. Această atitudine este
determinată de o serie de factori, cum ar fi: restricţiile impuse pe plan naţional privind beneficiile sau
dezvoltarea activităţii lor; posibilitatea, prin amplasarea în alte ţări, de a-şi diversifica sursele active şi de
împrumut; atitudinea defensivă sau, după caz, ca răspuns la interesele clienţilor sau la concurenţa băncilor
străine. Pentru o bancă, internaţionalizarea activităţii presupune creşterea numărului valutelor în care
operează, extinderea spaţiului geografic din care provine clientela, implantarea de sedii în străinătate.
Ca rezultat al acestei tendinţe, anumite ţări au început să fie considerate, cu precădere, pieţe
favorabile pentru dezvoltarea operaţiunilor valutar-financiare (SUA, Singapore, Luxemburg, Elveţia), nu
numai pentru ţările dezvoltate, dar şi pentru unele ţări în dezvoltare care au dobândit venituri (de exemplu,
ţările OPEC) sau care doresc să-şi dezvolte propria reţea bancară. În acest context, internaţionalizarea
structurilor bancare din ţările dezvoltate are ca efect “strivirea” structurilor bancare din alte ţări, în special
din cele în dezvoltare.
Concentrarea forţei economice şi financiare la nivelul unui grup de state a constituit premisa creării
în aceste ţări a unor sisteme monetare şi financiare care să răspundă suplu cerinţelor determinate de
schimburile internaţionale iar monedele lor să ocupe un loc important în plăţile internaţionale. În mod
asemănător, alte compartimente ale economiilor naţionale ale acestor ţări - sistemul bancar, de asigurări,

14
financiar - şi-au diversificat gama operaţiunilor şi sfera relaţiilor, transformându-se treptat în verigi
importante în desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare internaţionale. Procesul s-a concretizat în formarea
centrelor financiar-bancare internaţionale, care s-au dezvoltat în oraşe aparţinând acestor ţări (Londra,
Paris, New York, Tokyo, Zurich, Frankfurt). Aceste centre s-au transformat în poli de convertire, atragere şi
plasare a fondurilor la nivel internaţional, ele deservind firmele naţionale şi pe cele din alte ţări.
Dorinţa de a-şi asigura venituri certe şi sporite a determinat o a treia tendinţă, respectiv dispariţia
treptată a deosebirilor dintre operaţiunile diferitelor instituţii bancare de tip clasic şi ale celor nebancare,
toate fiind preocupate de diversificarea serviciilor oferite clienţilor şi evoluând astfel spre bănci globale,
multifuncţionale. Marile grupuri bancare create oferă clienţilor, indiferent de provenienţa acestora, rezidenţi
sau nerezidenţi, întreaga gamă de servicii bancare, de la simple convertiri valutare, până la montarea unor
împrumuturi uriaşe. Procesul globalizării se manifestă nu numai în cazul băncilor care operează la nivel
internaţional, ci şi la celelalte bănci.
Restructurarea bancară constituie a patra caracteristică a sistemelor bancare actuale.
Dintre fuziunile bancare implicând ţările dezvoltate, se remarcă cele din SUA, Japonia, Elveţia şi
Uniunea Europeană.
Investiţiile străine în sectoarele bancare ale ţărilor emergente au crescut puternic în ultimii zece ani,
devenind un element important al globalizării activităţii bancare începând cu a doua jumătate a anilor `90.
Valoarea lor, cuantificată prin fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere în sectorul bancar, s-a majorat de la 2,5
miliarde USD în perioada 1991-1995, la 51,5 miliarde USD în următorii 5 ani şi la 67,5 miliarde USD în
intervalul 2001-2005.
În aceste zone, se disting trei grupuri de investitori:
- băncile globale, care au o prezenţă globală pe numeroase pieţe din întreaga lume; în perioada 1991-
2005, ele au deţinut 1/3 din totalul investiţiilor străine în sistemul bancar al economiilor emergente, în
special din America Latină şi mai recent, din Asia;
- băncile cu o strategie regională, orientată spre ţările emergente; în America Latină, 60% din fluxurile
de investiţii străine în sectorul bancar provin de la băncile din regiune; în Europa Centrală şi de Est, 70% din
investiţiile străine au ca origine băncile europene; în Asia, 25% din fluxurile investiţionale provin de la
băncile din regiune şi o altă parte, de la entităţi stabilite în Singapore şi Hong Kong;
- alţi investitori, incluzând fonduri private de investiţii şi corporaţii financiare; de exemplu, fondurile
de investiţii reprezintă cei mai mari investitori străini în sectorul bancar din Coreea, în timp ce corporaţiile
financiare americane şi-au făcut simţită prezenţa în afara graniţelor ţării, în economii din centrul şi estul
Europei.
După anul 1990, băncile şi-au concentrat atenţia spre raţionalizarea structurii costurilor interne şi
îmbunătăţirea eficienţei operaţiunilor desfăşurate, concomitent cu stabilitatea mai mare a profiturilor prin
diversificarea veniturilor. Un efect vizibil al acestor orientări îl reprezintă valul achiziţiilor şi fuziunilor din
sfera financiar-bancară, care a marcat a doua jumătate a deceniului trecut.
În prezent, consolidarea rămâne o opţiune strategică pentru bancheri, în ciuda încetinirii
considerabile a ritmului fuziunilor şi achiziţiilor, comparativ cu anii `90. Consolidarea sectorului bancar
intern în Europa a continuat, chiar dacă la un nivel redus, preluările transfrontaliere scăzând semnificativ.
Dezamăgirea legată de dificultăţile întâmpinate în formarea unei pieţe bancare paneuropene a determinat un
grup de bănci europene să reducă dimensiunile jocurilor strategice transfrontaliere, pentru a-şi adânci poziţia
pe piaţa bancară internă.
Băncile din multe ţări urmăresc o strategie agresivă de expansiune bazată pe dezvoltarea activităţii
de retail, creditele ipotecare, produsele de economisire, cardurile de credit şi liniile de credit fiind câteva din
sectoarele cu o rată de creştere înaltă.
O ultimă trăsătură a sistemelor bancare contemporane rezultă din utilizarea monedei electronice
prin intermediul aplicaţiilor Internet banking şi Mobile banking. Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi
convergenţa pieţelor financiar-bancare şi de comunicaţii au creat cadrul favorabil dezvoltării pieţei serviciilor
de tip bancă la distanţă.2
Serviciile bancare electronice permit realizarea unor operaţiuni în timp real, asigură accesul
clientelei, fără restricţii de timp şi distanţă, la produsele şi serviciile oferite şi contribuie la reducerea
costurilor tranzacţionale ale clienţilor, prin restrângerea numărului de operaţiuni care solicită prezenţa fizică
la sediile băncilor.

2
Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 208

15
2.3. Băncile – tipologie, operațiuni

2.3.1. Tipologia băncilor

Băncile îşi desfăşoară activitatea atât pe plan intern cât şi internaţional, axându-se în principal pe:
acordarea de credite populaţiei, agenţilor economici şi altor bănci; acceptarea de depuneri de la alte bănci,
populaţie şi agenţi economici; operaţiuni valutare; administrarea averilor; plasamentul împrumuturilor;
finanţarea schimburilor comerciale ale ţării unde sunt amplasate; acordarea de credite pe termen mijlociu şi
lung pentru export, mobilizând în acest scop fonduri prin emiterea de obligaţiuni. De asemenea, aceste bănci
acordă credite filialelor bancare sau comerciale ale ţării în străinătate, derulează operaţiuni de schimb valutar,
mobilizează împrumuturi pentru diferiţi solicitatori străini.
În mod tradiţional, băncile îndeplinesc trei funcţii: atragerea de depozite, acordarea de credite şi
transferul fondurilor.3 În timp, băncile au început să se implice şi să dezvolte şi operaţiuni specifice
instituţiilor financiare specializate non-bancare, operaţiuni asociate investiţiilor financiare cum sunt:
emiterea, subscrierea şi lansarea unor împrumuturi pe bază de obligaţiuni, activităţi de brokeraj şi de dealer,
managementul portofoliilor investiţionale ale clienţilor, managementul plăţilor curente ale clientelei bancare,
cuprinse în denumirea de activitate bancară de investiţii financiare (investment banking).
Băncile, de regulă, poartă denumiri diferite sau sunt clasificate în funcţie de anumite criterii cum ar
fi: volumul activităţii, specificul operaţiunilor, domeniul, sectorul de care îşi au, în principal, legată
activitatea. Aceste clasificări, ca şi denumirea băncilor, diferă de la o ţară la alta şi poartă amprenta evoluţiei
istorice a sistemului bancar naţional, dar şi a prefacerilor ce au avut loc în domeniul bancar la nivel
internaţional.
Cel mai larg criteriu de clasificare este din punct de vedere al dimensiunii operaţiunilor:
- bănci detailiste - dezvoltă operaţiuni de valori relativ mici, se adresează publicului larg, deservind
deopotrivă persoane particulare şi firme mici şi mijlocii, au o largă reţea de sucursale şi filiale la nivel
naţional, dezvoltă în principal operaţiuni bancare tradiţionale;
- bănci angrosiste - au structuri teritoriale restrânse, de exemplu câte o sucursală în diferite centre
financiare naţionale sau internaţionale, dezvoltă operaţiuni de valori mari, clientela este formată din mari
companii sau alte instituţii financiare importante, gama operaţiunilor este foarte diversificată atât în
domeniul operaţiunilor bancare tradiţionale şi al activităţii bancare de investiţii financiare, cât şi pe zone
geografice de cuprindere – naţional şi internaţional. În dezvoltarea operaţiunilor pe teritoriul naţional
folosesc de multe ori reţele de sucursale ale băncilor detailiste. Informatizarea activităţii bancare a
diminuat aceste practici, conducând la structuri de organizare a băncilor denumite „bănci fără pereţi”.

Un alt criteriu este cel privind spaţiul geografic în care o bancă este autorizată să îşi desfăşoare
activitatea:
 bănci locale - sunt autorizate să opereze în cadrul unei ţări, într-un teritoriu, zonă administrativă,
deservind, de regulă, publicul şi întreprinderile mici şi mijlocii, nu dezvoltă operaţiuni cu străinătatea, în
care scop utilizează serviciile altor bănci autorizate în acest sens. Astfel sunt băncile cantonale din
Elveţia, băncile locale şi regionale din Japonia, unele din băncile statelor din SUA, băncile landurilor din
Germania;
 bănci cu arie de cuprindere naţională - sunt autorizate să efectueze operaţiuni pe tot teritoriul unei ţări,
au reţea de sucursale şi de cele mai multe ori sunt autorizate să dezvolte şi operaţiuni cu străinătatea;
 bănci internaţionale - desemnează băncile care au centrala amplasată într-o ţară, centru financiar sau
teritoriu off-shore, dar a căror activitate se desfăşoară în totalitate sau preponderent în străinătate prin
sucursalele sau subsidiarele lor (instituţii financiare sau bancare internaţionale independente, dar pe care
le controlează, de regulă, în proporţie de 30-40% din totalul activelor). Acest termen este utilizat şi
pentru instituţii financiar-bancare interguvernamentale al căror capital provine din două sau mai multe
ţări şi a căror activitate specifică, desfăşurându-se la nivel internaţional, depăşeşte graniţele unei ţări
(Banca Reglementelor Internaţionale; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Banca
Mondială etc.).
Băncile sunt foarte diversificate, ele putând fi diferenţiate şi după tipul operaţiunilor sau sfera
teritorială de cuprindere. De aceea, denumirea de bancă comercială este asociată unui termen care îi
defineşte specificul, astfel:
 bănci universale - sunt denumite acele bănci care efectuează toate operaţiunile bancare şi care nu îşi

3
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 175

16
limitează activitatea la anumite sectoare;
 bănci specializate - este denumirea generică pentru a desemna băncile sau instituţiile de credit care, de
regulă, alături de operaţiuni bancare de bază, dezvoltă preponderent operaţiuni bancare de un anumit tip
sau într-un anumit domeniu.
Din punct de vedere al specificului operaţiunilor pe care le efectuează şi/sau al domeniului sau
sectorului de activitate pe care îl deservesc, denumirile şi grupările diferă de la o ţară la alta, fiind foarte
diverse:
 bănci de afaceri - realizează cea mai mare parte a activităţii pe plan intern, atrăgând depozite şi acordând
credite pe diferite termene agenţilor economici autohtoni, susţinându-i financiar în activitatea lor;
 bănci de depozit - sunt, în esenţă, asemănătoare băncilor de afaceri, dar terminologia este utilizată în
unele ţări în care se face distincţie prin autorizările date de banca centrală între bănci care au dreptul să
atragă fonduri sub formă de depozite şi instituţii financiar-bancare care nu au acest drept. În Franţa,
băncile se numesc bănci de depozit. În SUA şi Germania aceste bănci se ocupă şi de emisiunea şi
plasarea hârtiilor de valoare, acordarea de credite pe gaj de hârtii de valoare societăţilor financiare etc.
După anii `60, băncile de depozit au început să acorde o atenţie deosebită creditării activităţii de comerţ
exterior şi operaţiunilor valutare, înfiinţând în acest scop, sucursale şi agenţii în străinătate;
 case de emisiune - sunt instituţii bancare care asigură plasarea pe piaţă a unor emisiuni de hârtii de
valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.); în Anglia aceste instituţii sunt considerate “merchant banks”, în timp
ce în SUA sunt calificate drept „investment banks”;
 case de scont - sunt specializate în acordarea de credite pe termen scurt, prin scontarea instrumentelor de
plată şi credit;
 bănci specializate pe domenii sau sectoare de activitate - sunt bănci agricole, bănci pentru comerţ sau
pentru industrie, care oferă întreaga gamă de servicii bancare predominant în domeniul denumirii care le
definesc;
 bănci de investiţii (de dezvoltare) - acordă credite pe termen mediu şi lung întreprinderilor industriale şi
din alte ramuri economice pentru investiţii, procurându-şi fondurile pe baza unor forme de economisire
pe durate mai îndelungate decât cele obişnuite;
 bănci ipotecare - acordă împrumuturi pe termen lung garantate cu o ipotecă asupra imobilelor deţinute
de debitori;
 bănci de comerţ exterior sau de import-export - creditează, pe diferite termene,
producătorii/exportatorii autohtoni, pentru a-i sprijini în activitatea de promovare a produselor ţării
respective pe pieţele externe, garantează creditele externe şi efectuează operaţiuni de casă în favoarea
importatorilor şi exportatorilor. În unele ţări (Elveţia, Belgia), finanţarea activităţii de comerţ exterior
este realizată de băncile şi într-o proporţie redusă de băncile de depozite, fără a exista o bancă
specializată în acest scop. În alte state au fost create instituţii bancare guvernamentale cu o activitate
strict profilată în acest sens, care singure sau în colaborare cu băncile, sprijină promovarea exporturilor
ţării respective (Eximbank în SUA, Banca de import-export a Japoniei, Banca pentru Comerţ Exterior a
Franţei).
După anii ’80, la nivelul sistemului bancar s-au manifestat două tendinţe. Una prin care băncile
specializate au început să desfăşoare, alături de operaţiunile specifice care iniţial le defineau, activităţi
bancare de orice tip, pentru orice client care se prezenta la ghişeu, din dorinţa de a deveni mai competitive ca
urmare a relaxării reglementărilor bancare naţionale. Aceste bănci au fost denumite bănci globale sau
universale, în sensul că dezvoltă întreaga gamă de operaţiuni financiar-bancare indiferent de domeniul sau
sectorul de provenienţă al clientului sau calitatea juridică a acestuia. Modelul băncii universale este
predominant în Europa continentală, impunându-se în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă când
bancherii au angajat băncile în activităţi diverse şi în special în operaţiuni internaţionale.4
A doua tendinţă a fost dezvoltarea operaţiunilor bancare de investiţii financiare, operaţiuni care în
cazul unor bănci au devenit predominante: vânzarea şi distribuţia de noi titluri financiare emise, eliminând
intermediarii financiari tradiţionali, consultanţă financiară.

2.3.2. Operaţiunile bancare

Este evidentă diferenţa enormă între operaţiunile limitate, efectuate de bancheri la începuturile
activităţii bancare şi gama complexă de servicii care pot fi oferite de o bancă modernă. Pe măsură ce băncile
s-au dezvoltat, mulţi experţi au încercat să definească ce se înţelege prin termenul de “bancă”, dar încă nu s-a

4
Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 201

17
ajuns la o definiţie unanim acceptată.
O bancă este o instituţie căreia i se acordă permisiunea, în general sub forma unei autorizaţii/licenţe,
de a efectua tranzacţii cu bani. Cu alte cuvinte, o companie este bancă dacă este recunoscută oficial ca bancă.
Deşi aceasta este o definiţie “închisă” (o bancă trebuie să fie recunoscută ca bancă) ea este, în general,
acceptată.
Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară din România, băncile sunt persoane
juridice autorizate să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite de la persoane juridice şi
fizice şi acordare de credite în nume şi cont propriu.
Funcţiile principale ale unei bănci sunt:5
 să atragă depozitele băneşti ale clienţilor, persoane fizice şi juridice (atragerea fondurilor). O bancă
atrage bani de la clienţii săi, persoane fizice şi/sau juridice, prin conturi bancare, plătindu-le, în schimb,
dobândă pentru depozitele constituite. Plata acestor dobânzi reprezintă o cheltuială pentru bancă.
 să permită clienţilor să-şi retragă banii sau să-i transfere în alte conturi (transferul fondurilor).
Băncile furnizează şi servicii privind plăţile prin transferul fondurilor (atât electronic cât şi prin
instrumente de plată), în numele şi la cererea clienţilor lor. Banca percepe un comision pentru acest
serviciu, comision a cărui mărime variază în funcţie de valoarea sumei şi tehnica de transfer a banilor.
 să acorde împrumuturi clienţilor care solicită credite, folosind depozitele atrase (plasarea
fondurilor). Băncile împrumută clienţilor lor sume de bani pentru finanţarea afacerilor acestora sau
pentru nevoi personale. Clientul trebuie să plătească comisioane şi dobândă pentru creditul primit, care
pentru bancă reprezintă un venit.
În afară de aceste operaţiuni, persoanele juridice şi, într-o proporţie mai mică cele fizice, pot avea şi
alte solicitări decât cele privind activitatea de bază a băncilor. Băncile oferă o gamă largă de servicii care
aduc venituri din comisioanele şi spezele percepute pentru efectuarea lor, astfel:
- valuta. Băncile din toată lumea vând valută la cursuri de schimb competitive şi percep un comision
pentru serviciul prestat. Principalii concurenţi ai băncilor în acest domeniu sunt casele de schimb valutar
şi agenţiile de turism, în special din zonele de destinaţie ale călătoriilor de vacanţă.
- cecurile de călătorie. Cecurile de călătorie sunt cele mai cunoscute servicii bancare oferite persoanelor
care călătoresc. Cecurile pot fi folosite ca atare, pentru plata bunurilor şi serviciilor, în diferite ţări ale
lumii sau pot fi schimbate în numerar.
- încasarea taxelor şi amenzilor. Persoanele care trebuie să plătească taxe sau amenzi pot folosi sistemul
bancar pentru plata sumelor datorate diferitelor instituţii publice sau private.
- casetele pentru păstrarea valorilor. Clienţii unei bănci pot folosi seifurile acesteia pentru păstrarea
unor valori, banca percepând în schimb un comision. În baza acestui serviciu, clienţii îşi pot lăsa spre
păstrare articole de valoare, cutii închise, testamente sau alte documente importante. Banca emite o
chitanţă pentru bunurile lăsate în păstrare, asumându-şi astfel răspunderea asupra acestora.
- seifurile. Acest tip de serviciu, la fel ca şi casetele de valori, implică folosirea unor spaţii special
amenajate care aparţin băncii. Clientului i se pune la dispoziţie un seif, accesul la seif fiind sub un dublu
control, banca păstrând o cheie şi clientul cealaltă. Accesul la seif poate avea loc oricând în timpul orelor
de program ale băncii, timp în care clientul poate retrage sau depune orice obiecte sau documente.
- banca la distanţă. Această sintagmă se referă la posibilitatea băncilor de a oferi clienţilor serviciul
bancar la domiciliu, prin telefon sau Internet. Folosind metode electronice, clienţii au acces la conturile
lor fără să-şi părăsească domiciliul.
- asigurarea de călătorie. De regulă, băncile oferă un pachet standard prin care asigură clientul împotriva
principalelor riscuri de călătorie contra plăţii unei prime de asigurare. Principalul risc acoperit prin aceste
asigurări este cel privind asistenţa medicală, în puţine ţări străine având acces direct la un tratament de
urgenţă gratuit. Asigurarea de călătorie permite rambursarea sumelor cheltuite, deşi poate exista o limită
maximă a sumei recuperabile.
- achiziţionarea şi vânzarea hârtiilor de valoare. La cererea clienţilor, băncile pot oferi servicii de
vânzare şi cumpărare de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni). Când un client doreşte să facă astfel de
afaceri, în primul rând va solicita băncii cursul pe piaţă al hârtiilor de valoare pe care doreşte să le
cumpere sau, după caz, să le vândă, informaţii pe care banca le obţine de la un broker. In baza
informaţiei primite, clientul este cel care decide. Tranzacţia este executată de către bancă, potrivit
ordinului clientului iar executarea acesteia trebuie confirmată în scris. Pentru acest serviciu, banca
primeşte un comision de la broker şi nu de la client.

5
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 175

18
- consultanţă în afaceri. Acest tip de serviciu este oferit de bănci în general agenţilor economici de
dimensiuni reduse, contra unui comision. Banca se comportă ca un analist financiar şi sfătuieşte clientul
cum să-şi amelioreze problemele financiare (bugetul de venituri şi cheltuieli, costurile, debitorii,
fluxurile de numerar).
În activitatea băncilor se disting două grupe de operaţiuni:
 operaţiuni active - reflectă utilizarea fondurilor atrase în vederea obţinerii de profit prin diferenţa de
dobândă încasată comparativ cu cea plătită pentru atragerea de resurse:
- creditele acordate clienţilor, pe diferite termene, al căror obiect de creditare este foarte variat şi
diferă de la o bancă la alta, pentru care încasează dobânzi şi comisioane;
- depozitele plasate - ca orice entitate care are fonduri temporar disponibile, o bancă comercială le
poate plasa la alte bănci pe piaţa naţională sau internaţională, de regulă pe termen scurt, încasând
dobândă;
- participaţiile - se referă la investirea fondurilor băncii în acţiuni la diferite companii. Aceste acţiuni,
ca investiţii financiare pe termen lung, aduc băncii un venit anual sub formă de dividende;
- investiţiile financiare în alte titluri financiare - se referă la plasamente atât în titluri financiare pe
termen scurt cât şi pe termen lung, un loc important deţinându-l titlurile emise de stat (certificate de
trezorerie, obligaţiuni guvernamentale).
Toate dobânzile încasate de bănci din plasarea fondurilor sunt denumite dobânzi active.
 operaţiuni pasive - reflectă fondurile proprii sau atrase de care dispune o bancă pentru desfăşurarea
activităţii sale şi se referă la:
- capitalul social şi fondurile de rezervă - la înfiinţare, orice bancă trebuie să-şi constituie un capital
social minim, conform reglementărilor băncii centrale;
- conturile curente şi conturile la termen - reprezintă 60-70% din totalul resurselor, fiind constituite
din sumele depuse la bancă de clienţi pentru efectuarea de plăţi sau pentru păstrare;
- împrumuturile de la alte bănci - dacă fondurile proprii şi cele atrase nu îi sunt suficiente sau apar
decalaje în raport cu obligaţiile de plată, o bancă se poate împrumuta de pe piaţa interbancară sau de
la banca centrală;
- împrumuturile subordonate - sunt împrumuturi luate de la alte bănci, pe termen lung şi care nu pot
fi rambursate anticipat, decât în caz de faliment al băncii debitoare, pentru banca creditoare acestea
fiind plasamente financiare pe termen lung. Caracteristica lor principală, de unde şi denumirea, este
că în caz de faliment sau lichidare a băncii, rambursarea lor are o poziţie subordonată faţă de toţi
ceilalţi creditori ai băncii care au prioritate la masa credală.
Dobânda plătită de bănci pentru fondurile atrase poartă denumirea de dobândă pasivă.
Principiul de bază în practica bancară este ca întotdeauna suma dobânzilor pasive să fie mai mică
decât suma dobânzilor active. Diferenţa este destinată să acopere cheltuieli curente ale băncii (chirii, salarii,
cheltuieli administrative de operare, constituire de rezerve) şi să realizeze profit. Aceste venituri şi cheltuieli
sunt reflectate în contul de profit sau pierdere.

Cuvinte cheie: bancă, bancă universală, bancă specializată, bancă locală, bancă internaţională, instituţie de
credit, organizaţie cooperatistă de credit, bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ, bancă de
credit ipotecar; instituţie emitentă de monedă electronică, concentrare bancară, restructurare bancară,
dobândă activă, dobândă pasivă, operaţiuni active, operaţiuni pasive

Întrebări recapitulative:
1. Ce operaţiuni poate desfăşura o bancă?
2. Care sunt caracteristicile sistemelor bancare actuale?
3. Care sunt activităţile pe care le pot desfăşura băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ?
4. Ce sunt băncile de credit ipotecar?
5. Prin ce se diferenţiază activitatea cooperativelor de credit de cea a băncilor?
6. Prezentaţi pe scurt operaţiunile active ale unei bănci.
7. Prezentaţi pe scurt operaţiunile pasive ale unei bănci.

19
Capitolul 3

OPERAŢIUNILE BANCARE DE ATRAGERE A FONDURILOR

3.1. Tipuri de conturi bancare

Atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice, băncile deschid, în evidenţa lor, următoarele
tipuri de conturi:
 conturi de depozit (la termen), în monedă naţională şi/sau în valută, conturi în care depunerile se fac
pentru un anumit termen, perioadă în care titularii nu pot efectua nici depuneri în cont, nici plăţi din
aceste conturi;
 conturi curente (la vedere), în monedă naţională şi/sau în valută, conturi în care titularii pot face
operaţiuni de încasări şi plăţi curente;
 conturi de împrumut.
În funcţie de anumite activităţi specifice, pentru clienţii persoane juridice, băncile mai deschid şi alte
tipuri de conturi, cum sunt:
 conturi blocate, în care sunt depuse sume în monedă naţională şi/sau în valută, reprezentând capitalul
social necesar constituirii unei societăţi comerciale. După ce clientul prezintă la bancă dovada
înregistrării societăţii la Registrul Comerţului, contul este deblocat, iar sumele sunt virate în contul
curent al societăţii;
 conturi blocate cu destinaţie specială, în monedă naţională şi/sau în valută, în care disponibilităţile
titularului sunt temporar blocate în raport de o anumită operaţiune, ca măsură de protecţie pentru bancă
şi pentru buna desfăşurare a unor obligaţii de plată către străinătate (acreditive, garanţii etc.);
 conturi pentru credite, destinate sa evidenţieze creditele (în monedă naţională şi/sau în valută) acordate
de bancă clienţilor şi din care urmează ca aceştia să dispună plăţi;
 conturi cu suma dobândită prin participare la licitaţiile valutare, care evidenţiază sume în monedă
naţională sau în valută rezultate din operaţiunile de vânzare/cumpărare de valută sau monedă naţională
pe piaţa interbancară, ordonate de client şi efectuate de bancă în contul acestuia.
Contul de depozit (la termen) este disponibil atât pentru persoane fizice cât şi pentru persoane
juridice, iar depozitele se pot realiza fie în monedă naţională, fie în valută, la majoritatea băncilor.
Depozitele sunt constituite pe perioade de timp prestabilite, de regulă de 1, 3, 6, 9 sau 12 luni. Astfel
de conturi de folosesc atât de către clienţi persoane juridice, care au un surplus de capital, cât şi de persoane
fizice, care îşi permit ca o perioadă de timp să depoziteze o anumită sumă de bani.
Clienţii îşi pot deschide un astfel de cont la o sucursală/filială a unei bănci, de obicei fiind stabilită o
sumă minimă necesară pentru deschiderea unui cont de depozit.
Pentru deschiderea contului se completează o cerere şi se plăteşte un comision de deschidere, contul
respectiv primind un număr. La deschidere clientul primeşte un extras de cont, în care este înscris numărul
contului şi suma depusă iniţial, până la închiderea contului nemaifiind eliberate alte extrase de cont.
Ratele de dobândă pentru depozitele la termen depind de perioada pentru care s-a făcut depozitul şi
diferă de la o bancă la alta şi de la un client la altul (persoană fizică sau juridică). Ele se pot modifica în
funcţie de nivelul inflaţiei, de evoluţia de ansamblu a dobânzilor pe piaţă sau a dobânzii practicate de alte
bănci. Rata dobânzii stabilită în momentul deschiderii unui cont de depozit se menţine neschimbată pe toată
perioada pentru care s-a constituit depozitul, ea trecându-se în contractul de deschidere a contului.
Dobânda se calculează pentru o lună de 30 de zile, luându-se în considerare rata dobânzii pentru un
an de 360 de zile. Ea se plăteşte la sfârşitul lunii şi se constituie, separat, într-un cont curent, din care se pot
face retrageri lunar.
În cazul în care clientul îşi retrage capitalul înainte de termenul pentru care a constituit depozitul în
cont, dobânda, pentru toată perioada până în momentul retragerii, se calculează aplicându-se rata dobânzii
pentru conturile curente.
De regulă, rata dobânzii la conturile de depozit este mai mare decât rata dobânzii oferită la conturile
curente. Diferenţa dintre cele două rate ale dobânzilor încurajează investitorii să-şi păstreze banii sub formă
de depozite la termen.
Scadenţa reprezintă momentul în care perioada pentru care au fost depuşi banii în contul de depozit a
luat sfârşit. Clientul poate lăsa banii în continuare în cont pentru o nouă perioadă de timp, dar acest lucru nu
este realizat automat de către bancă. Dacă nu s-a convenit o clauză de reinvestire a sumei din cont, depozitul

20
în discuţie, plus dobânda aferentă, cumulată pe perioada respectivă, sunt trecute într-un cont curent. În final,
titularului i se eliberează un extras de cont, specificându-se închiderea sau lichidarea contului la termen.
Principalele avantaje ale unui cont de depozit sunt:
- obţinerea de către clienţi a unei rate mai mari a dobânzii;
- accesul la dobândă lunar, fără a mai aştepta scadenţa contului spre a o încasa;
- posibilitatea împrumutului de la bancă, în baza contului de depozit, fără a fi necesară o garanţie
suplimentară.
Contul curent (la vedere) este cel mai utilizat, titulari putând fi atât persoanele fizice cât şi cele
juridice. Astfel de conturi se pot deschide în monedă naţională sau în valută, fiind utilizate pentru depuneri şi
retrageri curente, pentru plata cecurilor emise de titularii lor sau pentru plăţi dispuse de aceştia.
În baza disponibilului în cont, băncile eliberează clienţilor carnete de cecuri după anumite criterii
care variază de la bancă la bancă.
Unele bănci condiţionează deschiderea conturilor curente de existenţa unei sume iniţiale minime, iar
retragerile ulterioare se pot face în limita acestei sume, care rămâne permanent în cont. Acest tip de conturi
funcţionează numai pe sold creditor iar clienţii trebuie să aibă permanent în cont o sumă minimă. Dacă
disponibilul unui client ajunge sub soldul minim restabilit, clientului i se poate cere să-şi închidă contul sau
să depună suma corespunzătoare. În anumite condiţii, unele bănci practică şi plăţi în descoperit de cont
(overdraft) pentru clienţii de încredere, dacă:
- în mod cert urmează o încasare;
- perioada de creditare este scurtă.
Pentru a deschide un cont curent, o persoană trebuie să completeze o cerere de deschidere şi să
plătească un comision de deschidere. Pentru persoanele juridice, cererea trebuie însoţită şi de alte documente
referitoare la activitatea firmei (contract de societate, statut de funcţionare etc.), clienţii trebuind să
completeze şi o fişă cu specimene de semnături.
Clientul poate folosi acest cont pentru a depune şi/sau retrage bani şi poate cere un extras de cont
pentru a verifica operaţiunile făcute într-o perioadă de timp.
Pentru diferitele operaţiuni efectuate de bancă în contul clientului se percepe un comision. Ori de
câte ori are loc o operaţiune, clientul este informat asupra mărimii comisionului care se va reţine de bancă
direct din cont. Tipurile şi nivelul comisioanelor variază de la bancă la bancă, fiind diferenţiate în funcţie de
serviciile şi produsele bancare oferite prin operaţiunile efectuate în cont.
Dobânda pentru depozitele la vedere se calculează şi se trece în cont la intervale regulate, în general
lunar sau anual. Modalitatea de calcul este similară conturilor de depozit: dobânda se calculează pentru o
lună de 30 de zile, luându-se în considerare rata dobânzii pentru un an de 360 de zile.
Ratele dobânzii la conturile curente sunt, în mod normal, mai mici decât cele plătite pentru conturile
de depozit.
Avantajele pentru client ale unui cont curent sunt:
- acces permanent la banii din cont;
- poate folosi un carnet de cec;
- diferite venituri îi pot fi plătite direct în acest cont;
- prin intermediul contului poate face plăţi pentru diferite servicii;
- dobânda este vărsată în cont.
Avantajele pentru bănci sunt:
- obţin un venit regulat, fără a fi obligate să plătească dobândă (în majoritatea cazurilor);
- în situaţia în care nu percep comisioane pentru operaţiunile efectuate în astfel de conturi, costurile
determinate de gestionarea lor nu sunt ridicate, comparativ cu nivelul sumelor depozitate.
O caracteristică a contului curent priveşte posibilitatea de a fi utilizat de client şi pe sold debitor
(descoperit de cont - overdraft), această facilitate şi suma limită până la care un astfel de cont se poate afla pe
sold debitor stabilindu-se între bancă şi client la cererea acestuia.
În situaţia în care contul curent este descoperit, clientul plăteşte băncii dobândă, la o rată convenită
cu banca.
În situaţia în care un cont devine descoperit, fără ca înainte să fi existat o înţelegere în acest sens sau
dacă limita stabilită a fost depăşită, rata dobânzii care se plăteşte pentru acest descoperit de cont neautorizat
este mult mai mare decât rata dobânzii pentru cel autorizat.
În schimbul acestor avantaje, clienţilor de regulă nu li se plăteşte dobândă la soldul creditor şi adesea
băncile percep comisioane pentru dreptul acordat clienţilor de a utiliza un astfel de cont. Anumite bănci nu
percep comision pentru operaţiunile efectuate atât timp cât soldul contului este creditor (nu lucrează în
descoperit de cont).

21
În prezent, facilităţile conturilor de împrumut sunt utilizate predominant de persoane juridice şi
într-o proporţie redusă de persoane fizice. Pentru obţinerea unui credit, clienţii completează o cerere în care
specifică scopul împrumutului. La acordarea creditului, banca solicită de regulă şi o garanţie cu scopul de a
se proteja faţă de evenimentele imprevizibile şi faţă de riscul de insolvabilitate al clientului.
Ratele dobânzii diferă de la o bancă la alta, fiind stabilite în funcţie de categoria clientului
împrumutat şi de termenul pentru care se face împrumutul. Odată ce a fost aprobat creditul, rata rămâne
neschimbată până când se procedează la modificarea dobânzilor pe economie. Banca centrală stabileşte
periodic rata dobânzii de referinţă, care influenţează ratele dobânzilor practicate de băncile.
În momentul aprobării împrumutului, banii se înregistrează într-un cont asemănător contului curent,
numit cont de disponibilităţi din credite (în monedă naţională şi/sau în valută), din care se pot face plăţi
corespunzător obiectului creditului acordat. Pentru gestionarea împrumutului, banca percepe un comision.
Dobânda se calculează lunar şi se preia direct din contul clientului.
Conform Regulamentului BNR nr. 2/2004 privind utilizarea codurilor IBAN în România, structura
codurilor IBAN atribuite în România de instituţiile de credit conturilor clienţilor lor constă într-un şir de 24
caractere alfanumerice care, considerate de la stânga la dreapta, au următoarea semnificaţie:

Codul IBAN (International Bank Account Number) reprezintă un şir de caractere care identifică în
mod unic la nivel internaţional contul unui client la o instituţie financiar-bancară, cont utilizat pentru
procesarea plăţilor în cadrul sistemelor de plăţi sau prin schemele de tip bănci corespondent.

