Institutiile Europene

Capitolul 2
Instituţiile Uniunii
Europene
Statele membre ale Uniunii Europene au delegat o parte dintre puterile lor
acesteia, astfel încât în domenii specifice, de interes comun, deciziile sunt
adoptate la nivel comunitar de către instituţiile europene.
Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care
reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii
Europene (reprezentând statele membre) şi Comisia Europeană (care urmăreşte
interesele UE). Acest „triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte
(regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Aplicarea
normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiţie, iar partea financiară
a activităţilor este verificată de către Curtea Europeană de Conturi.
Relaţiile dintre instituţiile UE se bazează pe parteneriat, cooperare şi
dependenţă mutuală.
Obiectivul acestora este de a creşte bunăstarea socială, economică şi
culturală a cetăţenilor, de a promova pacea şi dezvoltarea economică, nu numai în
ţările Europei, ci şi în întreaga lume.
2.1. Parlamentul European
Ales prin sufragiu universal direct1, începând cu 1979, Parlamentul

European este cea mai mare adunare multinaţională a lumii şi reprezintă
„popoarele statelor reunite în Comunitatea Europeană“.
La ora actuală2, el numără 751 de membri3, repartizaţi după cum
urmează (tabelul nr. 2.1):
1
Pentru o perioadă de cinci ani.
2
Trebuie spus că interesul pentru alegerile europene a scăzut constant în ultimii 25 de
ani, prezenţa la vot fiind tot mai redusă de la an la an: de la 63% în 1979 la 45,5% în 2004.
3
Până la 1 ianuarie 2007, Parlamentul număra 732, dupa 2007 a numarat 766 membrii.
34 Instituţii şi politici europene
Tabelul nr. 2.1.

Repartizarea locurilor în Parlamentul European dupa alegerile din mai
2014
State Locuri State Locuri State Locuri

Germania 96 Cehia 21 Letonia 8
Regatul Unit 73 Ungaria 21 Slovenia 8
Franţa 74 Suedia 20 Luxemburg 6
Italia 73 Austria 18 Estonia 6
Spania 54 Bulgaria 17 Cipru 6
Polonia 51 Danemarca 13 Malta 6
România 32 Finlanda 13 TOTAL 751
Olanda 26 Slovacia 13
Belgia 21 Irlanda 11
Grecia 21 Lituania 11
Portugalia 21 Croaţia 11
Repartizarea voturilor se face în baza principiului proporţionalităţii

regresive în funcţie de numărul populaţiei, cu un prag minim de șase membri
pentru fiecare stat membru și un număr maxim de 96 ( incepand din 2014).
2.1.1. Puterile Parlamentului European
Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:

- puterea legislativă;
- puterea bugetară;
- puterea de control asupra celorlalte instituții , si în special a
Comisiei pentru a se asigura că acestea funcționează în mod
democratic.
A. Puterea legislativă
Inițial rolul Parlamentului era doar consultativ, dar dupa 1979,

rolul sau a fost întărit cu fiecare nou tratatat de revizuire a tratatelor
constitutive.
Parlamentul are competenţă de iniţiativă politică. Parlamentul poate cere
Comisiei să prezinte Consiliului propuneri legislative. Parlamentul joacă un
Instituţiile şi organele Uniunii Europene 35
rol real în crearea de noi texte legislative: el examinează programul anual de

lucru al Comisiei şi indică actele care doreşte să fie adoptate.
Inițial , puterea legislativă a Parlamentului se exercita după proceduri

legislative diferite, în funcţie de natura propunerii în discuţie:
a. Procedura de consultare simplă (o singură lectură) 4 –
Parlamentul îşi dă avizul înainte ca o propunere legislativă a
Comisiei să fie adoptată de către Consiliu. Acest aviz este destinat
să influenţeze decizia Consiliului.
b. Procedura de cooperare (două lecturi)5 – Dacă avizul pe care
Parlamentul l-a emis la prima sa lectură nu a fost luat în considerare
de către Consiliu, Parlamentul poate respinge propunerea la o a doua
sa lectură. În acest caz, Consiliul nu poate trece de poziţia Parlamen-
tului decât prin unanimitate de voturi, care este dificil de realizat. De
multe ori, Consiliul este nevoit să obţină aprobarea Parlamentului
pentru a evita respingerea propunerii respective.
c. Procedura legislativă ordinară numită anterior procedura
de codecizie (trei lecturi)6 – Parlamentul împarte puterea de
decizie în mod egal cu Consiliul. Dacă acesta din urmă nu a luat în
considerare poziţia Parlamentului, el poate împiedica adoptarea
propunerii. Dacă Parlamentul respinge propunerea respectivă, ea
nu poate fi adoptată de către Consiliu. În scopul evitării unei astfel
de situaţii, este convocat un Comitet de Conciliere (alcătuit dintre
4
În ceea ce priveşte anumite chestiuni (cum ar fi fiscalitatea), Parlamentul European
nu emite decât un aviz consultativ („procedura de consultare”). În unele cazuri, Tratatul
prevede că procedura de consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar
propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz,
Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie.
Această procedură se aplică, de exemplu, la fixarea preţurilor agricole.
5
Această procedură se aplică la un număr important de domenii, precum Fondul European
de Dezvoltare Regională, cercetarea, mediul înconjurător, cooperarea şi dezvoltarea.
6
Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea liberă a forţei de muncă,
de crearea unei pieţe interne, de cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător,
protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate. Această procedură s-a folosit, spre exemplu,
atunci când Parlamentul European a adoptat Directiva „televiziunii fără graniţe“, care interzicea
transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis, de asemenea,
Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor şi a
uleiurilor de motor începând din anul 2000, ca un mijloc de a micşora considerabil poluarea
atmosferică. În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor care fac obiectul
codecizie, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă putere de a influenţa
conţinutul actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migraţia şi
fondurile europene.
membrii Parlamentului, Consiliului şi Comisiei) pentru a căuta un

compromis înainte de cea de-a treia lectură a Parlamentului. În caz
de dezacord persistent, Parlamentul poate respinge definitiv
propunerea.
d. Procedura avizului de conformitate – Aceasta este
indispensabilă în cazul deciziei de adeziune a noi state membre, în
cazul acordurilor de asociere cu terţe ţări, la încheierea acordurilor
internaţionale, în cazul procedurii electorale uniforme pentru
Parlamentul European, pentru stabilirea misiunilor şi puterilor Băncii
Centrale Europene, pentru iniţierea unui raport de cooperare întărită
în domeniile în care deciziile se supun acestei proceduri etc.
B. Puterea bugetară
c Veniturile
Uniunii
Parlamentul European votează în fiecare an bugetul Uniunii. Bugetul
comunitar este alimentat prin patru surse de venituri fiscale care revin de
drept Uniunii Europene:
 O contribuție de maximum 1,27% din Produsul( venitul) Naţional
Brut (PNB)7 al fiecărui stat membru (calculată conform principiilor
solidarităţii şi al capacităţii de plată; totuşi, se pot face ajustări
dacă se constată o împovărare excesivă a anumitor ţări), care
reprezintă 73,8% din finanţare şi permite asigurarea echilibrului
bugetar;
 1,4% din încasările din taxa pe valoarea adăugată (TVA) asupra
bunurilor şi serviciilor pe ansamblul Uniunii, care reprezintă aproxi-
mativ 9,4% din finantare;
 Resurse proprii traditionale drepturile de vamă percepute la graniţele externe
ale UE, taxele agricole asupra produselor importate de pe terţe pieţe, precum şi
cotizaţiile pentru zahăr (10,3% din finanţare);
 altele (impozite plătite de personalul UE, contribuţii din partea ţărilor
non-UE la anumite programe comunitare, amenzi aplicate firmelor
care încalcă legislaţia privind competiţia sau alte norme etc.) – 1%
din finanţare.
7
Pentru perioada de programare bugetară 2014-2020, contribuția este de 0,73% din venitul
naţional brut al fiecărui stat membru, ceea ce reprezintă două treimi din bugetul UE;
Statele membre contribuie la buget în funcţie de capacitatea lor

contributivă, apreciată prin criterii diverse, precum: nivelul de dezvoltare
economică, numărul de locuitori sau PNB/locuitor.
c Modul de repartiţie a cheltuielilor europene (Cadrul financiar

multi-anual 2014-2020)
46 % din buget este alocat creșterii inteligente și favorabile incluziunii,
după cum urmează:
 34 % pentru sprijinirea regiunilor subdezvoltate din UE și a
categoriilor dezavantajate ale societății
 12 % pentru creșterea competitivității întreprinderilor europene.
41 % din buget pentru cresterea durabila ( agricultura , dezvoltare rurala,
pescuit, mediu , ape, paduri) – ce finanțează:
 producerea de alimente sigure, în cantități suficiente,
 agricultura inovatoare și
 utilizarea eficientă și sustenabilă a terenurilor și pădurilor
1% securitate si cetatenie
6% administratie- Această cifră include costurile de funcționare aferente
tuturor instituțiilor (în principal Comisia Europeană, Parlamentul European și
Consiliul UE), deci și costurile necesare pentru serviciile de traducere și
interpretare, care permit ca informațiile să fie disponibile în toate limbile
oficiale ale UE.
Ca parte a unui pachet de reforme, cea mai mare instituție, Comisia, a decis să
prelungească programul de lucru și să facă reduceri treptate de personal (1 %
pe an). La final, numărul angajaților va fi redus cu 5 %.
6% Europa globala - actiuni exterioare
În calitate de actor mondial important, UE are unele obligații pe plan extern:
 promovarea dezvoltării economice și sociale
 menținerea păcii
 ajutorarea victimelor dezastrelor și conflictelor.

