Examen scris, curs opțional Scriere și oralitate, An II, Sem.

Subiect TEORETIC

Literatura de prevestire și credințele în soartă

Încă din cele mai vechi timpuri societățile au fost interesate de prezicerea elementelor
ce vor avea loc în viitor sau despre felul în care se va desfășura atât viața individului, cât și a
comunității. Pentru satisfacerea acestor dorințe au fost scrise o serie de cărți în care era
prevestit viitorul în funcție de diverse elemente. Filologii au grupat acest tip de texte sub
numele de literatură de prevestire.
Literatura de prevestire își are originile într-un timp și spațiu îndepărtat. Aceasta se
trage din credințele astrale ale vechilor caldeeni și asirieni. În legătură cu preoții asirieni și
caldeeni este cunoscut faptul că ei au pus bazele astrologiei. Ei sunt cei care au descoperit pe
cer zodiile, pe care ajunseseră să le considere divinități și tot ei sunt cei care au stabilit
semnele zodiacale. Observând că există o strânsă legătură între evenimentele sociale,
individuale sau evenimentele petrecute în natură și felul în care se mișcă astrele au ajuns la
concluzia că viața omului este influențată de acestea. În acest sens ei au început să scrie o
serie de texte care să explice evenimentele ce se vor petrece in viitor prin intermediul
mișcărilor astrale, reușind astfel să dea naștere unei noi forme de literatură care va supraviețui
pentru mult timp și care se va bucura de o largă răspândire.
Așa cum spuneam anterior acest tip de texte au fost foarte răspândite. Din Asiria și
Caldeea au ajuns să pătrundă în Egipt, apoi în Bizanț și mai apoi în Roma, pentru ca în final
să ajungă să fie cunoscute și să circule în Europa. Este bine cunoscut faptul că acestea au
circulat și în spațiul românesc în perioada noastră veche. Ele au pătruns în cultura și literatura
română veche pe filieră bizantină încă din secolul al XVI – lea. La fel ca și în celelalte spații
creștine europene și la noi acestea s-au lovit de opoziția conducătorilor religioși și de cei ai
statului, în sensul că au fost interzise. În indicele păstrat la Academia Română, pe lângă
cărțile apocrife, la capitolul cărți interzise sunt menționate și cele astrologice. Această ideea
se va perpetua și se va ajunge ca această interdicție să fie preluată și de Pravilele de legi,
pentru ca mai apoi să pătrundă și în literatură. De la Nicolae Cartojan aflăm că “În Cele șapte
taine a lui Evstratie biv logofăt, tipărită de mitropolitul Varlaam, cu cheltuiala domnului
Vasile Lupu, în 1644, se reproduce hotărîrea soborului de la «Anghira», contra celor ce

1
«caută în stele» sau «facu alte meșteșuguri să cunoască mișcarea lucrurilor neștiute»:
«Așijderea ceia ce-si socotesc zua întru care s-au născut și zicu c-au fostu bună sau ria și
aceștia să aibă canon 5 ai»”1. Așadar, autoritățile statale și religioase de la acea vreme
considerau că desfășurarea lucrurilor se află în mâinile lui Dumnezeu și că omul nu trebuie să
încerce să descopere planurile Acestuia. Totodată, acest lucru era supus pedepsei.
Textele de prevestire care au circulat în spațiul românesc se pot împărți în texte care
descriu destinul comunității și texte care descriu destinul fiecărui individ.
Rojdalnicul este un horoscop de luni, întrucăt el descrie viitorul omului după luna sau
zodia în care s-a născut. Cel mai vechi text datează din anul 1620 și îi este atribut lui popa
Ioan Românul din Simpetru, Ținutul Hunedoarei. Nicolae Cartojan consideră ca acest text
este o copie defectuasă după o serie de texte mai vechi, fapt sesizat prin numeroasele
trunchieri de fraze care fac textul greu de citit. 2 Textul este împărțit pe luni, iar fiecare lună
are două capitole: primul în care este descris viitorul băieților și al doilea în care este descris
viitorul fetelor. Această metodă de organizare pe sexe este un specifică societății românești
din perioada respectivă: întotdeauna bărbații au întâietate în fața femeilor. Aceste text începe
după model bizantin cu luna septembrie și nu s-au păstrat de decât lunile septembrie,
octombrie, noiembrie și decembrie.
Pe lângă Rojdalnicul lui popa Ioan Românul mai există unul care poartă numele de
Zodiac. Acesta nu este organizat pe luni precum cel anterior, ci după zodia în care s-a născut
o persoană. Zodiile sunt aceleași pe care le cunoaște și societatea contemporană: Vărsătorul
de apă, Peștele, Berbecele, Vițelul, Geamănul, Racul, Leul, Fecioara, Cumpăna, Scorpia,
Săgetătorul și Țapul.
Mai există și un al treilea tip de Rojdalnic care este ceva mai diferit decât celelate.
Acesta este reprezentat de Calendarul de la 1733. Prezicerile acestuia sunt legate de planeta
care stăpânește fiecare an. Sunt recunoscute șapte planete: Saturnus, Jupiter, Marsu, Soarele,
Venus, Mercurius, Luna. Fiecare planetă are un rujdanic prescurtat, detalii legate de timp la
nivel general și apoi detalii despre vreme pe luni și zile.
Unul dintre motivele pentru care oamenii erau interesați de aflarea destinului este
legat de viața agricolă. În acest sens, Calendarul din 1733 conține un text care explică
raporturile dintre fazele lunii și semințele sădite în pământ.
Gromovnicul este un text care descrie destinul omului în funcție de zodia în care cade
tunetul. Textul a fost foarte răspindit. Și de această data principalul motiv pentru care a
1
Nicolae Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, vol. I Epoca influenței sud-slave, București,
Editura Enciclopedică Română, 1974, p. 219-220
2
Ibidem, p. 220

