Sunteți pe pagina 1din 4

Duritatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a rezista la

acţiunea unor forţe exterioare* care tind să le deformeze superficial


suprafaţa. După modul în care pot fi aplicate aceste forţe, solicitările pot fi:
statice, atunci când forţa este aplicată lent şi progresiv
dinamice, atunci când forţa este aplicată brusc.
În general, în relaţia de calcul a durităţii intervin forţa care a produs
deformarea suprafeţei F şi aria suprafeţei deformate S, astfel: h=F/S daN/mm2
Determinarea durităţii metalelor şi aliajelor se poate realiza printr-o
multitudine de metode.
a. Metode statice de determinare a durităţii
a 1. Metode prin zgâriere
Metoda Mohs se bazează pe utilizarea scării Mohs, care ordonează
mineralele în funcţie de capacitatea acestora de a zgâria mineralele cu o
* La determinarea durităţii, forţa exterioară este aplicată prin intermediul unui penetrator
avînd formă şi dimensiuni bine precizate.

duritate mai mică şi de a fi zgâriate de cele cu o duritate mai mare.


Clasificarea metodelor pentru determinarea durităţii metalelor
Plecând de la scara Mohs pentru minerale, s-a stabilit o scară şi pentru
metale şi aliaje. În graficul din figura 1.4 sunt prezentate valori ale durităţii
unor metale şi aliaje după metoda Mohs.
Metoda Mohs este o metodă empirică, determinările sunt calitative şi
nu cantitative şi de aceea ea nu este utilizată în practică.
Metoda Martens constă în zgârierea piesei metalice cu ajutorul unui
diamant având formă de con cu unghiul la vârf de 90° sau 120°. Duritatea se
determină fie măsurând lăţimea urmei zgârieturii obţinute la o forţă
constantă de apăsare, fie determinând forţa necesară pentru ca urma zgâriată
să posede o anumită lăţime (10 μm).
a 2. Metode prin apăsare
Spre deosebire de metodele prin zgâriere, aceste metode sunt utilizate
frecvent în practică. Din această grupă fac parte metodele Brinell, Vickers şi
Rockwell.
Metoda Brinell utilizează ca penetrator o bilă de oţel (cu diametre de
2,5; 5 sau 10 mm), care este apăsată pe suprafaţa produsului de verificat cu
o forţă specificată şi într-un interval de timp precizat. Duritatea Brinell se
notează cu HB. Metoda Brinell se utilizează pentru determinarea durităţii
oţelurilor necălite, fontelor şi a aliajelor neferoase.
Metoda Vickers utilizează în locul bilei de oţel o piramidă dreaptă de
diamant cu baza pătrată, având unghiul la vârf de 136°. Duritatea Vickers se
notează cu HV. Datorită durităţii foarte mari a penetratorului, această
metodă poate fi folosită în cazul metalelor şi aliajelor foarte dure.
Metoda Rockwell are două variante, în funcţie de penetratorul
utilizat:
varianta B la care penetratorul este o bilă de oţel (cu diametrul de 1,587
mm);
varianta C, care foloseşte un penetrator con de diamant cu unghiul la vârf
de 120°.
Forţa este aplicată lent şi progresiv, în trei etape, fiecare fiind caracterizată
de o valoare specifică. Duritatea determinată prin varianta B a metodei
Rockwell se notează cu HRB, iar cea obţinută prin varianta C este
simbolizată cu HRC.
Varianta B a metodei Rockwell este indicată pentru determinarea
durităţii oţelurilor carbon obişnuite, metalelor şi aliajelor neferoase, iar
varianta C pentru metale şi aliaje dure, oţeluri călite.
b. Metode dinamice de determinare a durităţii
b 1. Metode elastice
Măsurarea durităţii prin aceste metode presupune măsurarea reculului
pe care îl are un penetrator care loveşte suprafaţa produsului de verificat fără
a o deforma. Cu cât duritatea este mai ridicată, cu atât reculul penetratorului
este mai mare.
Metoda Shore utilizează un scleroscop, care este un dispozitiv simplu
alcătuit dintr-un tub gradat (având 140 diviziuni, echivalente unităţilor de
duritate Shore) în care se deplasează liber un ciocănel metalic cu masa de 3g
şi prevăzut cu un vârf de diamant.
Pentru a determina duritatea, scleroscopul se aşează deasupra
produsului, iar ciocănelul este lăsat să cadă liber; lovind suprafaţa
produsului el ricoşează până la o anumită înălţime, care, măsurată pe tubul
gradat, indică duritatea Shore, notată cu HS.
Metoda cu duroscopul. Duroscopul este un pendul care are fixat la
extremitate o bilă de oţel cu diametrul de 4 mm. Pentru determinarea
durităţii, pendulul este deviat la un unghi de 70° faţă de verticală şi lăsat
liber. Întâlnind în drumul său suprafaţa produsului metalic, pendulul
ricoşează sub un anumit unghi, care poate fi citit pe cadranul gradat al
duroscopului şi care intră în relaţia de calcul al durităţii.
b 2. Metode plastice
Măsurarea durităţii prin aceste metode presupune lovirea bruscă a
suprafeţei produsului cu un penetrator sub formă de bilă de oţel care
produce astfel o deformare; măsurând diametrul urmei, se poate calcula
duritatea produsului.
Metoda cu ciocan Baumann constă în aplicarea bruscă a unei forţe
constante, prin destinderea unui resort, care acţionează o bilă de oţel.
Duritatea produsului se determină în funcţie de diametrul urmei imprimate
de bilă.
Metoda cu ciocan Poldi se bazează pe aplicarea bruscă a unei forţe
variabile asupra unui penetrator din oţel sub formă de bilă cu diametrul de
10 mm. Penetratorul imprimă concomitent o urmă pe suprafaţa produsului
de verificat şi pe cea a unei bare etalon cu duritate cunoscută. Comparând
diametrele celor două urme se determină duritatea piesei.
Metoda cu ciocan Poldi se foloseşte la determinarea rapidă, dar,
aproximativă a durităţii, în cazul pieselor metalice mari.
LEMNUL