3.2. Deschiderea conturilor

Potrivit OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi
completările ulterioare, fiecare instituţie de credit are obligaţia de a deschide cont curent la Banca Naţională
a României, înainte de începerea activităţii, conform reglementărilor emise de aceasta. În baza autorizaţiei de
funcţionare eliberată acestora de BNR, ele au dreptul să deschidă conturi persoanelor fizice şi juridice
române şi străine.
Referitor la deschiderea conturilor în monedă naţională, reglementările nu impun restricţii, acestea
putând să apară la deschiderea conturilor în valută.
Relaţia dintre bancă şi client începe odată cu deschiderea contului şi depunerea primei sume. Atunci
când se solicită deschiderea unui cont bancar este important ca banca să obţină cât mai multe informaţii
despre noul său client. O bancă nu este obligată să accepte pe oricine drept client şi nu este prudent să
deschidă un cont dacă informaţiile pe care le deţine privind caracterul, situaţia solicitantului şi natura
activităţii nu satisfac exigenţele prudenţei bancare.
La deschiderea unui cont, clienţii persoane fizice trebuie să prezinte un act de identitate şi cererea
de deschidere a contului.
Dacă doresc să deschidă un cont, clienţii persoane juridice rezidente, care desfăşoară activităţi
comerciale, trebuie să prezinte băncii următoarele documente:
- actele de constituire a societăţii (actul constitutiv, sentinţa judecătorească privind autorizarea
funcţionării societăţii şi constituirea legală a acesteia, eventuale acte adiţionale);
- actele doveditoare privind dreptul de utilizare a sediului social (act de proprietate sau contract de
închiriere înregistrat la Direcţia Generală a Finanţelor Publice);

22
- documentele de contact cu banca (cererea de deschidere de cont, fişa cu specimenele de semnături ale
persoanelor cu drept de semnătură în bancă şi ale persoanelor împuternicite a reprezenta societatea,
încheierea cu privire la nivelul plafonului de casă admis);
- certificatele de înregistrare a firmei (la Registrul Comerţului, codul unic de înregistrare);
- dovada plăţii unei taxe de deschidere de cont (sumă variabilă de la bancă la bancă).
Odată ce banca primeşte aceste documente şi le găseşte în bună ordine, poate începe procedura
deschiderii contului. Pentru a obţine cât mai multe informaţii privind noul client şi pentru a evita un interviu
direct cu prea multe întrebări, băncile preferă să folosească formulare de cerere.
Pe lângă obţinerea informaţiilor necesare despre un client nou, banca trebuie să obţină şi
specimenele de semnături cerute pentru un cont, printr-un document în care sunt desemnate persoanele ce
pot opera în acel cont şi specimenele de semnături ale acestora.
Conturile personale pot fi deschise numai în numele unei singure persoane; în general, deţinătorul
contului poate mandata maxim 2 persoane care să aibă drept de semnătură pentru acest cont.
Conturile pentru persoane juridice necesită două semnături: a conducătorului societăţii şi a
contabilului. Fiecare dintre cei doi poate mandata până la două persoane care să aibă drept de semnătură în
numele lor. Pentru a fi valabilă, împuternicirea trebuie să poarte ştampila oficială a societăţii. În cazul
companiilor străine care operează pe teritoriul României, poate fi cerută doar o semnătură.
Au dreptul să opereze în bancă, în contul unei societăţi, doar persoanele împuternicite de către
Adunarea Generală a Asociaţilor/Acţionarilor sau cei împuterniciţi prin contractul de societate:
 Depunerea capitalului social (pentru societăţile nou înfiinţate)
Prima operaţiune de ghişeu a unei societăţi comerciale este deschiderea de cont, care implică plata
taxei de deschidere de cont şi depunerea capitalului social. De fiecare dată când se depun în contul societăţii
(sau se transmit din alte bănci sume care reprezintă capital social), se va specifica obligatoriu pe foaia de
vărsământ, chitanţă sau ordin de plată (în monedă naţională sau valută) că suma reprezintă "aport la capitalul
social". Documentul de depunere astfel completat elimină eventuale dificultăţi ulterioare de la Oficiul
Registrului Comerţului, în momentul când capitalul sau proprietarul se modifică.
Pentru disponibilităţile în cont ale clienţilor lor, băncile bonifică dobânzi, în moneda contului
(monedă naţională sau valută). De asemenea, pentru serviciile oferite, băncile percep comisioane, speze,
dobânzi, în moneda serviciului efectuat.
 Alimentarea conturilor societăţii se poate face de către:
- societatea însăşi, prin depuneri de numerar sau transferuri de fonduri din conturi ale societăţii deschise la
alte bănci;
- alte persoane juridice sau persoane fizice, prin depuneri de numerar sau prin transfer bancar.
 Depunerile de numerar se fac la casieria băncii.
Destinaţia plăţilor în monedă naţională nu este controlată de către bancă. În unele cazuri însă, în
conformitate cu reglementările în vigoare, ea poate fi condiţionată, astfel:
- plata salariilor în numerar este condiţionată de plata anterioară integrală a obligaţiilor faţă de Bugetul
statului, Bugetul asigurărilor de stat etc.;
- plata dividendelor este condiţionată de plata impozitului pe profit şi a impozitului pe dividende.
Celelalte plăţi în monedă naţională ale unei societăţi, efectuate conform reglementărilor în vigoare,
nu pot fi blocate decât printr-o hotărâre judecătorească şi pot fi controlate doar de organele abilitate de stat
(Curtea de Conturi - pentru firmele cu capital integral sau parţial de stat, Direcţia Generală a Finanţelor
Publice, Garda Financiară, Poliţia Economică etc.).

3.3. Funcţionarea conturilor

Oricât de exacte ar fi, doar verificările de la începutul relaţiei bancă-client nu sunt suficiente. Este
prudent ca şi evoluţia ulterioară a contului să fie supravegheată de bancă, aceasta obţinând informaţii cum ar
fi: posibilitatea de a oferi clientului noi produse şi servicii bancare, ca urmare a modificărilor intervenite în
activitatea clientului (reflectate în rulajul contului); corectitudinea operaţiunilor derulate prin cont; utilizarea
corectă a creditelor, corespunzător destinaţiei pentru care au fost acordate. Prin urmărirea funcţionării unui
cont, banca poate descoperi şi semnale de avertizare asupra deteriorării situaţiei financiare a clientului.
Sursele de informaţii utilizate de bancă pentru a monitoriza conturile clienţilor sunt:
- Cecurile. Urmărind plăţile prin cecuri ale clienţilor, banca poate vedea cum îşi cheltuiesc aceştia banii.
Prezentarea unui cec pentru a retrage o sumă foarte mare poate arăta că urmează să se facă o achiziţie
importantă pentru firmă sau în scop personal sau urmează o schimbare în activitatea firmei sau în stilul
de viaţă al clientului. Dacă se trage concluzia că, în mod repetat, a fost schimbat modul de operare în

23
contul unui client (sume retrase, frecvenţa retragerilor, nealimentarea contului), atunci examinarea
cecurilor poate evidenţia dificultăţile financiare ale firmei sau ale clientului.
- Serviciile prin cont curent. Cunoscând detalii despre serviciile ordonate de client şi operate prin contul
său curent, banca poate avea o imagine asupra obligaţiilor cu caracter de regularitate ale clientului.
Plăţile către diverşi beneficiari sau către alte bănci ar putea însemna că acel client are multe obligaţii
contractuale sau că banca la care are contul a pierdut o posibilitate de a oferi acestui client alte produse şi
servicii bancare.
- Creditarea contului. Acesta reflectă intrările de numerar cu o anumită frecvenţă, din diferite alte surse.
Orice schimbare a ritmicităţii sau a sumelor ar putea indica dificultăţi sau chiar probleme potenţiale ale
fluxului fondurilor. De exemplu, în cazul clienţilor persoane fizice, dacă salariul lor intră în cont, atunci
banca va cunoaşte numele firmei pentru care lucrează clientul şi nivelul salariului acestuia.
- Dialogul client-personal bancar. Pot fi obţinute informaţii utile în timpul întâlnirilor între persoanele
autorizate ale băncii şi client pentru efectuarea unor operaţiuni bancare sau în timpul conversaţiei
neoficiale la ghişeu.
- Urmărirea de ansamblu a conturilor bancare. În cazul unui client persoană juridică, sursa finală de
informaţii disponibilă pentru bancă este formată din: bilanţul contabil, contul de profit sau pierdere,
fluxul de numerar, operaţiunile prin contul de disponibilităţi al clientului, planul de afaceri, prognoza
fondurilor. Aceste situaţii financiare prezintă periodic starea firmei iar mişcările din cont dau imagine
asupra operaţiunilor. Banca poate astfel să identifice eventualele nereguli care reprezintă semnale de
avertizare referitoare la problemele financiare ale clientului. De asemenea, aceste documente oferă o
privire de ansamblu asupra funcţionării şi profitabilităţii firmei.
Din punctul de vedere al băncii, este importantă urmărirea mişcărilor din conturi pentru a se asigura
că operează potrivit regulilor stabilite.
În momentul în care cecurile şi alte instrumente de plată sunt prezentate la bancă se verifică
întotdeauna soldul existent în contul clientului. Dacă în cont nu există disponibil, plăţile vor fi refuzate.
Plăţile în descoperit de cont nu sunt permise decât dacă între client şi bancă există înţelegeri prealabile în
acest sens.
La închiderea zilei operative, sistemul computerizat al băncii produce un document sintetic (balanţă)
în care sunt evidenţiate toate mişcările înregistrate în conturi în acea zi. Banca va trebui să verifice balanţa cu
atenţie, în fiecare zi, pentru a se asigura că toate conturile au fost operate corect.
La rândul lor, clienţii au la dispoziţie mai multe tipuri de informaţii pentru a-şi urmări conturile şi
pentru a se asigura că acestea corespund nevoilor lor:
- extrase de cont care să le prezinte tranzacţiile efectuate în propriul cont;
- carnete de cecuri pentru a-şi putea onora plăţile şi a le urmări;
- materiale promoţionale care cuprind informaţii cu privire la noile produse sau servicii bancare care le
stau la dispoziţie.
Aceste surse de informaţii îi vor ajuta să-şi urmărească, să-şi controleze şi să se asigure că produsele
şi serviciile bancare utilizate corespund nevoilor lor curente.
Extrasul de cont oferă clienţilor detalii privind plăţile efectuate (valoarea sumelor virate, beneficiarii
plăţilor, documentele în baza cărora s-a efectuat plata), sumele intrate în cont (valoarea intrărilor,
provenienţa, documentele justificative), soldul la zi. Clienţii pot să-şi verifice astfel tranzacţiile, să cunoască
pe baza extrasului de cont ce fonduri sunt disponibile şi, dacă există autorizarea băncii pentru operaţiuni în
descoperit de cont, să ordone operaţiuni în limita plafoanelor aprobate sau să-şi reevalueze cerinţele.

3.4. Închiderea unui cont

Există o serie de motive pentru care un cont poate fi închis:


 atunci când contul devine inactiv (dacă nu s-au înregistrat operaţiuni în cont pe o anumită perioadă de
timp) şi este mai convenabil pentru bancă să fie închis. În cazurile în care un cont a devenit inactiv iar
banca este incapabilă să găsească clientul şi să asigure ridicarea soldului acestuia, este de datoria băncii
să transfere soldul contului într-un cont intern, de conturi inactive sau solduri nesolicitate. Acest lucru nu
înseamnă că banca îşi însuşeşte resursele, ci doar că actualul cont este închis, dar soldul va fi mereu
disponibil clientului.
 la cererea clientului. În astfel de situaţii, el solicită în scris închiderea contului iar banca va cere, la
rândul său, retragerea soldului sau mutarea depozitului la o altă bancă. Suma poate fi retrasă şi prin
emiterea unui cec pentru soldul contului. În cazul lichidării unui cont, clientului i se cere să restituie
carnetul de cecuri, banca putând astfel stabili dacă mai sunt sau nu cecuri în circulaţie şi dacă rămân în

24
cont resurse suficiente pentru a permite achitarea cecurilor neonorate în timp util. Închiderea unui cont se
poate face, de asemenea, şi prin transferul soldului clientului la o altă bancă. Când se primeşte o cerere
de transfer a soldului unui cont este întotdeauna util să se stabilească motivul transferului. Piaţa
financiară este extrem de competitivă şi stabilirea motivelor care-l determină pe client să-şi transfere
contul poate ajuta banca să-şi reconsidere gama şi nivelul produselor şi serviciilor oferite şi prestate,
atitudinea faţă de client şi chiar să-l convingă pe acesta să-şi schimbe hotărârea.
 dacă modul în care este folosit un cont este nesatisfăcător din punctul de vedere al băncii. O bancă va
studia următoarele tipuri de comportament al clientului, clasificate drept nesatisfăcătoare:
- emiterea de cecuri care nu pot fi achitate la prezentare;
- inconveniente repetate, determinate de lipsa de corectitudine şi seriozitate în relaţiile cu banca;
- utilizarea necorespunzătoare a instrucţiunilor privind plăţile sau încălcarea regulilor de etică bancară.
În acest caz banca preferă să închidă contul cât mai repede posibil, având obligaţia de a aviza clientul
în timp util de această intenţie.
Verificarea atentă a rulajului contului, mai ales din punct de vedere al plăţilor ce urmează a fi
onorate este un aspect foarte important. Există pericolul ca banca să transmită clientului său soldul creditor şi
să-l avizeze cu privire la închiderea contului, precum şi despre posibilitatea ca unele cecuri să fie prezentate
pentru plată după închiderea contului. În acest caz, există riscul ca aceste cecuri să rămână neonorate.
Procedura corectă este aceea prin care banca notifică în scris clientului şi îl avizează despre intenţia
de a închide contul, cerându-i acestuia să emită un cec pentru retragerea soldului contului ce urmează să fie
închis. Odată ce clientul a fost înştiinţat, banca poate refuza să accepte orice intrări suplimentare de fonduri
în cont. În cazul în care clientul ignoră preavizul, banca poate aştepta până când vor fi emise cecurile pentru
echilibrarea soldului, după care poate returna cecurile neplătite.
 atunci când limita stabilită pentru plăţi în descoperit de cont a fost depăşită. În asemenea cazuri, banca
trebuie să-i ceară clientului să nu mai emită cecuri în continuare şi să depună fonduri pentru a rambursa
plăţile în descoperit de cont efectuate de bancă şi rămase neplătite, precum şi pentru plata eventualelor
cecuri neonorate.
În cazul în care limita contului este depăşită şi banca doreşte încetarea relaţiei cu respectivul client,
returnarea cecurilor neonorate trebuie justificată. Dacă banca ar onora cecurile, cresc creditele acordate în
contul curent, corespunzător plăţilor în descoperit de cont neautorizat.
Banca trebuie să comunice în scris clientului intenţia de închidere a contului şi să-i solicite restituirea
carnetului de cecuri. De asemenea, clientul trebuie informat că toate intrările în cont vor fi folosite pentru
reducerea datoriilor neplătite. Trebuie să se stabilească un timp suficient de mare pentru ca să se dea
posibilitatea ca cecurile să poată fi plătite, fără a depăşi limita plăţilor în descoperit de cont autorizate.
Clientul, la rândul său, trebui să înştiinţeze banca dacă intrările de fonduri în cont sunt destinate
acoperirii unui cec care tocmai a fost emis. În acest caz, dacă nu va onora un asemenea cec, banca poate fi
într-o poziţie delicată, deoarece respectivul client ar putea argumenta că a făcut provizioane speciale pentru
a putea plăti cecul şi, deci, că banca este vinovată pentru neonorarea lui.
 în caz de iresponsabilitate psihică. Dacă o persoană este declarată iresponsabilă psihic, contul său în
bancă trebuie îngheţat imediat. Ulterior se face o cerere către judecătorie pentru autorizarea unei alte
persoane care să dispună, în locul titularului, de contul respectiv.
 ca efect al decesului unui client al băncii. Banca are datoria de a onora cecurile clienţilor săi şi de a
permite efectuarea plăţilor din conturile acestora în termenii mandatului deţinut. În cazul decesului unui
client este anulat orice mandat iar banca nu mai este autorizată de a plăti cecurile trase asupra contului
respectiv, care se închide. În momentul în care un client îşi deschide un cont la bancă, în formularul de
cerere există o clauză privind decesul, care stabileşte numele persoanei care va moşteni contul după
decesul deţinătorului. Este necesar ca această clauză să fie completată şi semnată corespunzător de către
titularul contului. Aceasta înseamnă că, după decesul clientului, toate drepturile vor reveni persoanei
desemnate.
 în cazul falimentului unei firme – client al băncii. Dacă o bancă urmăreşte îndeaproape operaţiunile
efectuate în conturile clienţilor, atunci funcţionarea necorespunzătoare a contului poate scoate în
evidenţă o problemă care avertizează banca despre o anumită situaţie. În momentul în care o bancă
primeşte o înştiinţare despre lichidarea activităţii unei companii, împuternicirea de operare a contului
trebuie să fie anulată. Nu mai trebuie făcute plăţi sau onorate cecuri fără ca cel care lichidează firma să fi
programat acest lucru. În cazul în care compania este insolvabilă, se aplică legea falimentului.
Toate conturile trebuie corelate pentru a identifica dacă există o sumă neplătită sau pe care banca o
datorează clientului. Dacă există un sold creditor, acesta trebuie reţinut pentru plata oricăror chitanţe sau
facturi care au fost emise, dar nu au fost încă prezentate la plată. Lichidarea companiei este obligatorie de

25
îndată ce la judecătorie este prezentat documentul referitor la faliment. În momentul în care banca află despre
acest demers, ea trebuie să înceteze plata cecurilor către terţe părţi.

Cuvinte cheie: cont curent, cont de depozit, cont de împrumut, cont pentru credite, cont blocat, extras de
cont, cod IBAN

Întrebări recapitulative:
1. Care sunt elementele care diferenţiază un cont de depozit de un cont curent?
2. Care sunt avantajele/dezavantajele contului curent pentru clienţi?
3. Care sunt avantajele/dezavantajele contului de depozit pentru client? Dar pentru bancă?
4. Care sunt sursele de informaţii utilizate de bancă pentru a monitoriza conturile clienţilor?
5. Enumeraţi documentele necesare unui client persoană juridică pentru deschiderea unui cont.
6. Ce se întâmplă dacă un client este declarat iresponsabil psihic şi nu mai este capabil să opereze contul
din bancă?

26
Capitolul 4

OPERAŢIUNILE BANCARE DE TRANSFER AL FONDURILOR

4.1. Operaţiunile cu numerar ale băncilor

Legătura directă între sursele depunătorilor şi utilizarea acestora sub forma activelor financiare
conferă băncilor calitatea de intermediari financiari, mijlocind efectuarea plăţilor între titulari/netitulari de
cont.
Preluarea prin încasare a sumelor monetare aduse de clienţi şi eliberarea de sume către aceştia
reprezintă cele mai vechi operaţiuni efectuate de o bancă. Numerarul aflat în circulaţie (bancnote şi monede
metalice) se află la agenţii economici (în casieriile proprii) şi la persoane fizice, în calitate de deţinători
nonbancari. Cantitatea de numerar în circulaţie sub formă de bancnote şi monede metalice se restrânge la
nivelul unei ţări atunci când populaţia şi agenţii economici utilizează predominant conturile bancare, fie
pentru încasarea anumitor sume sau efectuarea de plăţi prin instrumente specifice, fie prin ghişee automate
de eliberare a numerarului.
În practica bancară, numerarul aflat în casieriile băncilor se evaluează şi raportează separat.
Băncile din România sunt abilitate prin lege, prin statutul propriu şi prin autorizarea băncii centrale
să efectueze operaţiuni de casă (casierie) la solicitarea clienţilor.
Prin operaţiuni de casă se înţelege primirea, verificarea, numărarea, păstrarea şi eliberarea
numerarului şi a altor valori (metale preţioase, hârtii de valoare - acţiuni, obligaţiuni -, imprimate cu regim
special, certificate de depozit, carnete de cecuri, efecte de comerţ aflate în custodia băncii), executate de
compartimente specializate ale băncilor denumite tezaur-casierie pentru operaţiunile iniţiate de clienţi, dar
şi pentru cele proprii ale băncilor.
Realizarea operaţiunilor de casierie la nivelul băncilor impune anumite cerinţe specifice, şi anume:
- respectarea reglementărilor bancare specifice organizării şi funcţionării operaţiunilor de casierie;
- securitate maximă în depozitarea numerarului şi a altor valori prin introducerea unor reglementări stricte
de organizare şi funcţionare a casieriilor;
- limitarea riscului în manevrarea, transportul şi paza valorilor prin folosirea unor sisteme electronice
moderne de supraveghere şi prin accesul unui număr limitat de persoane la aceste tipuri de operaţiuni;
- asigurarea integrităţii valorilor;
- valorificarea corespunzătoare a excedentului de numerar din casierie prin plasarea acestuia la banca
centrală sau la alte bănci;
- existenţa unui personal calificat pentru astfel de operaţiuni.
Atragerea numerarului şi vehicularea acestuia de către bănci presupun deplina încredere a clienţilor
în reprezentanţii băncii cu privire la organizarea şi administrarea însemnelor băneşti depuse, cunoaşterea şi
înţelegerea reglementărilor legale de lucru promovate în sistemul bancar. O cât de mică ezitare sau eroare în
evidenţele băncii poate afecta substanţial încrederea clientului faţă de bancă, cu urmări negative asupra
potenţialului extinderii afacerilor cu acesta şi chiar în ceea ce priveşte păstrarea lui în calitate de client.
O însemnată parte a clientelei bancare este implicată în realizarea funcţiei de circulaţie a numerarului
iar casierul este expresia tipică a bancherului. De fapt, o componentă importantă a relaţiei bancă-client este
relaţia zilnică, uneori rutinieră, în legătură cu desfăşurarea plăţilor între clienţi, implicând şi numeroase
raporturi între reprezentanţii agenţilor economici şi casierii bancari.

4.1.1. Organizarea, funcţionarea şi controlul casieriei bancare

Organizarea şi funcţionarea operaţiunilor de casierie se bazează pe principiul maximei securităţi


şi minimizării riscurilor (manevrare, falsificare, furt etc.) iar acţiunea de control pe principiul prevenirii
riscurilor şi independenţei echipei de verificare a activităţii de casierie. Pentru o mai bună înţelegere a
procesului de funcţionare şi a circulaţiei numerarului din tezaur până la primirea lui de către clienţi, se
prezintă în continuare: (1) organizarea şi funcţionarea tezaurului; (2) a casei de circulaţie şi (3) a caselor
operative şi a celor speciale.

(1) Organizarea şi funcţionarea activităţii de tezaur-casierie


Activitatea de tezaur-casierie este organizată şi funcţionează după norme riguros elaborate, într-un
spaţiu separat de celelalte servicii ale băncii, în încăperi special amenajate, care să ofere condiţii de securitate

27
deplină a operaţiunilor. Păstrarea în siguranţă a numerarului şi a celorlalte valori manipulate depinde de
îndeplinirea unor condiţii tehnice de umiditate şi aerisire, pentru evitarea deteriorării valorilor. În acelaşi
timp, dotarea cu aparatură specifică de supraveghere, alarmare şi stingere a incendiilor reprezintă exigenţe
ale automatizării funcţionării unei unităţi bancare.
În raport cu numărul operaţiunilor, cu volumul şi complexitatea lor, activitatea de casierie se
organizează în case operative (ghişee) cu program normal şi cu regim special, grupe de verificare a
numerarului şi tezaurului. În acest sens, la nivelul sucursalelor nu întotdeauna se justifică realizarea unui
tezaur propriu-zis, fiind suficientă prezenţa caselor de fier special construite, care să respecte cerinţele de
securitate.
Rigurozitatea activităţii de tezaur-casierie se materializează în numărul mare de instrucţiuni şi etape
îndeplinite de personalul implicat. Astfel, activitatea de tezaur-casierie este reflectată de numărul mare de
registre specifice, în care zilnic sau atunci când situaţiile impun, sunt înregistrate operaţiunile.
Accesul în incinta tezaurului băncii este restricţionat de numărul de deţinători de chei. Uzual,
tezaurul este prevăzut cu 3 chei care sunt deţinute de directorul unităţii bancare, contabilul şef şi şeful
serviciului tezaur-casierie (casierul şef). Deţinerea şi păstrarea cheilor, a dublurilor acestora şi a sigiliilor
corespunzătoare se face prin respectarea normelor proprii şi a celor impuse de banca centrală.
Deschiderea, închiderea şi manipularea valorilor din interiorul şi exteriorul tezaurului se fac numai în
prezenţa tuturor deţinătorilor de chei şi sigilii, care răspund integral şi în comun de existenţa şi păstrarea în
siguranţă a numerarului şi a celorlalte valori.
Predarea tezaurului, respectiv a bancnotelor şi monedei divizionare care urmează a fi depuse seara şi
preluate dimineaţa, atât la deschiderea cât şi la închiderea lui se face în prezenţa personalului de pază care pe
perioada nopţii asigură integritatea tezaurului. Întregul procedeu este înscris în documente care atestă
predarea-primirea tezaurului în condiţii corespunzătoare.

(2) Organizarea şi funcţionarea casei de circulaţie


Casa de circulaţie oglindeşte operaţiunile cu numerar efectuate în cursul unei zile de lucru de către
o unitate bancară, respectiv totalul sumelor încasate şi plătite şi soldul acestora, în structura pe cupiuri, care
se înregistrează în aceeaşi zi în casă până la sfârşitul programului de lucru. În cazul în care se efectuează
operaţiuni în cadrul programului prelungit, acestea se introduc în tezaur, dar se înregistrează în casa de
circulaţie cu data zilei următoare.
Aşadar, pentru începerea activităţii zilnice de plăţi se retrage din tezaur (suma depusă peste noapte)
şi se introduce în casa de circulaţie şi apoi în casele operative (la nivelul fiecărui casier care operează la
ghişeu) un anumit volum de numerar prestabilit.
Pentru funcţionarea casei de circulaţie orice instituţie de credit solicită băncii centrale aprobarea
plafonului de numerar al casei (plafonul de lucru), respectiv sumele în numerar pe care le poate deţine. La
stabilirea plafonului se ia în considerare ca bază de calcul media zilnică a plăţilor, dintr-o lună apreciată ca
reprezentativă. În funcţie de evoluţia operaţiunilor se poate solicita băncii centrale modificarea plafonului
operaţiunilor cu numerar. Rolul stabilirii plafonului de numerar devine cu atât mai evident cu cât
supranumerarul sau lipsa de numerar, cu alte cuvinte echilibrul de lichiditate, generează aspecte de
ineficienţă în ambele cazuri iar în alte situaţii panică la nivelul clientelei (lipsa de numerar).
Excedentul de numerar reprezintă suma cu care s-a depăşit plafonul stabilit pentru casa de
circulaţie şi care se regăseşte în soldul operaţiunilor unei zile de lucru. Ca urmare, păstrarea acestuia în
casierie sau tezaur va diminua veniturile din dobândă obţinute de bancă prin plasarea excedentului. Astfel,
menţinerea unei sume în numerar în excedent peste nevoi la nivelul unităţii bancare ar provoca pierderi.
Pentru a se evita astfel de situaţii, Banca Naţională a României interzice menţinerea excedentului de numerar
mai mult de 3 zile în casieriile băncilor. Redistribuirea excedentului de numerar pentru valorificare se
recomandă să se facă prin depunere la sucursalele băncii centrale, la unităţile aceleiaşi bănci sau la alte
instituţii de credit care au nevoi suplimentare de fonduri.
Depunerea numerarului de către o instituţie de credit la casieria sucursalei BNR se efectuează pe
baza prevederilor Normei BNR nr. 2/2005 privind operaţiunile cu numerar ale instituţiilor de credit şi
Trezoreriei statului în relaţia cu BNR. Pentru decontarea acestor operaţiuni, BNR va iniţia în sistemul
ReGIS, în ziua curentă operaţiunii de depunere de numerar, o instrucţiune de plată prin intermediul căreia se
va credita contul de decontare al participantului în cauză cu valoarea numerarului depus la sucursala BNR.
Pentru toate operaţiunile efectuate în conturile deschise în evidenţele sale, cu excepţia conturilor
având ca titulari Comisia Europeană şi organisme financiare internaţionale, banca centrală stabileşte şi
încasează comisioane. Regulamentul BNR nr. 5/2005 stabileşte comisioanele practicate de BNR pentru

28
efectuarea operaţiunilor de depunere şi retragere de numerar ale instituţiilor de credit şi ale Trezoreriei
statului.
Pentru numerarul sub formă de bancnotă sau sub formă de monedă metalică din emisiunea monetară
veche depus la sucursalele BNR nu se percepe comision. Pentru numerarul sub formă de monedă metalică
din emisiunea monetară nouă, depus la sucursalele BNR, comisionul este de 0,50%.
În cazul insuficienţei numerarului în casieria de circulaţie, unitatea bancară se va putea alimenta
din contul deschis la banca centrală, de la unităţile aceleiaşi societăţi bancare sau de la alte bănci, respectând
principiul operativităţii pentru a nu afecta operaţiunile executate la cererea clientelei.
Cauzele care pot conduce la situaţii de asemenea natură sunt:
- proasta administrare şi planificare a necesarului de numerar din casierie şi subdimenisonarea plafonului
de casă;
- urgenţa unor plăţi de valori mari neplanificate, solicitate cel mai adesea de agenţii economici;
- retrageri masive de numerar, atunci când banca are probleme serioase de lichiditate şi solvabilitate.
Eliberarea numerarului de către casieria sucursalei BNR către o instituţie de credit are loc numai
după decontarea instrucţiunii de plată aferentă operaţiunii de retragere de numerar în sistemul ReGIS, pe
baza foii de eliberare numerar. În vederea decontării operaţiunilor aferente retragerilor de numerar,
participantul va iniţia în sistemul ReGIS o instrucţiune de plată transmisă sub forma unui mesaj electronic de
plată MT202.
Cererile de retragere se remit sucursalelor BNR, în scris, prin fax sau letric, până la ora 15,00 în ziua
lucrătoare anterioară efectuării operaţiunii sau până la ora 12,00 în ziua efectuării operaţiunii. Comisionul
este de 0,25% aplicat la suma retrasă în ziua efectuării operaţiunii, care a fost anunţată în ziua anterioară şi
de 0,50% asupra numerarului anunţat şi retras în aceeaşi zi.
Instituţiile de credit care au nevoie de fonduri îşi pot procura necesarul de numerar şi din excedentul
altor bănci, costul alimentării variind între 0,25-0,35% din sumă. În această situaţie, operaţiunea presupune
parcurgerea următoarelor etape:
- sucursala care predă numerarul întocmeşte o scrisoare de remitere şi un aviz de debit;
- sucursala care primeşte numerarul confirmă prin semnătură delegatului autorizat primirea sumei;
- concomitent se întocmeşte ordinul de plată în favoarea băncii remitente şi se completează cecul simplu
pentru ridicarea sumei;
- ordinul de plată se depune în aceeaşi zi la TransFonD pentru decontarea operaţiunilor din contul
centralei băncii primitoare.
Este evident că băncile execută şi operaţiuni cu numerar în valută. Alimentarea cu valută din ţară sau
străinătate are la bază proceduri stricte legate de manipulare şi transport, realizate cu mijloace speciale în
condiţii de securitate.

(3) Organizarea şi funcţionarea caselor operative şi speciale


Volumul activităţii unei instituţii de credit şi respectiv dimensiunea componentei sectorului casierie
determină multiple variante în organizarea activităţii de casierie, a ghişeelor, a locului de muncă al
casieriilor.
Astfel, se poate opta pentru organizarea activităţii în două case:
a. case operative;
b. case speciale (sau valutare).
a. În funcţie de activitatea desfăşurată în spaţiul afectat, casele operative pot fi la rândul lor:
- de încasări;
- de plăţi;
- de încasări şi plăţi;
- de vânzare şi răscumpărare a certificatelor de depozit şi a hârtiilor de valoare;
- de vânzare a imprimatelor cu regim special;
- case de valori pentru primirea de la clienţi a genţilor sigilate.
b. Casele speciale (valutare) oglindesc operaţiunile cu valută sub formă de numerar pe care clienţii băncii
le solicită la ghişee.
Natura operaţiunii delimitează două tipuri de casierii speciale în valută:
- de operaţiuni valutare cu însemne monetare străine (încasări, plăţi în/din contul curent în valută,
depuneri/retrageri de valută în/din conturile de depozit, achiziţionarea/răscumpărarea certificatelor
de depozit şi a certificatelor de trezorerie în valută etc.);

29
- case de schimb valutar organizate în interiorul băncii sau amplasate în afara sediului băncii
(puncte de trecere a frontierei, aeroporturi, gări, zone turistice de mare interes etc.), cu respectarea
condiţiilor impuse de normele şi regulamentele băncii centrale.
O altă clasificare a organizării activităţii de casierie are în vedere programul de lucru cu clientela
proprie. Flexibilitatea programului, cu posibilităţi de extindere a acestuia după ora 1500 cu încă 4-5 ore, vine
să răspundă cerinţelor populaţiei şi agenţilor economici de a avea acces la contul curent şi după ora obişnuită
de închidere a casieriilor. Din acest punct de vedere, casieriile bancare pot fi:
- cu regim normal;
- cu program prelungit de funcţionare;
- serale.
Casieriile cu regim normal de funcţionare se încadrează în normele de lucru ale băncii şi
funcţionează pe parcursul zilei bancare în doi timpi: interval de lucru cu clienţii (de ex. 900-1400) şi interval
de pregătire (de ex. 800-900) şi închidere a operaţiunilor de casierie (de ex. 1400-1700).
Casieriile cu program prelungit funcţionează după terminarea programului normal de lucru al
unităţii bancare respective.
Funcţionarea casieriilor serale este legată mai ales de activitatea comercială, agenţii economici
apelând la bănci pentru depunerea numerarului încasat peste zi, în condiţii de siguranţă, în genţi sigilate. La
casieriile serale apelează şi unităţile cu încasări/plăţi preponderent în valută (puncte de schimb valutar cu
plafoane limitate de valută, agenţii de turism şi de transport internaţional care manevrează valută). Casieriile
serale îşi încep activitatea după terminarea programului prelungit de lucru al băncii, în intervale de timp
stabilite de către directorul unităţii bancare în funcţie de solicitările clienţilor şi posibilităţile băncii.
Organizarea şi funcţionarea tuturor acestor casierii presupune un efort financiar, uman şi logistic
foarte mare din partea băncilor. De aceea, numai în cazurile justificate de volumul mare al operaţiunilor cu
numerar al unei bănci se va regăsi tipologia de casierii descrisă.
În practică, băncile asociază activitatea de casierie, organizând o singură casă operativă de
încasări/plăţi în monedă naţională şi o casă valutară, respectându-se astfel principiul evidenţierii separate
a operaţiunilor cu valută. Organizarea activităţii după acest principiu, regăsit la nivelul tuturor băncilor, este
cu atât mai mult justificată cu cât se manifestă o tendinţă evidentă de reducere a operaţiunilor cu numerar în
monedă naţională şi valută şi o reorientare către instrumentele fără numerar (cecuri simple, de călătorie,
ordine de plată, cărţi de plată de debit etc.).
Normele de funcţionare bancară prevăd controlul operaţiunilor cu numerar înregistrate într-o zi
pe cele trei segmente: la tezaur, la casa de circulaţie şi la casele operative de către persoanele acreditate sau
casierul şef. Acest control se realizează de regulă prin sondaj, fie la deschiderea, fie la închiderea zilei
operative. Principalul obiectiv al controlului este verificarea corectitudinii şi realităţii înregistrării sumelor
deţinute şi a efectuării sincronizate a acestora.
De asemenea, se verifică derularea în timp optim a celorlalte valori, cecuri, ordine de plată, cambii,
certificate de depozit etc. şi îndreptarea lor pe circuitele specifice bancare, direct sau în corelaţie cu alte
compartimente ale băncii, astfel ca să se asigure operativitatea şi eficienţa operaţiunilor.
Spre ilustrare sunt prezentate câteva obiective specifice ale controlului:
- păstrarea în tezaur şi a altor valori decât cele prevăzute de norme;
- respectarea instrucţiunilor de închidere, deschidere şi sigilare a tezaurului;
- modul de păstrare a cheilor şi sigiliilor deţinătorilor;
- modul şi frecvenţa completării registrelor;
- instalarea şi funcţionarea mijloacelor tehnice de pază şi alarmare sonoră, realizarea legăturii cu cea mai
apropiată unitate de poliţie;
- verificarea numerarului şi a celorlalte valori existente în tezaur, a genţilor sigilate cu numerar etc.
Cu ocazia controlului se pot depista “plusuri” sau “minusuri” de casă. Practica bancară acordă o
mare importanţă acestor “evenimente”, expresie a lipsei de profesionalism şi premisă a unor acţiuni
frauduloase. Cazurile respective sunt consemnate în documente specifice, sunt sever analizate şi pun
probleme serioase asupra atitudinii şi comportamentului casierului respectiv.
Rolul controlului este, în principal, de a preveni situaţiile neplăcute fie în relaţia cu clientela, fie
privind prejudicierea activităţii proprii a băncii şi în final remedierea acestor situaţii.

