Pagina 3

Decolonizarea Africii A fost procesul politic, istoric, social și economic prin care au apărut noi republici
independente pe acel continent. Acest lucru a avut loc la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și a
fost o etapă ulterioară decât una de dominație și colonizare care a început la sfârșitul secolului al XIX-
lea.

În acest secol, principalele puteri europene s-au stabilit pe teritoriul african. Obiectivul era de a-și
susține modelele productive prin numeroasele resurse ale acelui continent. Țările implicate în această
colonizare au fost Regatul Unit, Franța, Portugalia, Spania, Belgia, Germania și Italia.

Pagina 4

INTERNI Anii dominației europene și revoluția reușită a Indiei sub conducerea lui Mahatma Gandhi au
încurajat dorința poporului african de a deveni independent.

EXTERNI -Principiile autodeterminării, al dreptului popoarelor de a-şi hotărî propria soartă înscrise în
Carta Atlanticului şi în Carta ONU

-atitudinea anticolonialistă a SUA şi a URSS

-promisiunile metropolelor de a răspunde acestor contribuţii prin recunoaşterea dreptului de a se

autoguverna, de a deveni independente.

-În plus, nemulțumirea sătenilor față de rasism și inegalitate a fost o altă cauză a decolonizării Africii.
Spre deosebire de coloniile americane, în coloniile africane, nu a existat o miscegenie rasială
semnificativă. Coloniștii europeni nu s-au stabilit și nu s-au amestecat cu localnicii.

Pagina 6

În 1951 fosta colonie italiană Libia devenea independentă, iar în 1956-Franţa a recunoscut independenţa
Marocului şi Tunisiei.

În 1960 au devenit independente 17 colonii din Africa, celelalte teritorii coloniale dobândindu-şi
libertatea în anii următori, uneori în urma unor războaie îndelungate, în coloniile portugheze Mozambic,
Angola, Guineea Bissau şi Insulele Capului Verde, în Rhodesia de sud şi în Africa de sud-vest.

Ultimul teritoriu colonial căruia i s-a recunoscut independenţa a fost Namibia, în 1990, astfel numărul
ţărilor independente din Africa ajungând la 52. Toate noile state independente din Asia şi Africa au
devenit membre ONU, postură în care au putut să sprijine, la rândul lor, decolonizarea.

Egipt-

PAGINA 7 Cu inceperea RM 2, trupele engleze au ramas pe terioriul egiptului sa protejeze canalul suez
de germani, Ceea e a dus la tensiuni intre localnici si trupe.

PAGINA 9 Egiptul este republică din 18 iunie 1953. Hosni Mubarak a devenit președintele republicii în 14
octombrie 1981, urmându-i în funcție lui Anwar Sadat.

Sub conducerea lui Mubarak, Egiptul a fost administrat după reformele din 2005 sub un sistem
prezidențial multipartit, unde puterea executivă era împărțită între președinte și prim-ministru. Alegeri
prezidențiale și parlamentare erau organizate în mod frecvent, ultimele fiind ținute în 2005, dar, ca în
toate regimurile autoritare, ele erau formale, regimul politic fiind o dictatură a unui singur partid.
Formațiunile politice aveau dreptul să propună candidați în alegeri doar în măsura în care erau
recunoscuți de puterea politică, fapt care excludea atât reformatorii modernizatori și seculariști, cât și
partidele islamiste.

Imagine: „Ziarul National al egiptului in contextul decolonizarii si formarii unui stat independent”

PAGINA 10

Egiptul a fost primul stat arab care a încheiat un acord de pace cu Israelul prin semnarea tratatului de
pace israeliano-egiptean la Camp David în 1978, fapt ce i-a atras ura celorlalte state arabe, care l-au și
sancționat de altfel, muncitorii egipteni fiind trimiși acasă din statele petroliere ale Golfului. Același lucru
s-a repetat și când regimul egiptean s-a aliniat politicii americane în timpul primului război din Golf
contra Irakului.

Imagine: „Societatea egipteana post proclamarii republicii”