Curs 4

Dificultăţile Revelaţiei şi limitele Raţiunii

- Răzvan Ionescu, „Repere privind o (încercare de) abordare filocalică a raporturilor dintre
teologie și știință”, în Tabor, nr. 10, 2014, pp. 84-98
- Adrian Lemeni, Răzvan Ionescu, Teologie Ortodoxă și Știință. Repere pentru dialog, pp.
85-92.
- Adrian Lemeni, Răzvan Ionescu, Sorin Mihalache, Cristinel Ioja, Apologetica Ortodoxă,
vol. 2, pp. 133-151.
- Titus Beu, „Limitele cunoașterii în lumea cuantică”, în Tabor, nr. 10, 2014, pp. 11-19.
- Rodney D.Holder, “Quantum Theory and Theology”, in vol. The Blackwell Companion
to Science and Christianity, pp. 220-230.
- Dan Chițoiu, „Limbajul-limită despre realitate în isihasm și fizica cuantică”, în vol.
Realitatea și Semnificația Spațiului. Abordare teologică, filosofică și științifică, pp. 89-
100.
- Ian G.Barbour, Când Știința întâlnește Religia. Adversare, străine sau partenere?, pp.
107-144. 266-268.

„Credem că dialogul dintre teologie şi ştiinţă, acolo unde a interesat eclesial, a fost
asumat din interiorul vieţuirii duhovniceşti. Nu avem decât să călcăm pe urme Părinţilor Bisericii
în a descoperi modul lor de a dialoga nuanţat cu cultura vremii lor. Scrierile filocalice reprezintă
o strădanie de recuperare a frumosului şi utilului duhovnicesc într-un demers similar albinei, de a
gusta din toate florile cunoaşterii cu discernământul necesar de care vorbea Sfântul Vasile cel
Mare în Cuvântul său către tineri. Iar sfântul Vasile este iniţiatorul Filocaliei. Într-o prelungire a
duhului filocalic, descoperirea frumuseţii întâlnirii teologie-ştiinţă printr-o hermeneutică care să
aibă în vedere rigoarea nu numai ştiinţifică, cât şi (mai ales) duhovnicească, ne pare posibilă ca
sondând în produsul inspirat al clipelor trăite în spaţiul creativităţii minţii şi a inimii pe drumul
desluşirii frumuseţii profunde şi tainice pe care universul o descoperă însetatului de cunoaştere
cu deschidere către transcendent. Ortodoxia, în contextul asumării fidele a Tradiţiei Bisericii care
afirmă posibilitatea reală de îndumnezeire a omului, oferă în chip firesc o abordare filocalică a
raporturilor teologie-ştiinţă prin faptul că centrează problematica acestor raporturi în relaţie cu
devenirea noastră întru Hristos (preocupare specifică scrierilor filocalice), refuzând astfel simpla
analiză speculativă în spaţiul ideilor, cu risc de infertilitate în plan existenţial. Frumuseţea
întâlnirii cu universul se datorează în lectură filocalică relaţiei vii cu Creatorul lumii, pe Care
însetează să îl descopere prin exerciţiul descifrării frumuseţilor şi raţiunilor lumii, precum
contemplarea unei opere de artă care ne poartă către autorul ei, în cazul nostru, dumnezeiesc...
Depăşirea ideologiei scientiste alimentate de modernitate de a acorda în exclusivitate
ştiinţei, cea care prin metoda sa exclude orice pretenţie de cunoaştere în plan vertical, dreptul de
a putea afirma ceva în spaţiul cunoaşterii, permite astăzi o reconsiderare a ceea ce constituie, în
interiorul preocupărilor omului contemporan, întâlnirea dintre cele două demersuri de
cunoaştere, orizontală şi verticală. O mărturiseşte multitudinea de iniţiative din ultimele decenii,
atât în sfera preocupărilor academice, unde apar cursuri, conferinţe şi congrese de „ştiinţă şi
religie”, cât şi ca interes în rândul păturilor largi ale societăţii privind o reconsiderare a
raporturilor între demersul ştiinţific şi cel religios, cel mai adesea pornind de la aspecte concrete
ale vieţii de zi cu zi care solicită răspuns. O favorizează deopotrivă schimbarea actuală la nivel
de paradigmă care se operează în diferite domenii ale cunoaşterii, prin care percepţia
deterministă şi materialistă a lumii este abandonată progresiv în faţa constatării de ordin ştiinţific
privind limitele posibilităţilor omeneşti de investigare (a se vedea concluziile lui Kurt Gödel şi
Werner Heisenberg), de unde reîntâlnirea cu misterul ireductibil – „lucrul cel mai frumos pe
care îl putem trăi este tainicul”, spune Albert Einstein, numindu-l „simţământul ce stă la
leagănul adevăratei arte şi ştiinţe” – precum şi scuturarea teologiei ortodoxe contemporane de
corsetul constrângător al raţionalismului scolastic şi respectiv regăsirea simţirii mistice hrănite
din taina slujirii liturgice cu care omul face prin excelenţă experienţa prezenţei dumnezeieşti în
Biserică. Analiza actuală a raporturilor dintre cele două demersuri de cunoaştere a dus în ultimii
ani la precizări de ordin terminologic. Astfel, se poate uşor constata că oamenii de ştiinţă cu
preocupări în direcţia întâlnirii cu fenomenul religios preferă evocarea relaţiei dintre ştiinţă şi
religie (a se vedea de exemplu scrierile lui Albert Einstein, Ştiinţă şi religie I-II), atitudine
împărtăşită de cei care s-au specializat în contemporaneitate în a face cercetare în acest domeniu
(Ian G. Barbour, John Polkinghorne etc). Există o categorie mult mai restrânsă a celor care
evocă relaţia dintre teologie şi ştiinţă (John Polighorne, Dominique Lambert). În ce priveşte
apelativul ştiinţă şi credinţă, acesta pare a fi preferinţa celor care asumă o trăire de ordin
religios (François Euvé, Jean-Michel Maldamé) din interiorul căreia vor să înţeleagă raportul
dintre trăirea religioasă prin exerciţiul credinţei şi afirmaţiile ştiinţei. În fine, raţiune şi credinţă
se referă la intersectarea între exerciţiul intelectului uman, dorit catafatic în zona de manifestare
a ştiinţelor, şi exerciţiul credinţei, care introduce pe om într-un ireductibil apofatism al
cunoaşterii a ceea ce este dincolo de categoriile raţiunii. Există o inteligenţă duhovnicească
care, diferită de logica formală şi analitică proprie ştiinţelor, ne arată că manifestarea raţiunii nu
este exterioară actului credinţei în măsura în care o conştientizăm pe aceasta din urmă ca
aparţinând manifestării supra-raţionalităţii, adică acolo unde omul este purtat la un prea plin de
raţionalitate sub inspiraţia dumnezeiască...
Există, deopotrivă, situaţia oamenilor de ştiinţă care îmbrăţişează o religie consacrată prin
care se realizează în spaţiul interiorităţii lor intersectarea între valorile proprii ştiinţei şi cele ale
demersului religios. Identificăm astăzi certe semne de depăşire a schismei modernităţii dintre
ştiinţă şi religie. Avem dreptul, la sfârşit de secol XX, să gândim împreună Dumnezeu şi ştiinţa?
se întreabă astăzi Jean Guitton, Grichka şi Igor Bogdanov în Dieu et la science. Ei îndeamnă la
depăşirea vechiului conflict dintre credincios (pentru care Dumnezeu nu este nici demonstrabil,
nici calculabil) şi savant (pentru care Dumnezeu nu este nici măcar o ipoteză de lucru). Ştiinţa
pune astăzi întrebări care, până la o dată recentă, nu aparţineau decât teologiei sau metafizicii. De
unde vine Universul? Ce este realul? Care sunt raporturile între conştiinţă şi materie? De aici şi
speranţa unei reînnoiri a întâlnirii dintre religie şi ştiinţă. Să fi venit, deci, după secole de
opoziţie, timpul unei „reconcilieri” între ştiinţă şi religie? se întreabă Francois Euvé prin
lucrarea Science, foi, sagesse – faut-il parler de convergence? O a treia categorie de preocupări
ştiinţă-religie pare că priveşte, pe lângă iniţiativele din filosofia ştiinţelor, tocmai răspunsul
pozitiv care se construieşte astăzi. Este vorba de preocupările din domeniul eticii, dezvoltarea
bioeticii actuale ca spaţiu de împreună reflecţie între medici, filosofi, teologi şi alţii constituind
un exemplu de astfel de deschidere...
 Ştiinţa actuală, prin afirmarea limitelor, conduce spre smerenie, fiind astfel
potenţial deschizătoare către întâlnirea cu Hristos. Constatăm o depăşire a modernităţii prin
aceea că (unii dintre) oamenii de ştiinţă se deschid dialogului cu tradiţiile religioase aşa cum nu o
făceau în trecut. Nu pentru că sunt neapărat mult mai toleranţi privitor la valorile trăirii
religioase, au existat în toate epocile trăitori creştini cu rezultate excepţionale în spaţiul ştiinţelor,
ci pentru că asistăm la o mutaţie în interiorul ştiinţei care îi îndeamnă pe truditorii ei în această
nouă direcţie: conştiinţa tot mai pregnantă a propriilor limite. Întrezărim zorii unui apofatism
care pare a-şi găsi locul în afirmaţiile (filosofiei) ştiinţei. Această stare de lucruri era de
neimaginat în modernitate, unde toate afirmaţiile ştiinţei erau „tari” („obiectivitatea slabă” a noii
fizici era spre exemplu de neconceput). Noile concepte cu care operează fizica secolului
douăzeci, cu logica sa contradictorie şi cu noţiunile sale de incertitudine şi de probabilitate,
limitele epistemologice puse în evidenţă de astrofizica actuală sau noua orientare de factură
gödeliană în matematici, care pulverizează programul determinist al lui Hilbert, cercetările
contemporane privind limitele inteligenţei computaţionale sunt tot atâtea repere în interiorul
filosofiei ştiinţelor faţă de „certitudinile” şi de „speranţele” profesate de modernitate. Un nou
orizont s-a deschis. Ştiinţa de astăzi capătă în multe domenii o deschidere care lasă să se
întrevadă, la modul cel mai ştiinţific cu putinţă, propriile limite, şi deci un orizont al propriilor
posibilităţi care nu poate fi depăşit. Or, această „smerenie” intrinsecă valorilor ştiinţei spune mult
faţă de „optimismul” fără limite al corifeilor modernităţii care reduceau la tăcere, în chip
ideologic scientist, cuvântul Bisericii în societate. Trebuie remarcat că printr-o schimbare de
paradigmă care tinde după estimarea unora să se globalizeze, ştiinţele contemporane sunt mai
conştiente ca niciodată după modernitate de propriile limite. Ceea ce permite astăzi un
reînnoit dialog al ştiinţei cu viaţa duhovnicească, ambele ajutându-ne în creşterea întru conştiinţa
propriilor noastre limitări1”.

