Omul este un subiect generat de interacțiunea dintre moștenirea ge-netică și factorii socio-culturali

educaționali. În același timp, determină-rile biologice și cele sociale nu îl fac pe om o simplă piesă din
agregatul social, ci un element activ care, având capacități de acţiune, cunoaştere şi valorificare,
contribuie la crearea istoriei sociale, prin dezvoltarea de sine. Actualmente, se folosesc diverşi termeni
referitori la ființa umană, precum individ, persoană, personalitate. Termenul de individ definește o unitate
vie indivizibilă, un reprezentant al speciei, dotat cu un ansamblu de însușiri biologice. Persoana5 se referă
la individualitatea fizică și ju-ridică a omului, așa cum aceasta apare în relație cu alții. Omul ca per-soană
dispune de statuturi sociale și îndeplineşte un șir de roluri proprii acestora. Termenul de personalitate
este unul complex și se distinge prin mai multe aspecte. O definiție primară în ordinea evidenței spune că
personalitatea este ansamblu de trăsături prin care se remarcă o per soană, se distinge de altele sub
aspectul moral, intelectual, afectiv etc. Ea reprezintă paternul caracteristic și distinct al gândirii, al
afectivității și comportamentului, care definește stilul personal al unui individ, influ-ențează interacțiunea
acestuia cu mediul și asigură consistența transsi-tuațională a conduitei umane. 6 Personalitatea este
detectarea, optarea și fidelitatea deliberată pentru propria lege – rezultantă a relațiilor com-plexe dintre
zestrea nativă a ființei umane (nevoile biologice) și deter-minările social-culturale. 7 Aceste înțelesuri
relevă elementele definitorii ale conceptului de personalitate. Acestea sunt:
 Personalitatea este un ansamblu de trăsături constante, ce îl particularizează pe fiecare individ, îl fac
distinct de alți indivizi, de-a lungul existenței sale. Trăsăturile respective se manifestă prin stabilitate în
conduită, neputând fi modificate radical de situaţii accidentale. De exemplu, un om prietenos va fi așa de
cele mai multe ori și doar în situaţii excepţionale va fi altfel.
 Personalitatea este întotdeauna unică, deoarece fiecare persoană porneşte de la o zestre ereditară
irepetabilă și fiecare suportă in-fluenţe particulare (istoria propriei vieţi este irepetabilă).
 Personalitatea presupune plasticitate. Trăsăturile de personalitate nu sunt totalmente rigide, putându-se
restructura şi perfecţiona sub presiunea mediului. Personalitatea implică o modalitate de com-portare ce
determină o adaptate originală, dar și continuă la mediu.
 Personalitatea se caracterizează prin integritate, ce rezultă din organizarea dinamică a tuturor
componentelor structurale: fizio-morfologice și psihologice (cognitive, afective, volitive). De exem-plu,
un om calm va exprima calmul când vorbește, gândește, acționează etc.
 Personalitatea este specific umană. Doar ființa umană are capa-citatea de a gândi despre sine, de a
reflecta asupra propriului „Eu”, asupra raportului acestuia cu lumea. De peste un secol, psihologia a pus
în centrul edificiului personalităţii conceptul de Eu, înţelesul primar al lui este cel al referirii la propria
fiinţă, deosebit de tot ce nu este Eu. Eul se constituie (ca formaţiune psihologică) în procesul interacţiunii
cu lumea și apare ca inte-grator al personalităţii
5.Rolul si manifestarea actului comportamental in medicina

Medicina comportamentala este domeniul inter disciplinar interesat

de dezvoltarea cunostintelor si tehnicilor comportamentale care au relevanta
pentru intelegerea sanatatii si bolii, precum si de aplicarea acestor cunostinte
si tehnicipentru preventie, tratament si reabilitare.
in acelasi timp, au aparut o multime de alte discipline la granita
dintre medicina si psihologie, unele insistand mai mult pe cercetare,
cum ar fi

neuropsihologia, psihoneuroimunologia, genetica comportamentala, altele

avand mai mult un caracter aplicativ: psihologia medicala, sanatatea
comportamentala, psihologia sanatatii publice, psihologia reabilitarii, etc. Desi
in prezent exista specialisti in fiecare din aceste ramuri, toate au fost reunite
sub numele de psihologia sanatatii, sub egida American Psychological
Association (APA), care a definit domeniul asttel (Matarazzo, 1980):
Psihologia sanatatii este un agregat de contributii psihologice
specifice, educationale, stiintifice si profesionale, pentru promovarea si
mentinerea  sanatatii, prevenirea si tratamentul bolilor, identificarea corelatiilor
etiologice si diagnostice ale bolilor si disfunctiilor, precum si analiza si
imbunatatireasistemului de sanatate si apoliticii de sanatate.
in prezent, psihologia sanatatii este definita intr-o maniera largita,
ea ocupandu-se de studiul factorilor psihosociali care pot sa joace un rol
in comportamentele legate de sanatate si boala. Sa luam ca exemplu o
problema de sanatate cum este cancerul pulmonar. Specialistii din domeniul
psihologiei sanatatii analizeaza pe cazuri concrete, la nivel individual sau
comunitar, care este relatia intre aceasta boala si diverse comportamente ale
indivizilor implicati, de exemplu fumatul. Daca fumatul apare ca unul din factorii
declansatori ai bolii, se analizeaza in continuare care sunt factorii psihosociali
si culturali care se constituie ca si determinanti ai comportamentului de a
fuma. Exemplu: presiunea grupului, tendinta indivizilor de a prelua anumite
modele, stari de criza existentiala, cautarea de stimuli, etc, in functie de
aceste rezultate, medicii, impreuna cu psihologii si alti specialisti, elaboreaza
programe de interventie la nivel individual, de grup sau comunitar, pentru
influentarea comportamentului problematic si motivarea pentru adoptarea unui
comportament mai sanatos. Interventiile pot fi de natura preventiva sau parte a
diagnosticului si tratamentului, inclusiv a reabilitarii. Psihologia sanatatii este un
domeniu de actualitate, pentru ca societatea devine tot mai constienta de
relatia care exista intre stilul de viata si felul in care aratam si ne simtim. Actul
comportamental are un rol imens, poate chiar cel mai important in medicina,caci ce poate fi mai
valoros decit stabilirea unei relatii medic-pacient bazata pe comunicare deschisa, respect,
intelegere si colaborare. Astfel medicinafara actul comportamental nu ar mai avea aceleasi
nuante, ar f incapabila sa rezolve cea mai mare enigma- Omul