Țările din afara UE care primesc ajutor de la bugetul UE se împart în 3 grupuri

principale:
 țările din zonele aflate în curs de dezvoltare cu care unele state membre au legături
istorice puternice, în special țările din Africa, Pacific și Caraibe
 țările vecine - din Europa de Est, nordul Africii și Orientul Mijlociu
 țările care se pregătesc să adere la UE ( candidate sau potential candidate) .
Exemple de programe derulate în 2015:

- Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare (2,4 miliarde Euro)
- Instrumentul european pentru vecinatate (2 miliarde Euro)
- Instrumentul de asistenta pentru preaderare (1,6 miliarde Euro)
Resursele sunt afectate diferitelor fonduri europene:

- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER);
- Fondul Social European (FSE);
- Fondul de Coeziune (FC);
- Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală (FEADR);
- Fondul European Garantare Agricolă (FEGA)
- Fondul European de Orientare a Pescuitului (FEOP);
- Fondul European de Solidaritate (FES);
- Noul Instrument pentru Vecinătate (NIV)
- Instrumentul de preadeziune (IPA)
- Instrumentul destinat ajutorului de urgență
- Fondurile Europene de ajustare la mondializare.
Exemple de programe finantate de UE in perioada 2014-2020
- Programul Orizont 2020 program pentru cercetare și inovare (10 miliarde

EURo)
- Initiativa pentru ocuparea fortei de munca in randul tinerilor ( 1,4 miliarde
Euro)
- COSME- program pentru întreprinderi mici (0,3 miliarde EUR)
- Mecanismul Conectarea Europei - rețele digitale, de transport și
energie (3,4 miliarde EUR)
- ERASMUS+- educație, formare, tineret și sport (1,6 miliarde EUR)
- LIFE- program pentru mediu (0,4 miliarde EUR)
c Mecanismul de adoptare şi control al bugetului

 Pe baza unui pre-proiect de buget prezentat de către Comisie, Consiliul
de Miniştri stabileşte un proiect pe care îl transmite Parlamentului European
pentru o primă lectură. În cadrul Parlamentului, Comisia pentru Bugete şi fiecare
comisie de specialitate analizează acest proiect de buget şi pregăteşte propuneri de
modificare a lui şi amendamente (pentru orice alte cheltuieli).
 Parlamentul îşi traduce în buget propriile priorităţi politice şi decide
ce credite afectează diferitelor politici. El este acela care adoptă forma
definitivă a bugetului, pe care semnătura preşedintelui îl învesteşte cu putere
executorie.
 După adoptarea bugetului, Parlamentul European, prin Comisia de
Control Bugetar, supraveghează în permanenţă cheltuielile Uniunii şi verifică
modul de utilizare a fondurilor în vederea ameliorării, prevenirii şi detectării
fraudelor.
 Parlamentul elaborează în fiecare an o evaluare a execuţiei bugetului
înainte de a aproba conturile şi de a acorda „deresponsabilizarea“ Comisiei pe
baza unui raport anual al Curţii de Conturi.
C. Puterea de control asupra Executivului
Parlamentul exercită un control politic democratic asupra ansamblului

activităţilor comunitare.
Această putere se exercită asupra acţiunii Comisiei, Consiliului de
Miniştri, Consiliului European şi asupra organelor de cooperare politică.
Parlamentul, pentru exercitarea puterii sale, poate constitui şi comisii
de anchetatori.
În ceea ce priveşte puterea de control exercitată asupra acţiunii

c
Comisiei, Parlamentul:
 Joacă un rol esenţial în procesul de desemnare a preşedintelui şi
membrilor Comisiei. Componenţa Comisiei trebuie să fie aprobată
de către Parlament printr-un vot de învestitură.
 Are dreptul de a cenzura Comisia. Votul „moţiunii de cenzură“
poate constrânge Comisia să demisioneze.
 Prin membrii săi, poate pune Comisiei întrebări scrise sau orale.
Membrii Parlamentului interoghează în mod regulat comisarii în
timpul „orei de interpelare“ în cursul sesiunilor plenare sau al reuni-
unilor comisiilor parlamentare. Membrii independenţi şi grupurile

politice adresează anual peste 5.000 de întrebări Comisiei.
 Controlul se exercită prin numeroasele rapoarte lunare sau anuale
pe care Comisia trebuie să le supună examinării Parlamentului
(de exemplu, Raportul anual privind execuţia bugetului, Raportul
anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor).
c În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul de Miniştri şi

Parlament:
 La începutul mandatului, preşedintele Consiliului îşi expune pro-
priul program în faţa Parlamentului, iar la încheierea mandatului
prezintă o dare de seamă în legătură cu rezultatele atinse.
 Preşedintele Consiliului UE poate interveni în oricare dintre
dezbaterile din cadrul şedinţelor plenare ale Parlamentului.
 Miniştrii pot lua parte la „ora de interpelări“. Pe de altă parte,
deputaţii le pot adresa acestora întrebări scrise sau orale.
cÎn ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul European şi

Parlament:
 La deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, preşe-
dintele Parlamentului expune poziţiile acestuia asupra principa-
lelor teme care urmează a fi tratate.
 După reuniune, preşedintele Consiliului European face un
raport Parlamentului.
 Anual, Parlamentul dezbate şi raportul elaborat de către
Consiliul European asupra obiectivelor realizate.
2.1.2. Rolurile specifice Parlamentului European
A. Politica externă şi de securitate comună (PESC)
Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70,

era să depăşească un cadru economic şi social stabilit de tratatele comunitare şi să
ajungă la o strategie comună originală a statelor membre în domeniul politicii
externe. Tratatul Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a încorpora în politica
externă o dimensiune de securitate comună. Această cooperare se extinde, în
principiu, în toate domeniile de politică internaţională care implică interesele
Uniunii Europene.
Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă PESC este

reflectată în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în cadrul Comisiei
pentru politică externă, drepturile omului, securitate comună şi politici de apărare.
Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul asupra princi-
palelor aspecte de politică externă şi de securitate şi asigură luarea în
considerare a punctelor de vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat
în mod regulat de Preşedinţie şi de Comisia Europeană despre dezvoltarea
strategiilor de politică externă şi de securitate. Tratatul de la Amsterdam a
creat Biroul reprezentantului pentru politică externă şi de securitate comună.
Parlamentul European poate adresa întrebări sau face recomandări
Consiliului European. Anual, Parlamentul ţine dezbateri asupra progresului în
implementarea PESC.
B. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în

domenii de interes comun, cum ar fi politicile de azil şi emigrare, lupta
împotriva dependenţei de droguri, fraudei şi criminalităţii internaţionale.
Parlamentul este consultat şi informat cu regularitate asupra cooperării
dintre autorităţile juridice şi cele de politică internă ale statelor membre ale
Uniunii. Acesta poate pune întrebări sau poate face recomandări Consiliului în
acest sens. De asemenea, Parlamentul ţine dezbateri anuale asupra progresului
înregistrat în aceste domenii.
C. Supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare
Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală

Europeană (BCE), ca parte a UEM (Uniunii Economice şi Monetare).
Banca se bucură de independenţă totală în deciziile de politică
monetară. Ea are autoritate unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt
şi în folosirea instrumentelor monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii
monedei euro.
Cu toate acestea, independenţa operaţională a Băncii Centrale Europene
este contrabalansată de răspunderea pe care aceasta o are în faţa Parlamentului
European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care
aceasta îl are în numirea preşedintelui, vicepreşedintelui şi a altor membri ai
Biroului Executiv al Băncii. După audierile Comisiei, nominalizaţii trebuie să fie
aprobaţi de Parlament înainte de a putea fi numiţi de către Consiliu.
Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport
anual în şedinţa plenară a Parlamentului. În plus, preşedintele Băncii Centrale
şi alţi membri ai Biroului Executiv se prezintă în faţa Comisiei pe probleme

monetare a Parlamentului la intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la
cererea oricăreia dintre părţi. Cel puţin patru asemenea întâlniri trebuie ţinute
în fiecare an.
D. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Parlamentul European se preocupă de respectarea drepturilor omului pe

teritoriul UE, dar şi în lume.
Decizia de a elabora o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene a fost adoptată de Consiliul European de la Köln din 3 - 4 iunie
1999. Sarcina redactării unui proiect de Cartă a revenit unei convenţii
alcătuite din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, Preşedintele Comisiei,
precum şi din membri ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost
proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul
Uniunii Europene la Consiliul European de la Nisa, din 7 decembrie 2000.
Preambulul Cartei prezintă hotărârea statelor membre de a împărtăşi
„un viitor paşnic întemeiat pe valori comune” şi declară că, fiind „conştientă
de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea este întemeiată pe valorile
indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi
solidarităţii; aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de
drept”.
Carta drepturilor fundamentale reuneşte într-un singur text
ansamblul drepturilor civice, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor
europeni şi ale tuturor celor care locuiesc pe teritoriul Uniunii.
Aceste drepturi sunt grupate în şase capitole principale: Demnitatea,
Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia.
Începând din 2001, Parlamentul European prezintă în fiecare an, un
raport care analizează măsura în care drepturile enunţate în Cartă sunt
respectate. De exemplu, în 2002, Parlamentul a indicat că situaţia prizonierilor
s-a deteriorat în unele state membre, în principal ca urmare a suprapopulării
închisorilor. Intenţia Parlamentului European este aceea de a valorifica cât mai
bine aceste rapoarte în vederea unei conştientizări generale la nivelul statelor
membre.
In 2007 Carta drepturilor fundamentale ale cetatenilor a fost adoptata
impreuna cu Tratatul de la Lisabona.
E. Apărarea drepturilor omului în lume
În prezent, este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru adoptarea

