Luceafărul

– interpretarea opiniilor –

Luceafărul este un poem filosofic, capodopera creației eminesciene, ce încifrează

destinul marelui său creator, abordând tema geniului. Poemul a fost publicat, pentru prima
oară, în 1883, în Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună din Viena.
Poemul eminescian a fost studiat și interpretat din diverse unghiuri, fără ca prin
aceasta semnificațiile să fie epuizate. O interpretare socotește „personajele” poemului drept
„voci” ale poetului, măști prin care autorul se proiectează pe sine în diverse ipostaze lirice,
corespunzătoare propriilor contradicții. Interpretarea îi aparține lui Tudor Vianu ce subliniază
un lirism obiectiv. În realitate, Mihai Eminescu s-a imaginat pe sine în mai multe ipostaze:
cea de geniu, întruchipat de Hyperion; cea de bărbat îndrăgostit, simbolizat de Cătălin; de om
care aspiră către transcenderea condiției sale - Cătălina și cea de forță universală, în ipostaza
impersonală a Demiurgului. Prima transpunere marcată de linia de dialog este prezentă în
primul tablou unde are loc întâlnirea dintre Cătălina și Luceafăr, prin care acesta expune
sacrificiile făcute pentru a ajunge la ea („ - «Din sfera mea, venii cu greu/ Ca să-ți urmez
chemarea»”). Bărbatul îndrăgostit, Cătălin, este evitat în primă fază („ - «Da' ce vrei, mări,
Cătălin?/ Ia las' cată-ți de treabă.»”), însă gândul iubirii reiese abia din replica sa („ - «Ce voi?
[…] O gură, numai una.»”). Omul care aspiră către transcenderea condiției sale, Cătălina, are
o justificare prin interjecția populară „mări”, ce semnifică schimbarea registrului stilistic, unul
comun și favorabil, colocvial. Forța universală, în ipostaza impersonală a Demiurgului este
prezentă abia în cel de-al treilea tablou, unde, după cererea lui Hyperion, intervine refuzul și
motivația acestuia prin condiția efemeră a omului: („«Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o-
ntreagă lume,/ Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume;»”).
Așadar, având în vedere cele prezentate mai sus, capodopera eminesciană
„Luceafărul” înglobează „personajele” imaginate prin „vocile” poetului.