4.1.2. Organizarea locului de muncă al casierului şi raporturile ierarhice

 Locurile de muncă trebuie să asigure o delimitare perfectă a spaţiului afectat casierului, de regulă prin
geamuri antiefracţie etc. Casierul trebuie să respecte o serie de rigori legate de program, disponibilităţile

30
de fonduri proprii, organizarea întregii activităţi la locul de muncă şi raporturile ierarhice. Spaţiul de
muncă al casierului trebuie să fie pretabil la închiderea cu chei proprii atunci când casierul este obligat să
părăsească locul de muncă.
De regulă, este cu desăvârşire oprit accesul în spaţiul de lucru al casierului al altor persoane, fie alţi
casieri, fie alte categorii de personal bancar şi, în special, al persoanelor străine de bancă. Accesul este
posibil numai pentru personalul de control în conformitate cu regulamentul de funcţionare.
Cheile ghişeului sunt preluate sub semnătură de către casier iar dublura lor se păstrează în seiful
central al unităţii bancare. Casierul, indiferent că operează separat încasările de plăţi sau cumulează ambele
operaţiuni, este înzestrat cu instrumente specifice de lucru, şi anume: (a) casetă personală; (b) registre de
casă (încasări/plăţi); (c) ştampila personală.
(a) Caseta personală este o casetă de oţel cu încuietori sigure, de dimensiuni utile şi specifice, folosită
pentru transportul numerarului în vederea deschiderii zilei operative.
(b) Registrul de casă este, în esenţă, un registru care cuprinde formulare tipizate, întocmite în partidă dublă:
încasări (intrări-debit) şi plăţi (ieşiri-credit). În cele două părţi ale sale sunt înregistrate cronologic
operaţiunile din cursul zilei, urmând ca la sfârşitul zilei să se efectueze situaţia casei, prin stabilirea
mărimii şi caracterului soldului. Practic, cele două părţi de registru pot fi desfăşurate prin fişe separate de
încasări şi plăţi. În prezent, locurile de muncă ale casierilor sunt înzestrate cu terminale ale calculatorului
central al sediului bancar, ceea ce dă posibilitatea înregistrărilor în sistem electronic. Implicit, în acest
caz casierul este titularul unei chei de comutare şi blocaj, fapt ce limitează fizic posibilitatea de utilizare
a acelui terminal în lipsa casierului de către persoane străine.
(c) Ştampila personală a casierului este tratată în practica bancară ca un echipament de securitate, care
trebuie ferit de posibilitatea de acces a clienţilor sau a celorlalţi casieri şi a cărei utilizare neglijentă poate
aduce prejudicii băncii. Ca un mijloc suplimentar de precauţie se poate atribui fiecărui casier pentru
folosinţă o cerneală de nuanţă diferită.
La sfârşitul zilei operative toate aceste instrumente (caseta, registrul, tuşiera şi parafa casierului)
urmează să fie depuse în seiful central al băncii sub controlul cheilor duble, rămânând în deplină securitate
până la începutul următoarei zile de lucru, când sunt preluate sub control de către casierul respectiv.

 Raporturile ierarhice. Raporturile de lucru între casieri şi şefii ierarhici au în principal drept
obiect normele de utilizare a rezervei de casă.

Rezerva de casă reprezintă deţinerile în bancnote şi monede metalice ale fiecărei unităţi bancare, în
cantităţi suficiente pentru a-i asigura funcţionalitatea de partener bancar în raporturile cu clienţii. Cu alte
cuvinte, rezerva de casă asigură posibilitatea ca banca să poată efectua plăţi la ordinul clienţilor, înainte ca
propriile încasări să creeze disponibilităţi spre a fi utilizate în acest sens.
Potrivit practicii bancare, mărimea rezervei de casă a fiecărui sediu bancar trebuie să asigure un
minimum operaţional. O parte din rezerva de casă a băncii se află, în cadrul unei limite stabilite distinct pe
fiecare casier, în deţinerea casieriilor, în propriile lor casete.
În consecinţă, în mod firesc au loc operaţiuni de transfer între rezerva de casă a băncii şi rezervele
de numerar aflate la casieri, după caz:
- unii casieri vor face vărsăminte către rezerva de casă a băncii;
- alţii se vor alimenta de la această rezervă.
Mişcările se confirmă prin note speciale de intrare şi respectiv de ieşire din rezervă, întocmite de
casieri şi contrasemnate de persoanele desemnate să controleze accesul la rezervă.
După cum se poate observa, relaţiile privind rezerva de casă angajează organele ierarhice ale băncii
într-un cadru de control specific asupra activităţii casieriilor, precum şi asupra modului de administrare
concretă a rezervei de casă de către casieri.
Rezerva de casă este permanent o problemă pentru casierii operativi. Casierii sunt obligaţi în tot
timpul zilei operative să respecte principiul de esenţă al administrării numerarului: minimum de numerar în
casă. Ca regulă de bază, potrivit condiţiilor existente, surplusul de numerar trebuie să fie depus în casieria de
circulaţie sau în tezaur, ori de câte ori de formează în cursul zilei.
Evident sensul acestor operaţiuni este de a menţine o limită în caseta casierului şi de a determina
minimum de pagube în cazul unor acţiuni ale răufăcătorilor.
Se recomandă ca operaţiunile mari, aferente în special plăţilor de salarii, să nu fie desfăşurate la
ghişeele băncii, ci în interior, în vecinătatea seifului central, unde să aibă acces delegaţii autorizaţi ai
firmelor, astfel încât transferul banilor să fie protejat de orice încercare de sustragere.

31
4.1.3. Operaţiunile de casierie

Zilnic, băncile primesc solicitări din partea clienţilor de a încasa sau depune sume de bani rezultate
din operaţiuni diverse. Aceste solicitări ale clientelei presupun un mecanism şi utilizarea unor instrumente pe
care casierul le primeşte de la clientelă pentru efectuarea încasărilor şi plăţilor. Se disting două categorii de
operaţiuni cu numerar indiferent de moneda utilizată şi de programul de ghişeu, şi anume: operaţiuni de
încasări şi operaţiuni de plăţi.
În acelaşi timp, la ghişeele unei unităţi bancare se pot efectua şi alte operaţiuni de casierie: vânzare
şi răscumpărare a certificatelor de depozit şi a hârtiilor de valoare; vânzare a imprimatelor cu regim special;
case de valori pentru primirea de la clienţi a genţilor sigilate.
Verificarea, împachetarea şi păstrarea activelor financiare în casieriile băncilor trebuie să respecte
reglementările în vigoare.6
Numerarul în monedă naţională din casa de circulaţie se păstrează pe cupiuri, astfel:
- bancnotele bune, pe cupiuri în pachete de 1000 şi 500 bilete sau fracţii până la completarea pachetului;
- bancnotele uzate, pe cupiuri în pachete de 1000 bilete sau fracţii;
- bancnotele deteriorate, în monedă naţională, pe cupiuri şi valori de preschimbare, în pachete de 100
bilete sau fracţii;
- monedele metalice bune, în săculeţi metalici a câte 100-500 bucăţi sau fracţii sub 50 monede;
- monedele metalice deteriorate, în săculeţi sau pungi, separat de monedele bune.
Numerarul în valută se păstrează în pachete a 100, 500 şi 1000 bilete (bancnotele) sau în săculeţi,
fişicuri şi plicuri (monedele metalice), pe feluri de valută şi pe cupiuri. Celelalte mijloace de plată străine se
păstrează separat în plicuri, pe tipuri de instrumente de plată.
Formularele cu regim special destinate vânzării se păstrează distinct pe feluri de imprimate iar
certificatele de depozit sunt grupate pe cupiuri şi pe feluri de imprimate.
Genţile cu numerar colectate prin aparatul de transport valori al băncii sau aduse la unitatea bancară
de către clienţi în timpul programului de lucru, care nu au putut fi desfăcute şi verificate în ziua respectivă, se
păstrează în tezaur sau case de fier prevăzute cu două chei, amplasate în spaţiul casieriei, racordat la sistemul
de alarmare.

4.1.3.1. Operaţiunile de încasări şi plăţi în monedă naţională

Potrivit atribuţiilor lor, casierii primesc, în mod obişnuit, numerar şi cecuri de la titularii de cont sau
împuterniciţii acestora, precum şi sume de încasat în favoarea unor clienţi cu conturi deschise la aceeaşi
bancă sau la o altă societate bancară.
Primirea numerarului se face numai după verificarea acestuia şi înregistrarea sumei în registrul de
casă, concomitent cu reflectarea sumei în contul curent al titularului. În cazul depunerii numerarului după
terminarea programului operativ de lucru, prin genţi sigilate, înregistrarea în contul clientului se face cu data
următoarei zile lucrătoare.
Depunerile de sume în monedă naţională se fac în baza unor documente, care în funcţie de
particularităţile operaţiunii de încasare pot fi: (a) chitanţa; (b) ordinul de încasare; (c) borderoul însoţitor în
cazul genţilor sigilate.
(a) Chitanţa este un document întocmit de casier în 2 exemplare, semnate de ambele părţi, care se
utilizează în cazul depunerilor la casieriile operative cu program normal de funcţionare. Un exemplar se
restituie clientului şi atestă, sub semnătură, efectuarea operaţiunii, iar celălalt rămâne la documentele de casă
ale băncii şi se înregistrează în registrul de casă.
(b) Ordinul de încasare este un formular (tipizat sau editat pe calculator) utilizat pentru operaţiuni
interne ale băncii - restituiri de avansuri spre decontare neutilizate, numerarul rezultat din vânzarea de
imprimate cu regim special, salarii neplătite, plata chiriilor pentru spaţiile închiriate, depunerea soldului zilei
precedente de la programul prelungit de lucru, restituirea numerarului rămas în casetele ATM-urilor, încasări
în monedă naţională din vânzarea de valută la casa de schimb valutar, hârtii de valoare - precum şi pentru
înregistrarea în evidenţele casieriei băncii a numerarului primit de la banca centrală pentru alimentare.
(c) Borderoul însoţitor al genţilor sigilate este documentul de încasare utilizat în cazul depunerilor
de numerar prin genţi sigilate, în una din situaţiile:
- direct la ghişeele băncii, în timpul programului normal de lucru - înregistrarea sumelor în registrul de
casă şi verificarea genţilor se fac în aceeaşi zi bancară;

6
Norme metodologice BNR nr. 14/2001

32
- direct la ghişeele băncii, în timpul programului prelungit de lucru - înregistrarea sumelor în registrul de
casă se face în prima zi bancară lucrătoare după data depunerii iar verificarea genţilor poate fi făcută fie
în timpul programului prelungit de lucru al băncii, fie a doua zi bancară;
- direct la ghişeele băncii, la casieria serală - înregistrarea sumelor în registrul de casă şi verificarea
genţilor se fac în prima zi bancară lucrătoare după data depunerii;
- prin colectare cu autoduba de transport valori a băncii.
Pentru prestarea acestui serviciu, banca încheie cu clienţii convenţii în care se stipulează obligaţiile
şi drepturile fiecărei părţi. Formularul de depunere de numerar este întocmit de client în 3 exemplare: primul
este predat casierului care a primit geanta sigilată, al doilea este depus în geanta cu numerar şi al treilea
exemplar se restituie clientului după ce este semnat de casier.
Operaţiunile de retragere de numerar pentru diverse utilizări atât de persoane fizice, cât şi juridice
se efectuează prin casele de plăţi, în timpul programului normal şi prelungit de lucru, pe baza cecurilor
simple (de numerar) şi a ordinului de plată.
Casierul plătitor primeşte un avans din tezaur la începutul zilei operative ţinând seama de plăţile
programate pentru acea zi. În cazul în care avansul nu este suficient, casierul poate solicita alimentare, dar
respectând principiul eficienţei financiare de a nu rămâne cu sume mari neutilizate la închiderea zilei
operative.
 Eliberarea numerarului pe baza cecului simplu. Utilizarea acestui instrument dă posibilitatea
titularului sau împuterniciţilor acestuia să aibă acces la contul curent. Cecul se completează, se
semnează, datează şi se prezintă casierului împreună cu documentul de identificare al titularului de cont
sau împuternicitului acestuia. Casierul este obligat să confrunte datele înscrise pe cec cu cele din
documentul de identificare, să verifice corectitudinea completării cecului - suma, contul şi titularul
contului - , existenţa disponibilului în cont şi concordanţa semnăturii cecului cu cea din fişa cu
specimenele de semnături, după care semnează, ştampilează sub menţiunea “achitat” şi eliberează suma.
 Eliberarea numerarului pe baza ordinului de plată. Ordinul de plată, tipizat sau editat pe calculator,
este întocmit de bancă pentru: efectuarea cheltuielilor proprii ale unităţilor băncii; efectuarea plăţilor
către persoane fizice din conturile personale şi de depozit; răscumpărarea certificatelor de depozit; plăţi
în monedă naţională pentru cumpărarea de valută la casa de schimb valutar; alimentarea ATM-urilor cu
numerar; acordarea avansului la casa cu program prelungit. Documentul se remite la casierie pe cale
internă, controlul şi efectuarea plăţii făcându-se după aceleaşi reguli ca şi în cazul cecului simplu. Pe
verso documentului se va trece monetarul sumelor eliberate.

4.1.3.2. Operaţiunile de încasări şi plăţi în valută

Operaţiunile de încasări şi plăţi în valută efectivă şi alte mijloace de plată străină se fac potrivit
Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, republicat în 2007, Normei nr. 3/2005 privind
funcţionarea pieţei valutare interbancare, modificată prin Norma nr. 10/2007, Normei nr. 4/2005 privind
efectuarea operaţiunilor de schimb valutar, modificată prin Norma nr. 13/2007, folosindu-se ca documente
Chitanţa valută pentru depuneri de valută şi Ordinul de plată pentru retrageri de sume în valută.
Aceste documente se pun la dispoziţia clientului de către bancă şi se completează de către
administratorul de cont în 3 exemplare, pentru fiecare tip de valută, fiind destinate următoarelor tipuri de
operaţiuni:
- încasări şi plăţi în conturi curente şi de depozit în valută ale persoanelor fizice şi juridice;
- schimb de valute pentru persoane fizice;
- încasări şi transferuri de cecuri de călătorie şi comerciale;
- încasări din ordine de plată şi mandate poştale externe etc.
Operaţiunile zilnice se înregistrează în registrul de încasări şi plăţi în valută.
O atenţie sporită în preluarea valutei de către casierii bancari este necesară deoarece frecvenţa
falsurilor este mult mai mare decât în cazul monedei naţionale. În acest sens, casieriile sunt dotate cu
aparatura şi documentaţia de specialitate necesare pentru depistarea falsurilor (lămpi cu lumină ultravioletă
şi detectoare de cerneală magnetică, albume cu specimene de bancnote, buletine informative de falsuri şi noi
emisiuni de valută etc.).
Operaţiunile de schimb valutar se pot efectua şi prin casele de schimb valutar care pot fi organizate
la nivelul unei unităţi bancare.
Conform Normei BNR nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar, pentru fiecare
tranzacţie se întocmesc buletine de schimb valutar sau bonuri fiscale valutare, care trebuie să conţină cel
puţin următoarele elemente: denumirea şi adresa emitentului; codul statistic al punctului de schimb valutar;

33
data emiterii; seria şi numărul buletinului de schimb valutar/bonului fiscal; numele şi prenumele clientului;
ţara clientului; categoria rezident/nerezident; documentul de identitate al clientului: tip, serie, număr; suma
încasată de la client (valute cotate/moneda naţională); cursul de schimb valutar; suma plătită clientului
(valute cotate/moneda naţională); semnătura casierului; ştampila punctului de schimb valutar.
Buletinele de schimb valutar sunt documente cu regim special care se întocmesc în 2 exemplare, un
exemplar fiind înmânat clientului iar celălalt fiind ataşat la registrul zilnic al tranzacţiilor. În acest registru
se evidenţiază cumpărările şi vânzările de valute cotate, pe feluri de valute şi sumele în moneda naţională
plătite/încasate sau, după caz, transferate.

4.1.3.3. Închiderea zilnică a operaţiunilor de casierie

La închiderea zilei de lucru, fiecare casier desfăşoară în ordine următoarele procedee:


- adună operaţiunile de încasări şi plăţi şi stabileşte totalurile;
- adaugă la total încasări, “soldul de casă al zilei precedente” cu care de fapt a început ziua de lucru,
stabilind astfel poziţia “total intrări”;
- scade din “total intrări” “total plăţi” şi determină astfel “soldul de închidere” al zilei de lucru;
- întocmeşte monetarul, al cărui total trebuie să corespundă mărimii “soldului de închidere”;
- depune registrul de casă, monetarul şi alte documente însoţitoare.
La sfârşitul zilei de lucru operaţiunile casieriilor sunt centralizate sub supravegherea ierarhică a
casierului şef. Aceasta înseamnă prelucrarea datelor privind totalul de încasări şi plăţi şi soldurile pentru a
determina, prin însumare, totalul operaţiunilor de casă ale unităţii bancare respective.
Casierul şef se preocupă permanent pentru o continuă reglare operativă a numerarului aflat la casieri
prin alimentări şi preluări în cursul zilei operative, evitând mişcările de numerar între casieri, permise, dar
nerecomandabile.
În mod deosebit, casierului şef îi revine sarcina amortizării zilnice a rezervei de casă, pe de o parte
pentru a satisface în orice moment necesităţile de numerar ale unităţii bancare, iar pe de altă parte pentru a
evita supraaglomerarea de numerar în casă, situaţie ineficientă şi potenţial periculoasă.

4.1.3.4. Alte operaţiuni de casierie

a. Răscumpărarea certificatelor de depozit cu parolă


Certificatele de depozit reprezintă hârtii de valoare la purtător cu parolă. Ele atestă depunerea în
bancă a unei sume de bani egală cu valoarea nominală înscrisă pe certificat. Durata depozitului pentru care
banca acordă dobândă este cea cuprinsă între data vânzării şi scadenţa răscumpărării (3, 6 sau 12 luni).
Certificatele de depozit cu parolă se răscumpără, de regulă, prin intermediul ghişeelor multifuncţionale.7
În cazul răscumpărării cu anticipaţie a certificatelor de depozit, pentru perioadele de depozit peste 30
de zile inclusiv, banca bonifică jumătate din dobânda stabilită şi înscrisă pe certificatul de depozit calculată
la durata efectivă a depozitului, iar în cazul răscumpărării într-o perioadă mai mică de 30 de zile de la
depunere, banca nu bonifică dobânda.
Pentru certificatele de depozit răscumpărate la scadenţă şi pentru cele răscumpărate după 30 de zile
de la data cumpărării, se calculează şi se reţine prin stopaj la sursă, impozitul asupra veniturilor din dobânzi
realizate de persoanele fizice.

b. Vânzarea imprimatelor cu regim special


Pentru procurarea imprimatelor cu regim special, clientul va completa o cerere tip, achitând
contravaloarea acestora în numerar sau prin virament.
Imprimatele cu regim special se păstrează în tezaur, şeful compartimentului casierie predând sub
formă de avans imprimatele în cantităţile necesare, casierului desemnat cu vânzarea lor, contra semnătură de
primire pe fişele de evidenţă a acestora. La sfârşitul fiecărei zile operative, casierul efectuează punctajul
scriptic cu grupa de evidenţă contabilă, prin verificarea numărului imprimatelor vândute şi a stocului rămas.

c. Depunerea spre păstrare a diverselor valori


Pentru depozitarea în siguranţă a diverselor valori (bijuterii din metale şi pietre preţioase, bilete de
bancă şi valută efectivă, colecţii de monede, obiecte istorice vechi, documente de valoare, testamente,

7
Circulara BNR nr. 15/1998 modificată prin Circulara BNR nr. 86/2003 reglementează modul de vânzare-răscumpărare
a certificatelor de depozit cu parolă

34
acţiuni, obligaţiuni, certificate de proprietate, certificate de depozit etc.) care se aduc spre păstrare de către
persoane juridice sau fizice, în cadrul unităţilor bancare se poate organiza un tezaur destinat acestei activităţi,
separat de cel în care se păstrează numerarul şi celelalte valori.8
Tezaurul trebuie dotat cu dulapuri speciale compartimentate cu casete de diverse mărimi. Dulapurile
şi casetele sunt prevăzute cu încuietori cu chei distincte. Cheia fiecărei casete repartizate va fi deţinută de
deponent, iar cheile de la dulapuri de către casierul tezaurului cu casete. Introducerea şi scoaterea valorilor în
şi din casete se face de către deponenţi, după care aceştia încuie casetele, păstrând cheia.
În băncile care nu au tezaur separat pentru păstrarea în casete a valorilor depuse de persoane juridice
şi fizice, aceste valori se pot păstra la bancă într-o casă de fier care ţine loc de tezaur şi este racordată la
sistemul de pază şi alarmare.

4.2. Tehnica plăţilor prin instrumente de plată fără numerar

În fiecare ţară, autoritatea monetară reglementează tipurile de instrumente de plată acceptate şi


utilizate pe plan naţional, denumirea, formatul standardizat, circuitul acestora, operaţiunile şi condiţiile în
care pot fi utilizate de către persoane fizice sau juridice. Standardizarea la nivel naţional a instrumentelor de
plată a permis includerea acestora în sistemele de compensare naţionale, ca documente de plată în baza
cărora se efectuează transferul fondurilor şi decontarea finală.
În România, instrumentele de plată fără numerar utilizate ca suport în baza căruia se efectuează
transferul fondurilor (al banilor scripturali) sunt: cambia, biletul la ordin, cecul şi ordinul de plată.
Emiterea şi utilizarea lor sunt reglementate prin legi şi norme emise de Banca Naţională a României.
Utilizarea instrumentelor de plată în procesul compensării plăţilor la nivel naţional a determinat
gruparea acestora din punctul de vedere al părţii care iniţiază plata: plătitorul sau beneficiarul plăţii. Astfel se
disting:
a. instrumente de debit, în care sunt grupate cambia, cecul şi biletul la ordin, denumite şi debit transfer
(lb. engleză); operaţiunea de transfer este iniţiată de beneficiarul plăţii, respectiv de cel în favoarea căruia
a fost emis respectivul document.
b. instrumente de credit, în care se include ordinul de plată. Ordinul de plată în sine, respectiv iniţierea
plăţii este realizată de plătitor (emitentul ordinului de plată), el fiind cel care solicită băncii ca din contul
său să transfere fonduri în contul beneficiarului plăţii. Instrumentele de credit, prin preluare din practica
internaţională (lb. engleză) sunt denumite şi ordin transfer credit sau giro.

4.2.1. Cambia

4.2.1.1. Concept, elemente esenţiale ale cambiei

Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană, denumită trăgător, dă ordin unei alte persoane,
denumită tras, de a plăti, la vedere sau la termen, o sumă de bani unei a treia persoane, denumită beneficiar
sau, la ordinul acestuia, unei alte persoane indicate de beneficiar.
Pentru ca cei angajaţi în obligaţia cambială să poată beneficia de toate drepturile şi obligaţiile ce
decurg din emiterea, circulaţia sau dobândirea ei este absolut necesar ca înscrisul să cuprindă următoarele
elemente esenţiale:
(1) Denumirea de cambie, obligatoriu să se regăsească în textul înscrisului în scopul de a avertiza pe
toţi semnatarii asupra obligaţiilor, drepturilor şi consecinţelor ce decurg prin angajarea lor în relaţia
cambială. Denumirea de cambie se exprimă în limba în care a fost redactat titlul şi nu în limba ţării în care a
fost emisă cambia (lettre de change - lb. franceză, bill of exchange - lb. engleză, Wechsel - lb. germană).
(2) Ordinul pur şi simplu, necondiţionat de plată a unei sume de bani. Ordinul de plată trebuie să fie
clar, precis, exprimând voinţa celui ce emite cambia, care dă un ordin celui ce urmează să plătească,
respectiv trasului: "veţi plăti", "vă rog să plătiţi", "plătiţi". Acest ordin nu poate fi condiţionat de îndeplinirea
vreunei contraprestaţii, serviciu sau ca plata să se facă într-un anumit mod ("numai prin virament", "în cont"
etc.). Orice condiţie inserată în text atrage nulitatea cambiei. Ordinul de plată vizează exclusiv o sumă de
bani determinată, care trebuie scrisă în cifre şi litere şi trebuie specificată moneda în care urmează să se
plătească.
(3) Numele trasului trebuie indicat pe cambie deoarece el este cel ce urmează să plătească şi va
deveni debitor cambial principal din momentul acceptării cambiei.

8
Norme metodologice BNR nr. 14/2001, Circulara BNR nr. 78/2003

35
Poate fi indicat un tras sau mai mulţi. În cazul indicării mai multor traşi, indicarea nu este
alternativă, respectiv nu poate fi tras să plătească oricare dintre cei indicaţi, ci toţi în mod cumulativ.
Trăgătorul se poate indica pe el însuşi ca tras.
(4) Scadenţa este data la care cambia devine exigibilă, respectiv trebuie plătită. Ea trebuie să fie
certă, în sensul că momentul plăţii nu poate fi legat de un alt eveniment a cărui dată nu este cunoscută ferm
(descărcarea mărfii în port etc.), unică, neadmiţându-se cambii cu scadenţe succesive şi posibilă, respectiv
data să existe în calendar.
Potrivit legii uniforme, scadenţa poate fi de patru feluri: la vedere; la un anumit termen de la vedere;
la un anumit termen de la data emiterii; la o dată fixă. Cambiile care au alte scadenţe decât acestea sunt
socotite nule.
Prin scadenţă la vedere se înţelege că plata cambiei se poate face prin simpla prezentare a acesteia în
orice moment după emiterea sa. Scadenţa se poate menţiona prin formula: "la vedere", "la prezentare", "la
cerere" etc. Dacă nu este menţionată scadenţa, cambia este plătibilă la vedere. În cazul scadenţelor la vedere,
legea prevede obligativitatea prezentării înscrisului spre plată până la un an de la emiterea cambiei.
În cazul cambiilor cu scadenţa la un anumit termen de la vedere, momentul plăţii se stabileşte la un
anumit număr de zile, săptămâni, luni etc. din ziua acceptării date de tras. Cambiile cu o astfel de scadenţă
trebuie prezentate spre acceptare, acceptarea jucând rolul de acord al trasului privind data şi suma de plată. În
cazul în care cambia nu este acceptată, calculul scadenţei se face pornind din ziua protestului. Formula de
menţionare a acestei scadenţe poate fi: "x zile, luni" etc. "de la vedere", "de la cerere", "de la aviz" etc.
Scadenţa la un anumit termen de la data emiterii are ca punct de referinţă ziua când a fost emisă.
Calculul începe din ziua următoare emiterii, iar scadenţa este ultima zi a termenului astfel calculat. În textul
cambiei pot fi folosite formulele: "x zile, săptămâni, luni" etc. "de la data emiterii" sau "3 luni de azi" sau
"30 de zile de la data x" etc.
În practică, cele mai uzitate sunt cambiile cu scadenţa la o dată fixă. Astfel, în textul cambiei se trec
ziua, luna şi anul când se va face plata. Dacă data indicată este inexistentă, cambia este nulă. În legislaţia
anglo-saxonă se admit cambii cu scadenţe succesive.
(5) Locul unde trebuie făcută plata, menţionat pe cambie de regulă sub numele trasului, este
localitatea în care trebuie să se efectueze plata. Menţionarea acestui loc este necesară pentru a se şti: unde se
obţine plata din partea trasului, unde să se iniţieze acţiunea cambială în caz de refuz de plată etc. Dacă sunt
indicate mai multe locuri de plată, posesorul cambiei se poate prezenta la oricare dintre ele.
(6) Beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se plătească suma de bani. Spre
deosebire de dreptul anglo-saxon care permite existenţa cambiilor "la purtător", Convenţia de la Geneva
exclude această posibilitate. Beneficiar este cel în favoarea căruia este emisă cambia, cel care urmează să
încaseze banii şi în acelaşi timp primul posesor al cambiei. Ca atare, numele lui trebuie trecut corect spre a
putea fi identificat. În textul cambiei pot fi desemnaţi mai mulţi beneficiari cumulativ (lui A şi B), în care
caz, toţi beneficiarii împreună trebuie să execute cambia, sau alternativ (lui A sau B), respectiv oricare dintre
beneficiarii menţionaţi poate executa cambia.
Beneficiarul cambiei poate fi însuşi trăgătorul ("plătiţi la ordinul meu"). În cazul în care în textul
cambiei este menţionată clauza "nu la ordin", beneficiarul nu o poate transmite prin gir, ci doar prin cesiune.
(7) Data şi locul emiterii trebuie să cuprindă întotdeauna ziua, luna şi anul emiterii. Data trebuie să
fie unică şi certă. Datele imposibile sau în contradicţie cu scadenţa (data emiterii să fie după data scadenţei)
atrag nulitatea cambiei. În cazul în care nu este trecut, locul emiterii este considerat domiciliul trăgătorului
iar dacă lângă semnătura trăgătorului nu este trecut nici un domiciliu, titlul estre considerat nul.
(8) Semnătura emitentului (trăgătorului) trebuie să fie autografă şi să cuprindă numele şi prenumele
sau denumirea firmei celui care emite cambia. Semnătura emitentului figurează de regulă la sfârşitul textului
cambial.
(9) Codul trasului, respectiv numărul unic de identificare.

Prin esenţa sa, cambia este un act scris. Deşi legea nu prevede în mod expres necesitatea unui
înscris, această cerinţă este subînţeleasă deoarece cambia trebuie să conţină anumite elemente obligatorii
înscrise pe ea, să fie semnată, să poată fi transmisă prin gir etc. Cambia poate fi scrisă în orice limbă, fiind
obligatorie semnătura autografă a trăgătorului.
Cambia, fiind un titlu formal, nu are valoare ca atare, decât dacă este redactată în formele prevăzute
de lege şi cuprinde elementele cerute de aceasta.
De la aceste prevederi ale legislaţiei în vigoare se admit trei excepţii:
- o cambie care nu are menţionată scadenţa se subînţelege că este plătibilă la vedere;
- dacă nu este menţionat locul plăţii, acesta este considerat domiciliul trasului;

36
- dacă nu este menţionat locul emiterii, acesta este considerat domiciliul trăgătorului.

Schema nr. 4.1. Elementele esenţiale ale unei cambii. Model de cambie conform OUG nr. 39/2008

Legea cambială acceptă posibilitatea ca în momentul emiterii o cambie să cuprindă numai unele
elemente sau chiar să nu cuprindă nici unul, cu excepţia semnăturii trăgătorului. O astfel de cambie este o
cambie în alb. Referitor la cambia în alb sunt de reţinut următoarele: nu poate lipsi semnătura trăgătorului;
dacă în momentul emiterii poate fi incompletă, în momentul prezentării la plată trebuie să fie completată,
cuprinzând toate elementele esenţiale; omisiunea unor elemente la emitere trebuie să fie voluntară; este
necesar să existe autorizarea prealabilă pe care trăgătorul o dă beneficiarului cambiei sau unui terţ posesor de
a completa cambia în anumite condiţii convenite; completarea abuzivă, contrar înţelegerii prealabile dintre
părţi, dă dreptul debitorului cambial să invoce excepţia de completare abuzivă şi reaua credinţă a celui care a
completat înscrisul.

4.2.1.2. Părţi implicate. Circulaţia cambială

Din cele prezentate reiese că în relaţia cambială sunt angajate iniţial trei persoane: trăgătorul, trasul
şi beneficiarul. Relaţia principală este între trăgător şi beneficiar deoarece trăgătorul, emiţând o cambie în
favoarea beneficiarului, recunoaşte astfel obligaţia pe care o are faţă de acesta, inclusiv angajamentul că
înscrisul va fi onorat la termen. Prin emiterea cambiei, trăgătorul, în acelaşi timp, se obligă faţă de beneficiar
să-l determine pe tras să plătească suma înscrisă pe titlu. Această relaţie principală izvorăşte din funcţia de
mijloc de plată a cambiei.
Principalele menţiuni şi operaţiuni cambiale sunt:
1. Acceptarea cambiei. În principiu, o cambie care cuprinde corect toate elementele esenţiale
constituie un document perfect pentru îndeplinirea obligaţiei de către tras, fără să existe necesitatea ca acesta
să accepte într-un fel oarecare obligaţia. Cu toate acestea, deşi trasul are ordin din partea trăgătorului să
plătească, acest ordin nu-l obligă la nimic. El devine obligat cambial în momentul în care acceptă cambia. Ca
regulă generală, prezentarea cambiei spre acceptare este facultativă, posesorul cambiei putând aştepta
scadenţa pentru a solicita plata ei. Prezentarea cambiei spre acceptare se face la domiciliul trasului în orice
moment până la data scadenţei, când nu se mai poate solicita acceptarea, ci doar plata. Acceptarea nu poate fi
condiţionată. Orice modificare a celor cuprinse în cambie se consideră refuz de acceptare. Este permisă
acceptarea parţială a sumei. Acceptarea se scrie direct pe cambie, de regulă, într-un spaţiu special afectat prin
formula "acceptat" şi semnătura trasului.
Acceptarea este obligatorie pentru tras în cazul cambiilor: plătibile la un terţ sau în altă localitate
decât domiciliul trasului; plătibile la un anumit termen de la vedere; sau când trăgătorul sau giranţii au înscris
clauza prezentării obligatorii a cambiei spre acceptare fixând în acest scop şi un termen.
Acceptând, trasul devine debitorul principal, el fiind obligat cambial solidar cu trăgătorul, giranţii,
avaliştii. În timp ce el îşi asumă obligaţia "să plătească", ceilalţi obligaţi cambial îşi asumă obligaţia de "a
face să se plătească", ei plătind numai în cazul în care debitorul principal, trasul, nu plăteşte.

37
Dacă la prezentarea cambiei spre acceptare trasul refuză acceptarea, acest refuz se constată de
posesorul ei printr-un protest de neacceptare. În acest caz, posesorul cambiei poate să execute cambia chiar
înainte de scadenţă, având dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului etc.
2. Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează plata cambiei, el constituind astfel o
garanţie. Deoarece în relaţia cambială pot exista mai mulţi debitori - trasul acceptant ca debitor principal,
giranţii şi trăgătorul ca debitori prin regres - avalul poate fi dat pentru fiecare dintre debitori în parte. Cel ce
dă avalul se numeşte avalist, iar cel pentru care se dă avalul se numeşte avalizat. Atunci când se acordă
avalul se precizează pentru care dintre debitori se dă iar în cazul în care nu se face o menţiune expresă în
acest sens, avalul se consideră dat în favoarea trăgătorului. Prin aval, avalistul îşi asumă obligaţia pură şi
necondiţionată de a plăti în locul celui avalizat. Ca atare, avalistul poate fi executat corespunzător poziţiei pe
care o are în obligaţia cambială cel pentru care a dat avalul: direct, în cazul trasului sau prin regres, în cazul
în care avalul a fost dat pentru trăgător sau pentru giranţi. Avalul se dă, de regulă, pe faţa cambiei sau uneori,
mai rar, pe spatele acesteia. Simpla semnătură pe faţa cambiei poate constitui un aval. În cazul însă al
avalizării pe spatele cambiei trebuie să existe menţiunea "pentru aval" şi semnătura.
3. Protestul constituie un act autentic prin care se face dovada că în urma prezentării cambiei spre
acceptare sau spre plată, aceasta a fost refuzată. Refuzul de acceptare se constată prin act autentic, numit
protest de neacceptare şi se întocmeşte în interval de o zi din momentu1 refuzului de acceptare, iar refuzul de
plată se constată printr-un document numit protest de neplată şi se întocmeşte în interval de două zile din
momentul refuzului de plată. Protestul se înregistrează la notariat sau judecătorie. Acesta trebuie să cuprindă,
potrivit legii cambiale, anul, luna, ziua şi ora când a fost dresat, numele şi prenumele celui ce a solicitat
întocmirea protestului, numele şi prenumele celui împotriva căruia se întocmeşte, locul unde a fost întocmit,
transcrierea exactă a cambiei, semnătura notarului sau judecătorului care l-a dresat.
4. Girul (andosarea) constituie modalitatea tipică de circulaţie a cambiei "din mână în mână".
Transmiterea cambiei prin gir presupune menţionarea, scrisă de regulă pe spatele (de aceea se mai numeşte şi
andosare) înscrisului simplu şi necondiţionat, "plătiţi lui…" sau "plătiţi la ordinul lui…"şi iscălitura celui ce
transmite mai departe cambia. Cel ce transmite cambia prin gir se numeşte girant iar noul posesor, giratar.
Girul poate fi în alb (gir alb) când numele noului beneficiar nu este trecut. Noul titular al cambiei transmise
prin gir devine beneficiarul drepturilor rezultate din titlu, iar girantul devine şi el un obligat cambial solidar
cu trăgătorul, trasul şi ceilalţi giranţi.
Girul trebuie să fie întotdeauna urmat de predarea efectivă a cambiei către noul titular. Circulaţia
prin gir a cambiei relevă cel mai elocvent funcţia sa de mijloc de plată. Transmiterea cambiei prin gir se
poate face neîntrerupt până la data scadenţei, când ultimul posesor al titlului va cere plata.
5. Cesiunea de creanţă este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor cambiale, constând în
acordul de voinţă prin care creditorul (cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,
dreptul său de creanţă unei alte persoane (cesionar), care va deveni astfel creditor în locul său şi care va
putea încasa de la debitor creanţa cedată.
6. Plata este momentul final al vieţii unei cambii, stingându-se astfel obligaţiile tuturor părţilor
angajate în relaţia cambială. Plata cambiei se face la scadenţă, la domiciliul trasului sau al persoanei
desemnate de acesta, în favoarea beneficiarului de drept al cambiei legitimat prin şirul neîntrerupt de giruri.
In momentul plăţii, contra sumei achitate, trasul poate solicita predarea cambiei cu menţiunea "achitat". Este
permisă achitarea parţială, în acest caz titlul nu se predă trasului, ci pe cambie se menţionează suma primită,
urmând să fie predată la plata integrală.
În cazul în care la scadenţă trasul refuză să plătească, posesorul cambiei poate acţiona cambial direct
contra acceptantului şi avaliştilor acestuia sau poate apela la alternativa plăţii în regres, respectiv împotriva
celorlalţi obligaţi cambial (trăgător, giranţi, avalişti). Pentru a realiza acţiunea cambială directă sau în regres
este necesară, în afară de prezentarea cambiei spre plată, îndeplinirea unor formalităţi, cum este protestul.
7. Scontarea. În cazul în care posesorul cambiei doreşte obţinerea sumei înscrise pe titlu înainte de
scadenţă o poate sconta la o bancă comercială. Prin scontare, posesorul cambiei obţine valoarea nominală a
cambiei minus dobânda (scontul) pentru suma plătită, calculată din momentul scontării până la data
scadenţei, la care se adaugă şi anumite cheltuieli legate de încasarea cambiei la scadenţă. Scontul se
calculează după formula: S  V n  T s  N z , iar valoarea reală a cambiei este: Vr = Vn - S
360  100
în care: S reprezintă scontul; Ts - taxa scontului; Nz - numărul de zile din momentul scontării până la
scadenţă; Vr - valoarea reală a cambiei; Vn - valoarea nominală a cambiei.
8. Rescontarea este operaţiunea prin care băncile revând titlurile obţinute prin scontare, băncii
centrale sau unei alte bănci. Rescontarea se face prin plata taxei de reescont denumită şi taxa oficială a
scontului. Formula de calcul a valorii reale a cambiilor reescontate, respectiv a sumei pe care băncile o obţin

38
prin reescont este aceeaşi cu cea din cazul scontării cu modificările corespunzătoare privind numărul de zile
şi taxa de rescont.
9. Forfetarea este operaţiunea prin care deţinătorii titlurilor de credit le pot vinde unor instituţii
specializate de forfetare. Operaţiunile de forfetare au apărut ca urmare a faptului că băncile centrale nu
rescontează cambii cu o scadenţă mai mare de 90 zile. Cambiile rescontate trebuie să fie exprimate în
moneda naţională, operaţiunea având loc numai în cazul în care banca comercială nu şi-a depăşit plafonul de
rescont acordat de banca centrală. Deşi, în principiu, forfetarea se aseamănă cu scontarea, deosebirea
fundamentală între aceste operaţiuni este dată de faptul că, prin forfetare, instituţia de forfetare preia asupra
sa toate riscurile de neplată izvorâte din reaua credinţă sau falimentul debitorului sau garanţilor lui, risc care
în cazul scontării nu este preluat de bancă, ultimul posesor legitim al cambiei prin acţiunea cambială în
regres ţinând solidar la plată pe toţi semnatarii cambiei. De aceea, taxa de forfetare este mai mare decât taxa
scontului. La preluarea cambiilor, casele de forfetare controlează şi pretind toate documentele care să asigure
încasarea fără dificultăţi a titlului (licenţe de import, documente de transfer valutar etc.), verificând totodată
valabilitatea semnăturilor Deşi taxa de forfetare este mai mare, forfetarea este totuşi avantajoasă pentru
deţinătorii de titluri deoarece permite reîntregirea fondurilor înainte de scadenţă, eliberarea de riscurile de
neplată etc.