deciziilor referitoare la acceptarea de noi state membre, pentru semnarea
acordurilor de asociere cu ţările care nu sunt membre ale Uniunii şi încheierea
de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că, în prezent, Parlamentul are dreptul să ratifice şi are
puterea să respingă acorduri internaţionale. Preocupat de apărarea drepturilor
omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt
membre ale Uniunii să-şi îmbunătăţească practicile în acest domeniu. Parlamentul
nu a ezitat să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt
membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând
aceste ţări să elibereze deţinuţii politici sau să accepte angajamentele interna-
ţionale referitoare la respectarea drepturilor omului.
Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de

dezvoltare şi cooperare ale Uniunii Europene cu, practic, toate ţările în curs de
dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul
Parlamentului şi prin activitatea Adunării Comune AC – UE. Prin procedura
bugetară, Parlamentul influenţează direct cheltuielile pentru priorităţile majore
de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zonele rurale, chestiuni referi-
toare la mediul înconjurător, asistenţă pentru refugiaţi şi persoane strămutate,
precum şi susţinerea activităţii organizaţiilor neguvernamentale. Parlamentul
acordă, de asemenea, o mare importanţă furnizării de ajutoare umanitare.
În special, prin Adunarea Comună, instituţia democratică a convenţiei
AC – UE care uneşte Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africane,
ale Insulelor Caraibe şi ale Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat
pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerţ şi dezvoltare economică,
pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea drepturilor omului şi a princi-
piilor democratice.
Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP/UE include acum
o „clauză de democraţie“ – opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP
care se fac vinovate de încălcări grave ale drepturilor omului.
H. Globalizarea
a. Parlamentul European ajută Uniunea Europeană să joace un rol

veritabil în procesul de globalizare:
 Parlamentul European participă în mod activ la dezbaterile privind

globalizarea. Acesta urmăreşte îndeaproape lucrările Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC)8.
 Parlamentul European îşi dă avizul conform cu privire la rezultatul
negocierilor purtate de către Uniunea Europeană în cadrul OMC, prin
recomandări adresate Comisiei Europene, principalul negociator al Uniunii.
 Parlamentul subliniază faptul că trebuie luate în considerare
dificultăţile specifice întâmpinate de ţările în curs de dezvoltare.
b. Parlamentul European îşi coordonează acţiunile în vederea apărării

intereselor cetăţenilor în contextul actual al globalizării:
 Parlamentul a solicitat crearea unei adunări parlamentare pe lângă
OMC pentru a permite fiecărui cetăţean să înţeleagă mecanismele OMC şi
deciziile adoptate în cadrul acesteia. Prin aceasta, deputaţii au dorit să
sporească transparenţa activităţilor OMC.
 Parlamentul a subliniat necesitatea de a progresa spre o globalizare a
drepturilor cetăţenilor care să garanteze o justiţie socială şi o democraţie
mondială.
În concluzie, Parlamentul îşi poate pune în valoare opiniile privind

regulile de funcţionare a economiei mondiale.
G. Reprezentantul legitim al cetăţenilor europeni - Vocea

cetăţenilor în lume
Parlamentul abordează probleme ale societăţii care afectează cetăţeanul

european. Trebuie spus că Parlamentul European este reprezentantul legitim
al cetăţenilor săi. Alegerea prin sufragiu universal conferă Parlamentului
legitimitate. Astfel:
 În orice moment, cetăţeanul european, atât în mod individual, cât şi
în grup, poate exercita dreptul său de petiţie şi poate adresa preşedintelui
Parlamentului cereri sau doleanţe în legătură cu problemele care sunt de
competenţa UE.
 Toţi cetăţenii UE şi toate persoanele care locuiesc într-un stat
membru au, în anumite condiţii, drept de acces la documentele
Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei.
8
OMC este organizaţia internaţională în cadrul căreia ţările semnatare definesc reguli privind
comerţul internaţional
2.1.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

European
Parlamentul European acoperă toate marile curente politice europene,

de la extrema stângă la extrema dreaptă.
În sala de reuniune, deputaţii nu sunt grupaţi pe delegaţii naţionale, ci în
funcţie de grupurile politice de care aparţin. La ora actuală, Parlamentul
European numără şapte grupuri politice9, la care se adaugă deputaţii indepen-
denţi:
 Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) (PPE)
 Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (PSE)
 Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE)
 Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană (Verzi/ALE)
 Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeneni
 Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde
Nordică (GUE/NGL)
 Grupul Europa Libertății şi a Democraţiei
 Neafiliaţi (neînscrişi)
Grupurile parlamentare exprimă orientările partidelor10 din care provin.

Fiecare dintre ele este reprezentat la Conferinţa Preşedinţilor prin propriul
conducător, care trebuie să prezinte poziţiile grupului său în legătură cu
problemele puse în discuţie.
Toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale sunt plasate sub

c
direcţia Biroului Parlamentului,11 compus din:
 un preşedinte;
 14 vicepreşedinţi;
 şase chestori, care trebuie consultaţi în legătură cu problemele
administrative şi financiare legate de membrii Parlamentului,
precum şi de statutul acestora.
9
Un grup politic trebuie să fie plurinaţional, respectiv membrii săi să fie aleşi într-o cincime
din statele membre şi să cuprindă un număr minim de 20 membri. Fiecare grup politic are un
preşedinte, un birou şi un secretariat.
10
Înainte de votul în şedinţă plenară, grupurile politice analizează rapoartele comisiilor
parlamentare în funcţie de orientarea lor politică şi, de multe ori, depun amendamente. De
asemenea, aceste grupuri au un rol major în stabilirea ordinii de zi a şedinţelor plenare.
11
Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii intră bugetul Parlamentului, precum
şi problemele administrative, organizatorice şi de personal.
Toţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani şi jumătate12.
c Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial

şi în relaţiile internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului,
precum şi întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Preşedinţilor.
c Conferinţa Preşedinţilor – care reuneşte pe Preşedintele

Parlamentului şi pe preşedinţii grupurilor politice – este responsabilă cu elabo-
rarea agendei şi a ordinii de zi a sesiunilor, precum şi cu fixarea atât a
competenţelor comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, cât şi a numărului
membrilor acestora.
cPentru a pregăti lucrările sesiunilor plenare ale Parlamentului,

deputaţii sunt repartizaţi în 22 de comisii13 permanente14, care acoperă toate
12
În ceea ce priveşte alegerea unui nou preşedinte al Parlamentului, procedura este
următoarea: pentru a fi ales, un candidat trebuie să obţină majoritatea absolută a voturilor
într-una din cele trei runde de votare. Dacă nici un candidat nu este ales în a treia rundă, va
fi organizată o a patra sesiune de vot, la care participă cei doi candidaţi care au obţinut cel
mai mare număr de voturi în runda a treia. În caz de egalitate, va fi declarat câştigător
candidatul cel mai în vârstă. Trebuie spus că votul europarlamentarilor este secret şi se
folosesc urnele în locul sistemului electronic de votare.
13
O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi. Ea are un preşedinte, un birou şi
un secretariat. Se reuneşte o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles, iar dezbaterile sale
sunt publice. În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă
propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Parlamentarii examinează
propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt
prezentate în cadrul şedinţelor plenare.
14
Cele 22 de comisii permanente ale Parlamentului sunt:
- Comisia pentru afaceri externe,
- Comisia pentru drepturile omului,
- Comisia pentru securitate şi apărare;
- Comisia pentru bugete;
- Comisia pentru control bugetar,
- Comisia pentru dezvoltare
- Comisia pentru afaceri economice și monetare
- Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale
- Comisia pentru transport și turism;
- Comisia pentru libertăţile civile , justiție și afaceri interne;
- Comisia pentru comerț internațional,
- Comisia pentru dezvoltare regională
- Comisia pentru industrie, cercetare şi energie;
- Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
- Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranță alimentară;
domeniile de activitate ale Uniunii. Alături de aceste comisii, pot funcţiona

subcomisii, comisii temporare sau comisii de anchetă.
Parlamentarii europeni întâlnesc, în mod frecvent, reprezentanţii altor

c
parlamente şi ai organizaţiilor internaţionale în cadrul delegaţiilor15.
c Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat care are

sediul la Luxemburg şi este condus de un secretar general. Acest secretariat
dispune de un personal format din aproximativ 5.000 de funcţionari recrutaţi
prin concurs din toate ţările Uniunii. Pe lângă aceştia, aici îşi desfăşoară
activitatea şi personalul propriu al grupurilor politice şi asistenţii deputaţilor.
Funcţionarea Parlamentului European costă 2,6 euro/an/locuitor

c
din UE, ceea ce reprezintă circa 1,2% din bugetul total al Comunităţii.
A. Statutul membrilor Parlamentului
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal

direct, printr-un sistem de reprezentare proporţională – fie pe bază regională,
cum este cazul în Italia, în Regatul Unit şi în Belgia, fie pe bază naţională, cum
se întâmplă în Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau
într-un sistem mixt, ca în Germania.
Peste tot se aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în

special dreptul de vot la vârsta de 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi şi
votul secret. În unele state membre, cum ar fi Belgia, Luxemburg şi Grecia,
participarea la vot este obligatorie.
c Incompatibilităţileşi mandatele duble

Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite
activităţi profesionale sau să deţină anumite funcţii (spre exemplu, funcţia de
judecător, ministru sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei
- Comisia pentru cultură și educaţie;

