Facultatea : Facultatea de Ingineria Materialelor și a

Mediului
Specializarea : Ingineria, dreptul și economia dezvoltării
durabile – (master)
Disciplina : Convergențe juridico – inginerești în dreptul mediului

ECOSISTEMELE

Nume și prenume :
Celsie Florin

IANUARIE 2020
 ECOSISTEMELE

Ecosistem este o noțiune introdusă în 1935 de botanistul Arthur Tansley în

domeniul ecologiei, pentru a desemna o unitate de funcționare și organizare
a ecosferei alcătuită din biotop și biocenoză și capabilă de productivitate biologică.

Ecosistemul cuprinde și relațiile dintre biotop și biocenoză și relațiile dintre

organismele biocenozei. Pentru ca un ecosistem să fie funcțional este necesar să conțină trei
elemente de bază: producenții, consumenții și reducenții (cu unele excepții ultimul element
poate să lipsească în unele ecosisteme).

Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici prezenți într-un spațiu bine

determinat care asigură existența viețuitoarelor.

Biocenoza cuprinde comunitatea de populații ( plante, animale, micro-organisme )

caracteristice unui biotop, aflate în relațiile specifice ( apărare, răspândire si hrănire ).

Cum influențează biocenoza biotopul:

- viețuitoarele au rol în circuitul substanțelor în natură;

- organismele moarte modifică proprietățile solului, îmbogățindu-l în săruri minerale;

- eroziunea solului reduce intensitatea vântului;

- coroana arborilor reduce cantitatea de radiații care ajunge la nivelul solului.

Un ecosistem nu are granițe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari
(deșertul Sahara), sau dimensiuni foarte mici (un iaz).

După locul în care se găsesc, ecosistemele sunt în general clasificate în:

 Ecosisteme acvatice;
 Ecosisteme terestre.

O altă clasificare a ecosistemelor:

 ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea plantelor verzi, și care

se poate autosusține.
 ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea organismelor
consumatoare.
 ecosistem tânăr - ecosistem în care producția plantelor verzi întrece consumul
organismelor heterotrofe.
 ecosistem matur - ecosistem în care producția plantelor verzi este aproximativ egală
cu cea a organismelor consumatoare.
 ecosistem natural - ecosistem care a apărut spontan, prin lupta pentru existență a
speciilor vegetale și animale, în care omul nu a avut nici un rol în modificarea densității,
abundenței și diversității organismelor.
 ecosistem antropogen - ecosistem în care intervenția omului este parțială sau totală.
 ecosistem uman - ansamblul planetar în interacțiune al populațiilor umane, împreună
cu factorii de mediu.

Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o pășune naturală și un

ecosistem agricol, se numește ecoton.

Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera. Ecosistemele sunt naturale și artificiale.

Ecosisteme naturale:

- terestre ( pădurea );

- acvatic ( lac natural ).

Ecosisteme artificiale:

- terestre ( livada );

- acvatice ( lac artificial ).

Ecosistemul, ca orice sistem, are o structură unitară. Microorganismele, plantele şi

animalele sunt reunite într-un tot unitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi
energii ale realităţii fizico-chimice.

„Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care

interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură
trofică, o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorul sistemului (schimbul dintre
partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem”. (Odum, 1971 )

Studiul ecosistemelor necesită o abordare interdisciplinară, care să întrunească într-o

„teorie unitară” cunoştinţele despre originea vieţii (Opariu, 1975; Calvin, 1969; Folsome,
1979) şi dinamica structurii sau arhitectura ecosistemelor naturale contemporane (Odum,
1971; Pianka, 1978). Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt importante a fi
cunoscute pentru dezvoltarea viitoare a cercetării ecologice. Parcurgând istoria conceptului
de ecosistem facem cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice, observăm modul în care disciplinele
ştiinţifice interacţionează sau intră în competiţie sub influenţa instituţiilor şi societăţilor
ştiinţifice.

Biocenoza. Termen formulat de Mobius (1866), prin care înţelege, iniţial numai
organisme vii, adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie se înţelege „ansamblul tuturor
efectelor de pe un teritoriu, care influenţează parţial proprietăţile şi numărul de specii care se
dezvoltă acolo. Aceste efecte sunt determinate şi de caracteristicile chimice şi fizice ale
mediului şi, de asemenea, de alte animale şi plante care populează aceeaşi zonă.”
Microcosmosul a fost o noţiune introdusă de entomologul american Forbes (1887), care a
urmărit evidenţierea caracterului unitar, a integralităţii care se manifestă într-un lac.

„Organismele care populează un lac sunt suficient de izolate de domeniul terestru şi

suficient de legate între ele pentru a constitui o lume în ea însăşi, un microcosmos”. Se pune
accentul pe relaţiile trofice, subliniindu-se faptul că deşi relaţia pradă-prădător este expresia
unui conflict, ea va conduce la o „comunitate de interese” între aceştia. O altă idee prin care
Forbes concluzionează observaţiile sale este recunoaşterea „puterii benefice a selecţiei
naturale”, care impune o ajustare între rata de distrugere şi rata de reproducere a fiecărei
specii, astfel că înmulţirea prădătorilor nu va determina dispariţia prăzii. Unitatea de viaţă
este o altă noţiune formulată în cercetările ecologice ale lacurilor (limnologie) de către
Thiemann (1925).