Lemnul este una din cele mai importante materii prime naturale fiind utilizat în principal la
fabricarea mobilei, ca material de construcţii, la fabricarea hârtiei, fibrelor celulozice,
articolelor de uz casnic, jucăriilor, articolelor de uz casnic, jucăriilor, articolelor de papetărie,
ambarcaţiunilor, ambalajelor etc.

Structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului

Lemnul este un material de natură organică cu o compoziţie chimică complexă, eterogen şi


anizotrop, obţinut din arbori forestieri de esenţă răşinoasă sau foioasă.

Compoziţia chimică a lemnului

Lemnul este constituit în principal din substanţe organice ce au la bază carbonul (49,5 %),
oxigenul (43,2 %), hidrogenul (6,3 %), azotul (0,1 %), din substanţe anorganice compuse din
diferiţi oxizi (oxid de potasiu – K2O, oxid de sodiu – Na2O, oxid de calciu – CaO, pentaoxid
de fosfor – P2O5 etc.) şi din oxigen

Semifabricatele din lemn

Semifabricatele sunt produse obţinute din lemnul brut prin prelucrare manuală sau mecanică.

Semifabricate din lemn obişnuit (brut)

Cheresteaua este un material lemnos cu feţe plane şi paralele obţinut prin debitarea în direcţie
longitudinală a buştenilor. În locul termenului de cherestea se mai întrebuinţează sinonimele
de material fasonat şi material ecarisat.