Comisia pentru afaceri juridice;
- Comisia pentru pescuit;
- Comisia pentru afaceri constituţionale;
- Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea de gen;
- Comisia pentru petiții
- Comisia pentru piaţa internă și protecția consumatorilor.
15
Există 32 de delegaţii, fiecare fiind alcătuită din aproximativ 15 deputaţi europeni.
trebuie să se supună legilor naţionale care restricţionează sau interzic manda-

tele duble.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice

cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, care trăieşte în altă ţară a
Uniunii, poate vota sau candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.
c Un
statut comun
Deputaţii europeni primesc aceleaşi alocaţii ca şi membrii
parlamentelor lor naţionale. Această alocaţie este plătită de fiecare stat
membru şi este completată de Parlamentul European cu o sumă care acoperă
cheltuielile europarlamentarilor, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor
lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă deputaţii nu
participă regulat la şedinţele plenare.
În septembrie 2005, a fost adoptat un Statut al deputaţilor europeni care
va intra în vigoare în 2009. El va elimina diferenţele salariale şi va asigura o
mai mare transparenţă a remunerării acestora.
B. Activitatea membrilor Parlamentului European
- Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg o săptă-

mână pe lună16. La acestea se adaugă 6 perioade de sesiune suplimentare pe an
la Bruxelles.
- Reuniunile comisiilor parlamentare au loc la Bruxelles, două
săptămâni pe lună.
- Ultima săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice.
- 4 săptămâni pe an sunt dedicate exclusiv activităţii şi prezenţei
deputaţilor europeni în circumscripţiile lor electorale.
Activitatea Parlamentului este organizată, în general, pe următoarele

principii:
 comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru
mediu în legătură cu problemele legate de poluare) numeşte un
membru ca „raportor“ pentru a redacta un raport asupra propunerii;
 raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru
dezbatere;
 după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este
cazul, amendat;
16
Sunt 12 astfel de sesiuni plenare pe an.
 raportul se discută apoi în şedinţă plenară, amendat şi supus la

vot. Parlamentul adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului, membrii
Parlamentului European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a
Consiliului European, punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice
membrilor Comisiei şi Consiliului, în cadrul şedinţelor în plen.
Toate dezbaterile Parlamentului şi ale comisiilor se ţin în cele 24 de

limbi oficiale ale UE. Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie
traduse şi imprimate în 22 dintre aceste limbi, o excepţie parţială aplicându-se
în cazul limbilor irlandeză şi malteză, numai anumite documente fiind traduse
în aceste limbi.
Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de
interpretare, astfel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa
maternă.
Parlamentul European este, aşadar, cel mai mare angajator de lume de
interpreţi şi traducători, aceştia reprezentând o treime din personalul instituţiei.
Şedinţele Parlamentului European sunt deschise presei şi publicului.

De asemenea, sunt disponibile în fiecare zi dări de seamă asupra sesiunilor şi
rapoarte periodice asupra activităţii Parlamentului. Aceste informaţii sunt
comunicate prin Direcţia generală a informaţiilor şi relaţiilor publice a
Parlamentului, cât şi prin intermediul birourilor acestuia din capitalele statelor
membre şi euro-centrale.
2.2. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene, cunoscut sub denumirea de Consiliul de
Miniştrii, nu are echivalent în lume. Reunite în cadrul Consiliului, statele
membre legiferează, fixează obiectivele politicilor, coordonează politicile
naţionale şi reglementează diferendele ce există între ele sau între ele şi alte
instituţii.
Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizaţii uneori suprana-
ţionale, alteori interguvernamentale.
Acest Consiliu este compus din reprezentanţii fiecărui stat membru la
nivel ministerial care pot angaja responsabilitatea statelor membre din care fac
parte.
Consiliul UE este format din 352 de membri17, repartizaţi după cum

urmează (tabelul nr. 2.2):
Tabelul nr. 2.2.

Ponderea voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene
State Locuri State Locuri State Locuri

Germania 29 Portugalia 12 Lituania 7
Regatul Unit 29 Cehia 12 Croaţia 7
Franţa 29 Ungaria 12 Letonia 4
Italia 29 Suedia 10 Slovenia 4
Spania 27 Austria 10 Luxemburg 4
Polonia 27 Bulgaria 10 Estonia 4
România 14 Danemarca 7 Cipru 4
Olanda 13 Finlanda 7 Malta 3
Belgia 12 Slovacia 7
Grecia 12 Irlanda 7 TOTAL 352
Ca şi în cazul Parlamentului European, numărul de voturi alocate

statelor membre este direct proporţional cu numărul populaţiei.
2.2.1. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are

următoarele atribuţii:
 este organismul legislativ al Comunităţii în rezolvarea unei game
largi de probleme comunitare, exercitând această putere legislativă împreună
cu Parlamentul European;
 coordonează politica economică generală a statelor membre;
 încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre
aceasta şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale; Consiliul
semnează, în numele UE, acorduri în domenii diverse: mediu, comerţ,
dezvoltare, industrie textilă, pescuit, ştiinţă, tehnologie şi transport.
17
Până la 1 ianuarie 2007, Consiliul UE era format din 321 de membri.
 împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară

care adoptă bugetul Comunităţii.
În temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, el:

 adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în
practică a politicii externe şi de securitate comune, pe baza
orientărilor generale trasate de către Consiliul European;
Guvernele naţionale deţin controlul asupra acestor domenii, dar lucrează
împreună pentru a elabora aşa-numita politică externă şi de securitate comună.
Consiliul reprezintă principalul for pentru derularea acestei cooperări.
UE nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacţiona cât mai rapid în caz de
conflicte internaţionale şi dezastre naturale, unele ţări participă cu trupe în
cadrul unei forţe de reacţie rapidă, care se implică doar în acţiuni umanitare,
de salvare şi de menţinere a păcii.
 coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare

cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în domeniul penal
(Coordonează cooperarea dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de poliţie din
ţările membre).
Cetăţenii UE trebuie să aibă acces egal la justiţie, peste tot în Uniune. În
cadrul Consiliului, miniştrii justiţiei fac eforturi pentru a garanta că sentinţele
pronunţate de un tribunal într-o ţară a UE - în cazuri de divorţ, de exemplu -
sunt recunoscute în toate celelalte state membre. Miniştrii justiţiei şi afacerilor
interne coordonează supravegherea frontierelor externe şi lupta împotriva
terorismului şi a crimei organizate la nivel internaţional.
2.2.2. Modul de adoptare a deciziilor

Peste 150 de grupuri de lucru și comitete ajută la pregătirea lucrărilor
miniștrilor care examinează propunerile în cadrul diferitelor formațiuni ale
Consiliului. Aceste grupuri de lucru și comitete sunt alcătuite din funcționari
din toate statele membre.
Odată ce Consiliul primește o propunere a Comisiei, textul este examinat în

mod simultan de Consiliu și de Parlamentul European. Examinarea este
cunoscută sub numele de „lectură”. Se pot efectua maximum trei lecturi până
când Consiliul și Parlamentul convin asupra unei propuneri legislative sau o
resping.
Uneori, Consiliul poate adopta un acord politic în așteptarea poziției în primă
lectură a Parlamentului, cunoscut și sub numele de „abordare generală”.
Abordarea generală asupra căreia s-a convenit în cadrul Consiliului poate
contribui la accelerarea procedurii legislative și chiar la facilitarea unui
acord între cele două instituții, deoarece oferă Parlamentului informații despre
poziția Consiliului înaintea avizului în primă lectură al acestora. Cu toate
acestea, poziția finală a Consiliului nu poate fi adoptată înainte ca Parlamentul
să își prezinte propriul său aviz în primă lectură.
La fiecare lectură, propunerea trece prin trei niveluri în cadrul Consiliului:
 Grupul de lucru
 Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)
 Formațiunea Consiliului
Acest lucru asigură examinarea tehnică a propunerii la nivelul grupului de

lucru, responsabilitatea politică pentru propunere la nivelul miniștrilor, precum
și examinarea de către ambasadori în cadrul Coreper, care îmbină cunoștințele
tehnice cu analiza politică.
Tratatele prevăd cazurile în care Consiliul statuează cu majoritate

simplă, majoritate calificată sau cu unanimitate de voturi.
Tratatul de la Nisa a consacrat principiul conform căruia majoritatea

calificată este regula, iar unanimitatea excepţia.
Astfel, începând cu 2004 şi, ulterior, cu 2007, sistemul de adoptare a
deciziilor în Consiliul de Miniştri prin majoritate calificată a fost modificat.
Protocolul asupra extinderii anexat Tratatului de la Nisa prevedea un sistem mai
complex decât cel care a funcţionat până în 2004, respectiv 2007. Obiectivul
iniţial al simplificării procedurii de adoptare a deciziilor prin majoritate
calificată a avut, în cele din urmă, un efect contrar, care consta, în fapt, în
instaurarea unei triple majorităţi:
- majoritate calificată de voturi 18(260 voturi din 352 posibile);
18
În general, majoritatea calificată se aplică în cazul adoptării actelor cu caracter legislativ
din domeniul comunitar.
- o decizie trebuie să întrunească votul favorabil a cel puţin cele 28 de

state membre( uneori două treimi din state);
- introducerea unui criteriu demografic; acesta permite să se verifice,
la cererea unui stat membru, dacă majoritatea calificată (voturile „pentru“)
reprezintă 62% din populaţia totală a Uniunii, în caz contrar, decizia supusă
votului neputând fi aprobată19.
Începând cu 2014, se va introduce sistemul de vot cu dublă majoritate.