Lacul este considerat un organism de ordin superior (supraorganism) ale cărui organe
(biocenoza şi biotopul) interacţionează într-un schimb reciproc strâns. Biogeocenoza a fost un
termen propus în anii 1940’ de Sukachev pentru a desemna complexul interactiv de
organisme şi de mediu al acestora. Ideea de ecosistem este respinsă pentru a scoate în
evidenţă unitatea care rezultă din interacţiunea între complexele biologice şi geologice.

Biogeocenoza este definită drept o „combinaţie pe o anumită zonă a suprafeţei

pământului caracterizată de fenomene naturale omogene (atmosferă, strat mineral, vegetaţie,
animale şi viaţă microscopică, umiditate), care prezintă propriile tipuri specifice de
interacţiuni între aceste componente, precum şi un anumit tip de schimb de formă şi energie
între ele şi cu alte fenomene naturale care reprezintă o unitate dialectică intern-contradictorie
fiind în continuă mişcare şi dezvoltare.”
 Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de
apariţia primelor vieţuitoare. După o concepţie tradiţionalistă, mai mult morfologică decât
funcţională, ecosistemul este alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. Deşi
obiectul care ne interesează mai mult poate fi organismul, totuşi când încercăm să pătrundem
în esenţa lucrurilor, nu putem separa organismul de mediul său, în asociere cu care se
formează un sistem. Rezultă astfel sisteme care, din punct de vedere ecologic, sunt unităţi de
bază ale naturii, ale biosferei.

Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Ele formează o
categorie din mulţimea sistemelor universului, de la întregul univers până la atom. Aşadar,
ecosistemul este un sistem complex, alcătuit din:

- biotop – subsistem primar anorganic, respectiv partea nevie (abiotică)

sau cadrul natural cu condiţiile sale fizice şi chimice;
- biocenoză – subsistem biologic, respectiv partea vie (biotică), formată
din populaţiile diferitelor specii, aflate în interacţiune. Aceste două
componente nu sunt separate fizic în natură.

Biocenoza are funcţie de reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice în

biotop, al ciclului biogeochimic local, ca acumulator şi captator de atomi şi energie solară.
Împreună, cele două componente formează, sub aspect structural şi funcţional, o arhitectură
unică, un sistem deschis. Acest sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei,
care utilizează constructiv, sub raport dinamic şi structural, curentul de energie, captat de la
Soare sau introdus pe alte căi în interiorul unităţii.

Din punct de vedere termodinamic, ecosistemul este relativ stabil, intrările fiind
constituite din energia solară, precipitaţii şi din antrenarea unor substanţe chimice, în timp ce
cea mai mare parte din ieşiri este reprezentată de căldură, dioxid de carbon, oxigen şi materie
antrenată de ape. Omogenitatea relativă a părţii abiotice este însoţită de o anumită
omogenitate din punct de vedere botanic şi zoologic.

Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele populaţii ale speciilor
alcătuitoare, precum şi locul care ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin
prisma caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente (factori ecologici):

Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. Originea ei este cosmică,

devenind accesibilă prin radiaţia solară. Lumina este formată din radiaţia vizibilă, respectiv
radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0.39 şi 0.76μ. Accesibilitatea luminii depinde de
poziţia geografică (latitudine, altitudine), nebulozitate, transparenţa apei, înclinarea şi
expoziţia pantei etc. Intensitatea iluminării suportă un ritm circadian (zi-noapte), dar şi unul
anual, în funcţie de poziţionarea planetei Pământ în raport cu „astrul zilei”. „Ecologic lumina
permite perceperea lumii înconjurătoare, face posibilă comunicarea între indivizii
populaţiilor, între populaţiile unui ecosistem (...) şi serveşte ca sursă de energie pentru
ecosistem.” 1 Accesibilitatea resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei de strălucire
potenţială şi efectivă a Soarelui, valoare care se va corecta în funcţie de caracteristicile
mediului de viaţa.

Temperatura, respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel termic
este atât alogenă (radiaţia solară), cât şi autogenă – fenomene geotermale, biologice,
antropice etc. Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor depinde de
constanta solară, unghiul de incidenţă a razelor solare, grosimea şi coeficientul de
transparenţă a atmosferei. Cantitatea de căldură absorbită depinde şi de capacitatea calorică a
mediului de viaţă – uscatul se încălzeşte de două ori mai mult decât apa; solul uşor (nisipos)
se încălzeşte mai repede decât solul argilos, greu. Temperatura variază în funcţie de
fluctuaţiile radiaţiei solare, înregistrând valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la
un moment la altul. Pentru o regiune, regimul termic constituie cel mai constant parametru al
mediului climatic, având în vedere faptul că pe perioade mari de timp abaterile faţă de
valorile medii au amplitudini relativ scăzute.

BIBLIOGRAFIE

2. Pârvu, C. , Ecologie generală, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001;

3. 2 Ioan, Ildiko , Resursele agroclimatice ale podgoriilor din România, Editura
ASE, Bucureşti, 2003;
4. Botnariuc, N, Vădineanu, A. , Ecologie, Editura Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1982;
5. Bran, Florina , Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura ASE,
Bucureşti, 2002.