„Relaţia dintre ştiinţă şi religie în contemporaneitate este determinată de statutul acestora

în cadrul societăţii actuale. Astăzi, pe de o parte cunoaşterea ştiinţifică este afirmată ca fiind
raţională, universală şi obiectivă, pe de altă parte cunoaşterea religioasă este percepută ca fiind
emoţională, comunitară şi subiectivă. Autoritatea epistemologică aparţine ştiinţei. Deoarece
cunoaşterea religioasă este considerată expresia unei experienţe personale, trăită în cadrul unei
comunităţi, ea nu poate fi recunoscută ca normă a obiectivităţii, ca limbaj comun în comunicarea
universală a cunoaşterii umane. Plecând de la statutul specific al religiei şi ştiinţei în societatea
contemporană, de la particularităţile metodologiei şi finalităţii lor, Ian Barbour propune patru
modele relaţionale între religie şi ştiinţă: conflict, independenţă, dialog şi integrare.
Conflictul dintre religie şi ştiinţă este promovat mai ales prin mediatizarea şi promovarea
unor situaţii ideologice. Cazurile Galileo Galilei şi Charles Darwin sunt exemplare în acest
sens. Situaţia conflictuală este favorizată de existenţa unor ideologii materialiste ori scientiste în
câmpul ştiinţific. Prima presupune credinţa că prin ştiinţă se pot explica exhaustiv fenomenele
naturale, toate legile ştiinţifice având exclusiv componente materiale. Reducţionismul este o
caracteristică a epistemologiei ştiinţifice materialiste. A doua este o formă de credinţă în care
persistă încrederea că totul poate fi explicat prin raţiunea exercitată exclusiv în sensul metodei
1
Răzvan Ionescu, „Repere privind o (încercare de) abordare filocalică a raporturilor dintre teologie și știință”, în
Tabor, nr. 10, 2014, pp. 84-98.
ştiinţei şi că doar în acest fel putem desluşi un sens în mod autentic. În acest context, tradiţia
religioasă nu poate fi considerată ca partener de dialog deoarece nu se supune exigenţelor
criteriilor ştiinţifice...
Independenţa dintre religie şi ştiinţă pleacă de la specificitatea metodologiilor. Fiecare tip
de cunoaştere ar trebui să-şi urmeze propriul curs, fără să existe vreo interferenţă sau mediatizare
între cele două demersuri. Ambele epistemologii fiind selective şi limitate, ar trebui să
funcţioneze exclusiv în câmpul lor de competenţă. Separarea cunoaşterii religioase de cea
ştiinţifică nu este motivată pe baza unei atitudini conflictuale, cât pe nevoia de precizare a
distincţiilor dintre cele două tipuri de epistemologii. Poziţia de independenţă e susţinută de o
gândire care separă radical naturalul de supranatural, inclusiv în cadrul Revelaţiei. Această
independenţă este similară poziţiei pe care John Haught o numeşte contrast – ea presupune că în
vederea evitării unor confuzii sincretice, competenţele trebuie să fie clar delimitate...
Dialogul dintre ştiinţă şi religie reprezintă o poziţie în care, plecându-se de la precizarea
competenţelor specifice celor două forme de cunoaştere, se admite posibilitatea unei întâlniri,
respectiv crearea unui cadru favorabil pentru o relaţie constructivă. Existenţa şi asumarea
limitelor în epistemologia ştiinţifică actuală, formează conştiinţa unei complementarităţi
care poate fi fructificată printr-un dialog sincer şi onest. Regăsim astfel o a treia variantă a
raportului dintre religie şi ştiinţă – dialogul. Dialogul se construieşte plecându-se de la
compararea metodologiilor specifice de cercetare, în care se pot observa atât asemănări cât şi
deosebiri. O formă de dialog este propusă atunci când ştiinţa ajunge la limita posibilităţilor sale
de cercetare şi se interesează de forme complementare de înţelegere, atunci când rezultatele
actuale din ştiinţă ridică întrebări dincolo de posibilităţile de răspuns oferite de metodologia
curentă din ştiinţă. Mai distingem o variantă de dialog în situaţia în care concepte sfecifice
ştiinţei servesc la construirea unor analogii menite să sublinieze relaţia lui Dumnezeu cu
universul, respectiv prezenţa Lui în creaţie. În situaţia dialogului, atât savanţii cât şi teologii sunt
angajaţi într-o relaţie reală, ceea ce presupune reflecţii critice faţă de problemele abordate
interdisciplinar, păstrându-se competenţa specifică. Situaţia problemelor limită ridicate de ştiinţă,
poate constitui o interfaţă de dialog între teologie şi ştiinţă. Raţionalitatea şi ordinea lumii
afirmate de ştiinţă, revendică deseori o raţiune şi o armonie mai adânci decât ceea ce poate ştiinţa
să mărturisească. Prin gest ştiinţific acestea se lasă intuite, dar nu epuizate – ştiinţa bătând astfel
la porţile transcendenţei. În aceste situaţii de tip limită asumate de ştiinţă, Thomas Torrance
ori David Tracz văd o dimensiune religioasă a ştiinţei...
În fine, relaţia dintre religie şi ştiinţă, în cazul modelului integrativ, este mult mai directă
decât cea existentă în modelul dialogic. O integrare sistematică a cunoaşterii religioase şi
ştiinţifice într-o reprezentare coerentă şi unificată a lumii e posibilă prin elaborarea unei
metafizici ce integrează cele două tipuri de experienţă. În această metafizică sunt depăşite toate
schemele duale, atât ontologice cât şi cele epistemologice. Teologia naturii (de exemplu, cea a
lui Teilhard de Chardin sau a lui Arthur Peacocke) poate servi pentru formarea unei sinteze
integrative. În varianta integrativă există riscul infiltrării unor supoziţii forţate care să ignore
distincţia competenţelor specifice pentru cunoaşterea religioasă şi ştiinţifică. Chiar dacă
metodologia şi finalitatea ştiinţei sunt diferite de cele ale religiei, există posibilitatea unei
articulări într-un plan filozofic a reprezentării ştiinţifice a lumii cu perspectiva religioasă. De
exemplu, epistemologia existenţială a lui Michael Polanyi, în care subiectul cognitiv e prezent
în obiectul cunoaşterii, reprezintă un tip de interfaţă în dialogul dintre religie şi ştiinţă. Într-un
sens mai larg, orice dialog între teologie şi ştiinţă poate câştiga în fecunditate dacă este asistat de
o mediere filozofică la nivel conceptual. Dar aceasta poate constitui un punct de plecare pentru
ceva mai profund. De exemplu, ştiinţa nu îşi propune ca prin demersul ei să identifice adevărul
ultim al lumii, ori finalitatea ultimă a universului şi a omului, fapt pe care teologia îl vizează, şi
aceasta în termeni de împlinire existenţială a omului. Fără să se reducă la un caracter utilitarist,
ştiinţa urmăreşte dobândirea unei cunoaşteri operative. Filosofia poate constitui o realitate
mediatoare în plan epistemologic între cunoaşterea ştiinţifică şi cea religioasă. Însă filosofia
facilitează un dialog între teologie şi ştiinţă nu doar la un nivel speculativ şi abstract, ci acest
dialog poate mărturisi o remarcabilă componentă existenţială. Cunoaşterea ştiinţifică se poate
întâlni cu cunoaşterea teologică numai în măsura în care recunoaşte valoarea epistemologică a
înţelepciunii ca mod de viaţă ce presupune căutarea Adevărului. Înţelepciunea nu poate fi redusă
la o inteligenţă operativă, capabilă să facă interconexiuni, bazându-se pe rigoare formală.
Înţelepciunea implică o căutare existenţială şi un efort de conformare al omului faţă de Adevărul
lumii. Preeminenţa Adevărului impune sinceritate şi onestitate în demersul epistemologic.
Contextul ştiinţei contemporane facilitează dezvoltarea unei cunoaşteri care să depăşească
unilateralitatea raţionamentului discursiv din ştiinţă cât şi pe cel din teologie, accentuându-se
faptul că Adevărul nu poate fi dobândit decât în actul vieţii2”.

