Sunteți pe pagina 1din 10

- Iaşi, 2007 -

În concepţia lui Comenius1, învăţământul reprezintă forma principală de realizare


a educaţiei. Arta universală de a-i învăţa pe toţi de toate constă în introducerea metodică,
sistematică, după anumite principii, a tinerilor în tainele cunoaşterii, ale ştiinţei, bunelor
moravuri şi pietăţii. Însuşirea cunoştinţelor se realizează treptat, prin lărgirea continuă a
volumului de informaţii, asemenea unor cercuri concentrice. Acest obiectiv se realizează
prin îmbinarea metodelor tradiţionale şi a celor moderne de predare – învăţare.
Eforturile cercetătorilor şi ale practicienilor au urmăit perfecţionarea strategiilor
de predare – învăţare, valorificând achiziţii ale cercetării psihopedagogice, dar şi din alte
domenii de cunoaştere. Finalitatea acestor preocupări are în vedere realizarea unei
activităţi de instruire şi învăţare eficiente.
O direcţie de acţiune în acest sens o constituie reevaluarea metodelor
„tradiţionale”, criticate mai ales pentru caracterul pasiv al elevilor în procesul de predare-
învăţare. Se au în vedere în primul rând metodele de tip expozitiv.
 Expunerea - este caracterizată prin expunerea de către profesor, a unor materiale
noi, pe cale vorbită, prin intermediul unor structuri bine legate, ceea ce în final asigură un
rezultat ridicat. în această situaţie, este trasmisă de către profesor o cantitate de
cunoştinţe, într-un interval de timp bine definit şi calculat, în dependenţă de deducţiile şi
argumentările, care trebuie să se petreacă. Se utilizează discursul, limbaj concret, care la
rîndul său duce la împărţirea expunerii în mai multe forme: povestire, explicaţie,
prelegere, expunere universitară, expunere cu oponent.

Povestirea reprezintă în sine, o naraţiune necomplicată, într-un limbaj clar şi


înţeles, utilizat cel mai des, în cadrul claselor primare. Pentru o participare activă a
elevilor în cadrul lecţiilor sunt utilizate figuri de stil, care dezvoltă imaginaţia, conchid
motivaţii noi şi posibilităţi de învăţare.

Explicaţia reprezintă descoperirea adevărului, bazate pe argumentări deductive. în


acest caz, sunt dezvoltate operaţii logice complexe, ca exemplu: inducţia, deducţia,
comparaţia, sinteza, analiza, analogia. Rolul principal îl are totuşi pe recepţia
cunoştinţelor, mai puţin pe interpretarea lor.

1
Constantin Cucoş, „Pedagogie”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 273

2
Prelegerea reprezintă expunerea de către profesor a unei cantităţi mari de
informaţie, ce sunt structurate şi sistematizate. Acest tip de metodă este utilizat tinerilor,
cu o receptivitate mai mare a cunoştinţelor, şi este recomandată claselor mai mari.
Utilizând un plan didactic, pregătit anterior, profesorul poate avea succes în utilizarea
prelegerea.

Prelegerea universitară este, o metodă de predare, utilizată în cadrul instituţiilor


superioare. Ea poate să se desfăşoate pe parcursul a 2 ore, iar acest fapt permite
participarea activă a studenţilor.

Expunerea cu oponent reprezintă o formă mai specială din cadrul expunerii


generale, având formă euristică. Acest tip de formă de predare implică, în momentul
expunerii prezenţa unei persoane secundare. Caracteristica principală este înviorarea
expunerii informaţiilor noi, prin întrebări-capcană, crearea situaţiilor de problemă, iar în
final acestea din urmă sunt rezolvate şi cautate de către oponent.

Expunerea didactică reprezintă o direcţie simplă, rapidă, de transmitere a unor


informaţii noi. Este o metodă practică şi funcţională de predare, prin care elevii pe cale
directă observă, ţinta finală, spre care tinde profesorul. Minusul acestei metode este lipsa
spiritului critic şi pasivitatea din partea elevilor, superficialitate în învăţare, din cauza
informaţiilor brute, care sunt recepţionate de către elevi. În această situaţie, feedback-ul
este mic, iar legătura dintre elev şi profesor este unidirecţională, profesorii fiind cei
activi, iar elevii cei pasivi. Expunerea didactică este utilizată în cazuri didactice
corespunzătoare, şi poate fi înviorată prin utilizarea metodelor euristice: întrebări, luare
de poziţii, situaţii-problemă, discriminări valorice.