Cheresteaua se poate clasifica după următoarele criterii:

a) specia de lemn din care este obţinută

• cherestea de foioase, provenind din debitarea buştenilor de fag, stejar, arin, salcie, plop •
cherestea de răşinoase, provenind din debitarea buştenilor de molid, brad, pin, larice

b) forma secţiunii şi gradul de prelucrare • cherestea netivită (ne-ecarisată), la care canturile


păstrează forma buşteanului • cherestea semitivită (semiecarisată), având un singur cant plan
şi perpendicular pe feţe • cherestea tivită (ecarisată), cu ambele canturi plane, paralele şi
perpendiculare

c) umiditatea lemnului • cherestea verde, cu umiditatea mai mare de 30 % • cherestea uscată,


la aer având umiditatea de circa 24 %

d) dimensiuni • cherestea lungă, având lungimea de 3 m la răşinoase şi 1,8 m la foioase •


cherestea scurtă, cu lungimea cuprinsă între 1-2,75 m la răşinoase respectiv 1-1,70 m la
foioase • cherestea subscurtă, cu lungimi cuprinse între 0,45-0,95 m la foioase şi 0,50-0,90 m
la răşinoase
e) poziţia planului de debitare faţă de poziţia inelelor anuale • cherestea radială la care planul
de debitare este orientat după raza secţiunii transversale sau aproape de această direcţie,
formând cu planul tangent la conturul inelelor anuale unghiuri cuprinse între 61-90º

• cherestea semiradială (fig. 6.11 b), la care planul de debitare formează cu planul tangent la
conturul inelelor anuale unghiuri cuprinse între 45-60º • cherestea tangenţială (fig. 6.11 c), la
care planul de debitare formează cu planul tangent la conturul inelelor anuale unghiuri mai
mici de 45º

Furnirele sunt foi subţiri din lemn cu grosimi de 0,2-6 mm, obţinute prin decuparea plană sau
derularea buştenilor de diferite specii, dar de clasă selecţionată. La fabricarea furnirelor este
utilizat în principal lemnul de foioase din speciile: nuc, paltin, cireş, păr, stejar, frasin, ulm,
fag, salcâm, mesteacăn, tei, plop, anin şi lemnul unor specii exotice precum mahonul,
palisandrul, abanosul etc.

Placajul se realizează prin încleierea mai multor foi de furnir aşezate suprapus, astfel încât
direcţia fibrelor din foile vecine să difere cu 30, 45, 60 sau 90º. Încleierea se realizează fie cu
adezivi obişnuiţi de tâmplărie, fie cu adezivi pe bază de răşini sintetice. În acest caz, placajele
obţinute au o rezistenţă sporită la umiditate.

Panelul este alcătuit dintr-un miez de şipci, acoperit pe ambele feţe cu câte un strat de furnir
de bază, aşezat cu fibrele perpendiculare pe direcţia fibrelor miezului (fig. 6.16) şi încleiat.

Plăcile celulare sunt panouri alcătuite dintr-o ramă executată din şipci şi acoperită pe ambele
feţe cu foi de placaj sau de furnir de bază. În interiorul ramei se fixează, de asemenea, prin
lipire, benzi subţiri din lemn sub formă de melci sau de bucăţele de fâşii frânte, obţinute din
plăci fibrolemnoase. Feţele plăcii se execută din placaj de 4 mm calitatea A/B, B/C şi C/D
sau din plăci de fibre de lemn dure de 3,2 sau 4 mm grosime. Plăcile celulare sunt utilizate la
fabricarea uşilor de acces în locuinţe şi a uşilor interioare.

Plăcile din aşchii de lemn (PAL) sunt obţinute prin aglomerarea sub presiune a aşchiilor de
lemn cu un liant sintetic. Aşchiile sunt fragmente de lemn, de obicei alungite, cu grosimea de
maxim 2 mm şi lungimea de maxim 20 mm, desprinse din lemn printr-o acţiune mecanică. Se
obţin din lemn de foioase tari (fag şi mesteacăn), foioase moi (salcie, plop, anin, tei) sau din
răşinoase (molid şi brad). Adezivul folosit la încleierea aşchiilor este o răşină sintetică
ureoformaldehidică.

Plăcile din fibre de lemn (PFL) sunt plăci cu o grosime mai mare de 1,5 mm, fabricate din
fibre de lemn, a căror coeziune primară rezultă din împrăştierea fibrelor şi din proprietăţile
adezive proprii, în ele putând fi adăugaţi lianţi şi alte materiale.