3. Pentru menținerea unei stări psihoemoționale mai bune a bolnavului, lucrătorul medical, pe lângă
faptul că își va exercita obligațiile pentru tratament, va trebui să aplice cu iscusință abilitățile de
comunicare. O buna comunicare și consiliere este o condiție, fără de care desfășurarea actului medical
de calitate este un proiect irealizabil. Anume prin comunicarea cu pacienții va fi posibilă ușurarea stării
emoționale a bolnavului, încurajându-l, formându-i cunoștințe, abilități de a înfrunta boala. Prin
comunicarea corectă se are în vedere că lucrătorul medical va putea găsi modalitatea, cu ajutorul
cuvântului, ca să predispună pacientul să asculte, să îndeplinească cele recomandate de specialist. La
rândul sau, lucrătorul medical trebuie să aibă răbdare să asculte pacientul, creând un climat psihologic
binevoitor. De calitatea interacțiunii ucrătorului medical cu pacientul bolnav depinde satisfacția
bolnavului, complianța la tratament și controlul bolii. De cele mai multe ori, lucrătorul medical nu are
timp și nici abilități și cunoștințe suficiente de a-și asculta pacientul și de a lua în considerație starea
emotivă a acestuia. Sunt frecvente cazurile când medicul poartă discuția, oferind explicații într-un limbaj
tehnic, specializat, ceea ce îngreunează înțelegerea mesajului de către pacient. Totuși, experiența unei
bune relații înseamnă înțelegere și încredere între lucrătorul medical și pacient, ceea ce poate fi realizat
prin comunicare și consiliere. Este important de accentuat că, lucrătorii medicali lucrează cu oameni și
nu cu sindroame patologice, iar oamenii bolnavi sunt influențați complex de factorii biologici, forțele
psihologice și condițiile sociale.

Orice lucrător medical, pe lângă cunoștințele despre starea medicală a pacientului, trebuie să fie
familiarizat cu starea psihologică individuală a acestuia. Comunicarea dintre medic şi pacient trebuie să
se realizeze în condiţii de confidenţialitate, în vederea identificării nevoilor pacientului, informării sale şi
a evaluării deciziilor pe care acesta le va lua pentru asigurarea propriei sănătăţi. Astfel, scopul consilierii
este de a ajuta pacientul să identifice necesităţile ce vizează propria sănătate şi să aleagă metodă
corectă de diagnostic și tratament. Consilierea presupune discuţii, schimb de informaţii şi de idei;
respect faţă de beneficiarul serviciilor de sănătate/pacient; acordarea ajutorului solicitat de pacient.
Este o activitate dificilă şi necesită o instruire specială. Un profesionist trebuie să-şi asculte atent
pacientul, să răspundă la toate întrebările şi îngrijorările sale, într-un timp relativ scurt. Sentimentele,
atitudinile exprimate sau trăite în timpul consilierii, problemele de sănătate, stilul de relaţionare şi cel de
comunicare (al unei persoane deschise, tolerante, informate), încrederea şi empatia determină climatul
consilierii. Responsabilitatea faţă de climatul consilierii, în cadrul prestării serviciilor de sănătate, revine
exclusiv personalului.

Tehnici de creare a climatului consilierii:

 Abordare non-directivă a pacientului;  Oferirea informaţiei corecte, complete;  Discreţie, asigurarea

confidenţialităţii şi realizarea importanţei ei;  Încurajare să vorbească şi să acţioneze;  Limbaj socratic,
dar decent; conştientizarea impactului limbajului non-verbal;  Toleranţă, manifestare pozitivism,
deschidere faţă de diferenţă,  Disponibilitate probată;  Atitudine pozitivă faţă de pacient pe durata
întregii consilieri;  Tact, evitarea judecării, a umorului în momentele neplăcute, dureroase pentru
pacient;  Atunci când daţi exemple, nu prezentaţi nume concrete.  Climatul reprezintă
contextul/anturajul în care persoana poate primi răspuns la toate problemele, nevoile, dilemele prin
care trece.

Este important de reținut componentele esenţiale ale unei comunicării terapeutice corecte și anume:

 Confidenţialitatea informațiilor auzite de la pacient.  Caracterul privat al comunicării.  Respectul

pentru limite.  Dezvăluirea de sine.  Ascultarea activă.  Utilizarea abilităţilor de observare.