În procesul de predare-învăţare s-au descoperit câteva procedee prin care se poate


încerca modernizarea expunerii: folosirea procedeului genetic, a explicaţiei, ancorarea în
realitatea timpului, sprijinirea pe cercetările personale ale cadrului didactic, anunţarea
prealabilă a planului şi a obiectivelor urmărite, problematizarea, folosirea unor elemente
ale artei dramatice, întrebări retorice, luări de poziţie, realizarea unor sondaje de opinie,
formularea unor judecăţi de valoare, ilustrarea cu ajutorul mijloacelor de învăţmânt,

3
folosirea foliilor în prezentare, prezenare cu ajutorul calculatorului, expunerea cu
oponent, expunerea-dezbatere.

 Conversaţia euristică2 - reprezintă un dialog, ce are loc între profesor şi elev,


trezind la interes elevul printr-un set de întrebări, care în final duc la aflarea adevărului.
Prin această metodă, elevii sunt determinaţi să facă propriile plimbări în universul
cunoaşterii, şi să facă legăturile necesare dintre cunoştinţele găsite. Aceste conexiuni
între informaţiile primite ajută la aflarea de noi cunoştinţe.

O concepţie a educaţiei, este faptul că, întrebarea este începutul cunoaşterii şi al


dezvoltării, şi adevărata cunoaştere nu se află în răspuns, ci în punerea întrebărilor şi
urmărirea neîncetată a răspunsurilor, care la rândul lor trezesc alte întrebări, ceea ce este
o reacţie în lanţ. Acest fapt a determinat cercetarea importanţa întrebărilor în educaţie.

În prezent, în sistemul educativ, există un dialog continuu între cei care fac parte
la educare. Această metodă de predare cere o inteligenţă productivă, curiozitate, libertate
şi îndependenţă în gândire. Situaţia-problemă, cere după sine motivul apariţiei acestei
probleme, iar rezolvarea ei este lăsată pe seama elevilor, care dezvoltă idei proprii
intelectuale. Acest tip de predare prin metodele utilizate, determină elevii să-şi caute
propria orientare şi cadrul în care se vor dezvolta.

Întrebările, utilizate la predare, pot varia de la spontaneitate pînă la artificialitate,


caz în care elevul special este „scos din bârlog” să rezolve greutăţile, astfel căpătând
cunoştinţe noi. Situaţia în care profesorii aşteaptă un răspuns, aşa cum ar aştepta ei, ar
trebui eliminată, căci acest fapt se poate numi o educaţie camuflată. Aceleaşi urmări
negative o are şi intervenţia profesorului în cadrul discuţiilor, ca urmare, la elevi se
trezeşte pasivismul şi conformismul. În sens contrar a acestui fapt, este dezvoltată
iniţiativa şi naturaleţea la elevi, posibilitatea de parteneriat în rezolvarea situaţiilor-
problemă.

Întrebarea, este graniţa dintre ştiu şi nu ştiu, de aceea are un succes mare în cazul
oricărei situaţii de învăţare. întrebarea, este cea care schimbă moduri de gândire,
efectuează trecerea de la o informaţie limitată la una concretă şi clară. Ea este o invitaţie
2
Joiţa E., 1982, „Locul şi rolul metodelor activ-participative în învăţământul actual”, în Revista de
pedagogie, nr. 10

4
la acţiune, reprezintă un ferment al creierului, un instrument, cu ajutorul căruia se poate
obţine cunoştinţe. La fel, reprezintă o structură cu conţinut incomplet, cu destinaţia –
vreau să ştiu.

În momentul în care o întrebare este lansată, nu putem spune, că acest fapt a avut
loc din cauza neştiinţei. Însuşi întrebarea, deja reprezintă o parte a răspunsului, iar restul
trebuie găsit din baza de cunoştinţe iniţial depozitate în creier.

