,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

de Camil Petrescu

- caracterizare de personaj

Scriitor interbelic, Camil Petrescu se numeră printre întemeietorii romanului românesc modern
și pledează pentru o estetică a autenticității atât în studiile teoretice (,,De ce nu avem roman?” -1927),
cât și în romanele sale. Convins că literatura trebuie să se sincronizeze cu filosofia și pshihologia
epocii, acesta teoretizează ,,noua structură”, romanul modern de tip proustian. Acesta presupune
prezența unui eu naratorial în centrul evenimentelor: ,,Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.
Autenticitatea este trăsătura de bază a acestui nou tip de roman, iar accentul cade pe interesul pentru
probleme de conștiința și utilizarea memoriei involuntare ca tehnică narativă..
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este publicat în 1930, iar tema o
reprezintă condiția intelectualului inadaptat social, ce urmărește absolutul în raport cu două experiențe
capitale prin care spreă să-și gasească identitatea: războiul și dragostea (,,Numai în dragoste și în fața
morții omul apare în toată autenticitatea lui”). Acest lucru este susținut și ab initio, prin titlu. Regimul
nocturn ,,noapte” sugerează incertitudinea trăite de personajul principal, Ștefan Ghoerghediu.
Compozițional, romanul e constituit din două părți ce însumează 13 capitole cu titluri sugestive
(,,Diagonalele unui testament”; ,,Rochia albastră” etc). Pe când prima parte aparține filonului ficțional,
partea a doua pornește de la date reale din biografia autorului, care fusese ofițer al armatei române în
Primul Război Mondial.
Perspectiva narativă este subiectivă, constituindu-se sub forma unei confesiuni. Sunt dezvoltate
două coordonate temporale: prezentul frontului și timpul subiectiv al rememorării poveștii de iubire,
trăită alături de Ella. Autenticitatea este conferită de așezarea eului în centrul evenimentelor. Experiența
iubirii este trăită sub semnul lucidității, în vreme ce războiul, a cărui relatare se constituie sub forma
unui jurnal de campanie, impune un prezent al narării și perceperea la nivel senzorial (auz, văz).
Incipitul romanului este specific epocii tradiționale prin atenta fixare în timp și spațiu a acțiunii
și prin identificarea protagonistului: ,,în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată
concentrat, luasem parte […] la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și Predeal”. Incipitul
corespunde expozițiunii, iar nararea la persoana I indică luciditate și autenticitate.
Un fapt divers apărut în presă declanșează o discuție aprinsă între superiorii strânși la popotă,
lucru de generează rememorarea poveștii de iubire și începutul romanului de dragoste: ,,UN bărbat din
așa-zisa societate bună și-a ucis nevasta necredincioasă și a fost absolvit de vină”. Opinile exprimate
sunt variate și contradictorii, relevând multitudina perspectivelor narative asupra aceluiași subiect.
Stefan Gheorghidiu simte nevoia de a-și exprima propria concepție: ,,Trebuie să se știe că și iubirea are
riscurile ei, Că aceia care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt.”
Astfel, se declanșează începutul poveștii de iubire, aflat sub semnul incerititudinii: ,,Eram
însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșala”. Fraza reprezintă
o ..monografie a îndoielii” (C. Ciopraga): verbele la timpul imperfect au rol evocator și si sugerează un
trecut al trăirii prelungit în prezentul confesiunii.
Apar tipuri sociale în planul ,,obiectiv”, plan ce se înscrie în timpul măsurabil, istoric, ca: tipul
politicianului veros (Nae), tipul afaceristului analfabet (Vasilescu-Lumănăreanu), tipul avarului
(Tache), tipul demagogului (avocatul Predescu), cu rol in delimitarea personajului narator, Planul
,,subiectiv” corespunde duratei pure, constiintei; întâmplările din realitatea obiectivă au relevanță în
măsura în care aceștia își găsesc corespondent în planul conștiinței: ,,singura realitate e realitatea
conștiinței mele”