„Astăzi se ştie că atomii dintr-un grăunte de nisip nu sunt minuscule fărâme de materie
care stau lipite unele de altele. Consistenţa atomului, ca şi cea a întregii alcătuiri a unei pietre, nu
este dată de aglomerarea lor compactă. Fizica arată că atomii sunt entităţi diafane, alcătuiţi dintr-
un nucleu de 100000 de ori mai mic decât atomul, şi câţiva electroni, şi ei de aproximativ aceeaşi
mărime, situaţi la o distanţă de 100000 de ori mai mare decât dimensiunile lor! Sumar vorbind,
un atom e constituit din fragmente minuscule de materie, despărţite de imense goluri de vid
cuantic! Se ştie, de asemenea, că şi nucleul e format din alte particule care nu sunt nici ele
fragmente impenetrabile de materie. Protonii şi neutronii care intră în alcătuirea nucleului sunt la
rândul lor constituiţi din particule mai mici (quarcuri). În fine, nici aceste particule nu sunt
fragmente de materie, aşa cum înţelegem materia sub călăuza experienţei directe. Prin aceste
rezultate, fizica atomului şi mai apoi fizica cuantică (ramură dezvoltată în secolul trecut) produc
o primă surpriză referitoare la modul în care ne reprezentăm structura materiei din corpurile
lumii înconjurătoare. Ceea ce sesizăm prin intermediul simţurilor şi considerăm a fi constitutiv
lucrurilor existente în câmpul nostru perceptiv, materia aceasta pe care filosoful John Locke o
caracteriza odinioară ca având întindere şi consistenţă, are de fapt o structură discretă.
Rezoluţia vederii noastre, acurateţea echipamentului senzorial cu care este înzestrat trupul nu
sesizează suprafeţele şi cu atât mai puţin detaliile ultime din alcătuirea lucrurilor existente în
mediul înconjurător. În acelaşi timp trebuie spus că în lumea înconjurătoare mai există şi un alt
fel de materie. Noi nu avem doar experienţa lucrurilor, obiectelor solide, cu suprafeţe de contur
şi consistenţă, pe care privirea şi atingerea le constată ca fiind ferme. Înafara acestora, simţurile
2
Adrian Lemeni, Răzvan Ionescu, Teologie Ortodoxă și Știință. Repere pentru dialog, Editura EIBMBOR,
București, 2007, pp. 85-92.
omeneşti sesizează şi alte realităţi, diferite de acestea, cum sunt radiaţia luminoasă sau atracţia
gravitaţională. În cazul acestora este evident că avem de-a face cu altceva decât lucruri obişnuite
cărora să le asociem o anumită formă şi textură. Este vorba, desigur, despre câmpuri. Printr-o
rază de lumină obişnuită, de exemplu, putem trece mâna şi întreg corpul, fără nicio dificultate.
Radiaţia luminoasă sau câmpul gravitaţional nu sunt impenetrabile, aşa cum sunt pietrele şi
desigur, nu au un contur definit. Judecând după proprietăţile sugerate de simţuri, cele două
situaţii de mai sus ne pun în faţă două forme de materie, să spunem: substanţa existentă în
lucruri, în lichide şi gaze; şi câmpurile prezentă în radiaţia luminoasă, în câmpul gravitaţional
sau în celelalte interacţiuni cunoscute. O primă surpriză produsă de datele mecanicii cuantice
este aceea că şi în radiaţia luminoasă, şi în lucrurile sensibile pe care le putem atinge şi cântări,
avem de-a face cu anumite cărămizi fundamentale de natură cuantică. Rezultatele fizicii cuantice
au dovedit că aceste elemente fundamentale sunt prezente atât în lucrurile materiale, cum sunt
pietrele sau substanţele lichide, cât şi în radiaţia luminoasă sau în câmpul gravitaţional.
Deosebirile radicale de consistenţă, aspect sau comportare între cele două, afirmă fizicienii, ţin
doar de anumite proprietăţi ale acestor entităţi cuantice (cum ar fi spinul) şi de felul în care
particulele sunt distribuite. Mai concret, mecanica cuantică ne arată că materia din categoria
substanţei, dar şi câmpurile au o structură cuantică. Şi în cazul câmpurilor pe care le sesizăm ca
fiind coerente, şi în cazul lucrurilor sensibile, avem de-a face cu anumiţi constituenţi care le
alcătuiesc. Astăzi se afirmă că fiecare din cele patru interacţiuni cunoscute îi corespunde un
anumit corpuscul care o mediază, o particulă pe care o putem considera ca fiind cel mai mic
pachet de forţă manifestarea ca atare a interacţiunilor fiind descrisă drept un schimb de particule
care sunt înţelese în forma acestor pachete de energie...
Aşadar, deşi la nivelul experienţei directe, undele şi corpusculii corespund unor descrieri
matematice distincte, totuşi, părticelele mici care intră în alcătuirea lucrurilor şi câmpurilor
de interacţiuni (cum este radiaţia luminoasă) particulele fundamentale au caracteristici
duale, undă-corpuscul... Ţinând seama de aceste consideraţii, putem conchide că datele fizicii
susţin ideea că lumea înconjurătoare este constituită din entităţi energetice, sugerând că toate
lucrurile şi câmpurile pe care le desluşim în lumea înconjurătoare, sau cele pe care le putem
sesiza prin intermediul instrumentelor de observaţie, sunt ţesute din particule fundamentale care
au proprietăţi duale, undă-corpuscul. Pentru fizicieni, realitatea, fie că vorbim de substanţa sau
de câmpurile de interacţiuni, este o textură energetică şi discretă, de natură cuantică, fabricată
din pacheţele mici de energie care posedă o comportare ondulatorie...
Așadar, deși la nivelul experienței directe, undele și corpusculii corespund unor descrieri
matematice distincte, totuși, părticelele mici care intră în alcătuirea lucrurilor și câmpurilor de
interacțiuni (cum este radiația luminoasă), particulele fundamentale au caracteristici duale, undă-
corpuscul... Potrivit principiului de incertitudine, formulat de fizicianul Werner Heisenberg
(1901-1976), mecanica cuantică afirmă posibilități limitate în cunoașterea unui sistem cuantic.
De exemplu, un electron nu se află la un moment dat într-un singur punct – cum ar fi cazul dacă
el ar avea proprietățile unui bob de materie – ci este, prezent într-o regiune de spațiu, la fel ca
sunetul unei coarde ce umple încăperea unde el este emis. Imposibilitatea de a stabili cu
precizie locația unui electron, dacă este să păstrăm acest exemplu, persistă până când se
intervine cu un procedeu de măsurare a parametrilor (folosind, de regulă, radiație
electromagnetică). Dar, imediat după intervenție, electronul intră din nou în regimul poțiziei
incerte. Mecanica cuantică a demonstrat fără echivoc: întreg microcosmosul este caracterizat de
astfel de proprietăți. Este vorba de o incertitudine de principiu ce limitează, inevitabil,
cunoașterea precisă a parametrilor unui sistem cuantic. Precizarea poziției unui electron va
limita precizia cu care se poate măsura impulsul lui, în vreme ce stabilirea cu precizie a
impulsului va face imposibilă cunoașterea poziție electronului, iar acest rezultat este valabil
pentru orice particulă. Pentru a vedea cât de mult provoacă mecanica cuantică reprezentarea și
înțelegerea comună despre realitatea înconjurătoare e important să invocăm un efect specific
microcosmosului: tunelarea cuantică. O piatră nu poate trece dintr-o parte a unui geam pe
partea cealaltă, decât în câteva situații clare. Se poate afirma cu certitudine faptul că în situația în
care geamul este închis, piatra nu poate ajunge dincolo de geam decât dacă trece prin el . Acest
lucru este posibil doar dacă viteza cu care este aruncată piatra va fi suficient de mare ca să poată
trece dincolo, și dacă geamul nu este prea gros, ca ea să poată sparge sticla. Desigur, dacă
această viteză nu va fi suficient de mare, piatra va lovi geamul, însă nu-l va sparge, și astfel nu va
trece dincolo. Descrierea acestor evenimente este în conformitate cu experiența directă. La nivel
cuantic, comportarea este diferită. Dacă în locul pietrei este folosit un electron, iar în locul
geamului o barieră de atomi sau un potențial electric, experimental se poate observa că
electronul nu se va comporta tot timpul în același fel în care o face piatra. Există situații când,
deși electronul are, în mod riguros, mai multă energie decât e necesar pentru a sparge bariera, el
este totuși respins. Neconcordanțele merg și în sens invers, contrazicând intuiția. Există situații
în care electronul, fără a avea suficientă energie ca să spargă bariera energetică, apare
totuși surprinzător pe partea cealaltă, ca și cum pietricica a trecut prin geam și ajunge dincolo,
fără ca geamul să fie spart! Mai mult, bariera traversată de electron și electronul itinerant nu
păstrează dovezi ale acestei efracții. Efectul tunel arată așadar, că în regim cuantic, particulele
pot străbate bariere de potențial care, din perspectivă clasică sunt impenetrabile...
Din perspectivă teologică, este deosebit de semnificativ faptul că fizica dezvăluie
materia ca formă de energie, având o constituție duală, însoțită de proprietăți ce depășesc
orizontul experienței noastre. În acest fel, crede părintele Dumitru Stăniloae, fizica ne ajută să
înțelegem că materia-energie poate fi pătrunsă de lucrarea lui Dumnezeu și că natura aceasta
poate fi transfigurată prin Duhul Sfânt. Părintele Stăniloae scrie că materia poate fi mediu de
lucrare a lui Hristos, pentru că esența ei este energetică, așa cum a descoperit-o fizica modernă.
Ea se poate umple de energia Duhului Sfânt. Este adevărat, în minuni, puterile naturii sunt
transfigurate. Altă putere lucrează în ele, energiile necreate – lucrarea lui Dumnezeu, însă încă
din aceste proprietăți paradoxale se întrevede potențialul de spiritualizare al materiei, despre
care știm că va primi alte însușiri în eshaton. În mod particular, dualitatea constituenților
fundamentaliste relevantă din perspectivă teologică, poate fi relaționată cu materia transfigurată.
Noi știm că după Înviere, Trupul lui Hristos Înviat nu este ca cel pe care îl avem noi. Învățătura
patristică ne arată că Hristos după Înviere, are un trup înduhovnicit. Hristos cu Trupul Său
străbătut de energiile dumnezeirii a trecut prin ușile încuiate. Din această perspectivă,
teologic se poate spune că însăși materia ne deschide un drum spre credința în minunea Învierii
Lui și a trecerii Sale, cu Trupul Său Înviat prin ușile încuiate. Dacă acest lucru se poate
întâmpla, la nivelul microcosmosului, unde caracterul dual al materiei a evidențiat tunelarea
cuantică, cu cât mai mult este posibil aceasta prin puterea Lui? Nu dorim să spunem că Hristos
avea un trup cu un caracter ondulatoriu mai pregnant, care I-a permis acest lucru! Aceasta ar fi o
considerație teologică nepotrivită, dar și o inexactitate științifică. Trupul lui Hristos, teologic
vorbind, este materie transfigurată, despre a cărei proprietăți nu se cunoaște în mod științific
nimic. Materia transfigurată este plină de slava lui Dumnezeu și pătrunsă în mod deplin de
energiile necreate ale lui Dumnezeu. Desigur, energiile necreate nu au același înțeles cu energiile
create, ele fiind diferite de ceea ce există în lumea creată, substanță sau câmp. Reducerea unei
stări duhovnicești supra-lumești la câteva explicații de ordin fizic, fie ele și cuantice, ar nesocoti
cu totul situația existențială complet nouă a Trupului Înviat al lui Hristos. Ceea ce dorim să
subliniem este doar faptul că, într-o lectură teologică, materia dă sugestii, încă din această lume,
prin multe dintre proprietățile ei, despre faptul că este pregătită să fie spiritualizată, și să intre în
slava lui Dumnezeu, unde va primi alte însușiri, prin energiile necreate. Atât la Întruparea lui
Hristos, cât și la Schimbarea Lui la Față, dar mai ales după Înviere, se întrevăd capacitățile
materiei cuprinsă în Trupul Lui real, de a găzdui spiritul și lucrarea deplină a energiilor
dumnezeiești, o situație excepțională în care este pusă materia, care anunță slava în care vor intra
și trupurile drepților după cea de-a doua venire a Lui... Așadar, faptul acesta, că lucrurile
sensibile sunt concentrări imense de energie, corelează cu ideea că întreaga materie a lumii
sensibile este împlinirea poruncii divine Să fie lumină! În mod asemănător Sf. Grigorie Palama
referindu-se la cuvintele Să fie lumină!, consideră că toate cele create erau conținute virtual în
lumina de la început. Părintele Stăniloae observă că în acest fel, Sf. Grigorie Palama, pare a
sugera că în lumina sau energia aceea își avea subzistența sau originea toată lumea creată. Mai
mult chiar, faptul că lumea întreagă este creată din lumină, și acela că materia este caracterizată
de dualitate, având proprietăți radical diferite de cele accesibile simțurilor noastre, pot sugera,
într-o lectură teologică, că materia va primi, în Împărăția lui Dumnezeu, însușiri noi,
spiritualizate. În fond, scrie părintele Stăniloae, însăși materia lucrurilor și trupurilor în forma
lor actuală este lumină! Lumina lor materială va fi penetrată și copleșită atunci (la învierea de
obște) de lumina imaterială, necreată. În acest fel, manifestarea antinomică a structurii materiei,
undă și corpuscul, poate dezvălui o fărâmă din eshatologie, întrucât sugerează finalitatea
universului creat: transfigurarea Lui, adică mutația și odihna lumii create în lumina, slava
necreată a Creatorului, în comuniunea Sfintei Treimi3”.