2
cunoscut o largă răspândire era unul de natură economică. Oamenii erau interesați de modul
în care va evolua recolta în funcție de momentul în care tuna.
Dacă până acum ne-am ocupat de cărți care descriau evenimente din comunitate în
funcție de fenomene astrologice sau meteorologice, acum e timpul să ne îndreptăm atenția
asupra unui text care este centrat pe individ. Trepetnicul prezice destinul omului în funcție de
mișcările corpului. Aceste preziceri sunt legate în general de credințele populare, cum ar fi
idea că toate lucrurile vin de la Dumnezeu sau faptul că partea dreaptă este asociată cu binele,
iar partea stângă cu răul.
Chiar și domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu a fost fascinat de acest tip de
scriere. El comanda astrologirlor să scrie la început de an un calendar cu evenimentele ce vor
avea loc. În mare partea aceste preziceri aveau un caracter politic. Nu întodeauna aceastea îi
erau favorabile domnitorului, așa că autorul avea grijă să menționeze că toate cele ce se vor
întâmpla sunt din voia Domnului.
Pe lăngă aceste texte identificate de Nicolae Cartojan, mai există și altele mult mai
puțin cunoscute. Unul dintre acestea este Coliadnicul, un text care prezice viitorul în funcție
de ziua în care pică Crăciunul. Acesta nu a fost prea răspândit, singura ediție care ne parvine
fiind cea a lui Moses Gaster.
Această idee a aflării destinul este un motiv frecvent preluat de literatură. Apare în
Alexăndria, unde Netinaf are grijă ca Alexandru Macedon să se nască într-un context astral
favorabil. Mai târziu acest motiv a fost preluat și de basm. O parte dintre acestea prezintă un
cuplu care nu putea să aibă copii și merge la un ghicitor în stele pentru a afla dacă vor reuși să
aibă un copil. Un exemplu elocevnt în acest sens este Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de
moarte.
În concluzie, literatura de prevestire a apărut din dorința oamenilor de a ști ce se
întâmplă cu principalele evenimente din viața lor și pentru a se putea pregăti pentru lucrurile
ce le-ar putea afecta traiul zilnic. Aceste texte au fost o expresie a fricilor, a cutumelor și a
credințelor oamenilor dintr-o anumită perioadă și dintr-un anumit timp.

Bibliografie:
Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura românească, vol. I Epoca influenței
sud-slave, București, Editura Enciclopedică Română, 1974
Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, București, Editura Minerva, 1980

3
 Cristina-Ioana Dima, Cărți populare pe filele vechilor tipărituri românești din secolul
al XVII-lea

SUBIECTUL PRACTIC
„Literatura poporană cea nescrisă, cântece, basme etc., se póte scrie, şi totuşi, fie chiar
tipărită, ea nu încetéză de a fi nescrisă; căci se naşte şi trăesce într’un mod nescris. Scrisul o
copiază; dar copia nu este originalul cel viu, originalul ce continuă a se mişca şi a se schimba
după ce i s’a scos portretul, încât ajunge cu timpul, în bine sau în rău, a nu mai semăna unul
cu altul (...). La fel, nici „literatura poporană cea scrisă, chiar când o învaţă cineva pe
dinafară, nu încetează de a fi scrisă, căci se naşte şi trăeşte într-un mod scris […]”.3

Bogdan Petriceicu Hașdeu identifică prin intermediul conceptului de literatură

poporană literatura care aparține poprului. Este vorba de literatura neinstituționalizată, acel
tip de literature creat de oameni și care prin intermediul cirulației continua să există, dar
totodată și să se modifice.
În acest fragment Hașdeu face o distincție clară între literature poprană scrisă și cea
nescrisă. Conform textului ceea ce caracterizaează literatura poporană nescrisă este caracterul
său oral. O creație literară de acest tip ia naștere la inițiativa unui membru al comunitații sau a
unui grup din aceasta și trăiește în interiorul grupului doar prin performare orală. Pe măsură
ce textul este performat acesta ajunge să se modifice în funcție de contextual în care este
rostit, de cel care îl rosțește sau de cel sau cei care îl ascultă. Această modificare nu alterează
textul, ci pur și simplu este una dintre multe variante. Textul are o structură bine delimitată
care se păstrează tot timpul, iar cee ace se modifică sunt elementele de context. Hașdeu atarge
atenția asupra literaturii poporane nescrise care ajunge să fie consemnată. Consemnarea
acesteia nu îi oprește circulația și nici nu fixează o unică formă de răspândire. Scrierea unui
astfel de text este doar o consemnare a unei varinate existente la un anumit moment într-un
anumit spațiu. Hașdeu subliniază idea că acest tip de literatură este creat pentru a circula în
variantă oral și consemnarea nu are nicun efect asupra sa.
In contrapartidă cu prima parte a fragmentului, Hașdeu discută și problema literaturii
poporane scrise. El este de părere că aceasta este creată pentru a circula în formă scrisă și că
niciodată nu se poate bucura de un caracter oral. Chiar dacă cineva o memorează și ai apoi o
3
B.P. Hasdeu, Cărţile Poporane Ale Românilor în secolul XVI, București, 1879, p. XVII.

4
performează oral aceasta nu va avea un caracter oral pentru că nu acesta a fost scopul pentru
care a fost creată.
O altă idee care reiese din acest fragement este legată de natura textului. Hașdeu pare
că face o distincție clară între texte care sunt create pentru a circula oral, acestea nepuntând fi
afectate de o consemare și texte create pentru a circula în formă scrisă, care nu pot avea un
caracter oral.