4.2.1.3. Emiterea şi circulaţia cambială în România

În România, reglementările care guvernează emiterea şi utilizarea cambiei sunt:


- Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;
- Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr. 58/1934;
- Legea nr. 83/1994 care aprobă şi modifică Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993;
- Normele cadru nr. 6/1994 emise de BNR, privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte
societăţi de credit cu cambii şi bilete la ordin, modificate prin Norma nr. 7/2008 şi Norma nr. 11/2008;
- Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia şi biletul la ordin, modificate prin Normele tehnice nr.
5/2008 şi Normele tehnice nr. 4/2009;
- Legea nr. 163/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2008 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Circuitul cambiei este următorul:
1. În baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Y, aceasta din urmă devine debitor faţă
de Firma X.
2. În acelaşi timp, pe baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Z, aceasta din urmă
devine creditor al Firmei X.
3. Pentru a-şi achita datoria faţă de Firma Z (beneficiarul cambiei), Firma X (emitentul, trăgătorul) emite o
cambie, prin care dă ordin Firmei Y (trasul) să plătească beneficiarului o sumă de bani determinată.
4. Beneficiarul remite cambia spre încasare băncii sale.

Schema nr. 4.2. Circuitul cambiei

BENEFICIARUL Z TRASUL Y

TRĂGĂTORUL X 1
2
EMITENTUL
(creditorul lui Y,
debitorul lui Z)

Potrivit reglementarilor BNR, procesarea electronică a cambiilor a început din 10 octombrie 2008 şi
se desfăşoară conform Regulamentului BNR nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de plată de debit.
Utilizarea cambiei presupune o serie de riscuri şi avantaje pentru părţile implicate.
Riscurile trăgătorului (emitentului) sunt generate de faptul că în cazul neacceptării de către tras a
cambiei, acesta este obligat să onoreze cambia. Avantajele sale decurg din esenţa procesului cambial,

39
trăgătorul stingându-şi simultan obligaţia sa de plată (faţă de beneficiarul cambiei) cu dreptul său de a încasa
suma respectivă (de la tras).
Avantajele trasului (plătitorului) derivă din poziţia sa în circuitul cambial, el beneficiind de
avantajele creditului comercial pe care îl restituie la scadenţă.
Riscul beneficiarului este acela de a nu-şi încasa la termen creanţa exprimată prin cambie, fapt care
determină iniţierea de către acesta a unei proceduri specifice de recuperare a creanţei. Avantajul decurge din
poziţia sa de posesor al cambiei pe care o poate transmite prin gir, stingându-şi astfel o datorie asumată faţă
de un alt creditor al său. Prin scontare el poate încasa înainte de scadenţă suma prevăzută, asumându-şi
totodată costul acestei operaţiuni.

4.2.2. Biletul la ordin

4.2.2.1. Concept, părţi implicate, elemente esenţiale ale biletului la ordin

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, denumită emitent, se angajează să plătească
unei alte persoane, denumită beneficiar - sau la ordinul acestuia - o sumă de bani, la un anumit termen sau
la prezentare.
Astfel, în cazul biletului la ordin intervin două persoane: emitentul, care este debitorul şi
beneficiarul, care este creditor al debitorului emitent.
Biletul la ordin este o promisiune, o obligaţie scrisă a emitentului de a plăti o sumă de bani
beneficiarului, la un anumit termen (scadenţă) sau la prezentarea sa.
Ca şi cambia, biletul la ordin este un act scris şi trebuie să cuprindă anumite elemente esenţiale
stipulate în lege, a căror absenţă sau completare necorespunzătoare atrage nulitatea titlului.
(1) Denumirea de bilet la ordin înscrisă în text şi exprimată în limba în care a fost redactat.
(2) Promisiunea de plată, pură, simplă, necondiţionată, a unei sume de bani bine determinată, cu
trecerea sumei de bani în litere şi cifre şi indicarea monedei în care se va face plata. Promisiunea de plată
trebuie să fie clară, precisă, exprimând voinţa emitentului de a plăti el însuşi - "voi plăti…".
(3) Scadenţa sau momentul plăţii trebuie să fie certă, unică şi posibilă. Ca şi în cazul cambiei,
scadenţa poate fi de patru feluri: la vedere, la un anumit termen de la vedere, la un anumit termen de la data
emiterii, la o dată fixă. În cazul în care scadenţa nu este menţionată, biletul la ordin se socoteşte plătibil la
vedere.
(4) Locul unde urmează să se facă plata. Atunci când nu este indicat expres în text, se consideră a fi
locul emiterii.
(5) Numele beneficiarului, deci a celui în favoarea căruia sau la ordinul căruia urmează să se facă
plata.
(6) Data şi locul emiterii. Data trebuie să cuprindă ziua, luna şi anul, fiind absolut obligatorie pentru
stabilirea momentului plăţii. Locul emiterii dacă nu este trecut expres se consideră a fi adresa, locul indicat
lângă numele emitentului.
(7) Semnătura emitentului care trebuie să fie autografă;
(8) Numele emitentului, respectiv numele şi prenumele, în clar, ale persoanei fizice sau denumirea
persoanei juridice ori a entităţii care se obligă;
(9) Codul emitentului, respectiv numărul unic de identificare.
Biletul la ordin emis în alb este un titlu care cuprinde numai semnătura emitentului iar uneori şi o
parte din elementele obligatorii de identificare cerute de lege. Elementele care lipsesc vor trebui completate
atunci când posesorul prezintă titlul la plată, fiind obligatoriu ca un bilet la ordin emis în alb să aibă înscris
numele ultimului posesor în momentul plăţii.

40
Schema nr. 4.3. Elementele esenţiale ale unui bilet la ordin. Model de bilet la ordin conform OUG nr.
39/2008

Biletului la ordin îi sunt aplicabile, în măsura în care nu sunt incompatibile cu acest titlu, dat fiind
faptul că nu apare a treia persoană (trasul) ca în cazul cambiei, toate prevederile referitoare la cambie
privind: girul, avalul, scadenţa, plata, acţiunea cambială, regresul, protestul, cambia în alb etc.
Emitentul biletului la ordin este obligat la plată în acelaşi mod ca şi trasul acceptant în cazul cambiei.
Neexistând tras, în cazul biletului la ordin nu apare problema acceptării. Pentru un bilet la ordin plătibil la
un anumit termen de la emitere, înscrisul trebuie prezentat la viză emitentului în termenul legal de un an sau
în termenul convenţional fixat de emitent sau de giranţi. Refuzul de a viza al emitentului se constată prin
protest, a cărui dată serveşte ca moment de referinţă pentru stabilirea termenului de plată.
Avalul, dacă nu se specifică pentru cine a fost dat, se consideră dat în favoarea emitentului. Biletul
la ordin poate fi transmis de către beneficiar în două moduri: prin cesiune de creanţă ordinară sau prin gir.
El poate fi scontat, rescontat şi forfetat, procedura fiind asemănătoare cu a cambiei.

4.2.2.2. Emiterea şi circulaţia biletului la ordin în România

În România, reglementările care guvernează emiterea şi utilizarea biletului la ordin sunt:


- Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;
- Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr. 58/1934;
- Legea nr. 83/1994 care aprobă şi modifică Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993;
- Normele cadru nr. 6/1994 emise de BNR, privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte
societăţi de credit cu cambii şi bilete la ordin, modificate prin Norma nr. 7/2008 și Norma nr. 11/2008;
- Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia şi biletul la ordin, modificate prin Normele tehnice nr.
5/2008 și Normele tehnice nr. 4/2009;
- Legea nr. 163/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 39/2008 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Circuitul biletului la ordin este următorul:
1. În baza unui contract comercial încheiat între Firma X şi Firma Y, aceasta din urmă devine creditor al
Firmei X.
2. Pentru a-şi achita datoria faţă de Firma Y (beneficiarul biletului la ordin), Firma X (emitentul) emite un
bilet la ordin pe care îl transmite beneficiarului.
3. Beneficiarul remite biletul la ordin spre încasare băncii sale.

41
Schema nr. 4.4. Circuitul biletului la ordin
3

BENEFICIARUL Y 2 EMITENTUL X
(creditor al lui X) (debitor al lui Y)

Potrivit reglementarilor BNR, procesarea electronică a biletelor la ordin a început din 10 octombrie
2008 şi se desfăşoară conform Regulamentului BNR nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de plată de
debit.

4.2.3. Cecul

4.2.3.1. Concept, elemente esenţiale, tipologie

În timp ce cambia şi biletul la ordin sunt în primul rând instrumente de credit, cecul este prin
excelenţă un instrument de plată. Cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător, emitent) dă ordin
unei bănci (tras) să plătească în favoarea unui terţ (beneficiar) o sumă de bani, de care trăgătorul dispune.
Deşi apar trei persoane implicate, ca şi în cazul cambiei, cecul se deosebeşte esenţial de aceasta. În
primul rând, trasul nu poate fi decât o bancă la care trăgătorul are un disponibil, iar banca nu plăteşte din
acest cont decât dacă a primit ordin să elibereze o sumă. În al doilea rând, emiterea cecului de către trăgător
(clientul băncii) presupune, pe de o parte, existenţa unei convenţii, înţelegeri, între trăgător şi bancă privind
disponibilul din care aceasta să facă plata, iar pe de altă parte, existenţa unui disponibil (provizion), respectiv
o sumă de bani suficient de mare ca să poată acoperi valoarea cecului emis. Aceste fonduri pot proveni din
depozitul bancar al clientului sau pot fi rezultatul unui credit acordat de bancă clientului ei (desigur, tot în
contul acestuia).
Ca şi celelalte instrumente de plată şi credit, cecul este un înscris care cuprinde anumite elemente
esenţiale. Conform legislației în vigoare, acestea sunt:
(1) denumirea de cec înscrisă în text şi exprimată în limba în care a fost redactat înscrisul;
(2) ordinul pur şi simplu, necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, scrisă în cifre şi în
litere, specificându-se şi moneda;
(3) numele trasului, respectiv al băncii care trebuie să efectueze plata;
(4) locul plăţii, deci banca, localitatea unde trebuie să se facă plata;
(5) locul şi data emiterii cecului (ziua, luna, anul), cecul fără dată considerându-se emis anterior
termenului de prezentare;
(6) semnătura celui ce emite cecul (autografă), deci a trăgătorului;
(7) numele trăgătorului, respectiv numele şi prenumele, în clar, ale persoanei fizice sau denumirea
persoanei juridice ori a entităţii care se obligă;
(8) codul trăgătorului, respectiv numărul unic de identificare.

42
Schema nr. 4.5. Elementele esenţiale ale cecului. Model de cec conform OUG nr. 38/2008

De la aceste elemente de bază se admit următoarele excepţii:


- dacă nu este indicat locul plăţii, se socoteşte loc al plăţii locul indicat lângă numele trasului (băncii);
- dacă se indică mai multe localităţi, prima localitate indicată este socotită loc al plăţii;
- dacă nu se dă nici o indicaţie privind locul plăţii, se socoteşte loc al plăţii sediul central al trasului;
- dacă nu se indică locul emiterii, se consideră loc al emiterii localitatea indicată lângă numele trăgătorului
(emitentului).
Orice titlu care nu respectă aceste prevederi este considerat ordin de plată şi este tratat ca atare.
Potrivit legilor din SUA, menţiunea de "cec" în cuprinsul textului nu este obligatorie, fiind suficient ordinul
necondiţionat dat unei bănci de a plăti o sumă.
Deoarece cecul este un instrument de plată, în textul său nu se stabileşte scadenţa, fiind plătibil la
vedere. Orice scadenţă trecută în text se socoteşte nescrisă. Cu toate acestea, cecurile trebuie prezentate la
plată într-un interval de la data emiterii, de regulă foarte scurt. Intervalul maxim de prezentare a cecului la
plată diferă de la ţară la ţară şi în funcţie de locul plăţii. În general, termenul de prezentare spre plată nu
poate depăşi şase luni. În unele cazuri, foarte rar, plata cecurilor peste aceste termene se poate face cu
acordul prealabil al băncii.
În ultimii ani, ca urmare a faptului că băncilor plătitoare (trase) li se prezentau cecuri la încasare în
perioade ce depăşeau termenul acceptat de banca trăgătoare, în special în cazul cecurilor de călătorie, pe
înscris a început să fie tipărit şi termenul maxim în cadrul căruia acesta putea fi prezentat spre încasare (prin
formula "valabil trei luni de la data emiterii").
Din punct de vedere al modului în care este indicat beneficiarul, cel ce urmează să încaseze suma,
cecurile pot fi:
a. nominative, atunci când în text este menţionat numele beneficiarului iar cecul este achitat numai
acestuia. Precizarea caracterului nominativ se face prin suprimarea cuvintelor "netransmisibil", "plătibil
primului beneficiar" sau prin tăierea din text (în cazul formularului pe care este imprimat) a menţiunii "la
ordin". Aceste cecuri nu pot fi transmise prin gir, ci doar prin cesiune;
b. la ordin, atunci când în text este menţionat numele beneficiarului şi clauza "la ordin". Această menţiune
permite primului beneficiar să îl transmită prin gir altei persoane. În lipsa acestei menţiuni cecul se
consideră "la ordin";
c. la purtător, atunci când în textul înscrisului există menţiunea expresă "la purtător", "plătiţi purtătorului"
sau când la rubrica "plătiţi lui..." nu se completează nimic. Acest cec este plătibil oricui îl prezintă, de
aici dezavantajul în cazul furtului. Beneficiarul cecului poate fi o terţă persoană, fizică, juridică sau o altă
bancă faţă de care trăgătorul are o datorie sau trăgătorul însuşi, în cazul în care doreşte să retragă
numerar din propriul său cont bancar.
Cecul poate circula prin gir (andosare), astfel că drepturile băneşti ale persoanei indicate în textul
înscrisului pot fi transmise de beneficiar altei persoane. Girarea poate fi în alb, prin simpla semnătură a
beneficiarului sau nominativă, prin indicarea expresă a persoanei pentru care s-a girat şi semnătură. În cazul
cecului nominativ, transmiterea se poate face doar prin cesiune, nu prin gir.
La plata cecului, banca de regulă solicită semnătura beneficiarului şi menţiunea "pentru achitare"
sau "achitat" pe spatele cecului.
În principiu, plata cecului se face în numerar. Cu toate acestea, la solicitarea beneficiarului cecului,
43
valoarea lui poate fi trecută direct într-un cont bancar. Plata în cont bancar o poate face banca plătitoare
(trasă) sau o altă bancă indicată de beneficiar.
După modul de încasare cecurile cunosc mai multe forme:
a. cecul nebarat se poate plăti în numerar sau în cont fără nici o restricţie, potrivit solicitării beneficiarului.
Acesta se mai numeşte şi cec alb sau deschis. Pe un cec alb se poate lăsa spaţiul pentru sumă
necompletat, uneori indicându-se doar limita sumei până la care se poate plăti;
b. cecul barat are un semn de demarcare specific: două linii paralele într-un colţ al înscrisului. Cecurile
barate sunt utilizate numai pentru plata dintr-un cont bancar în altul, neputând fi plătite în numerar. De
altfel, cele două linii paralele sunt semnul distinctiv că plata se va face numai în cont;
c. cecul certificat este un cec obişnuit în esenţa sa (barat sau nebarat), achitat la prezentare, dar pe care
banca la care se află contul certifică în prealabil existenţa unui disponibil suficient pentru efectuarea
plăţii, suma certificată putând sau nu fi blocată. Cel mai adesea se blochează suma în cont pentru plată.
Certificarea se face prin menţiunea "văzut", "bun" sau "certificat pentru suma..." etc.;
d. cecul de călătorie este un cec cu valori fixe (10, 20, 100 etc. unităţi monetare) imprimate pe înscris
odată cu tipărirea lui. Aceste cecuri sunt emise de bănci sau agenţii de turism şi vândute clienţilor lor
pentru a înlocui banii lichizi în efectuarea cheltuielilor de călătorie. De regulă au tipărite pe ele vizibil
menţiunea "cec de călătorie" exprimată în limba în care a fost redactat (traveller cheques, cheque de
voyage etc.) şi au, în general, aspectul unei bancnote. Beneficiarul unui cec de călătorie, în principiu,
este protejat împotriva furtului prin faptul că atunci când cumpără cecurile de la bancă sau de la
compania de turism trebuie să le semneze, semnătură care este confruntată de lucrătorul de la ghişeul
băncii plătitoare, atunci când îl achită, şi posesorul cecului trebuie să dea a doua semnătură, deseori fiind
solicitat şi paşaportul pentru identificarea semnăturilor.
Deşi cecurile au căpătat o largă utilizare, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional, extinderea
folosirii lor este împietată de doi factori: beneficiarul cecului nu are certitudinea că trăgătorul are constituit
provizionul la unitatea bancară unde îşi are deschis contul; există riscul pierderii sau furtului, care, direct în
cazul cecului la purtător sau prin fraudă (iscălituri false) în cazul altor cecuri, permite încasarea lui de o altă
persoană.
Prin emiterea cecului trăgătorul nu are posibilitatea de a proba existenţa provizionului la bancă, el
rămânând însă garantul plăţii faţă de beneficiar. Pe plan internaţional se constată creşterea numărului
cecurilor emise fără provizion, în diferite ţări fiind adoptate măsuri severe împotriva unor astfel de emitenţi.

4.2.3.2. Emiterea şi circulaţia cecului în România

Reglementările privind emiterea şi utilizarea cecului în România sunt:


- Legea nr. 59/1934 asupra cecului;
- Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr. 59/1934;
- Legea nr. 83/1994 care aprobă şi modifică Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993;
- Normele cadru nr. 7/1994 emise de BNR privind comerţul cu cecuri, modificate prin Norma nr. 6/2008,
Norma nr. 10/2008 şi Norma nr. 1/2009;
- Normele tehnice nr. 9/1994 privind cecul, modificate prin Norma tehnică nr. 4/2008 şi Norma tehnică nr.
3/2009;
- Legea nr. 127/2009 privind aprobarea OUG nr. 38/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
59/1934 asupra cecului.
Circuitul cecului este următorul:
1. În baza unui disponibil constituit la tras, trăgătorul primeşte de la banca sa (trasul) un carnet de cecuri.
2. În baza unui contract comercial încheiat între trăgător şi beneficiar, acesta din urmă devine creditor al
primului.
3. Trăgătorul emite un cec prin care dă ordin băncii sale să plătească la prezentare posesorului său suma
înscrisă pe cec.
4. Beneficiarul cecului îl remite spre încasare băncii sale.

44
Schema nr. 4.6. Circuitul cecului

BANCA TRAS
BENEFICIARULUI BANCA TRĂGĂTORULUI

4 1

3 TRĂGĂTORUL
BENEFICIARUL
(EMITENTUL)

Potrivit reglementarilor BNR, procesarea electronică a cecurilor a început din 10 octombrie 2008 şi
se desfăşoară conform Regulamentului BNR nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de plată de debit.

4.2.4. Ordinul de plată

Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată, dată în orice formă de către emitentul acesteia
(ordonatorul) unei instituţii de credit receptoare, în mod direct sau prin intermediul unui sistem de plăţi, de
a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani la o anumită dată, în vederea stingerii unei
obligaţii băneşti, provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar.
O astfel de dispoziţie este considerată ordin de plată dacă:
a. instituţia receptoare dispune de fondurile corespunzătoare sumei de bani prevăzute în ordinul de plată fie
prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea în numerar a sumei respective de la emitent;
b. nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.
Pe "drumul" parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar se pot interpune mai multe
instituţii de credit, acestea efectuând succesiv operaţiuni de recepţie, autentificare, acceptare şi executare a
ordinului de plată. Toată această serie de operaţiuni poartă denumirea de transfer-credit.
Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic (hârtie) sau pe suport electronic.
Pe plan naţional, în materie de ordin de plată sunt aplicabile următoarele reglementări şi norme
emise de BNR: Circulara nr. 22/21.09.2002, care modifică Regulamentul nr. 8/19.08.1994 privind ordinul de
plată, Normele cadru nr. 15/19.08.1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie şi Normele tehnice nr.
16/19.08.1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie; Regulamentul nr. 2/23.02.2005 privind ordinul de
plată utilizat în operaţiuni de transfer-credit, care se aplică începând din aprilie 2005.
Conform legii, orice ordin de plată trebuie să conţină obligatoriu următoarele elemente esenţiale:
(1) Denumirea de Ordin de plată înscrisă în clar şi la vedere.
(2) Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani, exprimat clar şi precis.
(3) Suma înscrisă în cifre şi în litere, cu specificarea monedei în care se face plata.
(4) Numele/denumirea şi contul plătitorului (codul IBAN al contului acestuia deschis la instituţia
iniţiatoare).
(5) Numele/denumirea şi contul beneficiarului (codul IBAN al contului acestuia deschis la instituţia
destinatară).
(6) Denumirea instituţiei iniţiatoare.
(7) Denumirea instituţiei receptoare.
(8) Data emiterii, care trebuie să fie unică, posibilă şi certă.
(9) Elementul sau elementele care să permită autentificarea emitentului de către instituţia iniţiatoare,
respectiv semnătura şi ştampila acestuia.

45
Schema nr. 4.7. Elementele esenţiale ale unui ordin de plată

În cazul plăţilor efectuate în relaţia cu Trezoreria statului, ordinul de plată conţine în plus
următoarele elemente obligatorii:
- codul de identificare fiscală al plătitorului;
- codul de identificare fiscală al beneficiarului;
- numărul de evidenţă a plăţii, alocat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
- numărul ordinului de plată dat de plătitor;
- referinţe privind conţinutul economic al operaţiunii;
- data debitării contului plătitorului de către instituţia iniţiatoare (care se va completa de către instituţia
iniţiatoare).
Instituţia iniţiatoare poate conveni cu emitentul menţiuni suplimentare prevăzute în ordinul de
plată în interesul finalizării transferului-credit, cum ar fi:
 Data plăţii, care reprezintă ziua bancară în care plătitorul doreşte ca fondurile să fie puse la dispoziţia
beneficiarului de către instituţia destinatară, în cazul în care această dată este prevăzută de plătitor.
 Exprimarea în litere a sumei prevăzute în ordinul de plată.
 Referinţe privind conţinutul economic al operaţiunii care a determinat emiterea ordinului de plată.
 Ordinul expres al plătitorului ca instituţia iniţiatoare să execute ordinul de plată printr-un anumit sistem
de plăţi sau printr-o anumită instituţie intermediară.
 Codul de identificare fiscală al plătitorului, în cazul plăţilor interbancare.
Participanţii la circuitul ordinului de plată sunt:
- Emitentul - persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu; poate fi plătitorul sau orice instituţie
emitentă, inclusiv instituţia iniţiatoare;
- Plătitorul - prima persoană care emite, în nume şi pe cont propriu, ordinul de plată în cadrul unui
transfer-credit; poate fi un client al instituţiei iniţiatoare sau instituţia iniţiatoare;
- Beneficiarul - persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să primească o anumită sumă de
bani; poate fi un client al instituţiei destinatare sau instituţia destinatară;
- Instituţia iniţiatoare - prima instituţie care emite un ordin de plată pe cont propriu în cadrul unui
transfer-credit;
- Instituţia destinatară - ultima instituţie din lanţul transferului-credit, care recepţionează şi acceptă un
ordin de plată fie în nume propriu, fie pentru a pune la dispoziţia beneficiarului o anumită sumă de bani,
prin creditarea contului beneficiarului sau prin eliberarea sumei respective în numerar;
- Instituţia emitentă - orice instituţie, cu excepţia instituţiei destinatare, care emite un ordin de plată,
inclusiv instituţia iniţiatoare;
- Instituţia receptoare - instituţia care recepţionează un ordin de plată în vederea executării acestuia,
inclusiv instituţiile iniţiatoare şi destinatară;
- Instituţia intermediară - orice instituţie emitentă sau receptoare, alta decât cea a emitentului sau a
beneficiarului, care participă la executarea unui transfer-credit.
În România, prin instituţie care participă în cadrul unui transfer-credit se înţelege oricare dintre

46
următoarele entităţi: o instituţie de credit, Trezoreria statului, BNR.
Pentru a surprinde mecanismul de derulare a unei plăţi prin ordin de plată este necesară definirea
termenilor şi operaţiunilor implicate în realizarea transferului-credit, şi anume:
- Recepţia este procedura prin care o instituţie recunoaşte că a primit un ordin de plată în vederea
verificării autenticităţii acestuia printr-o procedură de securitate, a acceptării şi executării ordinului de
plată.
- Procedura de securitate este o procedură stabilită prin convenţie între emitent şi instituţia receptoare, în
scopul: de a determina dacă un ordin de plată, o modificare sau o revocare a unui ordin de plată provine
de la persoana indicată ca fiind emitent; de a detecta erorile în transmiterea sau în conţinutul ordinului de
plată ori a comunicării de modificare sau revocare a acestuia.
- Acceptarea este procedura prin care o instituţie recunoaşte ca valabil un ordin de plată recepţionat, în
vederea executării, obligându-se să execute serviciul de a transfera fondurile corespunzătoare sumei
prevăzute în ordinul de plată, la termenele şi în condiţiile dispuse de emitent prin ordinul de plată
respectiv.
- Executarea este procedura de emitere a unui ordin de plată de către o instituţie emitentă cu scopul de a
pune în aplicare un ordin de plată acceptat anterior sau, în cazul instituţiei destinatare, punerea la
dispoziţia beneficiarului a sumei indicate în ordinul de plată.
- Perioada de executare este perioada de o zi sau două zile bancare consecutive în care un ordin de plată
poate fi executat, care începe cu ziua bancară în care ordinul de plată a fost acceptat.
- Ziua bancară este acea parte a unei zile lucrătoare pe parcursul căreia o instituţie recepţionează, acceptă
sau refuză executarea ordinelor de plată, a modificărilor şi revocărilor acestora.
- Procesarea directă reprezintă o procesare automată a ordinelor de plată de către instituţii, inclusiv în
ceea ce priveşte acceptarea şi executarea acestora.
- Revocarea este anularea unui ordin de plată dat de un emitent unei instituţii receptoare, la solicitarea
emitentului, până cel mai târziu în momentul acceptării acestuia de către instituţia receptoare.

Schema nr. 4.8. Circuitul ordinului de plată

CASA AUTOMATĂ DE
COMPENSAŢII 6
5

4
CENTRALĂ BANCA X CENTRALĂ BANCA Y
6
7
4

INSTITUŢIE INIŢIATOARE (BANCA X) INSTITUŢIE DESTINATARĂ (BANCA Y)

2 3 8

ORDONATOR (PLĂTITOR)
FIRMA A 1 BENEFICIAR
FIRMA B
9

Circuitul ordinului de plată este următorul:


1. Între Firma A (plătitor) şi Firma B (beneficiar) se încheie un contract comercial, pe baza căruia Firma B
livrează marfa sau prestează serviciile, devenind beneficiarul contravalorii acestora.
2. Firma A (în calitate de plătitor) emite un ordin de plată în favoarea firmei B (în calitate de beneficiar) pe
care îl remite băncii sale, Banca X (instituţie iniţiatoare).
3. Banca X, din ordinul clientului său Firma A, debitează contul acestuia cu suma reprezentând valoarea
ordinului de plată.
4. Banca X remite mesajul de plată către Centrala sa.
5. Centrala Băncii X transferă fişierul conţinând informaţia de plată către Casa automată de compensaţii,
unde au loc validarea şi compensarea.
6. Casa automată de compensaţii transferă fişierul către Centrala Băncii Y, confirmând decontarea finală

47
printr-un raport decontare.
7. Centrala Băncii Y transferă fondurile Băncii Y.
8. Banca Y (a beneficiarului) creditează contul Firmei B cu suma reprezentând contravaloarea bunurilor
livrate sau a serviciilor prestate.
9. Stingerea obligaţiilor plătitorului.

4.2.5. Compensarea şi decontarea plăţilor interbancare

4.2.5.1. Concept, tipologie

Din punct de vedere al sistemului de operare, compensările pot fi: bilaterale, multilaterale.
Compensările bilaterale presupun relaţii reciproce între perechi de bănci şi se fac atunci când există
un volum apreciabil de operaţiuni între cele două bănci şi cu caracter de permanenţă. Agentul de compensare
stabileşte soldurile debitoare şi creditoare şi le comunică agentului de decontare care efectuează transferurile
de fonduri în conturile deschise de cele două bănci la acesta. Fiecare bancă are însă relaţii cu mai multe bănci
şi atunci va avea atâtea compensări bilaterale câte bănci corespondente are. Pe plan intern, compensarea
bilaterală se practică pe scară largă în relaţiile zilnice dintre banca centrală şi trezoreria statului.
Compensările multilaterale sunt cele mai numeroase şi practic antrenează întreg sistemul bancar.
Avantajul cel mai mare constă în economia de fonduri de transfer, plătitorii nemaifiind obligaţi să deţină
moneda de plată în volumul necesar în vederea descărcării de obligaţie. Compensările multilaterale aduc şi o
reducere a canalelor de comunicaţii interbancare, a transferurilor de fonduri şi a valorii de transfer.
Decontările se pot face pe bază brută sau pe bază netă.
Decontarea pe bază brută este plata individuală a unei instrucţiuni sau a unui pachet de
instrucţiuni. Orice instrucţiune de decontare individuală este un transfer de credit care presupune mişcarea
efectivă a fondurilor. Decontarea pe bază brută a fost considerată multă vreme ca o formă greoaie, depăşită,
care amplifică volumul transferurilor. În prezent, progresele înregistrate pe linia automatizării, care au oferit
soluţii alternative de economie de fonduri şi de timp au repus în discuţie eficienţa decontării pe bază brută.
Decontarea pe bază netă se foloseşte atât pentru compensările bilaterale cât şi pentru cele
multilaterale. Compensarea cu decontare pe bază netă presupune compararea sumelor debitoare şi creditoare
între bănci şi stabilirea soldului final debitor sau creditor, prin intermediul casei de compensaţii.

4.2.5.2. Compensarea şi decontarea interbancară în România

4.2.5.2.1. Reforma sistemului de plăţi din România

După anul 1990, reforma sistemului românesc de plăţi a fost concepută în două mari etape:
 prima etapă s-a finalizat în anul 1995, odată cu punerea în funcţiune a sistemului pe suport hârtie; BNR
a elaborat o serie de reglementări, şi-a creat o infrastructură tehnică şi reţele proprii, având totodată în
vedere toate modalităţile de transfer interbancar al fondurilor particularizate pe instrumente de plată.
 cea de-a doua etapă a urmărit trecerea într-o fază superioară, caracterizată prin dematerializarea
instrumentelor de plată. În acest sens, în ultima parte a anului 2000 a fost demarat un amplu proiect
având ca obiectiv implementarea unui sistem electronic de plăţi.
Etapa a doua de dezvoltare şi modernizare a sistemului românesc de plăţi a debutat, practic, în anul
1999, cu decizia Băncii Naţionale a României de externalizare a activităţii de plăţi. Astfel, la iniţiativa băncii
centrale, toate băncile care operează pe teritoriul României au fost invitate să participe la înfiinţarea unei
societăţi comerciale care să preia această activitate. În urma acestui demers, în iunie 2000 Banca Naţională a
României (cu o cotă de capital de 33%) şi un număr de 27 de bănci (cumulând 67% din capital) au fondat
Societatea Naţională de Transfer de Fonduri şi Decontare - TransFonD S.A.
În mai 2001, societatea a devenit operaţională, preluând o parte importantă din serviciile de plăţi
prestate anterior numai de BNR, precum şi un număr de 760 de angajaţi în Bucureşti şi în cele 41 de unităţi
teritoriale din fostul Oficiu Central de Plăţi şi Decontări Bancare. Începând cu această dată, toate plăţile
interbancare au fost efectuate de către TransFonD S.A., (banca centrală efectuând decontarea finală a acestor
operaţiuni), în timp ce operaţiunile Trezoreriei statului se realizau de către BNR.
Trecerea la un stadiu nou de dezvoltare a activităţii de plăţi, care să asigure o scurtare a duratei
decontărilor, să simplifice circuitele interbancare şi să diminueze costurile de operare, s-a realizat prin
implementarea sistemului electronic de plăţi.
Sistemul electronic de plăţi are trei componente, şi anume:

48
1. sistemul cu decontare pe bază brută în timp real, denumit ReGIS;
2. sistemul casei de compensare automată, denumit SENT;
3. sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat, denumit SaFIR.
De asemenea, date fiind cerinţele şi standardele în domeniu, în special după evenimentele din SUA
de la 11 septembrie 2001, cu privire la asigurarea continuităţii activităţii în caz de avarie, pe lângă
infrastructura aferentă sistemelor menţionate, a fost implementat şi un sistem de back-up şi de recuperare
în caz de dezastru.
Banca Naţională a României este proprietarul şi administratorul sistemului ReGIS şi sistemului
SaFIR, în timp ce sistemul SENT este administrat de TransFonD S.A. Prin prisma rolului de administrator al
sistemelor ReGIS şi SaFIR, BNR are controlul efectiv asupra sistemelor, stabileşte regulile de sistem şi
procedurile necesare asigurării funcţionării acestora, monitorizează şi supraveghează participanţii la aceste
sisteme. Operarea tehnică a sistemului a fost externalizată de către BNR către TransFonD S.A., care este
responsabil în principal de asigurarea funcţionării tehnice fără perturbări a sistemelor şi de întreţinerea
acestora.
1. Sistemul cu decontare pe bază brută în timp real (ReGIS în România, RTGS - Real-Time Gross
Settlement System pe plan internaţional) operaţionalizat la data de 8 aprilie 2005, asigură decontarea în timp
real a instrucţiunilor de plată de mare valoare (peste 50.000 lei) sau urgente, iniţiate de bănci şi alte instituţii
de credit, precum şi decontarea instrucţiunilor aferente poziţiilor nete calculate de casele de compensare şi a
celor privind tranzacţiile cu titluri de stat. Decontarea instrucţiunilor de plată iniţiate prin acest sistem are loc
în mod continuu, tranzacţie cu tranzacţie. Prin sistemul plăţilor de mare valoare sunt procesate minimum
30.000 de operaţiuni pe zi (faţă de 2.000-3.000 în sistemul pe suport hârtie). Aceasta componentă a
sistemului de plăţi permite conectarea României la sistemul de plăţi de mare valoare transfrontaliere –
TARGET 2.
Pentru transmiterea instrucţiunilor de plată în cazul plăţilor de mare valoare se foloseşte reţeaua
SWIFT. Sistemul furnizează totodată participanţilor informaţii on-line despre operaţiunile proprii (coada de
aşteptare, instrucţiuni de decontare returnate etc.). Având în vedere modul de procesare a instrucţiunilor,
sistemul ReGIS este un sistem cu risc zero. O instrucţiune de plată, o dată înregistrată în conturile de
decontare din sistemul ReGIS, este finală. În ReGIS se asigură, de asemenea, şi decontarea finală a
sistemelor cu decontare amânată (case de compensaţii), ca şi decontarea contravalorii tranzacţiilor cu titluri
de stat.
2. Sistemul casei de compensare automată (SENT în România, ACH - Automate Clearing House
pe plan internaţional), operaţionalizat la data de 13 mai 2005, este un sistem electronic de compensare care
oferă posibilitatea schimbului de instrucţiuni de plată de mică valoare (sub 50.000 lei) între instituţiile de
credit şi Trezoreria statului, calculând poziţiile nete multilaterale pe care le transmite sistemului ReGIS în
vederea decontării finale a acestora. Pentru plăţile de mică valoare se procesează cel puţin 500.000 de
tranzacţii pe ciclu de compensare (faţă de 150.000 în sistemul pe suport hârtie).
Pentru un management mai bun al lichidităţii participanţilor sunt prevăzute desfăşurarea a trei cicluri
de compensare pe zi şi decontarea finală a poziţiilor nete conform unui orar prestabilit. Pentru garantarea
decontării poziţiilor nete debitoare şi respectarea principiilor fundamentale internaţionale în materie, a fost
creat un mecanism de garantare unilaterală a plăţilor proprii (plafoane de garantare). Datorită acestei scheme
de garantare şi Casa automată de compensaţii este practic un sistem cu risc zero. Transmiterea mesajelor se
face folosind o reţea proprie, respectându-se însă standardele şi formatele mesajelor SWIFT. Instrucţiunile de
plată sunt transmise în fişiere, verificarea încadrării în plafonul de garantare unilaterală, validarea,
autentificarea, acceptarea sau respingerea instrucţiunilor de plată făcându-se la nivel de fişier.
3. Sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat (SaFIR în România, GSRS
- Government Securities Registry and Settlement Systemp pe plan internaţional), operaţionalizat în luna
august 2005, ţine evidenţa emisiunilor de titluri aflate în circulaţie (funcţie de registru), asigură decontarea
operaţiunilor cu titluri de stat cu respectarea principiului "livrare contra plată" şi realizează funcţiuni
complementare, cum ar fi evaluarea zilnică a emisiunilor, calculul automat al comisioanelor etc.
Astfel, sistemul înregistrează şi procesează preluarea şi decontarea operaţiunilor de pe piaţa primară,
operaţiunile de vânzare-cumpărare, operaţiunile repo şi reverse repo, plăţile de dobânzi/cupon la emisiunile
în circulaţie, rambursările de emisiuni la scadenţă etc. Sistemul păstrează, în acelaşi timp, evidenţa regimului
juridic al titlurilor de stat aflate în circulaţie. Decontarea operaţiunilor cu titluri se face în sistemul ReGIS.