“Într-un mod neașteptat însă, tocmai în secolul al XX-lea, cel în care realizările și
rezultatele științelor și tehnicii au fost cele mai mari din istorie, au apărut o serie de rezultate noi,
din câmpul fizicii, cosmologiei, dar și din teritoriul mult mai sigur al matematicii, situații care
indică anumite limite în precizia faptului de știință. Facem în cele ce urmează câteva
mențiuni despre unele dintre acestea...
Așadar, datele rezultate de pe urma mecanicii cuantice afirmă că ceea ce numim
cunoaștere științifică a naturii rămâne principial limitată, pentru că descrierea completă a
realității nu este posibilă. Anterior am menționat principiul de incertitudine al lui Heisenberg
care afirmă că precizia absolută este imposibilă. La nivel cuantic, realitatea nu poate fi
identificată pur și simplu cu o stare de fapt, căreia să i se asocieze o descriere completă.
Predicțiile au caracter probabil. Nu doar viitorul este imposibil de cunoscut; nici măcar starea
prezentă nu poate fi cunoscută în toate aspectele ei. Mai general, la acest nivel, realitatea nu
conține obiecte, ci procese; principial ea este alcătuită dintr-o sumă de fapte microscopice despre
care se poate spune ceva la care se adaugă fapte despre care nu se poate spune nimic. La scara
diametral opusă, explorarea universului întâlnește limite. În primul rând, el este accesibil doar
prin intermediul radiației luminoase, care are o viteză de propagare finită. Practic, zonele
îndepărtate, dinspre care nu sosesc radiații, nu sunt în niciun fel investigabile, putând fi
considerate ca și inexistente. Dar și în universul observabil am constatat că ceea ce se știe este
încă foarte puțin în raport cu ceea ce se crede că există. Materia luminoasă, ale cărei structuri și
legi sunt cunoscute, ar putea să reprezinte mai puțin de 5% din materia-energie a întregului
univers. Chiar dacă multe din legile ce guvernează universul sunt destul de bine cunoscute,
materia întunecată și energia întunecată, ce reunesc aproape 95% din întreaga lui energie, sunt
3
Adrian Lemeni, Răzvan Ionescu, Sorin Mihalache, Cristinel Ioja, Apologetica Ortodoxă, vol. 2, pp. 133-151.
încă foarte puțin cunoscute. Pe de altă parte, teoriile științifice actuale nu se pot întoarce oricât de
mult în trecutul universului. Sub timpul Planck, actuala descriere a gravitației nu mai poate
desluși nimic... De fapt, așa cum observă Alexei Nesteruk, deplinătatea adevărului cu privire la
fundamentele universului nu poate fi cuprinsă prin teorii științifice selective și fragmentate,
tocmai pentru că teoriile despre universul timpuriu sunt îmbunătățite continuu, pe măsură ce sunt
colectate tot mai multe date observabile. Ajustarea descrierilor științifice nu se finalizează
niciodată, la fel ca opera de artă care tinde spre o perfecțiune pe care nu o va atinge niciodată. În
acest fel însă, teoriile științifice par să fie adecvate unei perspective filosofice, dinspre care ele
pot fi văzute în forma unor metafore ce exprimă, deopotrivă dorința umană de a cunoaște
universul și limitele raționalității științifice care nu reușesc să elucideze taina ca realitate
fundamentală a existenței...
În datele științifice din ultimul secol, care au avut în atenție creierul, s-a constatat că
există o interdependență a acțiunilor și a relațiilor, creierul și corpul interacționând reciproc unul
asupra altuia. Practic, nu putem vorbi de un creier disociat de corp, ci de un tot unitar.
Neurologul Antonio Damasio menționează că neurobiologia actuală evidențiază o anumită
reciprocitate între minte și imagine. În felul acesta este recuperată, în plan științific, o viziune
tradițională specifică gândirii bazate pe simbolism religios conform căreia gândul este asociat cu
imaginea. Din această perspectivă, a cunoaște înseamnă a vedea iar rațiunea este înțeleasă ca
exersarea capacității minții văzătoare. În acest punct al datelor științifice, Tradiția ortodoxă are
înțelesuri semnificative, ce pot evidenția convergențe fertile... Pe de o parte, se poate afirma că
există o interacțiune între creier și trup, iar pe de altă parte, o interdependență între corp și
mediul exterior. Organismul primește o sumedenie de informații senzoriale din mediul
înconjurător (prin stimularea activității neurale din ochi prin retină, din ureche, prin terminațiile
nervoase aflate în tegumente, prin papilele gustative și mucoasa nazală). Informațiile sunt
transmise și procesate prin intermediul rețelelor neurale, structuri cu o arhitectură extrem de
complexă. În felul acesta, s-ar putea spune că ceea ce numim cunoștințe, necesare
raționamentului, sunt conținuturi ce ajung în minte sub forma imaginilor. Practic, acțiunea minții
convertită în raționament se realizează prin imagini... Este interesant cum această perspectivă
este ilustrată și în alte domenii ale cercetării științifice. De exemplu în matematică, Benoît
Mandel-Broat arată că prin geometria fractală se gândește prin imagini. Fizicianul Richard
Feynman se concentra asupra găsirii unei soluții ilustrate prin imagini la ecuațiile care modelau
diferite fenomene fizice. Albert Einstein, în mod similar, a asumat aceeași perspectivă. El spune
că în gândirea sa, cuvintele nu par să joace un rol important, relevante fiind imaginile...
Husserl merge mai departe, formulând o observație importantă, anume că în spatele
descoperirilor, noțiunilor sau conceptelor menite să alcătuiască teoriile științifice ce descriu
realitatea, se ascunde de fiecare dată subiectivitatea umană. Pe de o parte, Husserl a înțeles faptul
că o certitudine cu referire la lume nu este nicăieri mai pură, mai lipsită de îndoială, ca în
matematică și logică, matematica furnizând un fel de chintesență a certitudinii. Pe de altă parte,
Husserl va face observația că știința este considerată, de cele mai multe ori, din perspectiva
conținutului și conexiunilor ei teoretice, între diverse noutăți, concepte sau construcții mentale.
Însă, chiar dacă cercetătorul formulează propoziții pe care le susține în mod natural, el omite să
spună ceva despre judecățile sale sau ale altcuiva, vrând să se pronunțe doar despre stările de
fapt corespunzătoare. Însă cercetătorului naturii nu-i este clar că fundamentul permanent al
travaliului său intelectual subiectiv îl constituie lumea înconjurătoare a vieții... Pe alt plan,
hermeneutica și fenomenologia argumentează că viața însăși nu poate fi cuprinsă prin rațiune.
Hermeneutica susține, de exemplu, prin voci autorizate ca cea a lui Gadamer, că adevărul nu
aparține exclusiv științelor naturii. Pretinsa exclusivitate a științelor asupra adevărului este
doar o eroare de ordin cultural sau ideologic. Altfel, datele și experiențele provenite din artă sau
literatură, din religie sau istorie, ar rămâne înafara atenției. Dar înțelegerea lumii și edificarea de
sine nu pot ocoli datele de ordin cultural, artistic, religios și istoric, tocmai pentru că acestea
cuprind ceea ce scapă tuturor științelor, viața omului în întregul ei!... Viața însăși se dovedește
esențială pentru înțelegerea vieții omenești, iar a înțelege nu se rezumă la judecățile
raționale, ci mai amplu și mai profund, presupune un anumit fel de a fi, o anumită
participare (“Hans-Georg Gadamer, Adevăr și metodă”)...
Din perspectivă teologică, câtă vreme se bizuie doar pe rațiune, urcușul minții omenești
pe versantul cunoașterii, de-a lungul întregii istorii, prin strădania generațiilor, către o tot mai
deplină înțelegere și cuprindere a lumii și vieții, nu poate izbândi. Sf. Grigorie Palama
formulează un diagnostic simplu și cuprinzător: Nu cel mult învățat se apropie de Dumnezeu, ci
acela care s-a curățit prin virtute de patimi și s-a lipit prin rugăciune stăruitoare și curată de
Dumnezeu. Cunoștința speculativă, la care se ajunge prin filosofie, nu e cunoștința cea mai
proprie a lui Dumnezeu, deoarece producând în noi mândria, lipsa smereniei, nu ne lasă să
vedem cu adevărat realitatea noastră și a lui Dumnezeu. Cei ce se curățesc au o vedere a lui
Dumnezeu, care e o arvună a vederii depline. În vederea aceasta este o certitudine a prezenței
lui Dumnezeu (“Cuvânt pentru cei ce se liniștesc”)... În felul acesta, mintea devine capabilă să
vadă realitățile particulare ale lumii deodată cu temeiurile și finalitățile lor, deprinzând
obișnuința unei perspective metafizice, a unei atenții care scrutează dincolo de suprafața
lucrurilor, a unei înțelegeri cuprinzătoare pentru adâncimile ontologice ale lumii. Fără a nesocoti
aspectele particulare ale lumii sensibile, pretabile descrierilor matematice, vederea
duhovnicească caută mai ales armoniile, frumusețea și raționalitatea lumii pentru înțelesurile lor
spirituale4”.