Întrebarea, mai are rolul de a schimbă unele păreri, care au existat anterior. Când
este lansată o întrebare, se luminează minţile, iar acel nou aflat , ia locul vechiului ştiut.
Modul în care este pusă întrebarea, reprezintă modul în care rezolvi problemele şi le
întelegi. Se cere, la punerea întrebării, o formulare cât mai clară şi precisă a ei, pentru a
găsi în însuşi întrebare, jumătate din răspuns.

În modernizarea conversaţiei seare în vedere folosirea unor întrebări variate


(convergente, divergente, de evaluare, problemă, retorice etc.), valorificarea experienţei
personale a elevilor, folosirea permanentă a modalităţilor de feed-back, utilizarea
convorbirii inverse (când elevii pun întrebări), întrebări şi răspunsuri date de grupe de
elevi etc.

 Demonstraţia didactică - se evidenţiază prin prezentarea unor obiecte, fenomene,


care vor uşura înţelegerea altor fenomene mai complexe. Noţiunea de demonstrare cere
după sine, noţiunea de arătare, de prezentare, a unor procese sau acţiuni naturale sau
nenaturale, pentru o înţelegere mai bună a elevilor a unor legi, proprietăţi, constante, şi
care sunt elemente de bază a cunoaşterii.

Demonstraţia are ca fundament un cadru concret, fie el: natural, simbolic sau
artificial. Pe baza acestuia, se deduc constatări şi interpretări. Demonstraţia, este un
suport al cunoaşterii pe cale deductivă: prin concretizare şi materializare şi inductivă: prin
concepţii şi deprinderi.

Există diverse tipuri de demonstraţii, în dependenţă de materialul avut la


dispoziţie:

- pe viu: experimente de laborator, demonstraţia unor comportamente;

5
- figurativă: prin intermediul reprezentărilor grafice;

- cu ajutorul desenului;

- cu ajutorul modelelor: fizice, grafice;

- cu ajutorul imaginilor audiovizuale: proiecţii statice sau dinamice;

- prin exemple.

Demonstraţia are un caracter ilustrativ, iar ca finalitate - reproducerea unor


acţiuni, sau învăţarea unor cunoştinţe noi pe bază de suport intuitiv.

 Observarea didactică3 - include urmărirea atentă a unor obiecte şi fenomene, ce


au loc. Acest tip de observare poate avea loc: sistematic – prin îndrumarea profesorului
sau independent – prin propria dorinţă. Acestea au ca ţel descoperirea cunoştinţelor
despre realitatea din jur, şi al completării unor informaţii deja existente în baza de
cunoştinţe.

Observaţia are un caracter euristic, şi scopul ei este de a trezi participarea,


receptivitatea elevilor faţă de ceea ce se întîmplă în mediul înconjurător. Observaţiile pot
fi de 2 tipuri: de lungă sau de scurtă durată. Prin observaţii se ating următoarele obiective:
explicarea, descrierea, interpretarea unor fenomene.

Observaţiile văzute vor fi exprimate şi explicate, mai tîrziu, de elevi, prin diferite
reprezentări: grafice, referate, desene, grafice.

Prin acest tip de observare şi prin formele care au loc în acest proces, sunt
dezvoltate şi alte calităţi, ca: răbdarea, consecvenţa, imaginaţia, perseverenţa,
perspicacitatea.

Alte metode tradiţionale de predare-învăţare sunt:

 Lucrul manual – reprezintă metoda de învăţământ bazată pe citirea din manual şi


explicarea, în clasă, sub îndrumarea strictă a educatorului.

3
Ionescu, Miron, ”Demersuri creative în predare şi învăţare”, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca, 2000

6
 Exerciţiul – reprezintă executarea repetată şi coştientă a unei acţiuni în vederea
însuşirii practice a aunui model dat de acţiune sau a unei îmbunătăţiri unei performanţe.