Pentru ca o propunere să fie adoptată, va fi nevoie să se întrunească două tipuri
de majoritate:
- majoritatea ţărilor (cel puţin 15) şi
- majoritatea populaţiei UE (ţările care se exprimă în favoarea

propunerii trebuie să reprezinte cel puţin 65% din populaţia UE).
Conform Tratatului de la Lisabona ,votul în unanimitate se va

aplica în continuare pentru:
 politica fiscală;
 unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare;
 reformele instituţionale fundamentale.
Legislaţia comunitară20 adoptată de către Comisie, Consiliu sau de

către Parlament şi Consiliu (în cazul procedurii de codecizie) poate lua
următoarele forme:
 Regulamentele sunt reglementări cu aplicabilitate generală,
obligatorii în toate elementele lor şi sunt aplicate în toate statele membre.
 Directivele sunt reglementări-cadru care realizează unificarea
statelor membre în ceea ce priveşte rezultatele ce trebuie atinse, dar care lasă
în competenţa instanţelor naţionale modalitatea (forma) prin care aceste
rezultate trebuie atinse. Ele necesită din partea guvernelor naţionale măsuri de
transpunere în practică a căror adoptare este controlată de către Comisie.
19
Această clauză oferă Germaniei un statut diferenţiat, dat fiind faptul că ea dispune de cea
mai mare putere de blocaj.
20
Actele legislative comune ale UE sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii
Europene în toate limbile oficiale.
 Deciziile sunt instrumente juridice obligatorii în totalitate doar

pentru cei cărora le sunt destinate (particulari, întreprinderi şi state membre
privite într-o manieră individuală).
Toate cele trei tipuri de acte pot fi contestate în instanţele naţionale şi
europene.
 Recomandările şi avizele au un caracter consultativ, nefiind
obligatorii.
2.2.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului UE
c Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi. În

prezent, există nouă tipuri diferite de consilii care acoperă toate domeniile de
activitate ale Uniunii (Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe,
Consiliul Economic şi Financiar (Ecofin), Consiliul privind Justiţia şi
Afacerile Interne, Consiliul privind Angajarea, Politica Socială, Sănătatea şi
Protecţia Consumatorilor, Consiliul privind Competitivitatea (Piaţa Internă,
Industria şi Cercetarea), Consiliul privind Transportul, Telecomunicaţiile şi
Energia, Consiliul privind Agricultura şi Pescuitul, Consiliul pentru Probleme
de Mediu, Consiliul pentru Educaţie, Tineret şi Cultură).
Consiliul UE este prezidat pe rând de către fiecare stat membru21

c
pentru o perioadă de şase luni, într-o ordine prestabilită, începând cu Italia şi
terminând cu Grecia. Unul dintre criteriile de stabilire a acestor grupe de lucru a
fost acela al repartiţiei geografice, ţinându-se cont ca cei doi membri ai fiecărei
echipe să fie din zone diferite ale Europei pentru ca interesele tuturor cetăţenilor
europeni să fie cât se poate de fidel urmărite.
Preşedintele Consiliului are rolul de a:
 organiza şi prezida reuniunile;
 face compromisuri acceptabile pentru a găsi soluţii pragmatice
problemelor supuse dezbaterii Consiliului;
 veghea asupra menţinerii coerenţei şi continuităţii procesului deci-
zional.
21
Preşedinţia UE reprezintă cea mai importantă sarcină pe care o poate avea un stat
membru. Această schimbare permanentă nu este decât o metodă prin care ţărilor din UE li
se oferă şansa de a-şi demonstra capacităţile organizatorice, de a media conflicte care pot
apărea în relaţiile internaţionale şi de a se afirma ca state puternice.
Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor externe este prezidat

permanent de aceeaşi persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica
externă şi de securitate comună.
c Pregătirea lucrărilor Consiliului este realizată de către „Comitetul

Reprezentanţilor Permanenţi“ (COREPER) care este format din delegaţiile
permanente ale statelor membre la Bruxelles şi din deputaţii lor. Aceştia se
reunesc în fiecare săptămână nu numai pentru a pregăti lucrările Consiliului,
ci şi pentru a supraveghea şi coordona munca celor 250 de comitete şi partide
alcătuite din membrii civili care pregătesc, la nivel tehnic, problemele ce
urmează a fi discutate în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi şi în
cadrul Consiliului.
Consiliul este asistat de un secretariat general care asigură pregă-

c
tirea şi buna funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile, precum
şi infrastructura administrativă şi materială necesară. El are sediul la
Bruxelles, iar secretarul general este numit de către Consiliu cu unanimitate de
voturi.
c La sfârşitul fiecărei sesiuni a Consiliului sunt elaborate comunicate de

presă care sunt disponibile la cerere şi prin baze de date.
2.3. Consiliul European
Consiliul European joacă un rol esenţial în toate domeniile de activitate ale

Uniunii Europene, fie „dând un impuls Uniunii sau definind orientările
politice generale“22, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluţii în probleme
dificile.
Așadar , Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi

direcţiei politice generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau
sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un alt
22
Articolul 4 al Tratatului Uniunii Europene.
nivel. Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de
a adopta acte legislative.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai celor 28

de state membre ale UE şi pe preşedintele Comisiei Europene. El nu
trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional)
sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniştri).
Lucrările Consiliului European sunt organizate de minimum două ori
pe an (de obicei în lunile iunie şi decembrie). Din anul 2002, în conformitate
cu Tratatul de la Nisa, cel puţin un Consiliu European se ţine la Bruxelles
(până atunci acesta era găzduit de statul membru care asigura preşedinţia lui).
După extinderea Uniunii din mai 2004, s-a hotărât ca toate întâlnirile
Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.
La ora actuală Consiliul se reuneşte de 2 ori în decurs de 6 luni. Dacă
este nevoie, preşedintele23 poate convoca o reuniune specială. De cele mai
multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.
Lucrările Consiliului reprezintă un eveniment important: prezenţa
într-un oraş european a celor douăzeci şi opt de reprezentanţi învestiţi cu
legitimitate democratică incontestabilă, însoţiţi de alţi miniştri şi colaboratori
apropiaţi, constituie – încă din 1974 (când a avut loc prima reuniune a
Consiliului European) – un eveniment politic aşteptat cu mare interes.
Consiliul European are o serie de sarcini:

 fixarea priorităţilor;
 elaborarea politicii de urmat;
 stimularea dezvoltării;
 reglarea chestiunilor litigioase pe care nu le-a putut rezolva Consiliul de
Miniştri.
şi obligaţii:
23
Preşedintele Consiliului European este Herman Van Rompuy. Al doilea mandat al său a
început la 1 iunie 2012 şi expiră la 30 noiembrie 2014.
 prezentarea unui raport Parlamentului European după fiecare dintre

reuniunile sale;
 elaborarea în fiecare an a unei dări de seamă în legătură cu
progresele înregistrate de UE.
2.4. Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezintă interesul comun şi încarnează

personalitatea Uniunii, preocuparea ei majoră fiind apărarea intereselor
cetăţenilor europeni. Comisia Europeană este formată din 28 de membri
(comisari) – câte unul pentru fiecare stat membru.
2.4.1. Rolul şi funcţiile Comisiei Europene
Unul dintre rolurile principale ale Comisiei este asigurarea liberei

circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe întregul
teritoriu al UE. În afară de acest rol, Comisia îndeplineşte patru funcţii
principale:
A. Motor al UE – Comisia este cea care elaborează propunerile de

natură legislativă24. O dată cu elaborarea propunerilor sale, Comisia încearcă
să ţină cont de interesele statelor membre, precum şi de realităţile economice,
politice, sociale ale momentului. Dacă cel puţin 14 din cei 28 de comisari sunt
de acord cu propunerea, aceasta este înaintată Consiliului şi Parlamentului
care, după ce o dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să o adopte sau nu.
Cele trei instituţii lucrează împreună pentru obţinerea unui rezultat
satisfăcător.
În acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere a acesteia
cu majoritate calificată. În acelaşi timp, aceasta poate accepta şi amenda-
mentele Parlamentului.
În cazul în care Comisia nu poate garanta ajungerea la un acord în
cadrul Consiliului decât procedând la modificări pe care le consideră inacce-
sibile, ea îşi poate retrage propunerea.
B. Apărătoare a tratatelor europene. Ea veghează la aplicarea
corectă a acestor tratate şi a deciziilor adoptate pe baza acestora. În cadrul
acestei funcţii se desprind două aspecte importante:
24
În Anexa 7 am prezentat modul în care o propunere este adoptată în cadrul Comisiei.
 Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect

aplicată de către statele membre şi că ansamblul cetăţenilor şi opera-
torilor pieţei unice se bucură de echilibrul care a fost creat.
 Comisia trebuie să controleze modul de acordare a subvenţiilor de
către guvernele naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea de
ajutoare de către state în limitele prescrise de dreptul comunitar.
C. Organ executiv al UE. Comisia gestionează şi implementează
politicile europene25 şi bugetul UE.
D. Reprezintă Uniunea la nivel internaţional, în forumurile
internaţionale (precum, Organizaţia Mondială a Comerţului). De asemenea,
negociază acordurile europene comerciale şi de cooperare internaţională în
numele Uniunii.
2.4.2. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene
Comisia este cea mai mare instituţie a UE. Ea numără aproximativ

25.000 de angajaţi, ceea ce reprezintă dublul personalului ansamblului
celorlalte instituţii.
Cu toate acestea, costurile de funcţionare ale Comisiei reprezintă doar
3,3% din bugetul anual al UE.
 Comisia, ca organ administrativ, este compusă din:

 18 direcţii generale:
1. Afaceri economice şi financiare
2. Agenţii executive
3. Agricultură şi dezvoltare rurală
4. Centrul Comun de Cercetare
5. Cercetare
6. Concurenţă
7. Educaţie şi cultură
8. Energie şi transport
9. Impozitare şi Uniune vamală
10. Întreprinderi şi industrie
25
Din misiunea sa de punere în practică a gestiunii diferitelor politici europene decurg
următoarele sarcini:
 elaborarea textelor de aplicare a diferitelor dispoziţii;
 aplicarea regulilor tratatelor în cazuri particulare;
 gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a fondurilor structurale ce vizează, în
principal, reducerea disparităţilor economice dintre diferitele regiuni ale Uniunii.
11. Justiţie, libertate şi securitate

12. Mediu
13. Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi egalitate de şanse
14. Pescuit şi afaceri maritime
15. Piaţa internă şi servicii
16. Politica regională
17. Sănătate şi protecţia consumatorilor
18. Societate informaţională şi mass-media
Fiecare direcţie este condusă de un director general, al cărui rang este
echivalent cu cel de înalt funcţionar în cadrul unui minister. Directorii generali
răspund de acţiunile lor în faţa comisarilor.
 23 de servicii specializate grupate în trei secţiuni: relaţii externe26,
servicii generale27 şi servicii interne28.
 Atunci când vorbim despre Comisie ca organ politic, ne referim la

cei 28 de comisari care o compun. Aceştia au fost membri ai unui parlament
naţional, ai Parlamentului European sau au ocupat funcţii importante în ţările
lor de origine, adesea la nivel ministerial, înainte de a ajunge la Bruxelles.
26
Serviciile care se referă la relaţiile externe sunt:
1. Ajutor umanitar
2. Comerţ
3. Dezvoltare
4. EuropeAid – Oficiul de cooperare
5. Extindere
6. Relaţii externe
27
Există cinci servicii generale:
1. Comunicare
2. Eurostat
3. Oficiul European de Luptă Antifraudă
4. Oficiul pentru Publicaţii
5. Secretariatul general
28
Există 11 servicii interne:
1. Biroul Consilierilor de Politică Europeană
2. Buget
3. Informatică
4. Infrastructură şi logistică – Bruxelles
5. Infrastructură şi logistică – Luxemburg
6. Interpretare
7. Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale
8. Personal şi administraţie
9. Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene
10. Serviciul de audit intern
11. Serviciul juridic
Mandatul acestora este de cinci ani şi corespunde unei legislaturi a

Parlamentului European.
Comisarii dispun de cabinete proprii alcătuite din şapte funcţionari şi
de un personal de susţinere care îndeplineşte o funcţie de intermediere între
comisari şi direcţiile generale. De asemenea, acest personal de susţinere aduce
la cunoştinţă comisarului problemele pe care trebuie să le rezolve, probleme
care ţin de documentele politicii generale şi de proiectele de propuneri
elaborate de către membrii Comisiei.
c Lucrările Comisiei sunt coordonate de către un secretariat general.

c Preşedintele Comisiei este ales, cu o majoritate calificată de voturi,
de către şefii de state şi de guverne, reuniţi în cadrul Consiliului European.
Alegerea sa este confirmată de către Parlamentul European. Ceilalţi 27 de
membri ai Comisiei sunt desemnaţi de către guvernele statelor membre în
colaborare cu preşedintele Comisiei. Desemnarea preşedintelui şi a colegilor
săi este supusă aprobării Parlamentului cu ocazia unui vot de învestitură
înainte de intrarea lor în funcţie.
Începând cu noiembrie 2004, o dată cu învestitura noii Comisii, rolul

preşedintelui a fost întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul
organizării interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuţia de a delega responsa-
bilităţi membrilor acesteia, ca şi aceea de a remania Comisia pe parcursul
mandatului său.
De asemenea, preşedintele poate numi, cu aprobarea celorlalţi membri
ai Comisiei, vicepreşedinţii acesteia, care din 2004 sunt în număr de cinci.
c Comisia se reuneşte o dată pe săptămână, la Bruxelles, pentru a

adopta propuneri şi alte decizii necesare, precum şi pentru a finaliza
documente de politică generală.
Problemele curente sunt tratate în cadrul procedurilor simplificate. În
cazuri particulare, Comisia organizează sesiuni speciale unde fiecare punct
este prezentat de către comisarul responsabil cu domeniul respectiv. De îndată
ce o decizie a fost adoptată, ea devine parte integrantă a politicii Comisiei şi
beneficiază de susţinerea fără rezerve a tuturor comisarilor.
2.4.3. Relaţiile Comisiei Europene cu celelalte instituţii
Ţinând cont de poziţia centrală pe care o ocupă în structura Uniunii

Europene, Comisia are relaţii privilegiate cu fiecare dintre celelalte instituţii, în

vederea gestionării afacerilor comunitare.
 Ea colaborează cu Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European
la pregătirea actelor legislative comunitare.
 Preşedintele Comisiei participă, alături de şefii de stat şi de guvern ai
statelor membre, la reuniunile semestriale ale Consiliului European.
 El ia parte, ca reprezentant al UE, la Adunarea Economică anuală
a grupului celor şapte ţări cele mai industrializate (G7).
 Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului European, care
are dreptul de a cere demisia acesteia, prin depunerea unei moţiuni
de cenzură sau de neîncredere.
 Funcţiile Comisiei antrenează intervenţia Curţii de Justiţie care se
pronunţă asupra problemelor de drept european.
 Gestiunea bugetului comunitar de către Comisie este supusă
controlului Curţii de Conturi.
 Comisia colaborează cu cele două organe consultative ale Uniunii,
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, pe care le
consultă în legătură cu proiectele sale de acte legislative.
2.5. Curtea de Justiţie şi Tribunalele europene
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene29 reprezintă instituţia jurisdicţională

comunitară. Aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie,
Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice, ale căror misiuni
esenţiale sunt examinarea legalității actelor comunitare şi asigurarea
interpretării şi aplicării uniforme a dreptului comunitar.
A. Curtea de Justiţie
Curtea de Justiţie este autoritatea de aplicare şi interpretare a

dreptului comunitar. Tratatele care stau la baza Uniunii Europene au făcut ca
legislaţia comunitară să primeze asupra celei naţionale. În domeniile în care se
aplică legislaţia comunitară, Curtea de Justiţie de la Luxemburg este Curtea
Supremă a Uniunii Europene. Ea nu are jurisdicţie în domeniile în care nu se
aplică tratatele Comunităţii Europene, ca de exemplu legea penală.
29
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 ianuarie 2009), această instituţie a
fost cunoscută sub denumirea de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
c Rolul Curţii de Justiţie. Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al

Uniunii presupune existenţa unor garanţii jurisdicţionale ce trebuie să se
aplice în situaţia contestării sau punerii în aplicare a legislaţiei comunitare.
În acest sens, Curtea de Justiţie reprezintă coloana vertebrală a
acestui sistem de garanţii. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea
interpretării şi aplicării dreptului comunitar în fiecare stat membru, în mod
identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările.
Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie:
 rezolvă disputele dintre statele membre, dintre Uniune şi statele
membre, dintre instituţiile Uniunii;
 poate constata încălcarea de către un stat membru a obligaţiilor care îi
revin în virtutea tratatelor;
 exercită atât un control de legalitate a actelor instituţiilor, cât şi unul
privind inactivitatea unor instituţii;
 se pronunţă asupra trimiterilor „prejudiciare“ ale jurisdicţiilor
naţionale, în vederea interpretării sau validării dispoziţiilor de drept
comunitar;
 rezolvă apelurile împotriva Tribunalului de Primă Instanţă.
c Organizarea Curţii. Curtea de Justiţie numără 28 de judecători şi

nouă avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de către
guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase ani, cu
posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o
incontestabilă competenţă profesională şi a căror independenţă este
indiscutabilă.
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe preşedintele Curţii pentru un
mandat de trei ani, ce poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările
Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale,
prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi inde-
pendenţă, avize referitoare la speţele deduse Curţii. Atribuţiile lor nu trebuie
confundate cu cele ale unui procuror sau ale unei alte asemenea oficialităţi – fiind
vorba, în acest caz, de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunităţii.
Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le
conduce sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Curtea de Justiţie se întruneşte în sesiuni plenare (care implică parti-

ciparea tuturor judecătorilor), în Mari Camere formate din 13 judecători sau
în camere de câte 3-5 judecători. De asemenea, după extinderea din 2004 au

fost create camere juridice specializate pe diverse sectoare.
 Curtea funcţionează în plen în cazuri excepţionale. Acestea sunt
stabilite fie prin tratate (de exemplu, când trebuie să se hotărască asupra
excluderii sau retragerii unui membru al Comisiei Europene care nu a reuşit
să-şi îndeplinească îndatoririle), fie de către Statutul Curţii (atunci când
trebuie să pronunţe destituirea Mediatorului European). Cvorumul pentru
şedinţele în plen ale Curţii este de 15 membri.
 Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat
membru sau a unei instituţii care este parte într-un proces sau când există
cazuri deosebit de importante sau complexe.
 Marea majoritate a cazurilor sunt audiate de camerele formate
din trei sau cinci judecători. Preşedintele unei comisii formate din cinci
judecători este ales pentru trei ani, iar preşedintele unei comisii de trei
judecători este ales pentru un an.
B. Tribunalul de Primă Instanţă30
Începând cu 1 septembrie 1989, Curţii de Justiţie i s-a alăturat