“Mecanica cuantică este teoria fundamentală care descrie sistemele atomice şi

subatomice pe scale spaţio-temporale situate în mod tipic sub 10 -10 m şi 10-15 s. Ea domină
întreaga fizică modernă, fiind considerată cea mai importantă realizare teoretică a secolului XX.
Dincolo de formalismul matematic de o complexitate fără egal, mecanica cuantică a necesitat şi
dezvoltarea unui sistem axiomatic şi filozofic de o deosebită profunzime, bazat pe concepte cu
totul străine de experienţa şi intuiţia comună. Deşi nicio altă teorie nu a produs atâtea rezultate
exacte, cu aplicabilitate tehnologică pe scară largă şi cu efecte directe în viaţa cotidiană, nicio
altă teorie nu rămâne mai puţin înţeleasă în esenţa ei, chiar şi acum, la nouă decenii după
elaborarea ei. Mecanica cuantică a permis explicarea consecventă a comportamentului
particulelor şi luminii la scară microscopică, a unor fenomene ca radioactivitatea, sau a unor
realităţi ca antimateria. Comportamentul cuantic, chiar dacă doar ca o realitate de fundal discretă,
este în general ignorat, deşi este omniprezent în tehnologiile moderne care ne înconjoară. În
acelaşi timp, însă, mecanica cuantică continuă să contrarieze prin conceptele contraintuitive cu
care operează. Să amintim doar că obiectele cuantice pot exista în acelaşi timp în stări şi locuri
multiple, prezentând un soi de „ubicuitate”. În ciuda succeselor incontestabile, teoria cuantică a
evidenţiat curând după elaborarea ei nu numai „ciudăţenii” proprii, dar şi puncte de divergenţă
majoră cu teoria relativistă. „Ubicuitatea” permisă obiectelor cuantice părea să pună sub semnul
întrebării însăşi noţiunea de realitate obiectivă, concept la care mulţi fizicieni nu erau dispuşi să
renunţe. Un alt aspect discordant important derivă din faptul că, în timp ce teoria relativistă nu
admite deplasări ale obiectelor sau perturbaţiilor de orice fel cu viteze supraluminice, teoria
4
Adrian Lemeni, Răzvan Ionescu, Sorin Mihalache, Cristinel Ioja, Apologetica Ortodoxă, vol. 2, pp. 152-176.
cuantică permite conceptual şi formal, iar experimente moderne par să o confirme, transmiterea
de informaţie între particule cuantice cu viteze care exced semnificativ viteza luminii. În sfârşit,
un alt dezacord vizează aparentul indeterminism al teoriei cuantice, în cadrul căreia rezultatul
măsurătorilor are caracter probabilistic şi nu poate fi prevăzut. Acest lucru nu înseamnă în nici
un fel că evoluţia sistemelor cuantice nu se supune unor legităţi deterministe, ci doar că
determinismul nu se referă la mărimile obişnuite cu care operăm în lumea macroscopică şi că
extragerea de informaţie din sistemele microscopice prin intermediul aparatelor de măsură
macroscopice (invazive, din punct de vedere microscopic) este supusă hazardului. Aceste
consecinţe ale teoriei cuantice erau întru totul inacceptabile pentru Einstein din perspectiva
teoriei relativităţii, el devenind un opozant fervent şi obiectând că teoria cuantică este cu
siguranţă incompletă.
Fizica modernă tolerează tacit coexistenţa relativităţii generale şi mecanicii cuantice,
chiar dacă par ireconciliabile sub forma în care sunt formulate în prezent. Fiecare dintre ele
furnizează o descriere extrem de precisă pe scala spaţio-temporală pentru care a fost concepută –
relativitatea generală este utilă mai ales dincolo de scara planetară, în timp ce mecanica cuantică
descrie comportamentul particulelor microcosmosului. Desigur, caracterul ireconciliabil al celor
două teorii se manifestă şi mai pregnant pe aceeaşi scală spaţio-temporală, în condiţii extreme,
cum ar fi interiorul găurilor negre (în care spaţiu-timpul colapsează în jurul unei mase imense la
dimensiuni infime, iar gravitaţia colosală absoarbe integral substanţa şi radiaţia din vecinătate)
sau în încercarea de a descrie perioadele iniţiale ale Universului care au urmat Big Bang-ului.
Tot mai mulţi fizicieni, însă, sunt optimişti şi par să admită că cei doi piloni ai fizicii vor putea fi
reconciliaţi într-un viitor nu prea îndepărtat în cadrul unei noi teorii, o teorie unificatoare „a
totului”, şi anume teoria stringurilor, care asociază tuturor particulelor stări ale unor corzi
vibrante de energie şi încorporează în mod natural gravitaţia. Pentru a fi consistentă, teoria
stringurilor impune însă existenţa a nu mai puţin de 11 dimensiuni—10 spaţiale şi una temporală,
cele 7 dimensiuni spaţiale suplimentare celor obişnuite compactificându-se pe scale foarte mici,
mult sub cele accesibile momentan, astfel încât rămân neobservabile în experimentele care pot fi
efectuate în prezent.
Teoria cuantică îşi are originile în criza fizicii clasice de la sfârşitul secolului 19 şi
începutul secolului 20. Rezultatele unor experimente simple de spectroscopie, cum ar fi structura
discretă a liniilor spectrale ale gazelor atomice, nu mai puteau fi explicate pe baza mecanicii şi
electrodinamicii clasice. Fizica clasică permitea atomilor să vibreze cu orice frecvenţă, ceea ce
conducea la consecinţa absurdă că sistemele atomice puteau radia cantităţi infinite de energie.
Această consecinţă nefizică, neobservată în realitate, a fost denumită catastrofă ultravioletă.
Ieşirea din impas şi, totodată, punctul de cotitură faţă de fizica clasică, este marcat de
revoluţionara ipoteză a cuantelor, emisă de Max Planck în 1900, conform căreia schimbul de
energie între radiaţie şi substanţă nu se realizează în mod continuu, ci doar prin intermediul unor
cantităţi discrete, numite cuante de energie. Ipoteza cuantelor a permis pentru prima dată
explicarea corectă a spectrului radiaţiei electromagnetice a corpului negru, iar teoria dezvoltată
nu mai prezicea în mod eronat catastrofa ultravioletă. Această primă invocare a conceptului de
cuantificare, total străin de spiritul fizicii clasice, a reprezentat momentul naşterii teoriei
cuantice, al cărei părinte incontestabil este considerat Max Planck.
Inspirat de ideea cuantelor de energie, Einstein explică în 1905 efectul fotoelectric,
considerând că însăşi lumina este constituită din pachete discrete de energie, numite fotoni. Bohr
preia în 1911 ideea de cuantificare şi, pentru a explica stabilitatea atomilor şi spectrele atomice
discrete (formate din linii spectrale distincte), postulează cuantificarea ad hoc a stării de rotaţie
pe traiectoriile circulare pe care considera că se mişcă electronii în jurul nucleului. Prin simetrie
cu natura duală a luminii, Louis de Broglie avansează în 1924 ipoteza că şi particulele materiale
au o natură duală, putându-li-se asocia unde (fapt confirmat de experimentele de difracţie cu
electroni efectuate de C. Davisson şi L. Germer în 1927). Având în vedere numărul tot mai mare
de rezultate experimentale a căror înţelegere necesita recurgerea la conceptele de cuantificare şi
dualism undă-corpuscul şi nemaifiind posibilă descrierea lor cantitativă prin completarea fizicii
clasice cu postulate ad hoc, a devenit evident că era necesară construirea din temelii a unei noi
teorii consecvent cuantice. Mecanica cuantică modernă se naşte în anii 1925-1926 prin două
formulări echivalente. Prima, numită „mecanică matricială”, datorată lui Werner Heisenberg,
Max Born şi Pascual Jordan, mai puţin folosită în prezent. Cea de a doua formulare, numită
„mecanică ondulatorie”, este dezvoltată de Erwin Schrödinger şi are ca element central funcţia
de undă, care concentrează întreaga informaţie asupra sistemului. Schrödinger formulează
ecuaţia de evoluţie spaţio-temporală a funcţiei de undă, iar validitatea ei a fost confirmată de-a
lungul timpului, fără excepţie, prin concordanţa dintre soluţiile furnizate şi observaţiile
experimentale. Ca reflectare formală a conceptului fundamental de dualism undă-corpuscul,
Werner Heisenberg formulează în 1927 principiul de incertitudine, care afirmă că perechile de
variabile conjugate, cum ar fi poziţia şi impulsul unei particule, nu pot fi determinate simultan
oricât de precis – cu cât este mai precis determinată poziţia, cu atât mai puţin precis poate fi
cunoscut impulsul particulei. Este important că aceste imprecizii nu sunt caracteristice pentru
particula în sine, ci se referă exclusiv la imposibilitatea atribuirii simultane a unei poziţii şi unui
impuls bine-determinate pentru un sistem care are intrinsec şi proprietăţi ondulatorii.
În paralel cu succesul extraordinar al noii teorii cuantice, care furniza rezultate exacte
pentru tot mai multe probleme fizice fundamentale, apar şi tot mai multe întrebări legate de
esenţa sistemului axiomatic şi conceptual al mecanicii cuantice. Pentru a răspunde acestor
întrebări şi a oferi un cadru conceptual coerent, Niels Bohr şi Werner Heisenberg formulează
1927 aşa-numita interpretare de la Copenhaga a mecanicii cuantice. Câteva dintre principalele
elemente conceptuale ale interpretării de la Copenhaga sunt menţionate în continuare.
Funcţia de undă descrie complet starea şi evoluţia sistemului cuantic studiat. Deşi nu
este direct observabilă (nu corespunde unei realităţi obiective), funcţia de undă conţine întreaga
informaţie care poate fi cunoscută asupra sistemului. Pătratul funcţiei de undă, în particular, este
măsurabil şi dă probabilitatea de a găsi particula într-un anumit domeniu spaţial. Evoluţia
funcţiei de undă este perfect deterministă şi este descrisă de ecuaţia lui Schrödinger. Toate
mărimile fizice măsurabile sunt exprimabile pe baza funcţiei de undă.
Operaţia de măsură constă în interacţiunea dintre sistemul cuantic microscopic studiat şi
un sistem macroscopic (aparatul de măsură). Măsurarea perturbă sistemul, modificându-i starea.
Aparatul de măsură este conceput ca un sistem macroscopic clasic, care traduce realitatea
cuantică microscopică în proprietăţi clasice (ex. poziţie şi impuls, sau funcţii de acestea).
Starea sistemului înaintea măsurării nu poate fi cunoscută şi se consideră că sistemul se
află într-un amestec al tuturor stărilor posibile. În urma măsurării, sistemul colapsează (se arată
observatorului) într-una dintre stările posibile – dar imposibil de anticipat în care în afara şirului
de stări în care se poate afla sistemul, mecanica cuantică prescrie exact probabilitatea ca după
măsurătoare sistemul să colapseze într-una dintre ele.
Rezultatul măsurătorilor are caracter probabilistic – nu poate fi anticipat rezultatul unei
măsurători individuale, dar este cu certitudine egal cu una dintre valorile proprii (calculabile) ale
mărimii fizice măsurate. În afara şirului de valori proprii pe care le poate lua mărimea, mecanica
cuantică prezice exact valoarea medie a rezultatelor unui număr mare de măsurători identice.
 Considerând exemplul atomului de hidrogen, imaginea intuitivă (care, din păcate, mai
persistă) a electronului gravitând în jurul protonului pe orbite circulare bine definite, este întru
totul greşită. Din punctul de vedere al mecanicii cuantice, electronul există simultan în orice
punct accesibil din spaţiu, iar măsurători individuale furnizează localizări care nu pot fi
anticipate. Suprapunând însă un număr foarte mare de observaţii (desfăşurate în timp ale unui
singur atom, sau simultane pentru mai mulţi atomi identici), localizările cele mai frecvente se
grupează în „nori” de probabilitate care prezintă simetrie radială bine-definită. Un alt exemplu
simplu, menit să ilustreze specificul comportamentului cuantic, este cel al unui fascicul luminos
care cade asupra unei lame semi-transparente înclinată sub 45°. Acest tip de dispozitiv „despică”
fasciculul incident în două fascicule perpendiculare de intensitate egală – unul care îşi continuă
drumul nedeviat şi altul, deviat sub 90° faţă de direcţia iniţială. O problemă interesantă se referă
la ce se întâmplă dacă intensitatea fasciculului incident este redusă până la nivelul la care un
singur foton traversează dispozitivul la un moment dat. Va fi deviat sau nu? Prin însăşi sistemul
conceptual, mecanica cuantică nu permite precizarea răspunsului la această întrebare – rezultatul
experimentului cu un singur foton nu poate fi prevăzut. Fotonul poate fi deflectat sau nu cu egală
probabilitate, iar rezultatul este supus întru totul hazardului. Formalismul permite însă
anticiparea valorii medii a rezultatului unui număr mare de măsurători. Astfel, dacă este repetată
măsurătoarea cu un foton individual de un număr mare de ori, cu siguranţă în jumătate din cazuri
se va produce deflecţia şi în jumătate, nu. Una dintre cele mai îndrăzneţe interpretări ale teoriei
cuantice este cea a multi-lumilor (Hugh Everett, 1957), conform căreia, în absenţa
evenimentelor, universurile paralele evoluează fără a exista comunicare între ele. Orice
eveniment conduce la o bifurcaţie, evoluţia sistemului fiind decisă în continuare de hazard. În
particular, observaţia (interacţiunea sistemului cu aparatul de măsură) este cea care selectează în
mod aleatoriu una dintre stările posibile dintr-unul dintre universurile paralele.
În accepţiunea modernă, mecanica clasică nu beneficiază de un statut egal cu cel al
mecanicii cuantice, fiind considerată mai degrabă un caz limită sau o aproximaţie
simplificatoare, utilă la nivel macroscopic. Lumea în ansamblu este considerată în esenţă
cuantică la toate nivelurile, chiar dacă efectele cuantice sunt greu de observat la nivel
macroscopic. Faptul că formalismul matematic cuantic era desăvârşit deja la începutul anilor ‘30,
dar semnificaţia profundă a conceptelor cu care se opera continua să rămână nedesluşită în anii