49
4.2.5.2.2. Compensarea electronică

Tehnologiile moderne au permis trecerea de la compensarea bazată pe două niveluri la compensarea


automată pe un singur nivel prin circuite electronice directe ale băncilor cu casa de compensaţii, ceea ce
creşte foarte mult operativitatea şi simplifică procedurile. În acelaşi timp se creează posibilitatea realizării
mai multor compensări pe zi, urgentând decontările în avantajul ambilor parteneri.
Compensarea automată presupune funcţionarea unui sistem de plăţi în timp real pentru a se putea
efectua decontarea între băncile participante.
Casa automată de compensaţii (SENT în România) este un sistem electronic de compensare în
care fişiere de volum mare reprezentând instrucţiuni de plată de valori mici (sub 50.000 lei), atât transfer
credit cât şi debit direct, sunt schimbate între bănci şi alte instituţii de credit după ce poziţiile nete care vor
rezulta din aceste fişiere au fost decontate prin sistemul plăţilor în timp real.
Sistemul Casei automate de compensaţii îşi propune în primul rând să simplifice substanţial sistemul
de compensare şi decontare prin transmiterea automată a instrumentelor de plată, să reducă la minimum
timpul de decontare şi să crească viteza de rotaţie a banilor, contribuind astfel la realizarea unei calităţi
superioare a serviciilor de plăţi.
Casa automată de compensaţii este formată din două sisteme:
- unul central de compensare care calculează poziţiile nete ale participanţilor în timpul şedinţelor de
compensare şi apoi decontează poziţiile nete prin sistemul de plăţi electronice;
- al doilea este cel al participanţilor care rulează la sediile acestora.
În România, instituţia abilitată să administreze acest sistem este TransFonD care dispune de o reţea
electronică ce asigură legătura cu toţi participanţii: banca centrală, băncile, trezoreria statului, casele centrale
ale cooperativelor de credit.
Fiecare participant se conectează la sistem printr-un punct unic de acces, respectiv unitatea centrală a
participantului. Spre deosebire de compensarea instrumentelor de plată pe suport hârtie care avea loc mai
întâi la sucursalele teritoriale ale TransFonD şi apoi la centrală, compensarea automată se realizează numai la
nivel central, mesajele de plată circulând de la unitatea bancară plătitoare la centrala băncii plătitoare care le
introduce în compensare, fiind apoi preluate de centrala băncii beneficiare care le retransmite unităţii bancare
beneficiare.
Sistemul procesează atât transferuri credit şi debitări directe interbancare de valoare mică cât şi
instrumente de debit de tipul cecuri, cambii, bilete la ordin, asigurând:
 schimbul de instrucţiuni de plată între participanţi, desfăşurat în mod continuu pe parcursul sesiunii
de compensare;
 compensarea multilaterală a instrucţiunilor de plată ale participanţilor, desfăşurată în mod continuu
pe parcursul sesiunii de compensare;
 iniţierea automată a decontării finale în sistemul ReGIS a poziţiilor nete la sfârşitul fiecărei sesiuni
de compensare;

50
 gestionarea automată a garanţiilor pentru decontare (prin intermediul interfeţelor automate cu
sistemele ReGIS şi SaFIR).
Până în anul 2005 prin TransFonD s-a efectuat compensarea multilaterală a plăţilor de mică valoare
(sub 50.000 lei) bazate pe instrumente de plată pe suport hârtie (ordinul de plată, cecul, cambia şi biletul la
ordin). Începând din 13 mai 2005, pentru ordinul de plată se realizează o compensare electronică iar din 10
octombrie 2008 a intrat în funcţiune şi sistemul central pentru automatizarea decontării instrumentelor de
debit.
Procesarea electronică a cambiilor, biletelor la ordin și cecurilor se desfășoară conform
Regulamentului BNR nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de plată de debit. Circuitul maximal este
următorul:
 clientul beneficiar remite spre încasare instrumentul de plată de debit instituţiei de credit la care are
deschis contul - termen (T-6);
 instituţiile de credit ale beneficiarilor, participante la sistem, colectează la nivel central, prin reţeaua
internă, instrumentele de debit recepţionate în vederea realizării schimbului fizic cu instituţiile de credit
ale plătitorilor - termen (T-6) - (T-4);
 instituţiile de credit ale beneficiarilor şi instituţiile de credit ale plătitorilor realizează schimbul fizic
centralizat al instrumentelor de plată de debit în locul şi conform orarului şi procedurilor stabilite de
administrator prin regulile de sistem - termen (T-3);
 instituţia de credit a beneficiarului, participantă la sistem, transmite prin punctul de acces în sistem
fişierele cu instrucţiunile de plată aferente instrumentelor de plată de debit, defalcate pe tipuri de
instrumente şi instituţii de credit ale plătitorilor, în conformitate cu regulile sistemului - termen (T-3);
 sistemul asigură compensarea instrumentelor de plată de debit conform regulilor de sistem, stabileşte
poziţia netă debitoare/creditoare a fiecărui participant şi iniţiază decontarea în sistemul ReGIS a
instrucţiunii de plată pentru decontarea poziţiilor nete - termen T.

4.2.6. Prevenirea riscurilor şi sancţionarea titularilor de conturi aflaţi în interdicţie bancară

Începând din anul 1996, Banca Naţionala a României a introdus în practica de plăţi şi decontări din
România aşa-numita "listă neagră" a titularilor de cont rău platnici introduşi în această bază de date din
necunoaşterea legilor şi reglementarilor BNR în vigoare, fie cu bună ştiinţă, cu intenţia vădită de a înşela
partenerul de afaceri şi sistemul bancar în general.
Fişierele naţionale de incidente de plăţi (Fişierul Naţional de Cecuri, Fişierul Naţional de Cambii
şi Fişierul Naţional de Bilete la Ordin) alături de Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc, organizate în
cadrul băncii centrale, gestionează informaţia transmisă din tot sistemul bancar referitoare la incidentele de
plăţi produse în legătură cu refuzul total sau parţial la plată al cecurilor şi titlurilor de credit. Această bază de
date are rolul de a preveni producerea de noi incidente de plăţi şi totodată de a sancţiona acei titulari de cont
înscrişi în aceste fişiere.
Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) colectează de la persoanele declarante (centralele băncilor,
unităţile teritoriale ale băncilor, Birourile Incidente de Plăţi din cadrul sucursalelor Băncii Naţionale a
României şi Direcţia Urmăririi Riscurilor Bancare) informaţiile privind incidentele de plăţi referitoare la
refuzurile totale sau parţiale la plată a instrumentelor de plată şi declaraţiile de pierdere, furt‚ distrugere sau
anulare a cecurilor, cambiilor sau biletelor la ordin.
Conform Regulamentului nr. 1/2012 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei
Incidentelor de Plăţi, incidentul de plată reprezintă neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor
participanţilor, înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului de plată, obligaţii rezultate
prin efectul legii şi/sau a contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţa
CIP de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului public.
Incidentul de plată major este incidentul de plată determinat de înregistrarea uneia din următoarele
situaţii:
 în cazul cecului:
1. cecul a fost emis fără autorizarea trasului;
2. cecul a fost refuzat din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de expirarea
termenului de prezentare;
3. cecul a fost refuzat la plată din lipsă parţială de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de
expirarea termenului de prezentare;
4. cecul a fost emis cu dată falsă sau îi lipseşte o menţiune obligatorie;
5. cecul circular sau cecul de călătorie a fost emis “la purtător”;

51
6. cecul a fost emis de către un trăgător aflat în interdicţie bancară;
 în cazul cambiei şi biletului la ordin:
1. cambia a fost scontată fără existenţa în total/în parte a creanţei cedate în momentul cesiunii acesteia;
2. biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere, a fost refuzat(ă) din lipsă totală de disponibil, în cazul
prezentării la plată în termen;
3. biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere, a fost refuzat(ă) din lipsă parţială de disponibil, în
cazul prezentării la plată în termen;
4. biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere, la un anume timp de la data
emiterii sau la o dată fixă, a fost refuzat(ă) din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată
la termen;
5. biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere, la un anume timp de la data
emiterii sau la o dată fixă, a fost refuzat(ă) din lipsă parţială de disponibil, în cazul prezentării la
plată la termen;
Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont prin care se interzice
acestuia emiterea de cecuri pe o perioadă de 1 an, conform unor angajamente reciproce aplicabile plăţii cu
cecuri, ca urmare a unor incidente de plăţi majore produse cu cecuri.
Transmiterea de informaţii de către persoanele declarante la Centrala Incidentelor de Plăţi se face în
momentul în care acestea le-au constatat (în cazul refuzurilor totale sau parţiale la plată) sau în momentul în
care li se semnalează de anumite persoane fizice sau juridice (în cazul declaraţiilor de pierdere, furt,
distrugere sau anulare a instrumentelor).
Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc este o bază de date permanentă. Toate informaţiile
privind incidentele de plăţi majore înregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice nu pot fi şterse din
această bază de date, decât în cazul când se anulează, dintr-un motiv bine întemeiat, de către aceeaşi
persoană declarantă care le-a transmis anterior la Centrala Incidentelor de Plăţi.
Centrala Incidentelor de Plăţi nu are calitatea de a aprecia veridicitatea informaţiilor privind
incidentele de plăţi pe care nu le poate nici anula nici modifica. Radierea incidentelor de plăţi din baza de
date a CIP şi anularea interdicţiei bancare nu poate interveni decât la solicitarea persoanelor declarante,
atunci când refuzul la plată a instrumentelor de plată rezultă dintr-o eroare sau o omisiune a persoanei
declarante.
Difuzarea informaţiei din baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi se poate face fie din iniţiativa
acesteia, fie la cererea utilizatorilor (persoane declarante, autorităţi publice, persoane fizice sau juridice).
Consultarea bazei de date se poate face on-line de către:
- sucursalele teritoriale ale Băncii Naţionale a României, în nume propriu, la solicitarea unităţilor bancare
din judeţul respectiv sau a autorităţilor publice locale;
- centralele băncilor, în nume propriu, la solicitarea persoanelor fizice sau juridice care au sau nu cont
deschis la acestea sau a propriilor unităţi bancare teritoriale.
Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, de exemplu, înainte de a primi un
cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, comerciantul poate afla dacă seria şi
numărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set de instrumente de plată avizate de
Banca Naţională a României sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat anterior la CIP pierdut, furat,
distrus sau retras din circulaţie.
Ofiţerii poliţiei sau procurorii care cercetează activitatea unei firme sau a unei persoane fizice, pot
consulta baza de date a CIP solicitând, de exemplu, toate incidentele de plăţi înscrise în Fişierul Naţional al
Persoanelor cu Risc, pe numele acestora, într-un interval de timp determinat.
Instituţii similare Centralei Incidentelor de Plăţi din străinătate pot interoga baza de date a Băncii
Naţionale a României privind incidentele de plăţi produse de persoane fizice sau juridice străine pe teritoriul
României. Prin reciprocitate, CIP poate interoga şi primi date privind incidentele de plăţi produse de
persoane fizice sau juridice române pe teritoriul statelor respective.
În momentul în care o bancă refuză plata unui cec ca urmare a producerii unui incident de plată
major are obligaţia înscrierii acestei informaţii în baza de date a CIP. La primirea unor astfel de informaţii,
din proprie iniţiativă, CIP alertează întregul sistem bancar, prin intermediul centralelor băncilor, în scopul
protejării acestuia şi a creşterii încrederii persoanelor fizice şi juridice în utilizarea instrumentelor de plată
fără numerar.
Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică sau juridică mai are
un cont deschis are obligaţia recuperării, dacă este cazul, a formularelor de cec eliberate anterior, iar în cazul
în care nu recuperează toate formularele de cec eliberate trebuie să le anuleze şi să transmită această
informaţie la Centrala Incidentelor de Plăţi, într-un interval de maxim zece zile bancare de la data emiterii

52
declaraţiei CIP privind interdicţia bancară.

4.3. Tehnica plăţilor prin instrumente de plată cu acces la distanţă

Apariţia banilor electronici a reprezentat un pas decisiv în perfecţionarea sistemelor de plăţi care a
adus importante avantaje clienţilor bancari prin facilităţile create de transmitere rapidă a fondurilor şi
reducere substanţială a costurilor tranzacţiilor, precum şi autorităţilor monetare prin posibilităţile de reglare
şi supraveghere a sistemului bancar.
Plăţile electronice sunt definite ca o formă electronică, complet informatizată şi automatizată, de
organizare a relaţiilor de plăţi între participanţii la o tranzacţie, pe baza unui set de reguli şi proceduri.
Regulamentul BNR nr. 6/2006 privind emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi
relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente consideră că o plată electronică reprezintă
orice operaţiune de plată iniţiată prin intermediul instrumentelor de plată electronică prin care se pot retrage
sume în numerar, efectua plăţi pentru achiziţionarea de bunuri sau servicii, plata obligaţiilor către autorităţile
administraţiei publice şi transferuri de fonduri între conturi.
Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi convergenţa pieţelor IT&C şi financiar-bancară au creat un
cadru favorabil dezvoltării pieţei serviciilor din categoria bancă la distanţă, care permite contactul clienţilor
cu banca de la distanţă, respectiv sediul firmei sau domiciliul clientului.
Ordinul MCTI nr. 218/2004 stabileşte procedura de avizare a instrumentelor de plată cu acces la
distanţă, de tipul aplicaţiilor Internet-banking, home-banking sau mobile banking. Păstrarea secretului bancar
şi autentificarea părţilor care participă la tranzacţii reprezintă cerinţe minime pentru avizarea băncilor din
România care emit instrumente de plată cu acces la distanţă.
Instrumentele de plată cu acces la distanţă sunt soluţii informatice care permit deţinătorului să
aibă acces la distanţă, prin intermediul unui mediu de comunicaţie, a unei aplicaţii informatice şi a unei
metode de autentificare, la fondurile aflate în contul său, având astfel posibilitatea să efectueze plăţi către un
beneficiar sau alt gen de operaţiuni, cum ar fi transferul de fonduri, schimb valutar, constituirea de depozite,
obţinerea de informaţii privind situaţia conturilor şi a operaţiunilor efectuate.
Noile canale de plăţi la distanţă care au câştigat poziţii importante pe piaţă sunt: în sectorul
populaţiei – videotex, mobile banking, internet banking; în sectorul companiilor - multicash şi cash
management.
a. Videotex este un canal de telecomunicaţii care are la bază videografia, adică transmiterea
imaginilor video prin telefon. Sistemul Videotex permite vizualizarea imaginilor privind situaţia conturilor, a
instrucţiunilor de plată care se transmit, a produselor şi serviciilor bancare, precum şi a informaţiilor de
consultanţă bancară.
b. Serviciul bancar prin intermediul telefoniei fixe este un canal de distribuţie bancar care oferă
utilizatorilor posibilitatea accesării de la distanţă a conturilor deschise la bănci, prin intermediul reţelei de
telefonie fixă. În România, accesul la acest serviciu se realizează prin apelarea unui număr de telefon
TelVerde (gratuit) sau a unui număr cu tarif normal în reţeaua RomTeleCom.
Serviciul oferă posibilitatea consultării soldului conturilor clientului, accesul la informaţii generale
despre produsele băncii, cursul valutar, dobânzi şi comisioane, precum şi posibilitatea efectuării de
transferuri între conturile proprii, deschise în aceeaşi valută sau în valute diferite sau a efectuării de plăţi
către diferiţi facturieri, din conturile deschise în lei, conturi curente sau de card.
Principalele avantaje oferite clienţilor sunt:
- independenţa geografică şi temporală în derularea operaţiunilor bancare: printr-un simplu apel telefonic,
clientul poate să îşi consulte soldul contului de card şi să efectueze un transfer în numai câteva minute;
- scutirea timpului necesar deplasării la ghişeele băncii şi a eventualelor inconveniente;
- satisfacerea nevoii de realizare a acestor tipuri de transferuri în afara programului de lucru cu publicul al
băncii, în general pentru acest tip de serviciu programul de funcţionare este mai extins decât cel la
ghişee.
c. Serviciul bancar prin intermediul telefoniei mobile: mobile banking. Băncile profită de faptul
că telefonul mobil devine tot mai funcţional, transformându-l în ghişeu bancar pentru o serie de operaţiuni
bancare. Astfel, prin intermediul unui SMS, clienţii băncilor îşi pot afla situaţia conturilor sau a creditelor,
pot face transferuri de bani între conturi curente sau de card, îşi pot plăti facturile de telefon. Accesul la
funcţii tranzacţionale este restrâns iar tehnologia utilizată are la bază transmiterea de mesaje preformatate la
un număr de telefon prestabilit sau tehnologia WAP.
În general, funcţionalităţile propuse de către un serviciu de mobile banking sunt:
- consultare de informaţii de ordin general cu privire la produsele şi serviciile băncii;

53
- consultare de informaţii cu privire la situaţia conturilor – soldul conturilor de card, disponibilul şi limita
de credit;
- realizare de transferuri interbancare între conturile de card, deschise în lei sau în valută;
- realizare de plăţi interbancare către facturierii cu care banca a încheiat convenţii din conturile de card în
lei;
- reîncărcare cartelă PrePay a unei terţe persoane, 24 de ore din 24, 7 zile din 7 din conturile de card în lei.
Principalele avantaje de care beneficiază clienţii băncilor care au aderat la un astfel de serviciu de
bancă la distanţă sunt următoarele:
1. Clientul se află într-o permanentă legătură cu banca de oriunde s-ar afla, se derulează operaţiunile
cotidiene şi se recepţionează informaţii utile din orice locaţie aflată pe teritoriul României sau din străinătate.
De asemenea se scuteşte timpul necesar deplasării la unităţile băncii.
2. Clientul nu mai depinde de orarul de funcţionare al băncii, 24 de ore din 24, 7 zile din 7, beneficiază
de posibilitatea de a transmite informaţii băncii sau de a obţine informaţii utile desfăşurării activităţilor
curente prin intermediul telefonului mobil.
3. Serviciul îi asigură clientului o deplină securitate a operaţiunilor efectuate. Accesul la meniul mobile
banking şi autorizarea operaţiunilor bancare se realizează printr-un sistem de coduri care protejează clientul
împotriva oricărei utilizări frauduloase a serviciului.
4. De obicei, serviciul de mobile banking este uşor de utilizat. Accesul la funcţionalităţile serviciului este
la îndemâna oricui fiind facilitat de existenţa unui meniu simplu care conduce clientul direct către
operaţiunea dorită.
d. Internet banking constă în furnizarea de servicii bancare prin mijloace electronice de tip Internet.
Băncile pot oferi servicii de acest tip dacă: îşi creează un site propriu, oferind clienţilor pe lângă canalele
tradiţionale şi Internetul bancar; se înfiinţează o bancă virtuală, fără sucursale, în care calculatorul server este
ţinut într-un birou care serveşte şi ca sediu al băncii.
Ca urmare a gamei diferite de operaţiuni prin Internet şi a riscului pe care îl incumbă, se pot stabili
trei tipuri de Internet bancar:
- informaţional – primul nivel prin care băncile prezintă oferta de produse şi servicii stocată pe un server,
riscul operaţional fiind destul de scăzut întrucât sistemul de informare este separat de sistemul informatic
al băncii;
- comunicativ – operaţiunile se referă la poşta electronică, informaţii despre cont, formulare pentru
obţinerea de împrumuturi, schimbarea numelui sau a adresei clientului; riscul este mai mare deoarece
serverul poate avea o conexiune cu reţeaua internă a băncii;
- tranzacţional – presupune efectuarea de operaţiuni bancare specifice tranzacţiilor care au loc şi care prin
legătura cu sistemul informatic al băncii au un risc apreciabil.
În prezent, majoritatea instituţiilor financiare din România folosesc Internetul doar ca mediu de
informare. Există şi posibilitatea de a cere informaţii suplimentare, utilizând poşta electronică (email-ul).
Sistemele electronice de plăţi sunt folosite în special pentru comerţul pe Internet. Tranzacţiile financiare sunt
într-o fază incipientă de dezvoltare pe Internet.
e. MultiCash face parte din categoria produselor informatice pentru realizarea de operaţiuni bancare
electronice prin utilizarea unui calculator personal conectat la reţeaua telefonică prin intermediul unei
conexiuni modem. Produsul MultiCash se adresează mai mult persoanelor juridice şi asigură efectuarea de
plăţi interne/internaţionale, obţinerea unor informaţii de cont şi optimizarea administrării resurselor băncii.
Funcţia modulului de bază este de cash management, adică de administrare generală a programului,
vizualizarea şi tipărirea informaţiilor primite de la bancă (conturi, extrase de cont, solduri şi tranzacţii),
precum şi stocarea acestora în baza de date a clientului, ceea ce permite consultarea datelor în orice moment
fără a mai fi necesară o conexiune on-line cu banca.
Funcţiile modulelor de plăţi interne şi internaţionale sunt de a crea ordinele de plată pe baza
informaţiilor din bazele de date ale clientului (bănci, conturi, ordonatori de plăţi, beneficiari). Ordinele de
plată create şi aprobate se stochează într-un fişier de plăţi la client care apoi se transmit la bancă prin reţeaua
SWIFT. Pentru transmitere se foloseşte o altă parolă de comunicaţii care este diferită de cea individuală de
utilizator.
Funcţia modulului bancar este de autentificare şi validare a instrucţiunilor de plată, precum şi de
retransmitere a acestora la banca beneficiarului. Fişierele primite de la clienţi de regrupează pe bănci externe,
se adaugă informaţiile privind modul de suportare al comisioanelor şi se verifică dacă toate informaţiile
obligatorii sunt complete şi corecte. Fişierele pregătite rămân în aşteptare până la primirea aprobării după
care se transmit, într-o formă codificată, prin reţeaua SWIFT.

54
4.4. Viramentul – procedeu tehnic bancar şi instrument de plată

Viramentul este un procedeu bancar special de plată fără numerar, efectuat prin transferul unei
sume de bani în monedă naţională sau în valută, din contul celui care dispune plata (ordonatorul) în contul
beneficiarului care încasează, acest lucru însemnând debitarea contului primului şi creditarea contului
celuilalt.
În România, utilizarea viramentului ca procedeu de plată este reglementată de Regulamentul BNR
nr. 4/1996 privind plata prin ordin de plată la cererea directă a beneficiarului prin debitarea cu consimţământ
a contului plătitorului (direct debit) şi Normele-cadru nr. 9/1996 privind executarea ordinelor de plată
programată (standing order).
În practica bancară, ordonatorul este în situaţia de cumpărător, debitor, importator, beneficiar al unei
prestaţii de servicii etc. iar beneficiarul poate fi vânzătorul, creditorul, exportatorul, prestatorul de servicii
etc. Pe lângă cele două părţi, în această relaţie mai sunt implicate şi banca ordonatorului, care este bancă
plătitoare şi banca beneficiarului, care este bancă destinatară.
Viramentul presupune, în primul rând, existenţa unui cont la bancă din partea persoanei fizice sau
juridice, iar în al doilea rând, existenţa unor disponibilităţi în acest cont, disponibilităţi create prin depuneri
anterioare, încasări, credite acordate de bancă etc.
Viramentul se poate realiza fie la nivelul aceleiaşi societăţi bancare (intrabancar), fie între două
societăţi bancare diferite (interbancar).
Atunci când viramentul se efectuează între două conturi ale aceleiaşi bănci, se produce doar o
schimbare de titular şi nu o mişcare de fonduri la nivelul băncii. Pentru plătitor, simplitatea plăţii este
evidentă faţă de situaţia în care ar trebui să opereze mai întâi o retragere a sumei din contul său şi apoi să
efectueze o depunere în contul creditorului. Pentru bancă, acest mijloc de plată este de asemenea preferabil
în comparaţie cu plata prin monedă efectivă sau prin cec.
Comparaţia între cec şi virament pune în evidenţă omogenitatea mai accentuată a acestuia din urmă.
Un cec poate fi încasat la ghişeul băncii, realizându-se astfel o operaţiune cu monedă efectivă sau poate fi
utilizat pentru efectuarea unei creditări a contului prin cecul de virament, operându-se numai cu monedă
scripturală. Viramentul este un procedeu de tehnică bancară rezervat circulaţiei monedei scripturale, cu
excluderea oricărei mişcări de monedă efectivă. De aceea a şi fost calificat ca o remitere de monedă
scripturală. Tot din aceste considerente, reglementările legale tind să oblige agenţii economici să utilizeze
acest mijloc de plată dacă sumele depăşesc un anumit plafon, iar băncile percep comisioane avantajoase
pentru utilizarea de către clienţi a acestui serviciu comparativ cu altele. Pe de altă parte, viramentul se
pretează mai uşor prelucrării pe calculator, diminuând costul şi economisind timpul serviciilor bancare.
Viramentul se bazează pe un mecanism propriu, al cărui specific constă în aceea că este o operaţiune
prin care se pot realiza acte juridice diferite:
- stingerea unei obligaţii prin plată;
- acordarea unui împrumut;
- efectuarea unei donaţii.
Viramentul a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării plăţilor, odată cu dezvoltarea sistemului
bancar. În timp, viramentul devine un procedeu predominant în analizarea mişcărilor banilor între conturi,
oricare ar fi instrumentul de plată folosit. Fără virament, tranzacţiile economice ar fi imposibile, din această
cauză el reprezintă elementul fundamental al serviciilor bancare.
Implicaţiile viramentului la nivel economic sunt multiple. O primă implicaţie decurge din abordarea
procesului ca formă a circulaţiei monetare. Depozitele bancare concretizate prin soldul conturilor titularilor
la bănci reprezintă forme ale deţinerii monetare sub formă scripturală. Prin virament – prin trecerea unei
sume dintr-un cont în altul – se înfăptuieşte circulaţia monedei scripturale. O altă implicaţie este determinată
de faptul că depozitele bancare sunt creanţe ale terţilor faţă de bancă, iar viramentul reprezintă un procedeu
de transfer al creanţelor între creditorii băncii. Viramentul, fiind un transfer de monedă scripturală, reprezintă
şi un instrument de combatere a inflaţiei monetare.
Date fiind toate aceste caracteristici, viramentele bancare se clasifică după o serie de criterii, astfel:
 În funcţie de locul unde sunt deschise conturile între care se transferă moneda scripturală pe plan intern
se disting:
- viramentul intern (intrabancar), atunci când este efectuat între două conturi deschise la aceeaşi
bancă. Aceasta reprezintă executarea ordinului dat băncii de către titularul contului care va fi debitat.
În absenţa unui imprimat special se utilizează formularul pentru ordinul de plată.
- viramentul extern (interbancar), în cazul în care este efectuat între două conturi deschise la bănci
diferite şi se realizează în următoarele etape succesive:

55
a. plătitorul emite ordinul de virament (prin ordin de plată) cerând băncii sale să-i debiteze contul
al cărui titular este, cu o anumită sumă, pentru a se credita contul beneficiarului deschis la o altă
bancă;
b. banca plătitorului pune la dispoziţia băncii beneficiarului un credit egal cu aceeaşi sumă;
c. banca beneficiarului creditează contul acestuia;
d. între cele două bănci se realizează reglementarea conturilor prin casa de compensaţii
interbancare.
Data viramentului este ziua în care suma este pusă la dispoziţia beneficiarului prin creditarea
contului acestuia de către banca sa. În acest moment banca acţionează în calitate de garant al tranzacţiei
iniţiate de clientul ei. Locul viramentului este considerat sediul băncii beneficiarului.
Viramentul, ca şi ordinul de plată, în principiu, poate fi revocat până în momentul creditării contului
beneficiarului plăţii. Uneori viramentul presupune participarea unei terţe bănci, care joacă rolul de
intermediar între banca plătitorului şi banca beneficiarului. Banca intermediară poate acţiona ca mandatar al
băncii emitentului ordinului de virament. În acest caz, ordinul de virament poate fi revocat atâta timp cât
banca intermediară nu l-a trimis beneficiarului. Dacă banca intermediară acţionează ca mandatar al băncii
beneficiarului, ordinul de virament nu mai poate fi revocat după ce a fost primit de banca intermediară.
Din aceste considerente, data viramentului prezintă relevanţă juridică în cazul:
a. revocării ordinului de către emitent, pentru a rezolva problema efectelor revocării; revocarea este fără
efect dacă a fost înregistrată la bancă după data viramentului;
b. falimentului plătitorului, pentru determinarea opozabilităţii faţă de creditori;
c. popririi soldului creditor al contului plătitorului pentru a se stabili dacă poprirea mai poate fi validată
pentru suma care priveşte ordinul de virament;
d. popririi soldului creditor al contului beneficiarului pentru a se hotărî dacă banca acestuia îi datorează
suma corespunzătoare.

 Viramentele sunt tratate diferenţiat în funcţie de ordonatorul operaţiunii:


- viramentele clientelei, ca termen generic cuprinzând toate ordinele de virament ordonate băncii de
clientela bancară. Acestea se pot concretiza într-un ordin dat de un client de a se efectua un transfer
de bani, prin debitarea contului său, către unul sau mai mulţi beneficiari. Ordinul dat poate fi: simplu
- pentru o singură operaţiune; permanent - pentru mai multe plăţi către acelaşi destinatar, la anumite
termene.
- viramentul BNR, folosit în relaţiile interbancare. Băncile titulare ale unui cont BNR pot da acesteia
ordinul de a efectua viramente, prin debitarea contului deschis la BNR (de exemplu, viramentele
rezultate din operaţiuni pe piaţa monetară). Anumite viramente sunt destinate echilibrării trezoreriei
băncilor de pe o zi pe alta sau pot exista viramente în favoarea clienţilor unei alte bănci.

 În funcţie de sensul din care se dispune şi se efectuează plata se disting două tipuri de transferuri
denumite:
- virament de credit;
- virament de debit.
Viramentul de credit este tehnica predominantă utilizată în transferul de fonduri, operaţiunile fiind
iniţiate de plătitor.
Derularea unei operaţiuni prin virament credit are următoarea succesiune:
1. Plătitorul ordonă băncii sale, care astfel îndeplineşte funcţia de bancă plătitoare, să promoveze
ordinul de plată către beneficiarul specificat.
2. Banca plătitoare preia suma din contul plătitorului şi efectuează plata către banca creditorului.
3. Banca creditorului înscrie suma în contul beneficiarului.
Procedeul se foloseşte în scopul realizării efective a plăţilor în condiţiile utilizării instrumentelor de
plată fără numerar - cambia, cecul, ordinul de plată. În toate aceste cazuri, titularul de cont consimte şi
ordonă efectuarea plăţii.
Viramentul de debit se particularizează prin aceea că plătitorul îşi dă consimţământul, în prealabil,
sub forma unei dispoziţii generale adresate băncii sale, de a satisface, cu regularitate, toate pretenţiile de
plată exprimate de creditor. Astfel, viramentul debit este utilizat pentru livrările de produse şi prestările de
servicii efectuate de instituţiile de utilitate publică - furnizorii de gaze, electricitate, apă etc. - bunuri şi
servicii de care plătitorul a beneficiat deja şi pe care le achită ulterior în funcţie de mărimea consumului.
Succesiunea operaţiilor în înfăptuirea viramentului de debit este următoarea:

56
1. Plătitorul împuterniceşte creditorul pentru astfel de operaţiuni, respectiv iniţierea plăţilor
succesive care se încadrează în dispoziţia generală adresată băncii sale. Concomitent, el solicită
băncii sale aprobarea acestei operaţiuni.
2. Creditorul depune documentaţia aferentă sumei de plată (factura) la banca sa.
3. Banca plătitorului include pentru plată suma respectivă la data scadenţei de plată, iar după
efectuarea plăţii suma este transmisă pe filieră bancară în contul creditorului.
Atât numerarul, cât şi instrumentele de plată fără numerar - ordinul de plată, cecul, cambia şi biletul
la ordin - pot fi considerate verigi în orice lanţ de descărcare a unor obligaţii băneşti.
Una dintre modalităţile de a conferi caracter de omogenitate sferei mijloacelor şi modalităţilor de
efectuare a plăţilor, luând în considerare şi particularităţile fiecăruia, se concretizează în CONTRACTELE
STANDARD care includ: (1) ordinul de plată programată (standing order) - având trăsături specifice
transferurilor credit şi (2) debitarea directă (direct debit) - ce presupune o serie de instrucţiuni din categoria
transferurilor debit.