 Ștefan Gheorghediu este personajul principal al romanului, îndeplinind totodată rolul de
narator. Acesta întruchipează tipul intelectualului lucid, aflat în căutarea absolutului, ce se
autoanalizează în raport cu doua experiențe fundamentale: războiul și dragostea. Absolvent al Facultății
bucureștene de filozofie, Gheorghedoi este introspectiv și lucid (în accepția sa, ,,luciditate anu omoară
voluptatea reală, ci o sporește”’).Portretul personajului este conturat predominant prin caracterizare
indirectă: prezentarea subiectiva a faptelor, vorbelor etc. Este orgolios, fapt ce denotă din începutul
relației sale cu Ela: ,,Începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toața lumea pentru
mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente.”
Nu lipsește caracterizrea directă. Pe parcrusul romanului, el însuși se autocaracterizează ca fiind
un intelectual orgolios, însetat de absolut: ,,Nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută”.
Unchiul său, Nae Gheorghidiu, îl caracterizează în mod direct ca fiind lipsit total de ,,spirit practic”,
într-o lume în care predomină puterea ,,paralelor”.
Un episod definitoriu pentru conturarea personajului narator este scena moștenirii, considerată
de critica literară un nucleu epic de roman balzacian. Unchiul lui Ștefan Gheorghediu, pe nume Tache,
le lasă celor doi tineri drept moștenire o avere considerabilă. Pe când Ela este atrasă de discuțiile despre
bani și de viată mondenă, dorindu-și să schimbe radical modul lor modest de existentă, Stefan
considera averea o povară, Acesta nu are ,,noțiunea banului”, fiind mulțumit cu plăcerile spiritului. De
la tatăl său, Corneliu, preia ispita idealismului și dezinteresul fată de valori materiale. Este dezgustat de
preocupările minore, mercantile ale unchilor și de mijloacele prin care aceștia au făcut avere și crede cu
inflexibilitate că lumea ideilor se află mai presus de lumea banilor: ,,...poți să lupți cu îndârjire și fără
cruțare pentru o idee, dar în același timp să-ți fie silă să te frămânți pentru o sumă”.
O altă scenă fundamentală în conturare personajului principal reprezintă episodul excursiei la
Odobești, ce surprinde apogeul suferinței sentimentale. Excursia la Odobești, înterprinsă la invitația
verișoarei Anișoara, o amatoare de distracții mondene, este prilej pentru Ștefan de a adăuga un nou
mtoiv de neliniște în ceea ce o privește pe Ela. Astfel, se reliefează gelozia personajului, a cărui soție
pare să acorde importanța domnului G. (așezarea în mașini, gesturile de familiartitate ale soției fată de
acesta, naturalețea cu care îl ignoră pe Ștefan etc.) Cu toate acestea, el nu recunoaște sentimentul de
gelozie, declarând cu fermitate: ,,Nu, n-am fost gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii”. Episodul
ce constituie ca prilej de analiză a fiecărui detaliu în sperianța aflării unui concluzii. Firea sa orgolioasă
este argumentată și de teama de ridicol, neconsimtămând la ideea de suferință manifestată public: ,,Mă
chinuiam lăuntric ca să par vesel […] Și eu mă simțeam imebicl și ridicul”.
În relație cu Ela, Ștefan dovedește o transformare sufletească și comportamentală, de la iubirea
absolută, la drama dezamăgirii totale. Pe parcursul întregului roman, Ela rămâne un mister pentru
cititor, deoarece ea este prezentată numai prin intermediul impresiilor lui Ștefan. În acest sens, Ela,
personajul feminin al romanului, este ,,creația integrală a minții personajului masculin” (Dumitru
Micu). De aceea, cititorul nu se poate pronunța cu privire la fidelitatea sau superficilitatea ei: ,,NU Ela
se schimbă […] ci felul în care o vede Ștefan.”.
Se remarcă, de asemenea, dorința sa de cunoaștere: ,,N-aș vrea să existe pe lume o experiență
definitivă, ca aceea pe care o voi dace, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu”.
Astfel, se face trecerea de la drama individuală la drama colectivă, a umanității. Drama războiului
estompează treptat drama neîmplinirii erotice, personajul completându-șî propria identitate cu noi
experiențe vitale.