‘60, este sugestiv reflectat de aforismul „Shut up and calculate” atribuit fizicianului american D.
Mermin. În mare măsură, acest aforism îşi păstrează actualitatea şi în prezent – dispunem de un
formalism care ne permite să calculăm cu mare acurateţe fenomene cuantice, dar fundamentele
filozofice ale teoriei, continuă să rămână insuficient înţelese şi suscită controverse.
Unul dintre cele mai stranii concepte cu care operează mecanica cuantică este cel de
entanglement, care ar putea fi descris ad literam prin „încâlcire” sau „încurcătură”. Termenul
fizic „cuplaj” este mult prea vag şi nespecific în acest caz şi, de aceea, nu este folosit. Sensul
propriu al noţiunii de entanglement este mai degrabă cel de „înlănţuire”, în sensul zalelor unui
lanţ – rotirea zalei de la unul din capete provoacă şi rotirea corespunzătoare a zalei de la celălalt
capăt al lanţului. În esenţă, două particule cuantice (fotoni, electroni, molecule etc.) pot fi
generate în stări atât de profund legate, încât să continue să coexiste într-o starea cuantică
comună, conservând o proprietate comună (spin total, polarizare), indiferent de distanţa dintre
ele. Într-o astfel de stare „înlănţuită”, o măsurătoare asupra uneia dintre particule produce pe de o
parte colapsarea acesteia într-o stare proprie bine precizată, dar o influenţează practic instantaneu
şi pe cealaltă, care trebuie să colapseze într-o stare proprie corespunzătoare, astfel încât sistemul
în ansamblu să colapseze din amestecul iniţial de stări posibile, într-o stare bine definită în care
este conservată proprietatea comună. Această „acţiune fantomatică la distanţă”, aşa cum a
numit-o Einstein, a intrigat şi fascinat fizicienii de când a fost descrisă pentru prima dată în anii
´30. Entanglement-ul poate fi invocat, spre exemplu, în explicarea supraconductibilităţii, în
teleportarea de informaţie (realizată pentru prima dată cu fotoni, în 1997), dar, mai mult,
interacţiunile non-locale implicate (independente de distanţe) sugerează transmiterea
supraluminică a informaţiei, cu consecinţe dintre cele mai spectaculoase.
În particular, entanglementul furnizează o metodă virtual infailibilă de transmitere
criptată a informaţiei, realizată practic pentru prima dată în 2004. În fapt, orice încercare de
extragere neautorizată a informaţiei din canalul de comunicaţie format din cele două particule
„înlănţuite”, una situată la emiţător şi cealaltă la receptor, perturbă sistemul, provocând
colapsarea lui şi apariţia unor interferenţe detectabile. Deoarece interacţiunea instantanee a
particulelor „înlănţuite” contravenea în mod flagrant teoriei relativităţii, pentru care finitudinea
vitezei luminii, ca limită absolută a tuturor vitezelor, reprezenta una dintre cheile de boltă, Albert
Einstein a criticat vehement conceptul de entanglement. În concepţia lui Einstein, care a devenit
cel mai proeminent opozant al interpretării de la Copenhaga a mecanicii cuantice, non-localitatea
interacţiunilor (independenţa de spaţiu) implica comunicarea între particulele „înlănţuite” altfel
decât în spaţiu-timp, unde viteza interacţiunii ar fi fost limitată de viteza luminii. Lui Einstein i
se datorează şi denumirea colorată utilizată şi în prezent pentru această interacţiune –
„interacţiune fantomatică la distanţă” (în germană, „spukhafte Fernwirkung”, iar în engleză,
„spooky action at a distance”). Einstein a invocat conceptul de entanglement (cu mult înaintea
primelor realizări practice) într-o serie de experimente mintale menite să demonstreze eşecul
mecanicii cuantice în ansamblu.
În 1935, împreună cu Boris Podolsky şi Nathan Rosen, Einstein formulează aşa-numitul
paradox Einstein-Podolsky-Rosen (EPR), conform căruia singurele căi pe care pot fi explicate
efectele instantanee ale entanglementului cuantic sunt sau să se presupună că universul ar fi non-
local (ceea ce din punctul de vedere al teoriei relativităţii era inacceptabil!), sau că fizica reală a
fenomenului s-ar baza pe variabile ascunse (neluate în considerare), ceea ce implica faptul că
mecanica cuantică ar fi o teorie incompletă. Experimentul EPR tipic cu perechi „înlănţuite” poate
fi formulat în felul următor (Bohm 1957). Se generează o pereche de particule A şi B cu spin
egal şi opus, care se deplasează libere în direcţii opuse. Spinul rezultant nul al perechii trebuie să
se conserve în orice condiţii, indiferent de distanţă. Astfel încât, dacă, măsurând spinul particulei
A după o anumită direcţie se obţine valoarea +1, ca urmare a colapsării particulei B în starea
complementară care conservă spinul total nul, valoarea măsurată pentru spinul particulei B va fi
cu siguranţă -1. Pornind de la acest experiment generic, în 1964, fizicianul John Stewart Bell
demonstrează într-un articol revoluţionar că ipoteza unor variabile suplimentare (ascunse) este
incompatibilă cu predicţiile statistice ale mecanicii cuantice, deci că mecanica cuantică este
intrinsec nelocală!
Aşa cum aminteam mai sus, Einstein a criticat vehement faptul că mecanica cuantică
îngăduia existenţa „acţiunii fantomatice la distanţă” virtual instantanee, deoarece aceasta încălca
postulatul limitării vitezelor de către viteza luminii din teoria relativităţii. Controverse legate de
existenţa reală a entanglementului şi, în cazul existenţei, a valorii efective a vitezei de
transmitere a „acţiunii fantomatice la distanţă” au persistat pentru încă şapte decenii. Existenţa
reală a entanglementului a devenit incontestabilă abia în 1997, odată cu prima demonstrare
practică a fenomenului de teleportare a informaţiei realizată în grupul condus de Anton Zeilinger
la Universitatea din Innsbruck (Bouwmeester 1997). Au fost utilizaţi fotoni „înlănţuiţi” într-un
experiment EPR tipic, iar proprietatea transmisă de la un foton la celălalt ca urmare a colapsării
indusă de operaţia de măsurare a fost starea de polarizare. Dacă iniţial teleportarea s-a realizat pe
distanţe de ordinul a 10 km, în 2012 acelaşi grup a demonstrat entanglementul fotonilor pe o
distanţă de nu mai puţin de 143 km, întărind convingerea comunităţii ştiinţifice în non-
localitatea entanglementului. Răspunsul la întrebarea vizând viteza efectivă de transmitere a
„acţiunii fantomatice” a fost dat în mod convingător în 2013 (Yin 2013). Cercetători de la
Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie din Shanghai, au determinat o limită inferioară
incontestabilă pentru viteza cu care comunică două particule „înlănţuite” prin intermediul
„acţiunii fantomatice”. Ideea experimentului a fost de a crea perechi de fotoni „înlănţuiţi”, cu
polarizare (direcţie de vibraţie) paralelă, şi de a-i trimite către doi observatori, Alice şi Bob
(nume generice utilizate în descrierea acestui gen de experimente), situaţi simetric la aproximativ
15 km unul de celălalt. Conform teoriei cuantice, fiecare foton „neobservat” încă (deci
neperturbat de un aparat de măsură) poate exista simultan în toate stările de polarizare posibile,
dar permanent cu polarizarea (necunoscută) aliniată paralel cu cea a celuilalt foton cu care face
pereche.
Dacă Alice efectuează măsurarea polarizării unui foton care ajunge la ea, starea acestuia
colapsează din amestecul iniţial într-una dintre stările posibile şi Alice înregistrează o anumită
valoare a polarizării. Datorită entanglementului, celălalt foton al perechii „înlănţuite”, care
ajunge la Bob, va colapsa automat în starea corespunzătoare aceleaşi polarizări, iar Bob trebuie
să consemneze în principiu acelaşi rezultat ca şi Alice pentru a confirma existenţa
entanglementului între fotoni. În experimentele mai vechi, compararea rezultatelor înregistrate de
Alice şi Bob se făcea în timp real prin semnale electromagnetice printr-un canal clasic de
comunicaţie (fibră optică), deci cu viteza luminii. Evident, datorită limitării vitezei de
comunicaţie pe canalul clasic, acest protocol de comparare nu permitea detectarea unor
interacţiuni la viteze superioare vitezei luminii. Ideea inovatoare a experimentului din 2013
constă în aceea că Alice şi Bob nu mai compară în timp real, eveniment-cu-eveniment,
polarizarea fotonilor măsuraţi, ci, pentru a elimina canalul clasic de comunicaţie, consemnează
evenimentele în liste proprii şi compară abia la sfârşitul experimentului momentele de timp şi
polarizările măsurate, asigurând însă o origine comună extrem de precisă a timpilor. Luând în
considerare diferenţa maximă de timp între evenimentele consemnate de Alice şi Bob (0.35·10 -9
secunde), distanţa dintre ei (15.3 km), precum şi anumite corecţii impuse de aranjamentul
experimental utilizat, limita inferioară a vitezei cu care s-a propagat influenţa entanglementului
(„acţiunea fantomatică la distanţă”) s-a dovedit a fi cu patru ordine de mărime (de 10 000 de ori)
mai mare decât viteza luminii! Pentru a avea o reprezentare asupra erorilor de timp extrem de
mici care afectează experimentul, merită amintit că acestea sunt de peste 100 000 ori mai mici
decât timpul care i-ar fi fost necesar luminii să parcurgă distanţa dintre Alice şi Bob, ceea ce
exclude din start posibilitatea unor interpretări eronate a rezultatelor. Mai mult, acest rezultat nu
exclude posibilitatea ca de fapt „acţiunea fantomatică” să fie instantanee (viteza ei de transmitere
să fie infinită), aşa cum prezice teoria cuantică.
În lumea clasică suntem obişnuiţi cu ideea că o anumită proprietate fizică nu poate fi
separată de obiectul material căreia îi este asociată. În lumea microscopică acest lucru pare a nu
mai fi întru totul adevărat. Pornind de la misterioasa pisică de Cheshire din cunoscutul roman
„Alice în ţara minunilor” al lui Lewis Carrol, care avea capacitatea să apară arborând un rânjet
enorm, sau să dispară lăsând în urmă doar rânjetul, fenomenul cuantic observat recent al separării
spaţiale a proprietăţilor de particulele cărora le sunt asociate a fost denumit „pisica de Cheshire
cuantică”.
 În 2014 a fost efectuat la Universitatea Tehnică din Viena un experiment unic
(Denkmayr 2014), în care temporar a fost separat spaţial momentul magnetic de neutronii care îl
posedau în mod normal. Concret, a fost utilizat un cristal de siliciu pentru a descompune un
fascicul de neutroni în două fascicule – unul deviat de la direcţia iniţială şi altul nedeviat.
Utilizând un tip special de măsurătoare, numită „măsurătoare slabă” (în engleză „weak
measurement”), menită a perturba sistemul cuantic cât de puţin pentru a nu-i induce colapsarea
într-o stare bine definită, s-a demonstrat că în timp ce neutronii, ca particule materiale, urmau
calea deviată, momentul magnetic, ca proprietate asociată, putea fi detectat pe traiectoria
nedeviată. Odată cu reunirea celor două fascicule, neutronii şi-au reluat momentul magnetic şi
comportarea cunoscută. Efectul pisicii de Cheshire ar putea conduce, în opinia autorilor
experimentului, la o tehnică experimentală în care momentul magnetic ar putea fi temporar
îndepărtat pentru a nu perturba măsurarea cu precizie a altor proprietăţi ale particulelor.
Concluzii sau noi întrebări?
Niels Bohr (laureat al premiul Nobel pentru fizică în 1922) afirma: „Dacă mecanica
cuantică nu te-a şocat profund, nu ai înţeles-o încă”. Richard Feynman (laureat al premiul
Nobel pentru Fizică în 1965) se exprima chiar mai tranşant: „…cred că pot spune cu siguranţă
că nimeni nu înţelege mecanica cuantică”. La nouă decenii de la elaborare, fundamentele
conceptuale ale mecanicii cuantice rămân în continuare copleşitoare chiar şi pentru oamenii de
ştiinţă care îşi bazează cercetarea pe formalismul cuantic. Extinzând implicaţiile mecanicii
cuantice la nivelul întregului macrocosmos, reputatul cosmolog şi astrofizician britanic Lord
Martin Rees specula (Rees 1987): „La începuturi existau doar probabilităţi. Universul putea
începe să existe doar dacă cineva îl observa (na.: privind observaţia ca pe o operaţie de măsurare
care ar fi determinat colapsarea Universului într-o stare bine determinată). Nu contează că
observatorii au apărut miliarde de ani mai târziu. Universul există pentru că suntem conştienţi
de el”. De altfel, într-un interviu recent, Martin Rees afirma că nu are niciun fel de convingeri
religioase (The Guardian din 6 aprile 2011). Mai nuanţat, cunoscutul fizician britanic Stephen
Hawking afirma: „Dacă am descoperi o teorie completă, ar fi un triumf suprem al raţiunii
umane – pentru că atunci am cunoaşte cu adevărat gândul lui Dumnezeu” (din engleză, „If we
do discover a complete theory, it would be the ultimate triumph of human reason—for then we
should know the mind of God”).
Oare va fi teoria stringurilor – marea teorie unificatoare a lumii cuantice şi
gravitaţiei,– prin minusculele corzi vibrante pe care le imaginează, cea care ne va ajuta să
înţelegem muzica divină şi tâlcurile adânci ale mişcării grandioase ale Universului? Este
greu de crezut că o singură teorie ar putea cuprinde întreaga complexitate a Universului. Oricum,
chiar dacă poziţionarea gnoseologică a celor mai reprezentativi oameni de ştiinţă de-a lungul
timpului a fost şi rămâne scindată, acoperind întregul spectru cuprins între teism, agnosticism şi
ateism, suntem cu toţii în mod indubitabil martorii unor descoperiri epocale. Ni se relevă realităţi
miraculoase, greu de înţeles şi aproape de neimaginat până nu demult, şi care continuă să ne
fascineze şi să ne însufleţească în căutarea inexorabilă (poate iluzorie) a ultimului adevăr5”.