(1) Ordinul de plată programată (lb. engleză standing order) reprezintă o modalitate de plată
care constă în executarea de către banca plătitorului, la date şi în sume fixate în prealabil, de ordine de
plată în favoarea unui terţ, numai pe baza clauzelor convenite expres.
Contractul de standing order are drept obiectiv executarea unei serii de instrucţiuni pentru plată de
tip transfer credit, conform prevederilor contractuale stabilite între plătitor şi banca sa, ca bancă remitentă. În
vederea uniformizării practicii bancare, conform Normelor BNR nr. 9/1996 privind executarea ordinelor de
plată programată, contractul cuprinde următoarele elemente obligatorii:
1. denumirea obligatorie de standing order;
2. identificarea părţilor contractante:
a. banca plătitorului (denumirea băncii iniţiatoare a ordinului de plată);
b. plătitorul (numele sau denumirea persoanei şi contul deschis la banca plătitorului, din disponibilul
căruia poate fi previzionată plata).
3. identificarea beneficiarului (unic) - persoana sau instituţia în favoarea căreia banca plătitorului va emite
şi va executa ordine de plată conform mandatului primit de la plătitor (obligatoriu - numele sau
denumirea beneficiarului, contul deschis la banca destinatară şi codul unic de înregistrare fiscală);
4. identificarea băncii beneficiarului ca bancă destinatară a ordinului de plată;
5. obiectul contractului, care va include instrucţiunea necondiţionată de plată (formulare explicativă):
"banca plătitorului va îndeplini mandatul plătitorului prin emiterea şi executarea de ordine de plată,
conform programării din prezentul contract";
6. programarea execuţiei seriei de ordine de plată;
7. explicaţia datei (menţiune obligatorie); banca plătitorului îşi asumă obligaţia ca data plăţii să fie data
calendaristică la care fiecare sumă va apărea integral în extrasul de cont al beneficiarului;
8. menţiuni speciale obligatorii de identificare a conţinutului economic ce presupun că, anterior
contractului de standing order, plătitorul are un contract comercial cu beneficiarul, având stipulată clauza
de plată prin rambursarea datoriilor în sume şi la date fixate (lunar, trimestrial, semestrial, anual)
conform contractului; acesta explică de ce, uneori, contractul de standing order nu este un contract
bancar, ci o simplă clauză în contractul între plătitor şi beneficiar, adusă de către plătitor la cunoştinţa
băncii sale odată cu acordul său.
Contractul de standing order încheiat este un contract de mandat (plătitorul mandatează banca să
execute ordine de plată, la datele şi în sumele convenite prin contract). Îndeplinind mandatul, banca
plătitorului mai întâi emite un ordin de plată pe suport hârtie astfel încât termenul de decontare, data plăţii
(creditării contului beneficiarului) să fie cea planificată prin contract; se completează rubrica "compensabil la
…" şi, în al doilea rând, va debita contul plătitorului cu suma aferentă ordinului de plată pe suport hârtie.
Prin acest contract plătitorul autorizează banca sa, ca pentru fiecare dintre plăţile în favoarea
beneficiarului la termen, programate în contract, printr-un şir de sume şi date calendaristice fixate biunivoc
în mod obligatoriu, să execute la rând ordinele de plată numai pentru sume egale celor programate şi la date
care să permită încadrarea în obligaţiile asumate faţă de plătitor.
La o dată stabilită sau nu în contract, banca plătitorului va proviziona pe seama plătitorului resursele
băneşti cel puţin egale cu cele programate, în scopul executării ordinului de plată corespunzător în favoarea
beneficiarului.
Executarea fiecărui ordin de plată nu este condiţionată de un alt consimţământ al plătitorului decât
cel dat prin contract sau de o altă condiţie care să modifice sumele şi datele programate pentru fiecare plată.

57
Dispoziţia de plată este formulată fără echivoc asupra unor resurse băneşti legale, certe, oportune şi
limitate, inclusiv prin referirea la modalităţi, intervale de timp şi proceduri necesare pentru notificarea
modificărilor determinate de părţi prin contract ori în cazul încetării mandatului.
Etapele derulării plăţii prin standing-order sunt:
1. încheierea unui contract comercial între plătitor şi beneficiar având stipulată clauza de plată prin
rambursarea datoriilor în sume şi la date fixe;
2. încheierea unui contract de standing-order prin care plătitorul mandatează banca să execute ordine de
plată, la datele şi în sumele convenite în contract; banca plătitorului emite un ordin de plată astfel încât
termenul de decontare şi data plăţii (creditării contului beneficiarului) să fie cele planificate prin
contract;
3. banca plătitorului debitează contul plătitorului cu suma aferentă ordinului de plată;
5. soldurile nete ale conturilor unităţilor bancare participante în compensare sunt înregistrate în conturile
curente deschise de către băncile respective la banca centrală, rezultând soldurile nete ale compensării;
6. banca beneficiarului creditează contul acestuia cu suma aferentă ordinului de plată acceptat;
7. stingerea creanţelor beneficiarului.
Ca orice altă modalitate de plată, standing-order prezintă pentru cei implicaţi în derularea sa riscuri
şi avantaje.
Avantajele plătitorului constau în faptul că îşi poate organiza eficient trezoreria şi deţinerile de
numerar, inclusiv prin aceea că se elimină procedura de emitere succesivă a unor ordine de plată în favoarea
aceluiaşi beneficiar, această responsabilitate fiind preluată de către bancă pe baze comerciale. Periodicitatea
efectuării plăţilor, precum şi cunoaşterea în avans a sumelor ce trebuie onorate, reprezintă criterii ce stau la
baza fundamentării unor decizii corecte de management financiar.
Banca plătitorului, ca bancă remitentă îşi poate limita riscurile prin convenirea unor clauze
asiguratorii cu plătitorul. Ea poate include în contract orice menţiune care să duca la îndeplinirea acestuia,
inclusiv:
a. referinţe asupra tranzacţiei între plătitor şi beneficiar care a generat plata prin ordin de plată
programată;
b. referinţe asupra implicaţiilor contractului cu privire la activităţile plătitorului de urmărire şi de
control al disponibilităţilor sale băneşti în raport cu obligaţiile de plată prin ordin de plată
programată.
Principalul avantaj al băncii plătitorului constă în eficientizarea activităţii de decontare prin
eliminarea operaţiunilor specifice de recepţie şi autentificare la ghişeu.
Avantajele beneficiarului decurg din executarea întocmai şi la timp a plăţilor prevăzute în
contractul de standing order. Astfel, beneficiarul are posibilitatea eliminării riscului generat de lipsa de
lichiditate.

(2) Debitarea directă (lb. engleză direct debit) reprezintă o modalitate de plată care constă în
debitarea de către banca plătitorului a contului acestuia, la iniţiativa beneficiarului, având în prealabil
consimţământul titularului de cont.
Derularea acestei modalităţi de plată este reglementată printr-un contract care, în vederea
uniformizării practicii bancare, cuprinde următoarele elemente obligatorii:
1. menţiunile protejate (plată prin prelevare consimţită sau plată prin debitare directă sau prescurtat direct
debit, în conformitate cu practica internaţională) înscrise în denumirea sa şi ori de câte ori este necesar,
în cuprinsul contractului;
2. numele sau denumirea plătitorului ca parte a contractului şi în conformitate cu Regulamentul BNR nr.
2/2005 privind ordinul de plată;
3. denumirea băncii plătitorului ca parte a contractului şi ca bancă iniţiatoare în conformitate cu
regulamentul menţionat;
4. numele sau denumirea beneficiarului;
5. denumirea băncii beneficiarului ca bancă destinatară;
6. un cont al plătitorului deschis la banca plătitorului, din disponibilul căruia să se poată proviziona fiecare
plată cerută din avizul de prelevare directă astfel încât banca plătitorului să poată executa fiecare ordin
de plată corespunzător, la data şi în suma cerute prin avizul de prelevare directă şi consimţite de plătitor;
7. un cont al beneficiarului deschis la banca destinatară pentru toate ordinele de plată executabile prin
contract.
Formularul utilizat în cazul debitării directe este denumit avizul de prelevare directă care nu este
un instrument de plată, ci o solicitare a beneficiarului pentru executarea de către banca plătitorului a unui

58
ordin de plată în favoarea sa, adresată într-o formă care să cuprindă informaţie suficientă pentru ca banca
plătitorului să execute ordine de plată corespunzătoare.
Procedeul avizului de prelevare a fost introdus în Franţa în anul 1956 pe baza unui acord între
asociaţia profesională a băncilor şi societatea de electricitate pentru a simplifica încasarea facturilor de
această societate. Ulterior, el s-a extins şi pentru încasarea facturilor de apă şi telefon sau alte plăţi periodice
(prime de asigurări, cumpărări cu plata în rate, plata impozitelor de către personale fizice etc.). În România,
procedeul a fost utilizat de către CEC şi ulterior a intrat şi în uzul băncilor.
Aplicarea acestui procedeu dă naştere unor raporturi juridice complexe. Debitorul, titular de cont
bancar, dă ordin băncii sale să plătească orice sumă care va fi pretinsă de un anumit creditor, scutindu-se
astfel de grija de a plăti la timp şi de pericolul unor penalităţi de întârziere. Acest ordin este revocabil
oricând, revocarea putând fi expresă sau putând rezulta implicit prin închiderea contului bancar. Acelaşi
debitor autorizează pe creditorul său să preia din contul său bancar sumele datorate. Autorizaţia este oricând
revocabilă. Convenţia prevede obligaţia creditorului de a trimite debitorului, cu câteva zile înainte de a se
adresa băncii, un aviz privind cuantumul sumei, ca măsură pentru a-l preveni să-şi aprovizioneze contul cu
disponibil.
De regulă, creditorul are o mulţime de debitori cu datoriile la aceiaşi scadenţă. Borderourile care
recapitulează aceste creanţe sunt transpuse pe bandă magnetică şi predate băncii creditorului, care le
ordonează în raport de băncile debitorilor şi le prezintă în casele de compensaţii interbancare. Banca
debitorului debitează contul acestuia fără să-i mai solicite acordul şi păstrează avizul de prelevare emis de
creditor ca document contabil justificativ.
Etapele derulării plăţii prin direct debit sunt:
1. încheierea unui contract comercial între plătitor şi beneficiar având stipulată clauza de plată prin
rambursarea datoriilor în sume variabile şi în mod regulat (lunar, trimestrial, semestrial, anual etc.);
2. încheierea unui contract de direct debit prin care plătitorul mandatează banca sa să-i debiteze contul,
având consimţământul său prealabil, la primirea unei înştiinţări de plată din partea beneficiarului;
3. beneficiarul iniţiază plata prin avizul de prelevare directă (APD), care nu este un instrument de plată, ci o
solicitare de plată pentru executarea de către banca plătitorului a ordinului de plată în acest sens;
4. la recepţia unui aviz de prelevare directă, banca plătitorului cere consimţământul plătitorului privind
debitarea contului acestuia în privinţa executării unui ordin de plată respectând menţiunile înscrise pe
avizul de prelevare directă; după primirea consimţământului plătitorului, banca plătitorului emite un
ordin de plată, în suma consimţită de către plătitor, în favoarea beneficiarului;
5. banca plătitorului debitează contul plătitorului cu suma înscrisă pe ordinul de plată;
6. soldurile nete ale conturilor unităţilor bancare participante în compensare sunt înregistrate în conturile
curente deschise de către băncile respective la banca centrală, rezultând soldurile nete ale compensării;
6 . banca beneficiarului creditează contul clientului beneficiar cu suma aferentă ordinului de plată acceptat;
7. stingerea creanţelor beneficiarului.
Această modalitate de plată presupune o serie de avantaje dar şi de riscuri.
Avantajele plătitorului constau în faptul că îşi poate organiza eficient derularea operaţiunilor de
plăţi: prin clauze contractuale, plătitorul autorizează banca să execute, întocmai şi la termen, obligaţiile de
plată faţă de un anumit beneficiar. Banca plătitorului nu poate efectua plăţi generate prin direct debit, decât
cu consimţământul prealabil al titularului de cont. Periodicitatea efectuării plăţilor, precum şi confirmarea în
avans a sumelor ce trebuie onorate, reprezintă criterii ce stau la baza fundamentării unor decizii corecte de
management financiar. Pentru limitarea erorilor şi a posibilităţilor de abuz ale beneficiarului, plătitorul poate
să selecteze, pe baza referinţelor, beneficiarii cu bonitate şi reputaţie certă în domeniul lor de activitate,
precum şi în raporturile cu societăţile bancare.
Riscurile băncilor participante pot fi limitate prin convenirea unor clauze asiguratorii cu plătitorul,
în contract putând fi incluse orice menţiuni care să ducă la îndeplinirea acestuia, inclusiv:
- referinţe asupra tranzacţiei între plătitor şi beneficiar care urmează a fi plătită prin direct debit;
- referinţe asupra implicării în contract a activităţilor plătitorului de urmărire şi control asupra
disponibilităţilor sale băneşti în raport cu obligaţiile ce-i revin în direct debit.
Banca plătitorului, pentru a limita riscurile, va accepta prin semnarea contractului doar mandatul
plătitorului în care vor fi menţionate anumite clauze contractuale potrivit cărora plătitorul autorizează banca
să execute fiecare aviz de prelevare directă, condiţionat de limitările de sumă şi date conform contractului şi
ca la o anume dată acesta să provizioneze pe seama lui, resursele băneşti necesare executării acestor ordine
de plată.
Tot în vederea limitării riscurilor, contractul conţine dispoziţia de a plăti, formulată fără echivoc,
asupra unor resurse băneşti legale, certe, oportune şi limitate, inclusiv prin referirea la modalităţi, intervale

59
de timp şi proceduri necesare pentru notificarea modificărilor determinate ori a încetării mandatului.
Banca plătitorului poate încheia înţelegeri cu terţii în afara contractului în legătură cu acesta, pentru
informarea asupra bonităţii beneficiarului.
Riscurile beneficiarului sunt acelea de a nu încasa creanţa, ceea ce îi poate genera criză monetară
de lichidităţi. Avantajul beneficiarului, prin calitatea sa de colector de plăţi, constă în faptul că el este cel
care iniţiază această modalitate de plată, având posibilitatea gestionării eficiente a activităţilor.
În România, Regulamentul nr. 3/2005 legiferează debitarea directă executată prin casa de
compensare automată.

4.5. Transferul internaţional al fondurilor

4.5.1. Rolul băncilor în transferul internaţional al fondurilor

Indiferent de tipul fluxului valutar (comercial, necomercial sau financiar), acesta se realizează prin
bănci. Băncile din diferite ţări stabilesc între ele relaţii de corespondent bancar, având deschise - pe bază de
reciprocitate - conturi, pe de o parte, pentru a uşura şi a permite o cât mai rapidă mişcare a banilor iar pe de
altă parte, pentru a asigura securitatea transferurilor internaţionale de fonduri.
Referitor la conturile pe care băncile şi le deschid reciproc, în practică s-au impus termenii (de
origine italiană):
 “nostro” - care înseamnă “al nostru”; din punctul de vedere al unei bănci din ţara X este contul în
valută al acesteia deschis în evidenţele unei bănci din ţara Y;
 “vostro” (sau “lorro”) - care înseamnă “al vostru”; defineşte contul băncii străine (din ţara Y)
deschis în evidenţele băncii din ţara X.
Deschiderea reciprocă de conturi în valută este numai o parte din serviciile pe care băncile aflate în
relaţie de corespondent bancar şi le oferă reciproc.
Denumirea unui cont, drept “nostro” sau “vostro” (“1orro”), este asociată poziţiei băncii care
efectuează operaţiunea. Astfel, de exemplu, un cont în valută deschis de către o bancă din România la o
bancă din SUA:
 pentru banca comercială românească va fi denumit “nostro”, respectiv “contul nostru” deschis la
banca din SUA;
 pentru banca din SUA va fi denumit “vostro”, respectiv “contul vostru” deschis la noi.
Amploarea relaţiilor de corespondent bancar şi numărul conturilor deschise în străinătate depind de
mărimea băncilor, de poziţia lor în ierarhia internaţională şi de interesul financiar pentru o anumită zonă
economică.
Toate plăţile cu străinătatea ale unei bănci se fac prin intermediul acestor conturi, indiferent dacă
aceste plăţi privesc operaţiunile proprii ale băncii (de exemplu: încasări, plăţi, comisioane, rambursări de
rate, dobânzi etc.) sau sunt operaţiuni efectuate din ordinul clienţilor (cecuri, acreditive, incasso).
În afara faptului că au deschise reciproc conturi în valută, băncile corespondente îşi acordă reciproc
facilităţi suplimentare. Deseori, ele acordă sprijin şi asistenţă clienţilor celeilalte bănci corespondente atunci
când aceştia derulează afaceri în străinătate.
Fiecare bancă trebuie să urmărească evoluţia plăţilor şi încasărilor efectuate prin contul “nostro”.
Aceasta se realizează prin ţinerea unui cont intern de către bancă denumit “cont oglindă”, exclusiv cu scopul
păstrării evidenţei.
Prin acordul de corespondent bancar, cele două bănci convin ca, pe măsură ce debitează sau
creditează contul “vostro” al băncii partenere, să transmită periodic un extras de cont.
Drept urmare, când banca din ţara X dispune plăţi sau încasări din şi în contul ei în străinătate
(“nostro” pentru ea), simultan, evidenţiază operaţiunea în fişa contului oglindă a contului deschis la banca
din ţara Y. După efectuarea operaţiunii, banca din ţara Y trimite extrasul de cont (al contului “vostro” din
punctul ei de vedere). Confruntând cele două documente (fişa contului oglindă şi extrasul), banca din ţara X
poate confirma soldul sau, în cazul în care constată nereguli (diferenţe între datele înregistrate în fişa contului
oglindă şi cele din extras), va contacta banca corespondentă în vederea reglementării acestora.
În scopul ţinerii unei evidenţe exacte banca va înregistra în contul oglindă toate tranzacţiile la o dată
denumită data valutei, respectiv data la care tranzacţia este înregistrată în contul “nostro” deschis la banca
corespondentă. Aceasta este data de la care clientul poate utiliza fondurile care au fost transferate. Acest
lucru este decisiv deoarece înregistrarea plăţilor sau încasărilor la o dată incorectă ar putea aduce banca din
ţara X în situaţia de a nu avea suficient disponibil, în valută, pentru a-şi acoperi propriile plăţi. În acest caz,
va trebui să cumpere valută de pe piaţă pentru a-şi acoperi nevoia temporară, riscând să înregistreze pierderi

60
rezultate din schimbul valutar.
În acelaşi timp, înregistrarea cu întârziere a intrării unei sume în contul “nostro” diminuează câştigul
din dobândă al băncii. Când sumele sunt mari, dobânda, chiar pentru o zi, poate fi semnificativă.
În cazul în care în ţara de destinaţie o bancă nu are relaţii de corespondent bancar se apelează la alte
bănci corespondente din alte ţări, astfel încât o singură plată va implica o succesiune de tranzacţii între mai
multe bănci.
Deşi nu toate băncile din spaţiul financiar-bancar internaţional sunt conectate la reţeaua SWIFT, într-
un interval de timp relativ scurt, acest sistem a devenit tehnica predominantă a transferurilor şi transmiterii
mesajelor, fapt care a determinat adaptarea sistemului la diferitele tipuri de mesaje. Transmiterea mesajelor
durează câteva secunde şi se realizează automat.
Mesajele financiare, de plată şi de altă natură conexă, sunt standardizate conform reglementărilor
SWIFT – mesaje cu formate MT, bazate pe standardul ISO 15027. facilităţile infrastructurii internaţionale de
mesaje a SWIFT sunt oferite şi altor mari sisteme de transfer de fonduri (EURO1, STEP1 şi STEP2 ale Euro
Banking Association), precum şi altor peste 40 de sisteme de decontare electronică.
Prin extinderea reţelei proprii de telecomunicaţii şi prin standardizarea mesajelor, SWIFT este un
sistem internaţional, transfrontalier. Fiecare participant, care are un cod unic în sistem, dispune, în propriul
sistem bancar informatizat, de o aplicaţie certificată SWIFT, care formează interfaţa cu SWIFT şi prin care
accesează pachetul de servicii al companiei, procesarea desfăşurându-se în timp real sau prin fişiere, în
aceeaşi zi sau în zilele următoare.

4.5.2. Tehnica plăţilor prin acreditiv şi incasso documentar

4.5.2.1. Acreditivul documentar

Acreditivul documentar ocupă un loc predominant (peste 70%) în decontarea tranzacţiilor


internaţionale, larga sa utilizare fiind determinată de avantajele pe care le prezintă atât pentru importator, cât
şi pentru exportator.
Pentru ca cei implicaţi să poată fructifica avantajele oferite de plata prin acreditiv documentar este
necesară cunoaşterea regulilor şi uzanţelor în materie, elaborate de Camera Internaţională de Comerţ de la
Paris şi anume:
- Reguli uniforme şi practica acreditivelor documentare (Publicaţia nr. 500), revizuită în 1993 şi care a
început să fie aplicată de la 1 ianuarie 1994.
- Formulare standard privind acreditivele documentare (Publicaţia nr. 516), în care sunt prezentate
formularele recomandate de CCI pentru derularea plăţilor prin acreditive documentare, modul de
completare şi înţelesul termenilor utilizaţi, atât de comercianţi, cât şi de bănci.
- MT 700 Message Formats, elaborate de SWIFT, care cuprind formatele de Teletransmisie Standard
pentru acreditivele documentare.
La 1 aprilie 2002, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a elaborat un supliment al Publicaţiei
nr. 500 – componenta electronică a transmiterii documentelor – eUCP-500 (electronic Uniform Customs and
Practice). Conform acestor reglementări, documentele se acceptă pe suport hârtie sau electronic, acreditivul
trebuie să aibă o prezentare electronică şi să stabilească un mod de comunicare (de exemplu, prin adresa
electronică), fiind necesară specificarea formatului în care trebuie prezentate informaţiile electronice.
Acreditivul documentar este un angajament ferm, asumat în scris de o bancă, de a asigura plata
unui export sau serviciu contra documentelor prezentate de exportator, în conformitate cu termenele şi
condiţiile stabilite de importator.
În derularea plăţii prin acreditiv documentar sunt implicate trei părţi principale, care au denumiri
consacrate şi anume:9
 ordonatorul (importatorul) este cel care iniţiază relaţia de acreditiv prin instrucţiunile pe care le dă
băncii sale de a plăti exportatorul. Aceste instrucţiuni sunt cuprinse în “ordinul de deschidere a
acreditivului documentar”, unde se precizează toate condiţiile de termene şi documente potrivit cărora
banca să efectueze plata.
 beneficiarul (exportatorul) este cel în favoarea căruia banca importatorului s-a angajat la plată şi care,
îndeplinind condiţiile de termene şi documente cuprinse în textul acreditivului, încasează banii.
 banca emitentă (banca importatorului) este aceea care, la cererea ordonatorului, îşi asumă în scris
angajamentul de plată în anumite condiţii de termene şi documente, în favoarea exportatorului,

9
Negruş, M. - “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 17

61
beneficiarul acreditivului documentar.
Prin angajamentul de plată asumat în scris, banca emitentă este principala angajată în relaţia de AD.
Acest angajament de plată poate fi realizat: direct, în sensul că ea însăşi efectuează plata, îndeplinind atât
rolul de bancă emitentă, cât şi de bancă plătitoare; indirect, în sensul că desemnează o altă bancă să efectueze
plata în numele ei (bancă plătitoare sau după caz, negociatoare).
 o altă bancă, denumită şi bancă corespondentă, situată, de regulă, în ţara exportatorului este banca
prin care banca emitentă transmite textul AD spre a fi comunicat beneficiarului AD, exportatorul. În
funcţie de modul cum este precizat a se face plata sau de alte instrucţiuni cuprinse în textul AD, această
"o altă bancă desemnată" de banca emitentă poartă următoarele denumiri:
- bancă notificatoare sau avizatoare. În cazul în care plata documentelor are loc la banca emitentă
sau plata este domiciliată la o terţă bancă, banca notificatoare îndeplineşte rolul unui simplu
intermediar, manipulator de documente. Ea anunţă exportatorul de deschiderea AD, primeşte de la
exportator documentele şi le transmite băncii plătitoare.
- bancă plătitoare. În cazul în care plata este făcută de o altă bancă decât banca emitentă, banca
plătitoare poate fi situată în ţara exportatorului sau într-o ţară terţă. Prin instrucţiunile primite de la
banca emitentă, ea este autorizată să plătească exportatorului documentele prezentate, în strictă
concordanţă cu termenele şi condiţiile din AD şi să remită documentele băncii emitente, iar aceasta
să-i ramburseze suma plătită.
- bancă trasă (acceptantă) este banca asupra căreia au fost trase cambiile (în situaţia în care plata
urmează să se facă prin cambii) şi care, la scadenţă, le va achita. Banca trasă primeşte documentele
însoţite de cambii de la exportator, acceptă cambiile şi i le restituie, iar documentele le remite
importatorului sau băncii emitente. La scadenţă, banca trasă achită cambiile beneficiarului.
- bancă negociatoare. Dacă o altă bancă decât cea emitentă este însărcinată cu negocierea, aceasta
înseamnă că banca negociatoare este autorizată să preia documentele de la exportator şi să i le achite,
contra unui comision de negociere şi să le remită apoi băncii emitente.
- bancă confirmatoare este banca care, la angajamentul de plată asumat de banca emitentă, adaugă
propriul ei angajament, egal ca valoare şi condiţii. În cazul în care banca emitentă nu îşi onorează
angajamentul de plată, banca confirmatoare va efectua plata. Banca confirmatoare poate fi banca din
ţara exportatorului respectiv, banca plătitoare sau o bancă dintr-o terţă ţară.

Mecanismul derulării plăţii prin AD este următorul:


1. Contractul comercial internaţional prin care partenerii au convenit plata prin AD.
2. Dispoziţia/ordinul de deschidere AD este dat de importator băncii sale, bancă emitentă şi cuprinde
toate condiţiile de termene şi documente pe care trebuie să le îndeplinească exportatorul pentru a i se face
plata.
3. Deschiderea AD constă în elaborarea unui înscris, însuşi AD, prin care banca emitentă se angajează
ferm la plată în favoarea beneficiarului AD, exportatorul, în condiţiile de termene şi documente potrivit
instrucţiunilor primite de la ordonator. Acest document este transmis băncii exportatorului.
4. Notificarea beneficiarului AD. Banca exportatorului anunţă exportatorul de deschiderea AD şi îi
remite documentul AD.
5. Livrarea mărfii. Exportatorul studiază cu atenţie AD şi, după caz, începe producerea mărfii sau o
preia din stoc. Marfa este expediată cu respectarea tuturor termenelor din AD, exportatorul/beneficiarul AD
întocmind şi setul de documente cerut prin acreditiv. În cazul în care nu poate îndeplini condiţiile din AD, nu
expediază marfa, ci cere modificarea AD.
6/7. Utilizarea AD. În posesia documentelor ce atestă livrarea mărfii în termenele şi condiţiile din AD,
exportatorul le prezintă la bancă. Banca verifică concordanţa documentelor cu cerinţele AD şi efectuează
plata. În esenţă, această etapă semnifică documente contra bani.
8/9. Remiterea documentelor/rambursarea sumei. Banca plătitoare, după efectuarea plăţii, remite
documentele băncii emitente. Aceasta, după un nou control al documentelor, în funcţie de condiţiile din AD,
rambursează băncii plătitoare banii. În caz contrar, nu rambursează banii pe documente neconforme cu
termenii AD.
10/11. Notificarea importatorului/plata documentelor. Banca emitentă deţine documentele privitoare la
marfă şi pe care le eliberează importatorului contra plată. Importatorul, la rândul său, verifică documentele şi
concordanţa acestora cu instrucţiunile pe care le-a dat prin cererea de deschidere a AD.
12. Eliberarea/ridicarea mărfii. Importatorul, în posesia documentelor, îşi ridică marfa. Cărăuşul
eliberează marfa contra documentului de transport.

62
Schema nr. 4.9. Mecanismul derulării plăţii prin acreditiv documentar (domiciliat în ţara
exportatorului)

12. în posesia
5. expedierea mărfii documentelor ridică
marfa

1. contract comercial
BENEFICIARUL AD internaţional ORDONATORUL AD
(exportator) (importator)

deschidere AD
documentelor

documentelor

10. documente
11. achită c/v
exportatorului

2. dispoziţie
6. documente

4. notificarea
7. plata c/v

3. deschidere AD

BANCA PLĂTITOARE 8. remitere BANCA


(banca exportatorului) documente EMITENTĂ
(banca importatorului)

9. bani

Utilizarea acreditivului ca modalitate de decontare a fost stabilită de parteneri în contractul


comercial, unde s-au fixat şi anumite termene şi condiţii.
Banca nu cunoaşte ce au convenit cei doi parteneri. De aceea, în ordinul de deschidere, importatorul
(ordonatorul) va preciza toate aceste condiţii, care sunt preluate întocmai de bancă în angajamentul ei de
plată, care este acreditivul documentar.
În cazul oricărui acreditiv sunt menţionate o serie de documente, care se stabilesc în prealabil între
părţile participante. Responsabilitatea băncilor este de a verifica conformitatea documentelor prezentate cu
cerinţele din acreditiv şi în caz afirmativ de a efectua plata.
Documentele solicitate frecvent sunt:
 Documente comerciale:
- Factura comercială externă (lb. engleză Invoice);
- Factura proforma;
- Factura consulară.
 Documente de transport, diferenţiate pe tipuri de transport:
- Conosamentul maritim (lb. engleză Bill of Lading, B/L);
- Scrisoarea de trăsură rutieră (lb. engleză Waybill), feroviară (lb. engleză Rail Waybill), aeriană (lb.
engleză Air Waybill).
 Documente de asigurare: Poliţa/Certificatul de asigurare
 Alte documente:
- Cambia;
În cazul acreditivului, cambia este trasă asupra băncii importatorului - banca emitentă - şi acceptată
de către importator, prin ea solicitându-se ca o anumită sumă de bani (de exemplu, valoarea acreditivului) să
fie plătită la prezentarea cambiei - în cazul unei cambii la vedere - sau după un anumit număr de zile (de
exemplu, 90 de zile de la prezentare) - în cazul unei cambii cu plata la o anumită scadenţă.
- Certificatul de calitate;
- Certificatul de inspecţie;
- Certificatul fitosanitar;
- Certificatul de greutate.

63
Clasificarea acreditivelor se face în funcţie de diferite criterii.10
1. În funcţie de forma sa, acreditivul poate fi:
- revocabil;
- irevocabil.
Un acreditiv irevocabil este un acreditiv ale cărui condiţii şi termene nu pot fi schimbate fără
acordul tuturor părţilor implicate, inclusiv al băncilor. Dacă acreditivul este revocabil, el poate fi modificat
sau revocat (adică retras) ori de către banca emitentă, ori de către importator, fără acordul prealabil al
exportatorului. Pentru protecţia exportatorului şi siguranţa plăţii, se convine emiterea unui acreditiv
irevocabil. Articolul 6 al Regulilor uniforme stabileşte că, dacă nu este stipulat altfel în textul unul acreditiv,
se presupune că este irevocabil.
2. După modul de utilizare, acreditivele pot fi
- cu plată la vedere;
- cu plată diferată;
- cu plată prin acceptare;
- cu plată prin negociere.
Acreditivul documentar cu plata la vedere permite exportatorului încasarea contravalorii
mărfurilor imediat după livrarea lor. Relaţia de credit apare indirect, prin faptul că angajamentul de plată
fiind al băncii, exportatorul nu mai aşteaptă plata documentelor de către importator (circuit care poate dura
până la 40 de zile sau mai mult), interval scurtat şi mai mult în cazul domicilierii plăţii la banca lui (a
exportatorului).
Acreditivul cu plată diferată este utilizat adesea de exportatori şi ca formă de creditare a
importatorilor. Ca urmare a unei precizări anterior convenite între parteneri şi preluate în acreditiv, plata
documentelor nu are loc în momentul prezentării lor la bancă de către exportator, ci la un anumit interval, de
regulă, la 30-60 de zile din momentul depunerii lor.
În cazul acreditivului de acceptare, care se particularizează prin acceptul dat de bancă (accept
bancar) pentru cambia care însoţeşte documentele, în vederea unei plăţi la termen, exportatorul poate sconta
cambia şi astfel să încaseze contravaloarea mărfurilor exportate, înainte de scadenţă, mai puţin scontul
reţinut de bancă. Acreditivele de acceptare au, de regulă, o durată de 60-180 de zile.
Acreditivul cu plata prin negociere este utilizat cu precădere în ţările de drept bancar anglo-saxon.
Acest acreditiv se caracterizează prin faptul că este deschis de banca emitentă, cel mai adesea în moneda
locală a propriei ţări. Utilizarea sa presupune întotdeauna o cambie trasă de beneficiar asupra băncii emitente
sau asupra unui alt tras (altă bancă) indicat în textul acreditivului, plata cambiei fiind garantată de banca
emitentă. Acreditivul cu plată prin negociere este întotdeauna domiciliat la banca emitentă. Deoarece
domicilierea acestui acreditiv la banca importatorului constituie un dezavantaj pentru exportator, în practică,
banca emitentă autorizează alte bănci să “negocieze” documentele.
3. În funcţie de clauzele pe care le conţin, acreditivele pot fi:
- transferabile;
- reînnoibile;
- cu clauză roşie;
- de compensaţie (reciproce şi standby).
Utilizat cu precădere în operaţiunile de intermediere, acreditivul documentar transferabil este un
acreditiv în virtutea căruia beneficiarul (primul beneficiar) are dreptul să solicite băncii însărcinate cu plata /
acceptarea / negocierea, să îl facă utilizabil, în totalitate sau parţial, pentru unul sau mai mulţi beneficiari
secunzi.
Acreditivul documentar reînnoibil (revolving), utilizat în cazul contractelor de valori mari şi care
presupun mai multe livrări de valori egale, în timp, permite exportatorului ca, pe măsură ce livrează loturile
conform condiţiilor convenite, să încaseze imediat contravaloarea lor de la bancă.
În cazul acreditivului cu clauză roşie (red clause), importatorul, prin menţiunile inserate în
acreditiv, dă dreptul băncii să efectueze plata în totalitate sau parţial în favoarea exportatorului, înainte de
prezentarea documentelor. Suma încasată de exportator în avans permite acestuia procurarea mărfurilor şi
livrarea lor. În momentul prezentării documentelor la bancă, după expediţia mărfurilor are loc reglarea
avansului şi încasarea contravalorii acreditivului (diminuat cu plata făcută în avans).
Avantajul acreditivului cu clauză roşie este că permite exportatorului să primească un avans în raport
ca momentul expedierii mărfii. Dezavantajul principal este al importatorului. Deşi plata în avans este făcută
de banca exportatorului, angajamentul de plată este al băncii emitente. În cazul în care exportatorul nu

10
Negruş, M. - “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 21

64
livrează marfa, deşi a încasat avansul, banca emitentă trebuie să ramburseze banii băncii plătitoare. La rândul
ei, banca emitentă cere restituirea plăţii în avans ordonatorului (importatorului).
Acreditivele documentare de compensaţie sunt utilizate în cazul operaţiunilor de contrapartidă din
comerţul internaţional (barter, compensaţii, reexport). Tranzacţia prin compensaţie – marfă contra marfă –
este asociată cu o tehnică-comercial bancară care să protejeze pe unul sau pe ambii parteneri împotriva
eventualelor riscuri.
Tranzacţiile derulate prin acreditive documentare reciproce presupun ca cei doi parteneri să îşi
deschidă reciproc câte un acreditiv documentar. Astfel, fiecare dintre ei este în acelaşi timp ordonator şi
beneficiar, această dublă calitate rezultând din însăşi esenţa compensaţiei, fiecare partener având dubla
ipostază de exportator / importator. Partenerul care acceptă plata mărfurilor sale prin alte mărfuri şi nu în
bani este cel care dictează condiţiile operaţiunii de compensaţie şi ale derulării acreditivelor reciproce.
Acreditivele documentare "stand - by" au o funcţie diferită şi anume aceea de garantare a
efectuării plăţii de către partenerul extern. Banca emite un acreditiv "stand-by" la solicitarea unui client
(ordonatorul), care trebuie să ofere partenerului de contract (beneficiarul), o garanţie că dacă el nu-şi va
îndeplini obligaţia asumată prin contractul comercial, banca îl va plăti, despăgubindu-l băneşte.
Utilizarea acreditivului presupune o serie de avantaje şi dezavantaje:
 Avantaje. Acreditivul oferă protecţie atât exportatorului cât şi importatorului Exportatorul ştie că
angajamentul de plată este al unei bănci, ceea ce îi oferă siguranţă, comparativ cu un importator
necunoscut (mai ales financiar). Importatorul, prin condiţiile din acreditiv este sigur că banca nu va plăti
exportatorului decât dacă documentele prezentate sunt conforme cu cele precizate în acreditiv.
 Dezavantaje. Acreditivele presupun comisioane bancare ridicate, comparativ cu alte modalităţi de
decontare (incasso, de exemplu) iar mecanismul derulării este mai complicat.
Prin natura lor, acreditivele documentare sunt tranzacţii separate de contractele de vânzare-
cumpărare care stau la baza lor. Băncile nu pot fi obligate sau implicate juridic prin asemenea contracte.11
Băncile iau în considerare numai documentele şi nu marfa la care acestea se referă. Dacă mărfurile
prezintă deficienţe şi, cu toate acestea, acreditivul este plătit de către bancă în baza unor documente în bună
ordine, banca nu are nici o responsabilitate.
In scopul de a se proteja, băncile nu efectuează plata unul acreditiv în cazul în care este descoperită
cea mai mică eroare în documente sau dacă acestea nu sunt conforme cu clauzele din acreditiv. Dacă sunt
descoperite erori în urma verificării documentelor, banca notificatoare sau plătitoare solicită băncii emitente
să se pronunţe dacă discrepanţele semnalate sunt acceptate sau nu.
Banca emitentă trebuie, de asemenea, să contacteze clientul său, ceea ce duce la întârzieri
considerabile şi, adeseori, la refuz de plată. In acest caz, riscurile sunt ale exportatorului, întrucât marfa a fost
expediată.
Nu există nici o obligaţie din partea băncii de a se asigura că marfa livrată este corespunzătoare şi în
conformitate cu cele specificate în acreditiv. Dacă marfa livrată este, într-un fel sau altul, necorespunzătoare,
problema se rezolvă direct între cei doi parteneri, respectiv este responsabilitatea importatorului de a acţiona
împotriva exportatorului, pe cale comercială.
Din punct de vedere al importatorului, pasivul rezultat din deschiderea unui acreditiv rămâne
neacoperit până în momentul în care acreditivul ori este anulat, ori este plătit. Acest lucru poate restrânge
accesul acestuia la alte facilităţi, în perioada respectivă.