Tribunalul de Primă Instanţă, pentru a permite Curţii să se concentreze
asupra principalei sale sarcini, şi anume cea de interpretare uniformă a
dreptului comunitar.
c Organizare. Tribunalul de Primă Instanţă este compus din cel puţin câte un
judecător pentru fiecare stat membru (28 din 2013). Judecătorii sunt numiți de
comun acord de guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani ce
poate fi reînnoit. Judecătorii desemnează din rândul lor un președinte pentru
un mandat de trei ani și numesc un grefier pentru un mandat de șase ani.
Judecătorii își exercită atribuțiile în deplină imparțialitate și independență.
Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali
permanenți. În mod excepțional, această funcție poate fi încredințată unui
judecător.
Tribunalul se poate întruni în Marea Cameră (13 judecători) sau în ședinţă

plenară, atunci când complexitatea juridică sau importanța cauzei o justifică.
De obicei, Tribunalul se întrunește în camere compuse din trei sau din cinci
judecători sau, în anumite situații, o cauză poate fi atribuită unui singur
30
http://curia.europa.eu/ro
judecător. Aproximativ trei sferturi din cauzele aflate pe rolul Tribunalului

sunt soluționate de către o cameră compusă din trei judecători.
Președinții camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși dintre judecători
pentru o perioadă de trei ani.
Tribunalul dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curții de

Justiție pentru alte necesități administrative și lingvistice.
c Competenţă. Tribunalul de Primă Instanță este competent să instrumenteze:

- acţiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor
instituţiilor comunitare (acte adresate acestor persoane sau care le privesc în
mod direct și individual) sau împotriva abținerii acestor instituţii de a da o
decizie. Este vorba, de exemplu, de o acțiune introdusă de către o întreprindere
împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;
- acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele

adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecție
comercială („dumping”) și la actele prin care Consiliul exercită competențe de
execuție;
- acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile

cauzate de instituțiile comunitare sau de funcționarii lor;
- acțiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunități, prin care se atribuie

în mod expres Tribunalului competența de instrumentare;
- acțiuni în domeniul mărcilor comunitare.
Deciziile pronunțate de către Tribunal pot fi atacate la Curtea de Justiție în

termen de două luni cu recurs limitat la aspecte de legalitate.
Litigiile dintre Comunități şi funcționarii lor sunt de competența Tribunalului

Funcției Publice. Cu toate acestea, există posibilitatea unui recurs limitat la
aspecte de legalitate la Tribunalul de Primă Instanță.
C. Tribunalul Funcţiei Publice31
c Organizare. Tribunalul Funcţiei Publice este compus din şapte judecători

numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită, după
ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea avizului unui comitet format
din şapte personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii de Justiţie şi ai
Tribunalului de Primă Instanţă şi dintre jurişti a căror competenţă este notorie.
Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri
echilibrate a Tribunalului, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai
largă în privinţa resortisanţilor statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.
Judecătorii Tribunalului desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă
de trei ani ce poate fi reînnoită.
Tribunalul se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate acestea,

atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru,
o cauză poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţii ce sunt determinate
prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul poate soluţiona cauza în
cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un
judecător unic.
Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani.
Tribunalul dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de
Justiţie pentru alte necesităţi administrative şi lingvistice.
c Competenţă. În cadrul instituţiei jurisdicţionale comunitare,

Tribunalul este instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei
publice al Uniunii Europene. Această competenţă a fost exercitată iniţial de
Curtea de Justiţie şi, începând cu crearea sa, în 1989, de Tribunalul de Primă
Instanţă.
Tribunalul soluţionează:
• în primă instanţă litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor 32, conform
articolului 236 din Tratatul CE. Aceste litigii au drept obiect nu numai
probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie,
desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de
securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii
familiale etc.).
31
http://curia.europa.eu/ro
32
150 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituţiilor comunitare numără în jur de
35.000 de persoane
• litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul

din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene şi al Oficiului
pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI).
Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre

administraţiile naţionale şi agenţii lor.
Hotărârile adoptate de Tribunal pot face obiectul unui recurs limitat la
probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa
Tribunalului de Primă Instanţă.
2.6. Curtea Europeană de Conturi

Denumită de către unii „conştiinţa financiară“ a UE, iar de către alţii
„gardiana“ finanţelor sale, Curtea Europeană de Conturi este organul de
control al tuturor operaţiunilor financiare din bugetul UE.
c Ea are un dublu rol:

– de a îmbunătăţi managementul financiar al UE;
– de a ţine la curent cetăţenii Europei cu privire la modul în care au
fost folosite fondurile publice de către autorităţile responsabile cu
gestionarea lor.
Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă
fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul european de luptă
antifraudă (OLAF).
c Curtea Europeană de Conturi este formată din 28 de membri, numiţi
pentru un mandat de şase ani printr-o decizie adoptată cu majoritatea
calificată de către Consiliului Uniunii, în urma consultării prealabile a
Parlamentului European. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au
experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg
preşedintele pentru un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit. La Curtea de
Conturi îşi desfăşoară activitatea peste 1000 de angajaţi din cele 28 de ţări ale
Uniunii Europene, incluzând traducători, administratori şi auditori.
După extinderea din mai 2004, în conformitate cu Tratatul de la Nisa,

Curtea de Conturi are posibilitatea să creeze camere interne în scopul
adoptării unor anumite tipuri de rapoarte şi opinii.
Se încearcă, de asemenea, ameliorarea cooperării dintre Curtea de

Conturi şi instituţiile naţionale de audit, prin înfiinţarea unui comitet de
contact cu preşedinţii instituţiilor naţionale.
c Atribuţii. Curtea de Conturi are ca principală misiune controlul

legalităţii, regularităţii şi bunei gestiuni financiare a veniturilor şi cheltuie-
lilor Uniunii.
c Controlul Curţii de Conturi. Orice instituţie sau organ ce

beneficiază de fondurile UE este supus controlului Curţii de Conturi, trebuind
să-i pună la dispoziţie informaţiile şi documentele cerute de către aceasta.
Controlul se extinde şi asupra administraţiilor naţionale, regionale şi locale
care participă la fondurile comunitare, precum şi asupra beneficiarilor de
ajutoare comunitare din interiorul sau exteriorul UE.
Controalele au loc la sediile instituţiilor europene din statele membre
sau din ţările terţe. Ele sunt efectuate înainte de închiderea conturilor exerci-
ţiului bugetar avut în vedere, în mod paralel cu gestiunea propriu-zisă.
Atunci când Curtea identifică anumite lacune, iregularităţi sau cazuri
potenţiale de fraudă, ea le aduce la cunoştinţa administraţiilor şi organelor
competente pentru ca acestea să acţioneze în consecinţă. Ea semnalează şi
insuficienţele din cadrul sistemelor şi procedurilor susceptibile de a fi fost la
originea problemelor avute în vedere.
În acest fel, Curtea încearcă să promoveze o mai bună utilizare a banilor
contribuabililor, participând astfel la ameliorarea sistemului de gestiune.
2.7. Viitorul instituţiilor europene

Tratatul de la Lisabona33, semnat de către statele membre în decembrie
2007, nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii34, care se va
baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate
acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa,
coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai
bine exigenţelor cetăţenilor europeni.
De acum înainte vor exista șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii
33
http://europa.eu/lisbon_treaty
34
În Anexa 8 am prezentat legăturile formale care există în procesul de adoptare al deciziilor
la nivelul UE şi al statelor membre.
Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Ce schimbări

aduce Tratatul de la Lisabona?
A. Parlamentul European
Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre.

Tratatul de la Lisabona aduce câteva modificări în ceea ce priveşte această
instituţie:
1. Sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în
materie de aprobare a acordurilor internaţionale:
 La nivel legislativ, procedura de codecizie (redenumită procedură
legislativă ordinară) este extinsă la mai multe domenii. Concret, aceasta
înseamnă că Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în
aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost
implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală,
cooperarea judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea infracţiunilor,
armonizarea legislaţiilor în domeniul penal, a infracţiunilor şi sancţiunilor),
cooperarea poliţienească (Europol) şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica
comercială sau de politica agricolă comună sunt doar câteva exemple în acest
sens. În acest fel, Parlamentul European va interveni în aproape toate dosarele
legislative. De asemenea, Parlamentul îl va desemna pe preşedintele Comisiei
Europene şi va continua să voteze propunerile legislative făcute de Comisie.
 La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine
stabilită a cadrului financiar multianual pentru care, în viitor, va fi necesară
aprobarea Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona prevede că
Parlamentul şi Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind eliminată
distincţia care se face, în prezent, între aşa-numitele cheltuieli obligatorii (de
exemplu, ajutoarele agricole directe) şi cheltuielile neobligatorii. Această
inovaţie reechilibrează rolul celor două instituţii în aprobarea bugetului
Uniunii.
 Parlamentul European va trebui să-şi dea avizul conform asupra
tuturor acordurilor internaţionale referitoare la aspecte care ţin de procedura
legislativă ordinară.
2. Modifică structura Parlamentului [cu începere din următorul

mandat parlamentar (2009–2014)]: numărul deputaţilor europeni nu va depăşi
751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va
face după principiul proporţionalităţii regresive. Altfel spus, deputaţii din ţările
cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât
deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai precizează că fiecare
stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputaţi şi de maxim
96.
cParlamentele naţionale
Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor
naţionale care vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii, respectând, în
acelaşi timp, rolul instituţiilor europene. O nouă dispoziţie reflectă clar
drepturile şi obligaţiile pe care le au parlamentele naţionale în cadrul Uniunii,
fie că este vorba despre informarea lor, controlul respectării principiului
subsidiarităţii, mecanismele de evaluare în cadrul spațiului de libertate,
securitate şi justiţie sau despre revizuirea tratatelor.
Tratatul de la Lisabona aduce noutăți semnificative în special în ceea
ce priveşte controlul respectării principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui
principiu, exceptând domeniile care ţin exclusiv de competenţele sale,
Uniunea nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai eficientă
decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament naţional va avea
dreptul să-şi susţină argumentele potrivit cărora o propunere nu este conformă
cu acest principiu. Prin urmare, se va institui un mecanism în doi timpi:
dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu este
conformă cu principiul subsidiarităţii, Comisia va trebui să își reanalizeze
propunerea, având posibilitatea de a o menţine, de a o modifica sau de a o
retrage;
dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste preocupări, iar
Comisia decide, totuşi, să îşi menţină propunerea, va fi declanşată o procedură
specifică. Comisia va trebui să îşi susţină motivaţiile, iar Parlamentul
European şi Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării sau
întreruperii procedurii legislative.
B. Consiliul de Miniştri
c Rol
Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în
mare măsură neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele
legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie
de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a
politicilor economice.
c Modul de adoptare a deciziilor