“O arie potrivită de comparație între știință și teologie este dezbaterea realist-pozitivist-

idealistă. Se pare că atât în știință cât și în teologie, un anumit soi de realism critic este
preferențiat. În cazul fizicii, realismul spune că există acolo o lume care așteaptă să fie
inspectată. Descoperirile științifice genuine vorbesc despre lucruri reale. Teologia va fi de acord
și ea, doctrina creației ne spune că această lume este o creație liberă a unui Dumnezeu
5
Titus Beu, „Limitele cunoașterii în lumea cuantică”, în Tabor, nr. 10, 2014, pp. 11-19.
atotputernic și atotștiutor. Discursul teologic ortodox va vorbi și el despre Dumnezeu ca fiind
real, ca ultimă realitate ce oferă viață fiecăruia.
În fizică, teoria cuantică arată că un simț comun al realismului este inadecvat, dar se
apropie și de o anume formă a realismului critic. Particulele subatomice există ca entități reale,
însă sunt total diferite de obiectele macroscopice. Similar, în teologie Dumnezeu este real și
interacționează, dar din moment ce este diferit la nivel calitativ, realitatea Sa este voalată iar
cunoașterea Lui variază pentru noi în multe feluri – prin însăși creația Sa, prin revelația din
Scriptură, prin experiențele religioase mediate prin intermediul simțurilor. Toate aceste surse de
descoperiri necesită o atentă explicitare desigur. Prin urmare, o poziție realist critică este
rezonabilă (Polkinghorne, 1998, chapter 5)... Analogia aici cu teoria cuantică este că trebuie
să acceptăm realitatea lumii așa cum este ea, în toate ciudățeniile ei, întocmai după cum ea
se prezintă nouă în urma observației și experimentului, și nu în conformitate cu unele
noțiuni preconcepute cu care operăm, iar dacă Dumnezeu S-a descoperit nouă prin Hristos,
aceasta este calea de a ajunge la realitatea dumnezeirii. Mai mult decât atât, metodele și
instrumentele teologiei trebuie adaptate țelului teologiei, așa după cum și metodele și
instrumentele teoriei cuantice sunt apropiate statusului cercetării și nu simplu adoptate din afară,
unde în cazul acesta am putea vorbi despre fizica clasică...
Potrivit doctrinei creștine, Dumnezeu este fundamental comunional. Dumnezeu este
Unul, dar în același timp Dumnezeu este Trinitate; Dumnezeu este Trei Persoane aflate într-o
relație perfectă de comuniune și iubire. Mai mult decât atât, fiecare Persoană Treimică este
Dumnezeu. Însă Persoanele sunt distincte, nu și inseparabile. Potrivit doctrinei perihorezei
adoptată de către Biserică, cele Trei Persoane sunt legate între Ele de o mutuală apropiere și
consubstanțiere. Holismul cuantic demonstrat de experimentul Einstein-Podolsky-Rosen
(EPR), este analog acestei realități divine. Electronul și Pozitronul deși distincți separați și aflați
la mare depărtare, formează totuși un sistem cuantic unificat (Polkinghorne 2004, 73). Potrivit
definiției Calcedoniene, Domnul nostru Iisus Hristos este deplin Om și deplin Dumnezeu. El este
o singură Persoană, Fiul lui Dumnezeu, însă având două naturi (divină și umană). Aceasta ne
duce cu gândul la dualitatea corpuscul/fascicul a particulelor subatomice. Electronul este un
lucru dar posedă atât proprietăți de undă cât și de materie. O altă analogie poate fi făcută cu
privire la distincția operată de Sfinții Părinți cu privire la Treimea Imanentă și la Treimea
Iconomică. Ideea Treimii Imanente se referă la natura lui Dumnezeu, la ceea ce este El și la
relațiile interioare dintre Persoane. Treimea Iconomică privește modul în care Treimea operează
iconomic cu lumea, adică planul lui Dumnezeu cu lumea și mântuirea ei. De aceea, cât timp Fiul
și Sfântul Duh sunt etern Una cu Tatăl în dumnezeire, Ei Se manifestă prin iconomie, și Se
revelează nouă distinct față de Tatăl, prin Întrupare pentru sfințirea noastră. Într-un mod oarecum
analog, realitatea electronului este voalată până ce se desfășoară o măsurare.
Fără îndoială, nu putem spune pe baza celor de mai sus că teoria cuantică aprobă
doctrina creștină ca fiind corectă. Deci, cred că are de-a face cu două lucruri. În primul rând,
se arată că teologia și știința se aseamănă în folosirea limbajului analogic, aparent chiar un limbaj
paradoxal. De exemplu, taina lui Dumnezeu este exprimată prin cuvintele Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh. Dualitatea undă/corpuscul a particulelor face un lucru asemănător în teoria cuantică pentru
a descoperi taina electronului. În al doilea rând, putem apropia teologia de știință spunând că
teoria cuantică este consonantă cu doctrina basică creștină, și anume că un Dumnezeu relațional
creează o lume relațională. După cum spune și Polkinghorne nu avem de-a face cu nevoia de a
dovedi că Dumnezeu este relațional, sau că teologia poate face predicții din sfera sa doctrinară cu
privire la lumea fizică, ci cu modul de a spune că teologia și știința se potrivesc foarte confortabil
și sunt departe de a fi contradictorii6”.

“Începând cu deceniul al patrulea al veacului douăzeci, în fizică a început să se facă uz de

un limbaj care viza o dimensiune ce nu fusese descrisă în modelele științifice de până atunci:
realitatea cuantică. De atunci, în ultima jumătate de veac, s-a consemnat o extraordinară
provocare la adresa canonului discursiv care a început să funcționeze odată cu ivirea
modernității. S-a contestat descrierea lumii așa cum o prezentau discursurile modernității din
perspectiva mai multor insuficiențe. Știința a impus ca termen decisiv pe cel de realitate, în mod
asemănător, mesajul neopatristic al părintelui Dumitru Stăniloae, uzitează termenul și chiar
fenomenologia îl implică, chiar dacă o face mai degrabă indirect. S-a părăsit limbajul tradițional
al ontologiei și chiar noțiunea de ontologie, cu aria sa de semnificație, devenită problematică...
Astăzi, o parte dintre fizicieni afirmă că știința lor este de fapt o descriere a experienței și lasă în
umbră întrebarea dacă este descrisă realitatea, în vreme ce alții adoptă o poziție realistă, insistând
pe evidența realismului, cu toate dificultățile pe care o asemenea poziție le implică. Între cele
două poziții apar câteva diferențe importante. În primul rând, pentru ca o afirmație să fie
obiectivă, trebuie îndeplinite anumite condiții, mult mai stringente în varianta realistă: se pune în
discuție natura obiectivității afirmațiilor. Apoi, în perspectiva realistă, explicația se referă la
existența unor obiecte și a proprietăților lor; în versiunea cealaltă (fizica nu e altceva decât o
sumă a experienței umane), nu există motivație pentru o construcție pe aceste linii. În al treilea
rând, descoperitorii mecanicii cuantice susțin că teoria lor este o descriere completă a realității. O
fac afirmând principiul completitudinii: funcția de undă (vectorul de stare) a unui obiect cuantic
încorporează toate valorile care, potrivit realismului fizic, corespund structurii și proprietății
dinamice ale obiectului (nu există nici un fel de variabile suplimentare sau cum mai sunt numite
ascunse). Cei care susțin că fizica nu este altceva decât o descriere sintetică a cunoașterii noastre,
nu pot susține o asemenea formulare. Căci a susține că o entitate asumată ca inaccesibilă nu
există fizic este o afirmație la fel de deschisă la critică precum a spune că entitatea există. Apare,
deci, o breșă serioasă în paradigma realismului fizic, chiar în varianta sa mai rafinată, cea care se
bazează pe datele mecanicii cuantice. Se pune în fizică astăzi întrebarea asupra naturii reale a
ceea ce, dintr-un limbaj mai degrabă negativ, este numit Ceva. Rolul atribuit acelui Ceva
sugerează prezența unei integrități, a unui tot, teză total străină fizicii clasice. Teoria câmpului
cuantic infirmă perspectiva multitudinistă a fizicii clasice: particulele nu mai joacă rolul de
material constitutiv al universului, iar singura realitate ce se poate concepe că ar constitui
realitatea de bază este Ceva-ul. Sunt puse în joc concepte precum cele de nonseparabilitate și de
nonlocalizare, în indicarea acestui model al realității. Teza nonseparabilității afirmă că, strict
vorbind, nu există nici un obiect distinct. Simțurile noastre nu dezvăluie adevărata constituență a
universului. Apar diferențe dramatice față de viziunea clasică asupra lumii: nu se mai poate
recurge la concepte familiare, trebuie să se treacă de la multitudinism la o viziune holistică și în
plus, se impune necesitatea de a se renunța la limbajul obiectivist. Această schimbare dramatică
de viziune are multiple consecințe, una dintre cele mai radicale fiind tocmai această nevoie de
utilizare a unui alt limbaj. Nu este vorba doar de o adaptare a conceptelor cu care lucrează
fizicienii pentru a-și modela teoriile: este implicată o schimbare în viziunea de ansamblu asupra
lumii, ceea ce pune în cauză ontologia clasică. Pentru a indica acel Ceva termenul care s-a
impus a fost cel de Realitate (cu toate că se poartă discuții asupra semanticii conceptului).

6
Rodney D.Holder, “Quantum Theory and Theology”, in vol. The Blackwell Companion to Science and
Christianity, pp. 220-230.
Având în vedere cele de mai sus, se poate constata că aspectul crucial al discuției despre
realitate, în știința actuală, este acela legat de întrebarea: până unde și în ce măsură putem vorbi
de o experiență umană constituită despre realitate și până unde și în ce măsură putem vorbi
despre cunoașterea realității așa cum este ea...
Practica isihastă are ca scop vederea luminii taborice, ce nu poate fi înțeleasă decât ca
proces activ de dezvăluire neîncetată a Celui mai presus de ființă. Este implicată aici respingerea
oricărei posibilități de cunoaștere directă a naturii dumnezeiești, a ceea ce Îl caracterizează și Îl
definește pe Dumnezeu în chip esențial. Desigur, miza gnoseologică este evidentă: cunoașterea
ultimă (ca și cunoașterea de orice fel) implică omul întreg și nu doar intelectul, iar actul de
cunoaștere are dimensiunea unei relații între om și Dumnezeu (înțelese ca proces dinamic și nu
ca vedere esențială a unei naturi stabile) – este aici un anti-esențialism ce corespunde poziției
anti-realiste din fizica actuală. Un termen decisiv în precizarea non-esențialismului doctrinei
isihaste este energeia, termen pe care Sf. Grigorie Palama îl preia de la Aristotel și din uzanța
autorilor bizantini anteriori, dar căruia îi va îmbogăți și nuanța și aria de semnificație. Căutând
un termen adecvat pentru lumina Schimbării la Față, Sf. Grigorie Palama decide să utilizeze
conceptul aristotelic de energeia... Pe de altă parte, despre energeia se poate afirma: nu are
limită, este o finalitate sau are o finalitate în sine, este întotdeauna deplină, fiindcă nu îi lipsește
nimic din ceea ce poate lua ființă mai târziu, care să-i împlinească forma, în cazul ei, timpurile
prezent și perfect se aplică simultan, este omogenă, nu se petrece repede sau încet, ci în acum...
Dacă energeia sau lumina dumnezeiască, are acest înțeles, atunci ceea ce numim
realitate naturală (sau fizică) are o semnificație mult lărgită. Realitatea fizică nu este una
statică, inertă, ori materie plus energie: este ceva ce poate fi descris ca un proces activ, viu, în
care se manifestă prezența și intenționalitatea unei Persoane, mai exact a unei Treimi de
Persoane - și aceasta ca o dimensiune naturală. Pe de altă parte, se poate afirma că, în această
descriere, realitatea este ceva constituit de experiență în cel mai radical sens: realitatea ultimă
este experiența umană a energiilor necreate. Orice afirmație care ar viza ceva dincolo de
conținutul acestei experiențe, de felul unei cunoașteri directe a vreunei esențe, este respinsă. În
același timp, este respins și pesimismul gnoseologic: Realitatea Personală Supremă nu este
incognoscibilă datorită transcendenței Sale, pentru că Se face cunoscută prin aceste manifestări,
numite energeia.
Urmărind afirmațiile din fizica cuantică și din isihasm, prezentate mai sus,
constatăm o surprinzătoare apropiere între cele două. Desigur, există numeroase diferențe, ce
provin din contextul diferit și din interesele diferite sub care s-au constituit cele două perspective
asupra realității. Ceea ce le apropie este, însă, exigența sub care stau, anume nevoia de apropiere
de ceea ce numim realitate într-un mod cât mai autentic, adică nespeculativ și neintermediat. În
cazul științei, se resping, pe cât posibil mai mult, presupozițiile de ordin speculativ, care nu sunt
rezultatul experimentului. În isihasm se contestă ipoteza potrivit căreia accesul la ultima
realitate ar fi doar un act mediat de ierarhia ființelor, de aceea apare sintagma energii necreate
(respingându-se însă și posibilitatea unui acces direct la esență, la absolut, pe cale rațională). În
ambele situații decisivă este experimentalitatea, criteriul adevărului fiind furnizat de recursul la
experiență. În fizică, lucrul acesta este limpede, iar în isihasm s-a pus același fel de exigență,
atunci când Sfântul Grigorie Palama, în disputa cu adversarii săi, invoca în mod repetat drept
criteriu recursul la experiență. Isihasmul diferă de alte practici spirituale din spațiul creștin prin
aceea că pune accentul pe experiența în forma experimentului, ceea ce presupune existența
unei metode, a unor criterii de verificabilitate, ca și de validare – de aici interesul pentru
realitatea ultimă sau în limbajul isihast, pentru energiile necreate. Există o simetrie în ceea ce
privește purtarea unor discuții asupra naturii realității ultime, ca și a măsurii în care această
sintagmă trimite la un construct uman. În mecanica cuantică, ca și în doctrina isihastă, au apărut
formidabile dificultăți de limbaj, atunci când s-a pus problema formulării unor termeni adecvați
pentru a se indica conținutul realității de ultimă instanță... Sfântul Grigorie Palama afirmă că
energiile sunt inseparabile de esență, dar nu sunt identice cu ea. Ele sunt altceva decât Sfântul
Duh, dar nu sunt esența divină. Acest ceva care sunt energiile și care nu poate fi identificat cu
Persoana Dumnezeiască, nici cu esența Ei, se apropie foarte mult de Ceva-ul lui Bernard
d’Espagnat. Experimentele din fizica cuantică au dus la renunțarea la realismul fizic, controversa
isihastă a dus la afirmarea nevoii de verificabilitate a experienței spirituale, a apelului la
experiență. Astfel, cele două moduri de investigație își au un grad important de convergență în
felul în care au vizat realitatea7”.