4.5.2.2. Incasso documentar

Incasso documentar, spre deosebire de acreditiv, este o instrucţiune trimisă de către exportator
băncii importatorului, instrucţiune însoţită de un set de documente, spre a fi transmise importatorului,
pentru plată sau acceptare (daca în setul de documente este şi o cambie).
La fel ca şi pentru acreditive, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a elaborat documentul
intitulat Reguli Uniforme privind incasso - Publicaţia nr. 522, revizuită în 1995, cu aplicabilitate de la 1
ianuarie 1996.
In esenţă, incasso documentar este un serviciu bancar de transmitere, pe canal bancar, a
documentelor privind livrarea mărfurilor de la exportator la importator şi a banilor în sens invers. Spre
deosebire de acreditiv, în cazul incasso-ului nu avem de-a face cu plata garantată. Controlul asupra
mărfurilor rămâne în sarcina exportatorului până în momentul în care este încasata plata sau acceptată

11
Cerna, S., Donath, L., Şeulean, V., Bărglăzan, D., Boldea, B. - “Economie monetară şi financiară internaţională”, Ed.
Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 313

65
cambia însoţitoare. Dacă mărfurile au fost livrate şi nu au fost achitate, acest lucru implică costuri
determinate fie de readucerea mărfurilor în ţară, fie de depozitarea acestora, până în momentul în care este
efectuată plata (sau marfa este redirijată şi vândută unui alt cumpărător).
Din această definiţie se disting anumite elemente esenţiale care sunt specifice mecanismului incasso-
ului:
- operaţiunea este o simplă vehiculare de documente, ca atare obligaţia băncilor ce intervin se rezumă la
prestarea unui serviciu în anumite condiţii impuse de instrucţiunile primite de la exportator şi de regulile
Publicaţiei 522;
- documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri:
- comerciale (factură, documente de transport, de proprietate etc.);
- financiare (cambii, bilet la ordin, cec, chitanţe etc.).
- scopul operaţiunii este transmiterea documentelor comerciale sau financiare, de la beneficiarul plăţii la
plătitor, contra plată, acceptare sau în alte condiţii.
Indiferent însă de felul incasso-ului, simplu sau documentar, se poate vorbi despre un caracter
documentar al plăţii, în sensul că prin vechicularea documentelor de bănci mecanismul incasso-ului permite
în final să se obţină o plată contra documente.
Denumirea părţilor implicate în derularea unui incasso, indiferent de caracterul său (simplu sau
documentar), este consacrată prin Publicaţia 522:12
- ordonatorul (exportatorul) este clientul care încredinţează operaţiunea de incasso băncii sale. După
expedierea mărfii într-un interval de timp optim (termenul cel mai scurt în care documentele trebuie să
ajungă la importator, prin banca sa, pentru a se obţine plata, cu condiţia ca acest lucru să aibă loc înainte
de sosirea mărfii la destinaţie), depune la bancă setul de documente prin care atestă expedierea mărfii în
concordanţă cu condiţiile contractuale.
- banca remitentă este banca la care ordonatorul a încredinţat operaţiunea de incasso;
- banca însărcinată cu încasarea – orice bancă, alta decât banca remitentă, care intervine în operaţia de
incasso. Aceasta primeşte documentele cu dispoziţiile de încasare de la banca remitentă, având sarcina
de a asigura prezentarea documentelor trasului şi de a obţine încasarea sau acceptarea, transmiţând în
sens invers, conform instrucţiunilor primite, rezultatele incasso-ului (sume de bani, efecte de comerţ
acceptate);
- banca prezentatoare este banca însărcinată cu prezentarea documentelor trasului şi obţinerea încasării în
cazul în care operaţiunea nu poate fi realizată direct de banca însărcinată cu încasarea
- trasul (importatorul) este destinatarul documentelor, căruia, conform instrucţiunilor exportatorului,
banca îi solicită să îndeplinească o anumită condiţie (plată, acceptare) în schimbul eliberării
documentelor.
Mecanismul derulării plăţii prin incasso documentar este următorul:
1. Contractul comercial internaţional prin care partenerii au convenit plata prin incasso, care este
documentul de referinţă pentru exportator în îndeplinirea obligaţiilor sale.
2. Livrarea mărfii, realizată în strictă concordanţă cu termenele de livrare şi condiţiile privind marfa
convenite prin contract. În urma livrării mărfii, exportatorul este în posesia documentelor prin care atestă
îndeplinirea obligaţiilor contractuale.
3. Setul de documente însoţit de ordinul de plată la incasso este prezentat la banca exportatorului – banca
emitentă. În ordinul de plată la incasso, exportatorul solicită în mod expres plata la incasso şi prezintă
clar şi precis condiţiile în care vor fi înmânate documentele importatorului şi denumirea documentelor şi
a numărului de exemplare ce vor fi remise acestuia.
4. Banca remitentă, acţionând la ordinul clientului ei, emite propriul ei document – incasso documentar – în
cadrul căruia preia întocmai instrucţiunile primite de la ordonator, pe care îl remite băncii importatorului
însoţit de setul de documente depus de exportator atestând livrarea mărfii.
5. Notificarea importatorului – banca prezentatoare avizează importatorul de sosirea documentelor.
6,7. Documentele contra plată sau contra acceptare – în funcţie de instrucţiunile primite, banca prezentatoare
eliberează importatorului documentele, fie contra plată, fie contra acceptare a cambiei.
8. Importatorul, aflat în posesia documentelor, ridică marfa.
9. După încasarea contravalorii documentelor de la importator, banca importatorului remite banii (sau în
cazul documentelor contra acceptare – remite cambia) băncii remitente.
10. La primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de încasarea exportului. În cazul în care prin
instrucţiunile date au fost documente contra acceptare, îi remite cambia acceptată, exportatorul aşteptând

12
Negruş, M. - “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 181

66
scadenţa pentru a încasa cambia.

Schema nr. 4.10. Mecanismul derulării plăţii prin incasso documentar


8 - în posesia documentelor ridică
2 - livrare marfă marfa

ORDONATOR 1 - contract TRAS


(exportator) comercial (importator)

6, 7 - plata contra
ordin de încasare
privind încasarea

3 - documente şi
10 - notificare

documente
5 - notificare
importator
4 - remitere
documente şi ordin de
încasare

BANCA REMITENTĂ BANCA PREZENTATOARE


9 - remitere încasare
(banca exportatorului) documente
(banca importatorului)

Exportatorul, fiind iniţiatorul operaţiunii de incasso, este cel care pornind de la clauzele convenite în
contractul comercial internaţional stabileşte condiţiile comerciale, de plată şi de documente. Aceste
condiţii sunt trecute în ordinul său de încasare, care este însuşi documentul denumit incasso documentar.
Ordinul de încasare cuprinde întotdeauna anumite elemente care trebuie stipulate complet şi clar de
exportator. Aceste elemente trebuie să concorde cu cele din contract şi cu date cuprinse în documentele
trimise de exportator importatorului odată cu ordinul de încasare.
Avantaje şi dezavantaje ale utilizării incasso-ului pot fi considerate următoarele:
 Avantaje:
- decontarea prin incasso este relativ simplă şi mai ieftină decât în cazul acreditivului;
- cumpărătorul, văzând documentele înainte de a le onora, are siguranţa că efectuează plata numai după ce
exportatorul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi a livrat marfa;
- vânzătorul are siguranţa că importatorul nu va intra în posesia documentelor pentru a-şi ridica marfa
decât după ce va achita.13
 Dezavantaje:
- operaţiunea de incasso nu comportă nici un angajament de plată din partea băncilor implicate în
derularea ei;
- exportatorul riscă creşterea costurilor în cazul protestului cambial sau costuri suplimentare în cazul în
care cambia este refuzată la plată sau acceptare, cum ar fi cele determinate de depozitarea sau returnarea
mărfurilor;
- incasso-ul nu prezintă nici o garanţie pentru exportator că importatorul va achita de îndată documentele;
singura obligaţie de plată a importatorului fiind ce asumată prin contractul comercial, riscurile de
neîncasare sunt cele specifice unei astfel de obligaţii. Exportatorul livrează marfa fără a avea garanţia că
importatorul va onora documentele. El se asigură în principiu de un singur risc: acela ca importatorul să
obţină titlul de proprietate asupra mărfurilor, fără să efectueze plata.
Cu toate acestea, este evident că în cadrul acestei modalităţi de plată avantajele sunt în principal de
partea importatorului, întreaga operaţiune de incasso desfăşurându-se la ordinul, pe riscurile şi răspunderea
exportatorului (conform Publicaţiei 522, articolul 21, spezele şi comisioanele bancare sunt suportate tot de
exportator). De aici şi ponderea modestă a incasso-ului documentar în ansamblul plăţilor cu străinătatea (10-
15%), într-o măsură mult mai mare fiind utilizat în relaţiile de plăţi necomerciale.

13
Cerna, S., Donath, L., Şeulean, V., Bărglăzan, D., Boldea, B. - “Economie monetară şi financiară internaţională”, Ed.
Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 315

67
Cuvinte cheie: casierie bancară, operaţiuni de casă, tezaur, registru de casă, cambie, bilet la ordin, cec,
scontare, compensare, decontare, plăţi electronice, virament de debit, virament de credit, acreditiv
documentar, incasso documentar

Întrebări recapitulative:
1. Care este rolul casieriei bancare?
2. Prezentaţi documentele în baza cărora se poate depune sau retrage numerar în/din conturile bancare.
3. Care sunt avantajele şi riscurile pentru părţile implicate în circulaţia cambială?
4. Care sunt elementele ce diferenţiază biletul la ordin de cambie?
5. Precizaţi elementele fundamentale care permit utilizarea cecului ca instrument de plată.
6. Care sunt principalele caracteristici ale unui ordin de plată?
7. Cum pot fi prevenite riscurile ce derivă din utilizarea instrumentelor de plată pe suport hârtie?
8. Care este rolul BNR în sistemul de plăţi din România?
9. Descrieţi contractele standard şi avantajele utilizării lor pentru bancă şi clienţii săi.
10. Care sunt documentele solicitate frecvent în cazul unui acreditiv documentar?
11. Prezentaţi principalele asemănări şi diferenţe între acreditiv şi incasso documentar.
12. Care sunt avantajele şi dezavantajele plăţii prin acreditiv documentar pentru părţile implicate?

68
Capitolul 5

OPERAŢIUNILE BANCARE DE PLASARE A FONDURILOR

5.1. Creditarea şi evaluarea riscului

Creditarea este o activitate de bază într-o bancă, putând genera profituri importante dacă este
practicată corect, dar şi pierderi. Prin urmare, ea trebuie abordată într-o manieră structurată şi logică.

5.1.1. Rolul creditării bancare

Băncile primesc bani sub formă de depozite de la clienţi, cărora le plătesc dobândă pentru sumele
depuse. Banca trebuie să genereze venit pentru a plăti dobândă deponenţilor, pentru a realiza profit în
beneficiul acţionarilor săi, precum şi pentru propria dezvoltare.
O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cu împrumut (sau a plasa) banii
depozitaţi. Băncii i se plăteşte dobândă pentru sumele date cu împrumut, rata dobânzii percepută pentru
credite fiind mai mare decât rata dobânzii plătite la depozite. Diferenţa dintre aceste două rate ale dobânzii se
numeşte marjă şi constituie o sursă importantă de venit pentru bancă.
O parte din fondurile avansate în procesul de creditare provin din capitalul propriu al băncii. În
România, nivelul capitalului este reglementat de Banca Naţională a României, corespunzător Convenţiei de
la Basel.
Conform Regulamentului BNR şi CNVM nr. 18/23 din 2006 privind fondurile proprii ale instituţiilor
de credit şi ale firmelor de investiţii, capitalul iniţial al instituţiilor de credit persoane juridice române şi al
sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe este reprezentat de capitalul social subscris
şi vărsat şi rezervele legale, statutare şi alte rezerve, nivelul minim al capitalului iniţial la momentul
autorizării fiind de:
- 37 milioane lei pentru bănci;
- 25 milioane lei pentru băncile de credit ipotecar;
- 25 milioane lei pentru băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
- 12 milioane lei pentru instituţiile emitente de monedă electronică.
O altă parte din fonduri poate fi împrumutată de la alte bănci. Prin urmare, băncile trebuie să
realizeze un venit suficient de mare pentru a restitui împrumuturile astfel atrase şi dobânda aferentă, pentru
a-şi acoperi costurile şi pentru a obţine profit.
Pentru stabilirea nivelului ratei dobânzii utilizate în relaţiile cu clienţii, instituţiile de credit urmăresc
nivelul şi evoluţia ratei dobânzii de referinţă a băncii centrale. Circulara BNR nr. 3/2002 a introdus în
România rata dobânzii de referinţă, care înlocuieşte taxa oficială a scontului.
Creditarea, în condiţii prin care se asigură rambursarea, permite băncii să obţină un câştig pentru
deponenţii ei, reducând semnificativ nivelul de risc.
Creditarea poate fi privită şi ca un serviciu bancar pe care banca îl oferă clienţilor care-l solicită. In
economiile competitive, activităţile specifice sectorului terţiar trebuie să se concentreze asupra nevoilor
clienţilor şi să dezvolte produse şi servicii pentru satisfacerea noilor cerinţe ale acestora.
În cazul în care o bancă acordă un credit unui client - persoană fizică sau persoană juridică - iar
aceasta, din anumite motive, nu va putea să-şi achite obligaţiile faţă de bancă (restituirea creditului plus
dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din profit. Pentru a reduce la
minim pierderile rezultate din credite neperformante, personalul bancar implicat în activitatea de creditare
trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea creditelor.
O activitate bancară sigură şi profitabilă presupune, pe de o parte, protecţia disponibilităţilor din
conturile deponenţilor şi a investiţiilor acţionarilor băncii prin reducerea riscului, dar şi permanenta
fructificare a posibilităţilor oferite de piaţă. Acest lucru nu se realizează refuzând acordarea unui credit sau
stabilind termeni şi condiţii de creditare care să descurajeze clienţii să mai apeleze la credite.

5.1.2. Principii de creditare bancară

Creditarea nu este o ştiinţă exactă; nu este posibil ca prin utilizarea unei formule sau aplicarea unei
teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi rambursată cu dobânda aferentă. Există, totuşi,

69
principii generale de creditare care, dacă sunt aplicate consecvent, permit reducerea gradului de incertitudine
şi, prin urmare, a riscului implicat în creditare.
Aceste principii se referă la:
 solicitantul creditului (debitorul);
Acceptul unei bănci de a acorda un credit reflectă punctul său de vedere privind capacitatea de
rambursare, prezentă şi viitoare, a clientului. Prin urmare, este esenţial ca banca să obţină cât de multe
informaţii în legătură cu situaţia financiară a potenţialului client şi să fie sigură că se poate baza pe toate
informaţiile oferite de acesta. În această analiză, banca trebuie să ia în considerare măsura în care îl cunoaşte
pe client; analiza făcându-se diferenţiat pentru un client nou şi pentru un client tradiţional.
Dacă solicitantul este deja un client al băncii, banca va lua în considerare evidenţele sale referitoare
la acesta. De exemplu, referitor la creditele anterioare, interesează dacă a fost respectat graficul de
rambursare a ratelor şi dobânzilor. Orice solicitare de reînnoire a unui credit se bazează pe relaţiile anterioare
cu clientul.
Solicitările noilor clienţi trebuie tratate diferit. Dacă cel care solicită un credit nu este clientul băncii,
în primul rând trebuie să se obţină referinţe satisfăcătoare despre integritatea şi situaţia financiară a
persoanelor care conduc afacerea şi apoi informaţii financiare relevante de care are nevoie banca.
Problemele cheie asupra cărora se insistă atunci când se analizează situaţia unui client persoană
juridică care a solicitat un credit se pot împărţi în: domeniul de activitate al firmei; situaţia financiară a
firmei; calitatea managementului firmei; performanţele viitoare ale firmei.
În practica românească, analiza împrumutatului este cunoscută şi sub denumirea de caracterul şi
capacitatea de rambursare a clientului.

 cererea de creditare (obiectivele urmărite);


Aspectele determinante care sunt luate în considerare atunci când se analizează cererea de creditare
sunt:
- competenţa legală a solicitantului (de exemplu, dacă are vârsta permisă de lege pentru a încheia un
contract legal sau dacă este autorizat/împuternicit de firmă să angajeze fonduri în numele ei);
- destinaţia sau obiectul creditului;
- valoarea creditului;
- durata creditării;
- eşalonarea ratelor scadente;
- garantarea creditului solicitat;
- marja de profit pe care o va încasa banca din credit (dobânda percepută pentru creditul acordat, în
corelaţie cu politica băncii în ceea ce priveşte dobânda la depozite).
De asemenea, banca trebuie să urmărească dacă împrumutul solicitat se înscrie în politica de
ansamblu de creditare a băncii. De exemplu, o bancă poate limita sumele pe care le va împrumuta unui
anumit sector industrial sau comercial sau poate exista o reglementare a băncii centrale privind creditarea
unui anumit sector.
Cheltuielile pe care le presupune pentru bancă procesul complex al analizării cererii de creditare
(inclusiv cele cu personalul) trebuie, la rândul lor, să fie recuperate. De cele mai multe ori se obişnuieşte ca
instituţiile de credit să perceapă clienţilor un “comision de analiză a dosarului” pentru acoperirea costurilor
de instrumentare a creditului.
Orice instituţie de credit trebuie să se asigure că percepe o rată a dobânzii şi impune comisioane care
fac profitabilă fiecare acţiune de creditare. În acelaşi timp, pentru a fi competitivă, ea trebuie să urmărească
în permanenţă nivelul dobânzilor şi comisioanelor practicate pe piaţă de alte instituţii de credit.
Riscul asumat prin acordarea unui credit trebuie reflectat în “recompensa” pe care o primeşte banca.
Este normal ca o bancă să perceapă o rată mai mare a dobânzii dacă ea consideră că un anumit credit
incumbă un risc mai mare. In mod similar, este posibil ca o bancă să perceapă o rată mai mică a dobânzii,
pentru creditele garantate prin forme asiguratorii certe, neriscante sau cu risc minim. Cu toate acestea, banca
trebuie să-i permită clientului să dispună de suficient numerar pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea
nestingherit; în caz contrar, stabilirea unei rate de dobândă prea mare poate determina un risc de credit sporit.

 rambursarea creditului (rate şi termene);


Prognoza fluxului de fonduri disponibile (cash flow-ul) indică durata realistă a rambursării
creditului. Pentru ca o afacere să aibă succes, ea trebuie să aibă suficiente lichidităţi. Dacă persoana juridică
încearcă să ramburseze creditul prea repede, s-ar putea să rămână fără lichidităţi şi să nu poată să-şi
desfăşoare corespunzător activitatea în continuare sau chiar să dea faliment.

70
Este preferabil ca rambursarea creditului să se realizeze în rate mici, eşalonate valoric pe o perioadă
mai mare, dar pe care afacerea le poate acoperi într-un mod realist, decât să fie efectuată într-o perioada mai
scurtă, în rate mari. Însăşi banca va constata că este dificil să câştige suficient din alte activităţi bancare încât
să acopere costul unui credit neperformant, fiind preferabilă rambursarea în rate mai mici, decât forţarea
rambursării rapide, cu riscul de a nu se mai putea rambursa creditul.
Banca nu va dori ca împrumutul să rămână nerambursat pentru o perioadă mai mare decât consideră
ea necesar sau prudent, deoarece cu cât creşte durata rambursării, cu atât creşte şi posibilitatea apariţiei
situaţiilor care pot împiedica rambursarea creditului. In ceea ce priveşte perioada de rambursare a
creditului, se impune asigurarea unui echilibru între fondurile de care dispune clientul în timp şi reducerea
perioadei de eşalonare a ratelor.
Perioada de rambursare a creditului este, de asemenea, legată de durata de viaţă a obiectului
creditului. Dacă, de exemplu, un echipament cu o durată de funcţionare de cinci ani este achiziţionat pe bază
de credit, durata rambursării creditului nu trebuie să depăşească cinci ani. In mod similar, creditele pe termen
scurt nu trebuie utilizate pentru achiziţionarea de active cu o durată de funcţionare mare.

 remunerarea creditului (dobânzi şi comisioane bancare);


Remunerarea creditului este foarte importantă, deoarece constituie una dintre modalităţile principale
prin care banca realizează profit. Banca atrage bani de la diferiţi clienţi cu o rată a dobânzii mai mică şi
împrumută alţi clienţi, cu o rată a dobânzii mai mare. Ca banca să rămână în activitate, este esenţial ca marja
dintre cele două rate să fie suficient de mare pentru a permite realizarea profitului. Acesta nu este, totuşi,
singurul factor care trebuie luat în considerare.
Destinaţia creditului trebuie clar definită şi înţeleasă, atât de client cât şi de bancă. Dacă se acordă
un credit unei persoane juridice pentru o afacere ilegală, documentaţia creditului şi orice garanţie în sprijinul
ei sunt lovite de nulitate. Dacă destinaţia creditului nu corespunde cu activităţile curente ale clientului, un
astfel de credit presupune un risc de creditare important.
Pe de altă parte, este esenţial ca banca şi clientul să cunoască valoarea creditului. Riscul de
nerambursare a unui credit există atât în situaţia în care se solicită un credit prea mic, cât şi atunci când un
client împrumută prea mulţi bani. Uneori, clienţii solicită cea mai mare sumă pe care, din punctul lor de
vedere, o poate împrumuta o bancă, chiar dacă această sumă este mai mică decât cea de care au ei nevoie
pentru scopul propus.
Cererea de creditare a clientului trebuie susţinută de un flux monetar prognozat. Acesta poate lua
forma unui document care să indice lichidităţile curente, veniturile şi cheltuielile prevăzute, reflectând
valoarea fondurilor disponibile în timp. Desigur, prognoza trebuie să includă sumele atrase de client şi orice
plăţi şi dobânzi datorate băncii.

 garantarea (modalităţi de asigurare şi recuperare).


Datorită mediului competitiv în care operează, instituţiile de credit nu pot stabili întotdeauna rate ale
dobânzii care să reflecte, realist, riscul inerent unei situaţii date. Dacă o bancă solicită o rată de dobândă prea
mare, clientul se poate adresa concurenţei şi, prin urmare, banca pierde un client. Pentru a putea stabili o rată
de dobândă mai mică, o bancă poate solicita drept garanţie active de o anumită valoare, cu dreptul de a le
vinde în cazul în care clientul nu reuşeşte să ramburseze creditul.
Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezentă şi
viitoare a clientului de a rambursa creditul din resurse proprii. Cu alte cuvinte, decizia de creditare trebuie să
fie luată înainte de a se aduce în discuţie garanţia.

5.1.3. Tipuri de credite bancare

Categoriile de credite de care beneficiază clienţii unei bănci pot fi structurate astfel:
a. creanţele comerciale:
a.1. credite de scont, prin care banca preia un efect de comerţ şi în schimbul acestuia pune la
dispoziţia clienţilor valoarea actuală, exprimată ca diferenţă între valoarea nominală şi agio. 14
Prezentarea titlurilor în vederea scontării la bancă se va face cel puţin cu 15 zile lucrătoare înainte de
scadenţă, pentru a da posibilitatea ofiţerului de credite să efectueze analiza bonitaţii plătitorului. Creditele de

14
Basno, C., Dardac, N. - „Management bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 101-106

71
scont se garantează cu titlurile respective, pentru care prin scontare, pe calea girului, drepturile de creanţă
izvorâte din acestea, revin direct băncii care le-a scontat.15
a.2. factoring, prin care clientul, numit aderent, transferă proprietatea creanţelor băncii denumită
factor, care plăteşte aderentului diferenţa dintre valoarea nominală şi agio, imediat sau la scadenţă.

b. creditele de trezorerie (de cont curent) sunt creditele acordate clientelei, pe termen scurt, pentru
acoperirea necesarului de lichiditate privind acoperirea necesităţilor de exploatare curentă. Ele pot fi obţinute
imediat şi pe baza unui grad mai mare de libertate. În această categorie se includ: creditele privind vânzarea
în rate, creditele acordate persoanelor fizice, creditele acordate prin cărţile de plată, creditele de finanţare a
stocurilor, avansurile pentru importuri, avansurile temporare garantate cu certificate de depozit.

c. creditele pentru prefinanţarea exporturilor au ca destinatie satisfacerea necesităţilor curente


sau excepţionale ale clienţilor, ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului, cu condiţia
existenţei contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin
intermediul unor comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantiatea şi felul
mărfii, condiţiile şi graficul de livrare, modaliatea şi termenele de plată, preţul mărfii în valută la valoarea
CIF sau FOB, după caz. Creditele se pot acorda numai după prezentarea comunicării de la o societate
bancară din ţară sau străinătate, agreată de bancă, a deschiderii acreditivului de export irevocabil, în favoarea
beneficiarului de credit, sau alte forme de plată garantate bancar (scrisoare de garanţie bancară, efecte de
comerţ avalizate de alte societăţi bancare agreate de bancă).

d. creditele de echipament sunt creditele care se acordă beneficiarilor interni pe termen mediu şi
lung, pentru finanţarea investiţiilor productive efectuate de clienţi.

e. creditele acordate pentru achiziţionarea de bunuri imobiliare:


e.1. credite investitor, acordate investitorului pentru scopul propriu – achiziţii şi vânzări de achiziţii,
reparaţii de bunuri imobiliare.
e.2. credite promotor, acordate celui care dezvoltă activităţi de achiziţii şi vânzări de terenuri,
construcţii, amenajări, organizate sub formă de antrepriză.

f. creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda de către bancă agenţilor economici
solicitanţi pe perioade scurte de timp, pentru achitarea unor obligaţii stringente privind aprovizionări cu
materii prime, materiale, combustibili, energie, manoperă, impozite, taxe şi alte obligaţii curente. Acestă
categorie de credite este destinată, în principal, marilor companii cu un prestigiu recunoscut în mediul de
afaceri, al căror flux de lichidităţi este cesionat în favoarea băncii şi se derulează prin aceasta.

g. liniile de credit reprezintă o modalitate de creditare care funcţionează după sistemul revolving, în
baza unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute
clientelei fonduri utilizabile în mod fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de
credit, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credit aprobate, cu
posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi perioade de creditare dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite.

h. operaţiunile de pensiune reprezintă o formă de credit care se derulează pe baza considerării şi


depunerii la bancă a titlurilor, în primul rând a valorilor mobiliare sau a titlurilor de creanţă negociabile
(certificate de depozit, bonuri de tezaur).

i. creditele consorţiale au la bază asocierea băncilor atunci când dimensiunea creditului este foarte
mare şi impun divizarea riscurilor.

Conform clasificării Institutului Bancar Român, creditele bancare se diferenţiază în funcţie de:16
 perioada de acordare:
- credite pe termen scurt, până la 1 an, pentru suplimentarea mijloacelor circulante;
- credite pe termen mediu, între 1-5 ani, pentru operaţiuni de export-import sau investiţii;
- credite pe termen lung, peste 5 ani, pentru investiţii de amploare, retehnologizare.

15
Hoanţă, N. - „Bani şi bănci”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 152-154
16
IBR - „Manual de creditare”, decembrie 2002

72
 beneficiarul creditului:
- credite acordate persoanelor fizice, pentru construcţia de locuinţe, achiziţionarea de autoturisme, cărţi
de credit;
- credite acordate persoanelor juridice.
 destinaţie:
- credite pentru producţie: credite pentru activitatea curentă; credite pentru investiţii;
- credite pentru export;
- credite de consum.
 calitatea lor:
- credite performante – angajamente de plată faţă de bancă onorate la scadenţă;
- credite neperformante – angajamente de plată faţă de bancă care nu se respectă, generând credite
restante şi dobânzi neachitate cu consecinţe asupra activului, solvabilităţii şi a cheltuielilor prin
constituirea de provizioane într-un volum mai mare.

5.1.4. Evaluarea creditului prin punctaj

Evaluarea creditului prin punctaj este un mijloc statistic de evaluare a clienţilor, în încercarea de a
adopta un demers standardizat pentru determinarea bonităţii lor. Pentru a dezvolta un sistem eficient de
evaluare a creditului prin punctaj sunt necesare mai multe informaţii semnificative despre clienţi.
Atribuirea punctajului are la bază examinarea cazuisticii clienţilor şi a anumitor informaţii cheie,
pentru a stabili care sunt categoriile de clienţi care, cel mai adesea, nu-şi plătesc creditele.

5.1.4.1. Evaluarea solicitantului de credit persoană fizică

În cazul evaluării unei persoane fizice care solicită un credit, punctele se atribuie în funcţie de: tipul
de locuinţă a clientului - clienţii care au case în proprietate personală primesc un punctaj superior,
comparativ cu cei care locuiesc cu chirie; locul de muncă - punctajul se alocă în funcţie de tipul locului de
muncă şi de durata de timp la acelaşi loc de muncă; vârsta debitorului; starea civilă - pentru clienţii căsătoriţi
punctajul este cel mai mare; numărul de persoane în întreţinere - clienţii cu una sau două persoane în
întreţinere beneficiază un punctaj superior; venitul lunar net; garanţiile creditului; referinţele bancare.
O persoană fizică care doreşte să obţină un credit de la o instituţie de credit trebuie să completeze
cererea de creditare, formular care conţine informaţiile despre client ce sunt necesare desfăşurării procesului
de evaluare a creditului prin punctaj. Fiecărei informaţii i se atribuie puncte potrivit răspunsurilor date iar
apoi se totalizează punctele. Pentru ca banca să acorde creditul este necesară realizarea unui număr de puncte
sau a unui scor minim prestabilit.
Deşi evaluarea creditului prin punctaj poate părea arbitrară, experienţa a dovedit că este o cale rapidă
şi credibilă de luare a deciziilor în procesul de creditare. Pentru ca evaluarea creditului prin punctaj să fie
eficientă, banca trebuie să evalueze şi să-şi actualizeze în permanenţă sistemele de acordare a punctelor în
concordanţă cu mutaţiile economice şi sociale.

5.1.4.2. Evaluarea solicitantului de credit persoană juridică

Tehnici similare de evaluare a creditului prin punctai pot fi folosite şi pentru agenţii economici, dar
acestea sunt mai complexe şi, de obicei, mult mai dificil de conceput şi interpretat.
În vederea contractării de împrumuturi, agenţii economici trebuie să prezinte instituţiei de credit
cererea de creditare, la care vor anexa: fişa de prezentare generală a societăţii; situaţia evolutivă a
patrimoniului şi a principalilor indicatori de rezultate financiare; situaţia de stocuri sau cheltuieli pentru care
se solicită creditul; bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs; ultimul bilanţ contabil şi contul de profit
şi pierdere, precum şi ultima balanţă de verificare.
Analiza financiară are ca punct de plecare bilanţul contabil, care oferă o imagine contabilă asupra
patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor obţinute, pe baza unor acte administrative emise la un
moment dat. De asemenea, o importanţă deosebită prezintă informaţiile furnizate de contul de profit şi
pierdere. Bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la o anumită dată, respectiv la
încheierea exerciţiului, iar contul de profit şi pierdere exprimă modul cum s-a ajuns la respectiva stare
patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri şi de cheltuieli ce au definit evoluţia economico-
financiară a agentului economic analizat, de la începutul şi până la sfârşitul exerciţiului.

73
Sistemul bancar din România şi-a format un mecanism de urmărire a bonităţii firmelor cuprinse în
fundamentarea deciziilor de creditare. Astfel, performanţele financiare şi economice ale agenţilor economici
sunt determinate în funcţie de o serie de indicatori economico-financiari precum: gradul de îndatorare,
lichiditatea curentă, solvabilitatea patrimonială, rentabilitatea capitalurilor proprii, viteza de rotaţie a
activelor, acoperirea dobânzii, dependenţa de pieţele de aprovizionare, garanţiile. Pe baza nivelului acestor
indicatori, fiecare instituţie de credit îşi stabileşte clasele de performanţă, pentru fiecare clasă atribuind un
număr de puncte.
În baza analizei acestor indicatori, în funcţie de punctajul total obţinut, clienţii se pot grupa în cinci
categorii: A, B, C, D şi E. Clienţii de categorie A demonstrează capacitatea de rambursare a creditului şi de
plată a dobânzilor şi obţin creditul în suma solicitată. În cazul în care solicitantul creditului se încadrează în
categoriile B, C sau D, banca îşi ia măsuri de siguranţă suplimentare determinate de prudenţa bancară,
realizând o analiză a bonităţii firmei pentru o perioadă anterioară de cel puţin trei ani. În situaţia categoriei E,
analiza se întrerupe, agentul economic fiind, în mod normal, exclus de la creditare.
În situaţia în care indicatorii de bonitate sunt favorabili, ofiţerul de credite se poate deplasa în teren,
la sediul societăţii, la principalii parteneri de afaceri şi dacă este cazul, la organele financiar-bancare, pentru
a verifica realitatea datelor prezentate în documentele de credit.
Pe baza investigaţiilor şi constatărilor cu privire la capacităţile de producţie, volumul şi calitatea
producţiei, nivelul costurilor, posibilităţile de aprovizionare şi desfacere, nivelul preţurilor şi tarifelor,
ofiţerul de credite poate să se pronunţe dacă există posibilităţi reale de rambursare a creditului solicitat.
Concluziile analizelor şi verificărilor efectuate vor fi consemnate în referatul de analiză a creditului.
Pe baza rezultatelor stabilite în etapele anterioare ale procesului decizional, structurile ierarhice ale
băncii (în funcţie de competenţele stabilite de centrala băncii în privinţa tipurilor şi dimensiunii valorice ale
creditelor) trec la adoptarea deciziei de creditare.
Următoarea etapă presupune negocierea cu clientul a termenilor creditării: modalitatea de acordare,
moneda, dobânda şi comisioanele, ratele de rambursare etc. Dacă clientul acceptă aceste condiţii, atunci i se
comunică decizia de creditare şi se trece la încheierea contractului de credit, care cuprinde: valoarea
creditului; obiectul creditului; termenele şi ratele de rambursare; dobânda şi eventualele indexări pe parcurs;
comisioanele; garanţiile şi asigurările; alte drepturi şi obligaţii. Pe baza prevederilor din contractul de credit
are loc realizarea efectivă a deciziei de creditare.
Pentru o bună analiză de risc a clientului, banca, prin ofiţerul de credit, trebuie să realizeze o cât mai
completă analiză non-financiară şi o cât mai precisă analiză financiară.

I. Analiza non-financiară a agentului economic

Din această analiză trebuie să rezulte factorii de risc care pot influenţa negativ activitatea firmei. Ea
trebuie să cuprindă:17
A. Analiza factorilor de risc din mediul extern;
B. Analiza factorilor de risc interni ai firmei;
C. Analiza pieţei.
A.Analiza mediului extern
Această analiză are mai multe corespondente:
A1. Analiza mediului din punct de vedere social
Principalele elemente care trebuie urmărite în această analiză sunt:
 aspecte demografice privind populaţia:
- evoluţia demografică,
- schimbări demografice în structura pe vârste a populaţiei;
- distribuţia veniturilor în rândul populaţiei;
- gradul de ocupare al populaţiei.
 schimbări în stilul de viaţă al populaţiei;
 atitudinea faţă de afaceri;
 valorile culturale ale zonei.
Creşterea sau scăderea numărului populaţiei poate influenţa cererea de produse şi servicii.
Distribuirea veniturilor în rândul populaţiei poate avea un efect asupra cererii de produse şi servicii.
Astfel, o discrepanţă mare între venituri poate afecta cererea iar o distribuţie mai echilibrată are un efect
benefic pentru dezvoltarea afacerilor.