Faptul că pe lângă metodele tradiţionale au apărut şi o serie de metode moderne


de predare-învăţare nu înseamnă ca cele din prima categorie nu vor mai fi utilzate, ci doar
că acestea vor fi actualizate sau completate de către cele din a doua categorie. Astfel
printre cele mai importane şi mai utilzate metode moderne de predare-învăţare se numără:

 Algoritmizarea – este o metodă ce se bazează pr folosirea algoritmilor în actul


predării. Algoritmii reprezintă un grupaj de scheme procedurale, o suită de operaţii
standard, prin parcurgerea cărora se rezolvă o serie mai largă de probleme asemănătoare.
În activitatea didactică se cere, uneori (mai ales în fazele iniţiale de învăţare), formarea
unor prototipuri de gândire şi de acţiune, identificarea unor scheme rigide de rezolvare,
care facilitează îndeplinirea unor sarcini mai complexe în activitatea ulterioară a elevilor.
Algorimizarea reprezintă o metodă care ţine de dimensiunea “mecanică” a învăţării, fiind
cunoscut faptul că, în anumite situaţii, încorporarea de către elevi a unor reguli fixe,
rigide (cum ar fi regulile e calcul la matematică) poate costitui o premisă a rezolvării
operative şi economicoase ale unor sarcini didactice determinate.

 Problematizarea – constă în crearea unei stări conflictuale între cunoştinţele noi –


structurile vechi; sesizarea particularului – nevoia de generalizare; concepţia veche –
ipoteza nouă; cunoştinţele teoretice – cele practice; între comportamente analizate în
contexte diferite. Se disting câteva momente în punerea şi rezplvarea de către elevi a
situaţiei problemă: perceperea situaţiei problemă, studierea aprofundată şi restructurarea
datelor ei; căutartea soluţiilor posibile; luarea deciziei, verificarea soluţiei.
Problematizarea are importante valenţe formative-educative: stimulează dezvoltarea
gândirii independente, productive, stimulează formarea schemelor operatorii ale gândirii
divergente, pune în valoare aptitudinile elevilor, le dezvoltă motivaţia intrinsecă a
învăţării.

 Modelarea didactică – prin model se înţelege un sistem relativ simplu, un


“înlocuitor” al unui sitem obiectual sau procesual mai complex, care îngăduie o descriere
şi o prezentare esenţializată a unui ansamblu existenţial, dificil de sesizat şi cercetat în

7
mod direct. Condiţia de bază a unui model o constituie analogia cu un sistem de referinţă,
căruia să-i capteze notele, trăsăturile şi transformările specifice. Modelarea constituie
tocmai acest procedeu de a cerceta şi decripta obiectualitatea fenomenală indirect, cu
ajutorul unor modele izomorfe.

 Metoda cazului – reprezintă confruntarea elevului cu o situaţie reală de viaţă, prin


a cărei observare, înţelegere, interpretare, urmează să realizeze un progress în cunoaştere.

 Metoda jocului – presupune valorificarea modalităţilor de joc în atingerea unor


obiective instructiv-educative. Specificul său este dat de faptul că prin intermediul
elementelor ludice, se ating cu mai mare eficienţă obiectivele instructive-educative.

 Jocul de rol – constă în punerea elevilor în diferite roluri sociale în vederea


formării unor abilităţi, competenţe, atitudini, convingeri, comportamente.

 Instruirea programată – este o metodă multifuncţională, cuprinzând o înlăţuire


de algoritmi, dar şi de probleme de rezolvat, prezentate preponderant în formă verbală,
dar şi cu includerea unor aspecte intuitive.

Analizând fiecare metodă în parte, atât pe cele tradiţionale cât şi pe cele moderne,
observăm că nu se încearcă o înlăturare a metodelor tradiţionale în favoarea celor
moderne ci se urmăreşte o completare a unora cu ajutorul celorlalte. În procesul de
predare-învăţare metodele utilizate se aleg în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi:
caracterul elevilor, mediul în care se desfăşoară lecţia, nivelul cunoştinţelor atins de către
elevi, tipul lecţiei etc. acesta find şi unul dintre motivele pentru care de cele mai multe ori
se întrebuinţează mai multe metode în acelaşi timp, indiferent de categoria din care
acestea fac parte.

Bibliografie

1. Baciu, Livia, „Didactica Economiei”, Ed. Junimea, Iaşi, 2005

8
2. Cucoş, Constantin, „Pedagogie”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
3. Ionescu, Miron, ”Demersuri creative în predare şi învăţare”, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2000
4. Joiţa E., 1982, „Locul şi rolul metodelor activ-participative în învăţământul
actual”, în Revista de pedagogie nr. 10
5. Sălăvăstru, Dorina, „Psihologia educaţiei”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004

9
2