Consiliul de Miniştri hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia

cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în
unanimitate. În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de
acţiune. De exemplu:
 cultura;
 lupta împotriva schimbărilor climatice;
 securitatea energetică;
 ajutorul umanitar de urgenţă în zonele sensibile de pe glob;
 propunerilor Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi
Politică de Securitate privind implementarea politicilor externe;
 legislaţiei privind securitatea socială a imigranţilor (există totuşi o
clauză care permite unui guvern naţional să ceară vot unanim într-o
reuniune a Consiliului European dacă legislaţia care urmează să fie
adoptată contravine flagrant intereselor sale).
În ceea ce priveşte majoritatea calificată, Tratatul de la Lisabona

stabileşte că aceasta se va baza pe principiul dublei majorităţi. Pentru a fi
adoptate în Consiliul de Miniştri, deciziile trebuie să fie susţinute de 55% din
statele membre (cel puţin 15 din 28 de ţări ale UE), reprezentând cel puţin
65% din populaţia UE. Pentru a elimina posibilitatea ca un număr foarte mic
de state membre, dintre cele mai populate, să poată bloca adoptarea unei
decizii, o minoritate de blocaj trebuie să fie alcătuită din cel puţin patru state
membre. În caz contrar, se va considera că majoritatea calificată este atinsă
chiar dacă nu este îndeplinit criteriul populaţiei.
Această decizie va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei.
Documentul mai face referire la unele domenii în care doar unii
membri ai Consiliului au dreptul să voteze (de exemplu, Zona Euro sau
cooperarea întărită). În aceste cazuri se aplică aceleaşi formule de calculare a
voturilor, însă doar statelor membre care au drept de vot.
Votul în unanimitate se va aplica în continuare pentru:

 politica fiscală;
 unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare;
 reformele instituţionale fundamentale.
Cel mai important domeniu scos de sub incidenţa unanimităţii este

Justiţia şi afacerile interne. UE va adopta decizii cu majoritate simplă în ceea
ce priveşte domeniul cooperării poliţieneşti şi al cooperării judiciare în materie

de drept penal.
Tratatul a convenit ca noul sistem să intre în vigoare în 2014. În primii
trei ani, până în 2017, un stat membru poate cere ca un act să fie adoptat în
conformitate cu majoritatea calificată, aşa cum este definită în Tratatul de la
Nisa.
cTransparenţa acţiunilor
Atât parlamentele naţionale, cât şi cetăţenii vor putea lua la cunoștință
în mod direct deciziile adoptate de membrii Consiliului din fiecare stat
membru, întrucât toate dezbaterile şi deliberările Consiliului în domeniul
legislativ vor fi publice.
C. Consiliul European
Consiliul European, care are misiunea de a impulsiona elaborarea

politicilor, devine o instituţie a Uniunii, fără a primi însă noi atribuţii.
Prin Tratatul de la Lisabona a fost creat un nou post, cel de Preşedinte
al Consiliului. Acesta:
 este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi
jumătate;
 va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor şi de
a găsi soluții care să conducă la obţinerea consensului;
 nu poate ocupa alte funcții la nivel naţional.
Consiliul European se va reuni de cel puţin 4 ori pe an şi va fi convocat
de către preşedintele său.
D. Comisia Europeană
Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul
general european.
Tratatul de la Lisabona:
 aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului
rotaţiei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format
dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre
(adică 19, în cazul unei Uniuni cu 28 de ţări). Numărul membrilor Comisiei
va putea fi modificat de Consiliul European cu unanimitate de voturi.
Mandatul va fi de cinci ani. Prin urmare, fiecare stat membru va fi reprezentat

în două din trei Comisii;
Cu toate acestea, potrivit EuropeanVoice, în 2013 liderii UE au votat în
unanimitate pentru continuarea actualului sistem ce prevede un comisar din
partea fiecărei țări în Comisia Europeană până în 2019, ignorând articolul 17
din Tratatul de la Lisabona, care stipulează că numărul acestora ar fi trebuit să
fie redus la 19 începând din 2014.
 introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor pentru
Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei;
 consolidează rolul preşedintelui Comisiei (acesta îi va putea obliga
pe membrii colegiului să demisioneze).
Cetăţenii europeni dispun deja de o serie de instrumente care le permit
să se informeze şi să ia parte la procesul politic comunitar. Acestora li se va
adăuga, în viitor, iniţiativa cetăţenilor. În virtutea acestui nou drept de
iniţiativă, un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre vor
putea solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă în domenii care ţin
de competenţa Uniunii.
E. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri

Externe şi Politica de Securitate
Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri

Externe şi Politica de Securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore
ale Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii
ar trebui să fie ameliorată.
Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune:
 pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica
externă şi de securitate comună (PESC);
 pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe.
Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare
comună, va prezida și Consiliul „Afacerilor externe”. În plus, va reprezenta
Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un
serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului,
Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.
Deşi nu se poate substitui miniştrilor de externe deoarece orice politică
în acest domeniu implementată la nivel european va trebui agreată în
unanimitate de toate statele membre, Înaltul Reprezentant va avea o voce mai
puternică pe scena internaţională decât oricare dintre miniştri de externe ai
statelor membre privite individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă clar că

postul “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce
priveşte formularea şi implementarea politicilor lor externe”.
F. Celelalte instituţii
Dispoziţiile actualelor tratate referitoare la Banca Centrală Europeană

(BCE) şi la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce
priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona
extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare
poliţienească şi în domeniul penal şi introduce câteva modificări procedurale.

Institutiile Europene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Institutiile Europene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 2

2.1. Parlamentul European

Ales prin sufragiu universal direct1, începând cu 1979, Parlamentul

Tabelul nr. 2.1.

State Locuri State Locuri State Locuri

Repartizarea voturilor se face în baza principiului proporţionalităţii

2.1.1. Puterile Parlamentului European

Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:

Inițial rolul Parlamentului era doar consultativ, dar dupa 1979,

rol real în crearea de noi texte legislative: el examinează programul anual de

Inițial , puterea legislativă a Parlamentului se exercita după proceduri

membrii Parlamentului, Consiliului şi Comisiei) pentru a căuta un

Statele membre contribuie la buget în funcţie de capacitatea lor

c Modul de repartiţie a cheltuielilor europene (Cadrul financiar

 utilizarea eficientă și sustenabilă a terenurilor și pădurilor

 ajutorarea victimelor dezastrelor și conflictelor.

Țările din afara UE care primesc ajutor de la bugetul UE se împart în 3 grupuri

 țările vecine - din Europa de Est, nordul Africii și Orientul Mijlociu

 țările care se pregătesc să adere la UE ( candidate sau potential candidate) .

Exemple de programe derulate în 2015:

Resursele sunt afectate diferitelor fonduri europene:

Exemple de programe finantate de UE in perioada 2014-2020

- Programul Orizont 2020 program pentru cercetare și inovare (10 miliarde

c Mecanismul de adoptare şi control al bugetului

C. Puterea de control asupra Executivului

Parlamentul exercită un control politic democratic asupra ansamblului

În ceea ce priveşte puterea de control exercitată asupra acţiunii

unilor comisiilor parlamentare. Membrii independenţi şi grupurile

c În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul de Miniştri şi

cÎn ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul European şi

2.1.2. Rolurile specifice Parlamentului European

A. Politica externă şi de securitate comună (PESC)

Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70,

Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă PESC este

B. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne

Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în

C. Supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare

Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală

şi alţi membri ai Biroului Executiv se prezintă în faţa Comisiei pe probleme

D. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Parlamentul European se preocupă de respectarea drepturilor omului pe

E. Apărarea drepturilor omului în lume

În prezent, este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru adoptarea

Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de

a. Parlamentul European ajută Uniunea Europeană să joace un rol

 Parlamentul European participă în mod activ la dezbaterile privind

b. Parlamentul European îşi coordonează acţiunile în vederea apărării

În concluzie, Parlamentul îşi poate pune în valoare opiniile privind

G. Reprezentantul legitim al cetăţenilor europeni - Vocea

Parlamentul abordează probleme ale societăţii care afectează cetăţeanul

2.1.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Parlamentul European acoperă toate marile curente politice europene,

Grupurile parlamentare exprimă orientările partidelor10 din care provin.

Toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale sunt plasate sub

Toţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani şi jumătate12.

c Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial

c Conferinţa Preşedinţilor – care reuneşte pe Preşedintele

cPentru a pregăti lucrările sesiunilor plenare ale Parlamentului,

domeniile de activitate ale Uniunii. Alături de aceste comisii, pot funcţiona

Parlamentarii europeni întâlnesc, în mod frecvent, reprezentanţii altor

c Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat care are

Funcţionarea Parlamentului European costă 2,6 euro/an/locuitor

A. Statutul membrilor Parlamentului