“Scriind în anii 1930, James Jeans spunea: Universul începe să semene tot mai mult cu
un mare gând, mai degrabă decât cu o mare mașinărie. Mintea nu mai pare un intrus apărut
accidental pe tărâmul materiei... O problemă majoră o ridică actul măsurării prin care
potențialele multiple ale unui sistem atomic devin o unică actualizare. Fizicienii au fost derutați
de discontinuitatea abruptă care apare atunci când funcția de undă se prăbușește până la valoarea
unică la care este observată. Unde oare, pe drumul dintre microsistemul observat și observator,
se stabilizează rezultatul, inițial nedeterminat? Eugene Wigner afirmă că rezultatele cuantice
devin stabile numai atunci când intră în conștiința persoanei observatorului. El susține că
aspectul distinctiv al conștiinței, cel ce produce colapsul funcției de undă, este introspecția sau
autoreferința, care apare atunci când conștiința dă seamă de propria stare, rupând astfel lanțul
coordonărilor statistice. John Wheeler afirmă că universul nostru este un univers creat de
observator. Colapsul funcției de undă este astfel rezultatul unei înțelegeri intersubiective, în
care aspectul-cheie nu-l reprezintă conștiința, ci comunicarea... Înainte să fi existat
observatorii, atomii erau numai parțial individualizați. Ei aveau suficientă realitate cât să poată
intra în reacții chimice și nu au devenit cu adevărat reali decât mai târziu, atunci când au fost
observați. El admite că pare o anomalie ca prezentul să poată influența trecutul, însă afirmă că, în
lumea nedeterminării cuantice, ideile de înainte și după nu au nici o semnificație. Trecutul
este irelevant, dacă nu există ca înregistrare în prezent. Astfel, ființele umane dețin rolul
principal într-un univers participativ, dependent de observator...
Anumiți autori au sugerat că nedeterminările atomice reprezintă zona din care Dumnezeu
controlează providențial lumea. În anul 1950, William Pollard, fizician și preot, a observat că o
astfel de intervenție divină nu ar încălca legile naturale și nu ar fi nici detectabilă de către știință.
Dumnezeu, sugerează el, este Cel Care determină care valoare anume se realizează efectiv din
toată plaja de distribuție a probabilităților. Omul de știință nu poate găsi o cauză naturală
pentru selecția între alternativele cuantice; în definitiv, întâmplarea nu poate fi o cauză. Pe de
altă parte, credinciosul poate considera această selecție o acțiune a lui Dumnezeu. Acesta poate
influența evenimentele, fără să acționeze ca o forță a fizicii. Deoarece un electron care se află
într-o suprapunere de stări nu prezintă o localizare precisă, nu este necesară din partea lui
Dumnezeu nici o forță pentru a-i actualiza una dintr-o gamă de potențialități alternative. Mai
departe, printr-o orientare coordonată a unui număr mare de atomi, Dumnezeu poate guverna
providențial peste toate evenimentele. După Pollard, Dumnezeu, și nu observatorul uman, este
acela care produce colapsul funcției de undă la o valoare singulară... Propunerea lui Pollard este

7
Dan Chițoiu, „Limbajul-limită despre realitate în isihasm și fizica cuantică”, în vol. Realitatea și Semnificația
Spațiului. Abordare teologică, filosofică și științifică, pp. 89-100.
consecventă cu teoriile curente din fizică. Dumnezeu ar fi, în acest fel, ultima variabilă ascunsă
nonlocalizată. Față de această idee, am însă, trei obiecții: 1) Pollard consideră suveranitatea
divină un control total asupra tuturor evenimentelor, susținând astfel predestinarea. Acest lucru
mi se pare a fi incompatibil cu libertatea omului și realitatea răului. El neagă, de asemenea,
realitatea întâmplării, pe care o consideră numai o reflectare a necunoașterii omului cu privire la
adevărata cauză, cea divină. 2) Pentru Pollard, voința divină se realizează prin intermediul
aspectelor nelegitime ale naturii, mai degrabă decât prin cele legitime. Acest lucru poate fi un
corectiv necesar adus deismului, care exagerează în sens invers, dar pare, în egală măsură,
deplasat. 3) În afirmația că Dumnezeu acționează numai la nivelurile inferioare ale
componentelor atomice există și un reducționism implicit. Nu am prefera, totuși, o influență a lui
Dumnezeu asupra nivelurilor mai înalte, de sus în jos, decât una de jos în sus? De exemplu, nu
este Dumnezeu legat direct de întregul eu al omului, și nu numai de evenimentele atomice din
creierul său? Fizicianul și teologul Robert Russell se numără printre cei ce susțin că Dumnezeu
influențează numai anumite evenimente cuantice, acționând la nivelurile înalte, în calitate de
cauză descendentă. Acest lucru evită obiecțiile îndreptate împotriva schemei lui Pollard și
permite întâmplarea, legitatea și acțiunea lui Dumnezeu în lumea cuantică. Dacă un eveniment
nu e complet determinat prin legături legice, determinarea sa finală poate fi, în anumite cazuri,
datorată lui Dumnezeu, care va actualiza una dintre potențialitățile sistemului. Deoarece nu
încalcă legile statistice ale teoriei cuantice, acest fapt nu va fi detectat de omul de știință. De
vreme ce incertitudinile pot fi atribuite în continuare ignoranței omului sau întâmplării,
propunerea în ceea ce privește acțiunea lui Dumnezeu prin nedeterminările cuantice nu este
intenționată a reprezenta un argument pentru existența lui Dumnezeu, în tradiția teologiei
naturale. Ipoteza aceasta se înscrie mai curând în cadrele teologiei naturii, o cale prin care
Dumnezeu, Cel în care credem pe temeiuri altele decât cele ale fizicii, poate fi închipuit a acționa
în moduri compatibile cu teoriile științifice...
Evenimentele cuantice au cauze fizice necesare, dar nu și cauze suficiente. Dacă nu sunt
determinate complet de relațiile descrise de legile fizicii, atunci determinarea lor finală i s-ar
putea datora lui Dumnezeu. Ceea ce pare a fi întâmplare – argumentul antiteist al ateilor – poate
fi tocmai locul în care acționează Dumnezeu. Autorii care se folosesc de teoria cuantică în
scopuri teologice nu prezintă o nouă variantă a teologiei naturale în care mărturiile științei să fie
folosite drept argumente în scopul sprijinirii teismului. Ei propun noi modalități prin care
Dumnezeu, acceptat pe alte criterii (experiența religioasă interpretată într-o comunitate istorică)
ar putea fi conceput ca acționând în natură. Am denumit o astfel de abordare, în loc de teologie
naturală, teologie a naturii. Cei care preferă o astfel de abordare consideră că suveranitatea
divină se susține fiindcă Dumnezeu controlează providențial evenimente care nouă ne apar ca
fiind niște întâmplări. Pentru aceasta, nu este necesar un impuls energetic, deoarece în stare
cuantică potențialele alternative au energie identică. Dumnezeu nu are nevoie să intervină ca o
forță fizică prin care să fie deplasați electronii, ci poate actualiza unul dintre multele
potențialuri deja prezente – determinând, de pildă, momentul în care un anumit atom
radioactiv se descompune... De vreme ce acțiunea lui Dumnezeu nu poate fi detectată din punct
de vedere științific, ea nu poate fi nici aprobată, nici respinsă de către știință. Acest lucru ar
exclude orice dovadă a acțiunii lui Dumnezeu, de felul celei de care se interesează teologia
naturală, însă nu ar exclude posibilitatea ca acțiunea lui Dumnezeu să fie afirmată pe alte baze,
într-o teologie mai cuprinzătoare, a naturii... Totuși, problema suferinței, ca și cea a libertății,
rămân acute. Nancey Murphy a avansat ideea că Dumnezeu determină nondeterminările
cuantice și face să apară regularități cu aspect legic – pentru a face posibile structurile stabile și
cercetarea științifică și a face în așa fel, încât acțiunile omului să aibă consecințe reale, deci să
poată exista opțiuni morale. Relațiile ordonate nu-l limitează pe Dumnezeu, deoarece fac parte
din intențiile Sale. Murphy susține că Dumnezeu acționează în viața omului atât la nivel cuantic,
cât și la nivelurile superioare ale activității mentale – însă o face în așa fel, încât să nu fie
încălcată libertatea umană... O obiecție posibilă în fața acestui model este, însă, aceea că, odată
ce s-a manifestat acțiunea lui Dumnezeu, este de presupus existența în natură a cauzalității
ascendente, de unde o aparentă cedare în fața pretenției reducționismului ca părțile cele mai mici
(sau nivelurile inferioare) să determine comportamentul tuturor entităților. Acțiunea ar fi
ascendentă chiar și dacă am presupune că intențiile lui Dumnezeu erau orientate către marile
ansambluri (sau nivelurile superioare) afectate de aceste evenimente cuantice. Totuși, cei mai
mulți dintre acești autori admit existența acțiunii lui Dumnezeu la nivelurile superioare, ceea ce
ar avea drept rezultat o influență descendentă către nivelurile inferioare, în plus față de efectele
cuantice ascendente8”.

8
Ian G.Barbour, Când Știința întâlnește Religia. Adversare, străine sau partenere?, pp. 107-144. 266-268.