17
Lloyd, R., Muth, H.P., Gerlach, F. - „Analiza creditului”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, p. 18

74
A2. Analiza mediului din punct de vedere tehnologic
Mediul tehnologic influenţează dezvoltarea firmelor. Unele ramuri industriale sunt influenţate mai
mult de gradul de dezvoltare tehnologică: echipament de telecomunicaţii, calculatoare, componente
electronice, industria aeronavelor, industria lemnului, a mobilei etc.
Pentru o firmă, dezvoltarea tehnologică are efect în:
 sfera producţiei, prin scăderea costurilor, apariţia unor produse şi servicii noi;
 creşterea calităţii produselor şi serviciilor, ceea ce poate diferenţia o firmă pe piaţă faţă de
competitori;
 administrarea mai eficientă prin echipamente performante; PC-uri, linii Internet, alte linii de
comunicare.
A3. Analiza mediului din punct de vedere economic
Stadiul actual şi viitor al economiei poate influenţa dezvoltarea unei firme. Câţiva dintre factorii
macroeconomici care îşi pun amprenta asupra unei afaceri sunt:
 stadiul ciclului economic: recesiune, refacere, “boom”;
 tendinţa evoluţiei inflaţiei: influenţează preţul produselor şi serviciilor, costul finanţării;
 politica monetară;
 politica fiscală;
 balanţa de plăţi.
Recesiunea de cele mai multe ori duce la un nivel înalt al ratei şomajului, care influenţează negativ
cererea de produse şi servicii. În acest context, firmele care produc şi comercializează produse cu cerere
inelastică pot avea o bună cifră de afaceri. Firmele care produc şi comercializează produse de lux se vor
confrunta cu o scădere a vânzărilor. În perioadele de “boom” economic, creşte venitul populaţiei, şomajul
scade, cererea fiind mare, permiţând o creştere a vânzărilor.
În cazul unei inflaţii ridicate, valoarea efectivă a banilor scade. Firmele care vând pe credit vor
constata că banii încasaţi după o anumită perioadă de timp sunt mai puţini în termeni reali, ceea ce afectează
costurile de aprovizionare şi de salarii, conducând la micşorarea profiturilor. Acest lucru conduce la
reducerea fondului de salarizare, şomaj şi deci la micşorarea cererii pentru produse şi servicii.
Într-o economie cu rata scăzută a inflaţiei, afacerile sunt mult mai stabile, firmele controlându-şi mai
uşor costurile. Acest lucru are un impact pozitiv asupra stabilităţii salariilor ducând la creşterea cererii de
produse şi servicii. Exporturile sunt, de asemenea, stimulate în condiţiile unei rate scăzute a inflaţiei, către
ţări cu o rată a inflaţiei mai mare, care vor importa bunuri mai ieftine decât pe piaţa internă.
Politica monetară a unei ţări este implementată de banca centrală. Există doi indicatori importanţi de
politică monetară care influenţează desfăşurarea afacerilor: rata inflaţiei şi cursul valutar.
Cu cât rata inflaţiei este mai mare, cu atât accesul la credite este mai scump şi mai greoi. În
perioadele cu rata ridicată a inflaţiei, fluxurile monetare ale unei afaceri sunt influenţate negativ, crescând în
permanenţă costurile de capital şi de dobândă. O rată a inflaţiei scăzută stimulează investiţiile firmelor şi pe
consumatori să cumpere mai mult, vitalizând economia.
Cursul de schimb are un impact pentru firmele de comerţ exterior. O depreciere a cursului valutar, în
anumite limite, stimulează exporturile.
Un sistem fiscal stufos cu valori ridicate ale taxelor şi impozitelor va reduce profiturile firmelor şi
veniturile populaţiei, ceea ce va conduce la diminuarea investiţiilor şi a cererii de produse şi servicii.
Deficitul de cont curent al balanţei de plăţi are un impact negativ asupra economiei, deoarece sunt
mai puţine fonduri disponibile pentru investiţii. De asemenea, soldul balanţei de plăţi poate influenţa rata
dobânzii şi cursul valutar. Un sold pozitiv al balanţei va duce la scăderea ratei dobânzii, deoarece va fi o
cerere de împrumut mai mică. De asemenea, va duce la aprecierea monedei naţionale, ceea ce este bine
pentru cei care călătoresc în străinătate, dar poate avea un impact negativ asupra exporturilor.

B. Analiza factorilor de risc interni ai firmei


B1. Ciclul de viaţă al produsului
Toate firmele trebuie să cunoască care este stadiul produsului lor în cadrul ciclului de viaţă. După o
scădere importantă a vânzărilor, produsul respectiv este scos de pe piaţă. Pentru a evita riscul scăderii
vânzărilor şi, implicit, a profitabilităţii firmei, produsul trebuie reînnoit în stadiul de maturitate. Firma trebuie
să cunoască în permanenţă stadiul de dezvoltare în care se află produsele sale, pentru a propune noi produse
în momentul în care cele anterioare ajung la stadiul de maturitate, evitând astfel scăderile de vânzări ce pot
duce la o lipsă de lichiditate şi, mai mult, la faliment.
B2. Tehnologia folosită

75
O tehnologie modernă conduce la costuri mai mici, ceea ce înseamnă posibilitatea de a stabili preţuri
mai atractive şi un avantaj faţă de concurenţă.
B3. Capacitatea managerială
Echipa managerială este foarte importantă pentru realizarea obiectivelor firmei. Managementul
trebuie să stabilească obiectivele pe termen scurt şi lung, în funcţie de resursele pe care le are la dispoziţie. În
acest sens, gândirea strategică şi capacitatea de intuiţie sunt foarte importante, precum şi transpunerea
strategiilor în planuri de afaceri realiste pentru fiecare perioadă de activitate a firmei.

C. Analiza pieţei
Clienţii sunt foarte importanţi pentru orice tip de afacere. Abilitatea de a identifica şi de a satisface
nevoile clienţilor este cheia reuşitei pentru afaceri.
Este foarte important pentru o firmă să elaboreze un plan de marketing din punct de vedere al
clienţilor, produselor, preţurilor, canalelor de distribuţie şi al competenţei. Un astfel de plan trebuie să
cuprindă informaţii despre:
1. piaţă
- dimensiunile pieţei şi structura demografică pe vârste, sexe, profesii;
- segmentul de piaţă pe care îl deţine firma în comparaţie cu segmentul de piaţă deţinut de concurenţă,
precum şi tendinţa de evoluţie;
- localizarea regională a clienţilor;
- posibilităţi de segmentare a pieţei;
- posibilităţi de penetrare pe noi pieţe pentru produsele existente.
2. produs
- analiza punctelor forte şi slabe ale produselor sau serviciilor oferite de firmă, în comparaţie cu cele ale
concurenţei;
- testarea pe piaţă a noi produse şi servicii şi evaluarea viabilităţii acestora;
- cercetarea pieţei în vederea oferirii de pachete de produse sau servicii;
- posibilitatea de a reconfigura sau de a transforma produsele şi serviciile existente.
3. promovare
- selectarea canalelor optime de promovare a produselor şi analiza eficienţei actualelor programe de
promovare şi reclamă;
- evaluarea tehnicilor şi practicilor de vânzare şi a sistemului de motivare vizând vânzările;
- compararea cu programele de promovare ale concurenţei.
4. preţ
- compararea cu preţurile practicate de concurenţă;
- efectul schimbărilor de preţ asupra cererii de produse şi servicii.
5. distribuţie
- analiza costurilor de transport;
- eficienţa canalelor de distribuţie.

II. Analiza financiară a agentului economic

Pentru a micşora riscul de creditare, în afară de analiza non-financiară, ofiţerul de credit trebuie să
analizeze din punct de vedere financiar activitatea firmei. În acest sens, se vor examina: bilanţul contabil,
contul de profit sau pierdere, precum şi fluxurile monetare ale solicitantului de credit, în dinamică.
Un instrument foarte important în analiza capacităţii de rambursare îl reprezintă fluxul de numerar
prognozat pe durata acordării creditului, din care trebuie să rezulte posibilitatea rambursării integrale a
creditului şi a dobânzilor aferente, în volumul şi la termenele stabilite.
Bilanţul contabil reflectă poziţia financiară a societăţii într-un anumit moment. El exprimă starea
patrimonială la care s-a ajuns la o anumită dată, respectiv la încheierea exerciţiului. Cea mai importantă
funcţie a bilanţului este aceea de a prezenta informaţii proprietarilor şi managerilor societăţii despre
patrimoniul existent la un moment dat, cât şi despre sursele de finanţare, capitaluri proprii şi surse atrase.
De asemenea, persoane din afară ar putea fi interesate de activitatea şi valoarea societăţii, bilanţul
putându-le oferi informaţiile dorite. Acestea pot fi organele de control abilitate, potenţialii cumpărători şi
chiar băncile de la care societatea ar putea solicita credite.
Analiza indicatorilor este cea mai rapidă metodă de estimare a viabilităţii întreprinderilor. Indicatori
de diferite tipuri pot fi utilizaţi pentru a măsura:
 lichiditatea;

76
 capitalul de lucru;
 solvabilitatea;
 profitabilitatea.
Indicatorii pot fi folosiţi pentru a măsura fie rezultatele trecute, fie pe cele anticipate, fiind utili în
analiza creditelor pe termen scurt, mediu sau lung.
Atunci când indicatorii sunt folosiţi pentru a măsura performanţele trecute, informaţiile necesare pot
fi obţinute din bilanţul contabil şi contul de profit sau pierdere ale unui agent economic. Prin compararea
acestor indicatori pentru diferite perioade anterioare, se pot stabili tendinţe de evoluţie, care sunt foarte
importante în evaluarea performanţelor financiare ale firmei.
Firmele îşi desfăşoară activitatea într-o piaţă largă, deci o comparaţie cu alte firme din acelaşi sector
de activitate furnizează informaţiile despre performanţele firmei analizate, în comparaţie cu performanţele
concurenţei. Datorită caracterului istoric al valorilor din bilanţ şi contul de profit sau pierdere, aceste
informaţii trebuie privite cu atenţie şi precauţie, deoarece:
 analiza performanţelor trecute nu poate indica precis ceea ce va fi în viitor;
 reprezintă doar o analiză a situaţiilor financiare ale firmei, care nu ia în considerare obligaţiile conducerii,
calitatea produselor, productivitatea muncii, factorii externi etc.;
 nu este posibil să se obţină întotdeauna date curente, pentru comparaţie, despre sectorul de activitate al
firmei;
 este o analiză aritmetică, bazată pe cifrele din situaţiile financiare, care nu reflectă poziţia curentă (de
exemplu, reevaluarea activelor fixe);
 ar putea exista schimbări în activitatea firmei de anul trecut până în prezent (de exemplu, comercializarea
unor noi produse sau servicii).

Principalii indicatori de analiză a bonităţii sunt:

1. Lichiditatea
Studiul lichidităţii are drept scop aprecierea capacităţii unei întreprinderi de a face faţă datoriilor sale
pe termen scurt prin transformarea continuă şi progresivă a activelor sale circulante în trezorerie.
 Lichiditatea curentă
active circulante  stocuri nevalorifi cate  clienti incerti
Lc   100
datorii pe termen scurt
Lichiditatea unui agent economic este cu atât mai bună cu cât rezultatul obţinut este mai mare de
100%.
 Lichiditatea imediată
active circulante  stocuri  clienti incerti
Li   100
datorii pe termen scurt

2. Solvabilitatea
Reprezintă gradul în care agentul economic poate face faţă obligaţiilor de plată (bancă, furnizori,
buget etc.) îndeosebi din surse proprii (prin valorificarea tuturor activelor sale).
capital propriu
Sp   100
total pasiv
Indicatorul este considerat optim când rezultatul obţinut depăşeşte 30%. Deoarece el indică ponderea
surselor proprii în total pasiv, un rezultat sub 30% demonstrează situaţia financiară delicată a acestuia, el
având un grad mare de îndatorare.
Valoarea relativă apropiată de 100% a acestui indicator arată că agentul economic nu are datorii şi
tot ceea ce posedă are acoperire în sursele sale proprii.

3. Gradul de îndatorare
Arată raportul între sursele împrumutate şi capitalurile proprii ale proprietarilor.
plati exigibile
( obligatii , credite bancare , dobanzi aferente creditelor obtinute )
Gr   100
total activ
total datorii
G  100
capital propriu net

77
Acest indicator trebuie să se situeze sub 100%. Cu cât raportul între plăţile exigibile şi total active
este mai mic (sub 30%), cu atât este mai redus şi gradul de îndatorare al agentului economic.

4. Viteza de circulaţie a activelor circulante


Arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade.
cifra de afaceri
Vc 
active circulante
Cu cât numărul de rotaţii efectuate în decursul unei perioade este mai mare cu atât activele circulante
au fost folosite mai eficient.

5. Rentabilitatea
Exprimă eficienţa activităţii unui agent economic, în sensul capacităţii acestuia de a obţine profit din
activitatea desfăşurată.
 Rentabilitatea capitalului social
profit net
Rcs   100
capital social
 Rentabilitatea de exploatare
- brută:
excedent brut din exp loatare
Reb   100
productia exercitiului
- netă:
rezultat din exp loatare
Ren   100
cifra de afaceri

 Rentabilitatea economică – exprimă capacitatea unei societăţi de a obţine profit din întreaga sa
activitate economico-financiară.
profit brut
Rec   100
total activ
 Rentabilitatea financiară – exprimă capacitatea capitalului investit de a produce profit.

profit net
Rf   100
capital propriu

6. Acoperirea dobânzii
Exprimă capacitatea societăţii de a plăti dobânda la creditele angajate.
rezultat îna int e de plata dobânzii şi a impozitulu i pe profit
Acoperirea dobânzii 
cheltuieli cu dobânzile
Se consideră că un nivel al acestui indicator mai mare de 3 reflectă o bună capacitate a agentului
economic de a-şi achita dobânda.

5.2. Operaţiunile cu titluri financiare ale băncilor

5.2.1. Rolul plasamentelor bancare în titluri financiare

Principalul motiv pentru care băncile îşi constituie portofoliul de titluri financiare este reprezentat de
lichiditatea ridicată pe care acesta o asigură. De altfel, legile bancare din majoritatea ţărilor stipulează ca
procedeu obligatoriu de asigurare a lichidităţii deţinerea de active care pot fi transformate uşor în numerar.18
Portofoliul de titluri al unei bănci este format din active financiare care aduc venituri, de regulă
limitate, sub forma dobânzilor sau a dividendelor. Pentru a înţelege mai bine motivul plasării fondurilor de
către bănci în această categorie de active este necesară prezentarea etapelor succesive pe care băncile le
parcurg în procesul plasării fondurilor disponibile:
1. Constituirea rezervelor obligatorii;
2. Constituirea necesarului de numerar şi alte active lichide;

18
Basno, C., Dardac, N. - „Management bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 131

78
3. Constituirea portofoliului de credite în conformitate cu solicitările de credite şi cu politica de
creditare practicată de bancă;
4. Fondurile rămase disponibile după parcurgerea acestor etape pot fi folosite pentru constituirea
portofoliului de titluri.
Investiţia în titluri reprezintă o modalitate foarte convenabilă de utilizare a unor resurse de care
băncile dispun la un moment dat, cu atât mai mult dacă luăm în considerare caracterul lor negociabil şi
gradul ridicat de lichiditate pe care îl conferă.
Dimensiunea investiţiei pe care banca o face la un moment dat în portofoliul de titluri variază în
concordanţă cu starea economiei. În perioadele de avânt economic, băncile orientează mai multe fonduri
către satisfacerea nevoilor crescânde de creditare. Din contră, în perioadele de recesiune economică sau de
criză, caracterizate prin reducerea solicitărilor de credite datorate lipsei unor perspective viabile, băncile
alocă o mai mare parte din resurse portofoliului de titluri, în special în cele emise de stat pentru finanţarea
deficitului bugetar.
Prin realizarea de investiţii financiare, banca are ca obiective:
- obţinerea unui venit sub diferite forme (dividende, cupon etc.);
- realizarea unui portofoliu de investiţii financiare de calitate, sigure şi profitabile;
- utilizarea completă a fondurilor proprii;
- posibilitatea utilizării titlurilor drept gajuri în momente dificile pentru bancă;
- asigurarea lichidităţii prin corelarea scadenţelor titlurilor cu nevoia de lichiditate a băncii.
Pentru atingerea acestor obiective, este necesară parcurgerea următoarelor etape:
 coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu mediul extern. Evident, este greu să se prevadă
evoluţia variabilelor mediului extern, motiv pentru care deciziile trebuie luate cu o oarecare prudenţă
pentru a feri banca în cazul unor previziuni incorecte.
 coordonarea portofoliului de investiţii financiare cu planul de lichidităţi al băncii. Se poate obţine în
condiţiile în care administrarea portofoliului de investiţii financiare nu este considerată o funcţie
separată, ci este integrată în procesul de gestionare active-pasive al băncii.
 evaluarea posibilităţilor de gajare oferite de titlurile financiare. Titlurile financiare mai puţin riscante
pot constitui garanţii în vederea obţinerii unor împrumuturi de către bancă.
 evaluarea riscului pe care îl presupune fiecare tip de activ. Titlurile de stat emise de Ministerul
Finanţelor şi titlurile de valoare emise de instituţii străine garantate de guvernele ţărilor respective sunt
lipsite de risc. Titlurile de valoare emise de instituţii din ţară şi străine negarantate de stat prezintă risc.
Acţiunile deţinute de bancă la alte societăţi bancare şi nebancare din ţară şi străinătate prezintă risc
pentru bancă.
 evaluarea venitului net fără impozit. Cotele de impozit sau facilităţile fiscale pe categorii de titluri pot fi
elemente restrictive în procesul de achiziţionare a titlurilor financiare.
 diversificarea portofoliului de investiţii financiare. Achiziţionarea mai multor categorii de titluri
financiare de la cât mai mulţi emitenţi va determina ca perceperea riscurilor financiare să fie cât mai
difuză pentru bancă.
 anticiparea evoluţiei dobânzii. Dacă rata dobânzii va scădea, atunci cererea de credite va fi mai mare,
deci banca va trebui să investească în titluri pe termen scurt cu grad ridicat de lichiditate. Dacă se
aşteaptă la o creştere a ratei dobânzii, cererea de credite va fi mică, banca trebuie să-şi plaseze fondurile
în titluri pe termen mediu şi lung în scopul obţinerii unor avantaje.
 determinarea mărimii portofoliului de investiţii financiare în funcţie de: gradul de profitabilitate al
investiţiilor în titluri financiare; volumul fondurilor rămase neutilizate după constituirea fondurilor
pentru nevoilor de rezerve, lichidităţi şi de credit al băncii.
 evaluarea experienţei manageriale. Băncile care nu au experienţă în tranzacţionarea titlurilor financiare
trebuie să se limiteze la achiziţionarea titlurilor de stat şi obligaţiunilor garantate de guvernele statelor
emitente.

5.2.2. Clasificarea titlurilor financiare

Literatura de specialitate şi practica financiar-bancară clasifică titlurile financiare după o serie de


criterii.
1. În funcţie de piaţa pe care se emit:
- titluri ale pieţei de capital - obligaţiuni, acţiuni;
- titluri ale pieţei monetare - sunt emise de bănci şi sunt negociabile doar pe piaţa interbancară.
2. În funcţie de termenul pentru care sunt emise:

79
- titluri pe termen scurt - efectele de comerţ, care iau forma titlurilor de credit negarantate; certificatele de
depozit, ca instrumente negociabile frecvent utilizate pe piaţa plasamentelor pe termen scurt; titlurile
emise de stat pe termen scurt (certificatele de trezorerie, bonurile de tezaur);
- titluri pe termen lung – obligaţiunile (valori mobiliare care atestă calitatea de creditor asupra emitentului
lor); acţiunile (valori mobiliare care atestă un drept de proprietate asupra capitalului emitentului, nu au
scadenţă, fiind emise pe o perioadă nedeterminată).
3. În funcţie de tipul venitului pe care îl aduc:
- titluri cu venit fix - venitul pe care îl aduc nu depinde de rezultatul financiar al emitentului (acţiunile
preferenţiale, obligaţiunile);
- titluri cu venit variabil - venitul lor depinde de rezultatul financiar al emitentului.
4. În funcţie de persoana emitentului:
- titluri emise de stat (organe ale administraţiei publice centrale şi locale);
- titluri emise de întreprinderi publice şi private fără profil financiar;
- titluri emise de bănci şi alte instituţii de credit.
5. În funcţie de caracteristicile lor:
- valori mobiliare primare - sunt emise pentru a mobiliza capitaluri proprii (acţiunile) sau pentru a obţine
capitaluri sub forma împrumuturilor pe termen lung (obligaţiunile);
- valori mobiliare derivate - combină avantajele conferite de acţiuni cu cele oferite de obligaţiuni; îmbracă
forma unor contracte care dau dreptul cumpărătorului asupra unor active ale emitentului, la o anumită
scadenţă viitoare, în condiţiile stabilite prin contract (contracte forward sau contracte standardizate
futures şi options);
- valori mobiliare sintetice - rezultă din combinarea mai multor titluri financiare şi crearea pe această bază
a unor instrumente standardizate noi (contractele pe indici bursieri).
6. În funcţie de voinţa de deţinere exprimată în momentul achiziţiei:
- titluri de tranzacţionare - sunt deţinute cu intenţia de revânzare într-un termen de până la 6 luni; scopul
principal este de a asigura o lichiditate corespunzătoare şi de a specula eventualele evoluţii favorabile ale
cursului bursier;
- titluri de plasament - sunt deţinute în portofoliu pentru perioade mai mari de 6 luni; motivul pentru care
banca deţine în portofoliu aceste titluri este de a obţine un venit sub forma dividendului (în cazul
acţiunilor) sau dobânzilor (în cazul obligaţiunilor);
- titluri de investiţii - sunt cumpărate în scopul păstrării lor până la scadenţă, cele mai uzitate fiind
obligaţiunile şi efectele publice; deţinerea acestor titluri permite băncii să obţină venituri fixe, la anumite
intervale de timp;
- titluri ale activităţii de portofoliu - nu presupun intervenţia băncii în managementul societăţilor emitente;
- titluri de participare - dau băncii posibilitatea unei implicări active în gestiunea emitentului.
Un loc aparte în cadrul portofoliului de titluri deţinut de o bancă este reprezentat de titlurile de stat.
Acestea sunt emise de organele administraţiei publice centrale şi locale - pe termen scurt, mediu sau lung -
cu scopul finanţării deficitului bugetar sau a unor proiecte de investiţii.
În practică, aceste titluri îmbracă denumiri şi caracteristici diferite în funcţie de termenul pentru care
sunt emise:
- Obligaţiuni publice ("T - Bonds") - sunt emise pe termene cuprinse între 10-30 ani cu scopul obţinerii
resurselor necesare finanţării unor investiţii de interes naţional.
- Bonuri de tezaur ("T - Notes") - sunt emise pe termene cuprinse între 1-10 ani cu scopul acoperirii
deficitului bugetar.
- Certificate de trezorerie ("T - Bills") - au scadenţa mai mică de 1 an şi sunt destinate acoperirii golurilor
de trezorerie.
În cazul SUA, Trezoreria emite două tipuri de titluri financiare cu venit fix, cu scadenţa mai mare de
un an: note de tezaur (cu o scadenţă de la 1 la 10 ani); obligaţiuni de tezaur (cu scadenţa mai mare de 10
ani).
În România, titlurile de stat emise pe piaţa internă de către Ministerul Finanţelor sunt instrumente pe
termen scurt. Emisiunea se face la anumite intervale de către Trezoreria statului iar distribuţia este realizată
de Banca Naţională a României în calitate de agent. Plasamentul se realizează pe piaţa interbancară, având la
bază principiul licitaţiei.
Cel mai popular tip de titlu cu venit fix pentru bănci este reprezentat de obligaţiunile de stat. Acestea
sunt emise de Guvern prin intermediul Trezoreriei statului şi prezintă un înalt grad de credibilitate, fiind
întotdeauna solvabile deoarece sunt susţinute de garanţia şi creditul statului. Trebuie subliniat faptul că
titlurile emise de stat sunt cele mai sigure deoarece plata principalului şi a dobânzii sunt garantate.

80
Titlurile de stat sunt de două categorii: cu discount, respectiv titluri de stat nepurtătoare de
dobândă, vândute la un preţ iniţial mai mic decât valoarea nominală, diferenţa dintre preţul iniţial şi valoarea
nominală fiind discountul şi reprezentând beneficiul cumpărătorului; purtătoare de dobândă, respectiv
titluri de stat vândute la valoarea nominală sau cu primă şi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi
conform condiţiilor cuprinse în prospectul de emisiune.
Certificatele de trezorerie pot fi plasate prin licitaţie, subscripţie publică sau subscripţie publică
garantată. Titlurile de stat sunt emise în formă dematerializată şi cu valori nominale, conform prevederilor
prospectului seriei respective.

5.2.3. Metode de constituire şi modificare a unui portofoliu de titluri financiare

Băncile dispun de mai multe tehnici de constituire a unui portofoliu de titluri, fie în relaţie cu banca
centrală, fie cu alte bănci:
 prin intermediul operaţiunilor de scontare;
 prin intermediul convenţiilor de răscumpărare;
 prin intermediul operaţiunilor de lombardare;
 prin cumpărare (achiziţie) directă.
Scontarea este unul din cele mai vechi procedee de constituire a unui portofoliu de titluri. Prin
scontare, creditul comercial concretizat într-un înscris (cambie, bilet la ordin) se transformă într-un credit
bancar, astfel că operaţiunea comportă două aspecte: pe de o parte în portofoliul băncii intră un efect de
comerţ, purtător al unui anumit risc de plată; pe de altă parte, în schimbul respectivului titlu, banca acordă
posesorului un credit cambial.
Convenţia de răscumpărare este operaţiunea prin care banca cumpără titluri, cu condiţia încheierii
unui acord prin care partenerul se obligă să le răscumpere peste o anumită perioadă de timp, plătind băncii în
preţul de răscumpărare şi dobânda aferentă.
Lombardarea este o tehnică larg utilizată în Anglia, SUA, Germania şi constă în acordarea de
împrumuturi de către bancă prin preluarea în gaj a titlurilor.
Cumpărarea directă a titlurilor fie prin subscriere (acţiuni, obligaţiuni), prin licitaţie (titluri de
stat), fie prin intermediul bursei. Prin cumpărare directă de titluri, băncile îşi plasează o parte a resurselor în
scopul obţinerii de câştiguri potenţiale.
Băncile constituie portofoliul de titluri în vederea fructificării unor resurse disponibile. Câştigul se
va regăsi fie din diferenţa între preţul de vânzare şi cel de cumpărare, fie din veniturile generate de titluri pe
parcursul deţinerii lor în portofoliu. Astfel, în raport de acest aspect vom avea un portofoliu comercial (în
primul caz) şi un portofoliu de investiţii (în al doilea caz). Modificarea portofoliului de titluri operează de
regulă asupra portofoliului comercial şi doar sporadic asupra portofoliului de investiţii, acesta din urmă
păstrându-şi structura perioade însemnate de timp.
Structurarea portofoliului poate fi realizată de către bănci prin operaţiuni de vânzare - cumpărare.
Trading-ul şi switching-ul sunt două tipuri de strategii active de modificare a structurii unui portofoliu de
titluri.
Trading-ul constă în modificarea structurii portofoliului de titluri la un interval redus de timp, de
regulă zilnic, prin operaţiuni de vânzare-cumpărare de titluri. Pentru a derula o astfel de strategie e necesară
existenţa unei pieţe de capital bine consolidată şi extrem de lichidă. În plus, trading-ul presupune urmărirea
foarte atentă a evoluţiei titlurilor, necesitând un aparat de personal şi logistic extrem de specializat, cu costuri
nu din cele mai reduse.
Switching-ul este o strategie de gestiune a portofoliului de titluri mult mai la îndemâna băncilor
decât trading-ul. Frecvenţa apariţiei băncii pe piaţă este mult mai redusă, ea fiind de regulă impusă de
modificarea condiţiilor economice, a ratelor dobânzii etc. Switching-ul antrenează costuri mai reduse, în
schimb mobilitatea portofoliului este diminuată în comparaţie cu trading-ul.
Băncile care nu au experienţă în tranzacţionarea titlurilor preferă să-şi limiteze propriul portofoliu la
titlurile de stat şi alte efecte publice garantate de guvernul ţării emitente. În schimb, băncile cu experienţă în
tranzacţionarea titlurilor îşi orientează propriul portofoliu spre acele titluri ce oferă oportunităţi de
tranzacţionare pentru a-şi maximiza profitul. Piaţa titlurilor în România nu este dezvoltată, astfel că băncile
preferă să-şi constituie un portofoliu de titluri emise de stat, care nu pune probleme de gestiune a riscului aşa
ar pune un portofoliu de titluri emise de entităţi private.

81
5.2.4. Implicarea bancară în emisiunea de titluri financiare

Băncile, fiind organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, pot recurge la emisiuni proprii de titluri
financiare, în măsura în care legislaţia financiar-bancară din ţara unde îşi desfăşoară activitatea le permite
acest lucru.
O primă categorie de titluri financiare care pot fi emise o constituie titlurile care afectează
capitalul băncii, respectiv acţiunile şi obligaţiunile.
A doua categorie de titluri este reprezentată de titlurile de creanţă negociabile. Pentru asigurarea
necesităţilor de lichidităţi, băncile pot emite titluri pe termen scurt, mediu sau lung (cele mai întâlnite sunt
bonurile de tezaur şi certificatele de depozit).
Pe de altă parte, băncile pot interveni în acordarea de facilităţi privind emisiunea de titluri. Agenţii
economici care sunt interesaţi să obţină capitaluri suplimentare prin emisiunea de titluri negociabile pe piaţa
monetară sau de capital se adresează băncilor pentru sprijinirea acestor operaţiuni. Recurgerea la sprijinul
bancar înseamnă intermediere bancară şi implică o serie de cheltuieli suplimentare de emisiune şi de utilizare
a acestor titluri.
Facilităţile de emisiune de titluri acordate de bănci au în fapt o sferă largă de servicii, putând
implica: acordarea de credite, cumpărarea pe cont propriu a unor titluri, intermedierea vânzării de titluri,
acordarea de garanţii.
Facilităţile au ca obiect principal sprijinirea emisiunii de titluri pe termen scurt reînnoibile, în
monedă naţională sau în valută. Titlurile financiare emise pot fi mai ales bonuri de tezaur şi efecte de comerţ.
Facilităţile implică şi sprijinirea plasării titlurilor respective. Pe de o parte, băncile cumpără titlurile
pentru a le revinde. Pe de altă parte, în lipsa deţinătorilor de resurse dispuşi la plasament, băncile se
angajează să preia aceste titluri. În fapt, se garantează astfel plasarea integrală a emisiunii.
Facilităţile reprezintă izvorul unei serii de comisioane percepute de către bănci, în funcţie de
momentele acţiunii bancare de angajare sau de confirmare, de utilizare şi de garantare.

Cuvinte cheie: cerere de creditare, dobândă activă, rambursare, garanţie, comision bancar, decizie de
creditare, obligaţiuni, acţiuni, efecte de comerţ, certificate de depozit, titluri de stat, certificate de trezorerie

Întrebări recapitulative:
1. Prezentaţi pe scurt principiile generale de creditare bancară, care permit reducerea gradului de
incertitudine şi a riscului implicat în creditare.
2. Cum se face evaluarea creditului solicitat de o persoană fizică unei bănci?
3. Care sunt principalii indicatori utilizaţi pentru determinarea performanţelor economico-financiare ale
agenţilor economici care solicită un credit?
4. Care sunt elementele cuprinse într-un contract de creditare?
5. Care sunt etapele pe care le parcurge o bancă în procesul plasării fondurilor disponibile?
6. Ce urmăreşte o bancă prin realizarea unei investiţii financiare?
7. Cum se poate implica o societate bancară în emisiunea de titluri financiare?

82
Bibliografie

 Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
 Basno, C., Dardac, N. - “Operaţiuni bancare, instrumente şi tehnici de plată”, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999
 Basno, C., Dardac, N. - „Management bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
 Bărbulescu, O. - „Instrumentele de plată”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014
 Bogdan, I. (coordonator) - „Tratat de management financiar-bancar”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002
 Bran, P., Costică, I. - „Economie monetară”, Ed. ASE, Bucureşti, 2003
 Căpraru, B. - “Retail banking”, Ed. C.H. Beck, 2009
 Căpraru, B. - “Activitatea bancară. Sisteme, operaţiuni şi practici”, ediția II,
Ed. C.H. Beck, 2014
 Cerna, S. - “Banii şi creditul în economiile contemporane”, Ed.
Enciclopedică, 1994
 Cerna, S., Donath, L., Şeulean, V., - “Economie monetară şi financiară internaţională”, Ed.
Bărglăzan, D., Boldea, B. Universităţii de Vest, Timişoara, 2005
 Cerna, S. - “Economie monetară”, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2009
 Cocriș, V. (coord.) - “Economie bancară: Repere teoretice și studiu monografic“, Ed.
Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2009
 Costică, I., Lăzărescu, S.A. - „Politici şi tehnici bancare”, Ed. ASE, Bucureşti, 2004
 Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005
 Dardac, N., Barbu, T. - „Instituții de credit”, Ed. ASE, Bucureşti, 2012
 Dănilă, N., Anghel, L.C., Radu, - „Corporate banking. Produse și servicii bancare”, Ed. ASE,
A.N., Boitan, I., Bistriceanu, G., București, 2010
Șinca, F.E.
 Dănilă, N., Anghel, L.C., Șinca, - „Retail banking. Produse și servicii bancare retail”, Ed.
F.E. Economică, București, 2012
 Dedu, V. - „Gestiune şi audit bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 2008
 Diaconescu, M. - “Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri”, Ed. Economică, Bucureşti,
1999
 Gaftoniuc, S. - “Practici bancare internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti,
1995
 Hoanţă, N. - „Bani şi bănci”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
 Huerta de Soto, J. - „Moneda, creditul bancar și ciclurile economice”, Ed.
Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2010
 Imireanu, M. Ghe. - “Tehnica şi practica operaţiunilor bancare”, Ed. Tribuna
Economică, Bucureşti, 1995
 Isărescu, M. (coord.) - “Reflecții economice. Vol.1: Piețe, bani, bănci“, Academia
Română, Centrul Român de Economie Comparată și Consens,
Ed. Expert, București, 2007
 Lloyd, R., Muth, H.P., Gerlach, F. - „Analiza creditului”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998
 Mionel, O. - „Tehnica plăților și finanțării internaționale“, Ed. Universitară,
2012
 Mishkin, Fr. - „The Economics of Money, Banking and Financial Markets”,
8th Edition, Pearson Education, 2007
 Negruş, M. - ”Finanţarea schimburilor internaţionale”, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1991
 Negruş, M. - “Plăţi şi garanţii internaţionale”, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2006
83
 Negruş, M. - “Produse şi servicii bancare. Marketing bancar”, Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2006
 Paraschiv, D. - „Tehnica plăţilor internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti,
2003
 Petria, N. - „Monedă, credit, bănci şi burse”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003
 Poanta, D. - „Instrumente de plată. Sisteme de plăţi”, Ed. Universitară, 2010
 Stoica, M. - „Management bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
 Toma, R., - “Spre o nouă arhitectură monetar-financiară internaţională”, Ed.
Negruş, M. Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2005
 Toma, R. - “Politici şi tehnici bancare”, Ed. Universităţii “Lucian Blaga”
din Sibiu, 2007
 Trenca, I. - “Tehnica bancară”, Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2008
 Turcu, I. - “Operaţiuni şi contracte bancare”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1995
 Turlic, V., Cocriş, V. - „Monedă şi credit”, Ed. Ankarom, Iaşi, 1997
 *** BCE - „The Implementation of Monetary Policy in the Euro Area”,
September 2006
 *** BNR - Legea nr. 312/2004 privind statutul BNR
 *** BNR - Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin,
modificată prin Legea nr. 83/1994
 *** BNR - Legea nr. 163/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 39/2008 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin
 *** BNR - Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr.
83/1994
 *** BNR - Legea nr. 127/2009 privind aprobarea OUG nr. 38/2009 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 59/1934 asupra cecului
 *** BNR - Regulamentul nr. 6/2012 privind modificarea și completarea
Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, precum şi
abrogarea Normei nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de
schimb valutar
 *** BNR - Regulamentul nr. 6/2002 privind regimul rezervelor minime
obligatorii, modificat prin Circulara nr. 6/2005 şi Circulara nr.
22/2007
 *** BNR - Regulamentul BNR nr. 6/2006 privind emiterea şi utilizarea
instrumentelor de plată electronică
 *** BNR - Regulamentul nr. 1/2012 privind organizarea şi funcţionarea la
BNR a Centralei Incidentelor de Plăţi
 *** BNR - Regulamentul nr. 2/2004 privind utilizarea codurilor IBAN în
România
 *** BNR - Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în
operaţiuni de transfer-credit
 *** BNR - Regulamentul nr. 3/2005 privind debitarea directă executată
prin casa de compensare automată
 *** BNR - Regulamentul nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de
plată de debit
 *** BNR - Regulamentul BNR şi CNVM nr. 16/21/2006 privind
expunerile mari ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de
investiţii
 *** BNR - Regulamentul nr. 16/2012 privind clasificarea creditelor şi
plasamentelor, precum şi determinarea şi utilizarea ajustărilor
prudenţiale de valoare
 *** BNR - Regulamentul nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la

84
creditele destinate persoanelor fizice, cu modificările şi
completările ulterioare (Regulamentele BNR nr. 11/2008, 2/2009,
11/2009)
 *** BNR - Regulamentul nr. 11/2007 privind autorizarea instituţiilor de
credit persoane juridice române şi a sucursalelor din România ale
instituţiilor de credit din state terţe, cu modificările şi
completările aduse prin Regulamentele nr. 1, 4, 15, 17/2009
 *** BNR - Regulamentul nr. 24/2009 privind lichiditatea instituţiilor de
credit, modificat prin Regulamentul nr. 4/2010
 *** BNR - Circulara nr. 3/2002 privind rata dobânzii de referinţă
 *** BNR - Normele nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al
băncilor, modificate prin Circulara nr. 5/2001 şi completate prin
Norma nr. 11/2002 şi Norma nr. 3/2003
 *** - OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, cu modificările şi completările ulterioare

85