Istoria modelului Nordic

 Primele două decenii după Al Doilea Război Mondial

Perioda de după război a lăsat impresii diferite asupra țărilor nordice deoarece Norvegia și
Danemarca au fost ocupate în timpul războiului, iar Suedia a rămas neutră.

Ceea ce a fost comun pentru acestea a fost dorința de modernizare care își are originea în
perioada dintre cele două războaie. O îndeplinire pentru dorința lor a venit sub forma Planului
Marshall, program prin care au primit sprijin financiar, iar în anul 1948 Norvegia, Danemarca și
Suedia au aderat la OECD, pe atunci cu denumirea de Organizația pentru Cooperare Economică
Europeană.

Inițial acestea nu doreau alinierea cu alte țări, dar toate cele trei țări au beneficiat de ajutor,
iar Suedia care avea o situație economică mai stabilă din cauza statului de neutralitate a
beneficiat doar de împrumuturi.

În timp s-a propus o grupare Vestică pentru siguranță, iar suedezii au vrut să împiedice
Norvegia și Danemarca să adere la o astfel de grupare. Suedezii au propus înființarea SDU –
Uniunea Scandinavă pentru apărare, dar acest fapt s-a soldat cu o ceartă între guvernul
norvegian și guvernul suedez. Discuțiile pentru înființare au eșuat iar Danemarca și Norvegia au
devenit co-semnatori ai Tratatului Nord Atlantic NATO în 1949.

 Primele aderări la Comunitatea Economică Europeană până în 1980

După ce Marea Britanie și Irlanda au depus cerere pentru a deveni membri în 1961, le-au
urmat Danemarca și Norvegia. Un motiv important a fost faptul ca EEC includea și o politică
agricolă. În continuare Suedia a refuzat să facă dintr-o organizație politică datorită motivului
neutralității.

Procesul de acceptare a fost îngreunat de dreptul de veto din partea președintelui francez
Charles de Gaulle. După retragerea acestuia în 1969 a fost posibilă semnarea unor tratate de
aderare, și supunerea deciziei la referendum în septembrie și octombrie 1972 pentru
Danemarca și Norvegia. Pro aderare a fost doar Danemarca, iar aderare a avut loc în 1973.

O a doua inițiativă pentru o alianță nordică s-a numit NORDEK ce avea scopul de piață
comună între țările scandinave. A fost idee concepută de Danemarca, dar din nou negocierile
nu au putut progresa prea departe deoarece finlandezii au realizat că NORDEK era doar un alt
pas către integrarea europeană. Finlandezii au părăsit negocierile în 1971 datorită legăturii lor
cu Uniunea Sovietică. Procesul integrării a fost reinițiat atunci când Danemarca a acceptat
semnarea Actului European Unic în 1986.

 Perioada 1990- Prezent

Clasa politică norvegiană era împărțită în 2 tabere dar ideea că integritatea blocului
nordic ar putea fi păstrată în interiorul Uniunii Europene a prins viață și a fost urmată de o
nouă rundă de negocieri și un nou referendum privind integrarea în UE.

Corpul electorat din Danemarca a respins acest proiect cu 50,7% voturi împotrivă,
făcând ratificarea acestuia mai grea. Deși mentalitatea nordicilor pentru un bloc separat
doar al lor a fost schimbată pentru acceptarea acestui proiect și de Danemarca au fost
necesare patru clauze de excepție de la acest plan.

Austria, Finlanda, Suedia, și Norvegia au decis în anul 1994 dacă să devină membrii UE
sau nu. Faptul ca acum încă trei țări nordice doreau acest lucru în ciuda trecutului era un
semn că acestea doreau să asigure integritatea blocului nordic prin aderarea la Uniunea
Europeană.

Această idee nu a fost însă acceptată și de Norvegia, deoarece corpul electoral a respins
din nou ideea de aderare. Aderarea oficială a țărilor doritoare a avut loc în 1995. Deși până
acum au aderat deja 3 țări nordice la Uniunea Europeană, Danemarca și Suedia încă au
refuzat moneda euro în anul 2000, respectiv 2003.

 Securitate și Economie
Din punct de vedere al securității, Suedia nu a dorit să adere la EEC, UE, sau Nato din cauza
percepției conform căreia situația economică oferită lor de statul bunăstării ar putea fi
amenințată dacă neutralitatea nu ar fi menținută. Situația economică a Suediei avea să fie
amenințată de sfărșitul Războiului Rece, motiv pentru care Suedia si-a exprimat dorința de a fi
membră UE în 1991.

Considerentul economic a fost însă folosit de Norvegia și Danemarca, securitatea nefiind la

fel de importantă ca în cazul Suediei. Însă și aici ambele țări au avut situații diferite care au
influențat vizibil rezultatul referendumurilor.
 Dacă în Danemarca a fost o dorință puternică de a participa la economia deschisă a
Europei, Norvegia a fost motivată să participe doar datorită marimii și importanței pieței
europene. Însă în interiorul Norvegiei exista opoziție care venea din partea domeniului
agriculturii, pescuitului și afacerilor cu petrol, primele două fiind subvenționate în mare măsură.
Astfel liberalizarea a devenit un contra-argument pentru adoptarea unei economii deschise.

 Identitatea națională
Schimbarea aduce cu ea și rezistență la schimbare, iar câteodată schimbarea poate
amenința identitatea naționala. Mai ales pentru o țară ca Norvegia care și-a câștigat
independența de abia în anul 1905, este ceva normal să existe scepticism în ceea ce privește
aderarea la Uniunea Europeană. În loc de liberalizare și prosperitate economică aceasta
aducea mai mult a dominanță străină.

Ca și în cazul Suediei cei sceptici în privința Uniunii Europene aducea drept argument
amenințarea valorilor și a modului de viață care îl aveau.

 Euroscepticismul
Unul dintre motivele principale pentru care integrarea țărilor nordice în Uniunea Europeană
a fost dificilă se datorează unei caracteristici a nordicilor cum ar fi cooperarea. Această
cooperare nordică a fost necesară revenirii după Marea Criză din 1929.

Pentru a reconstrui economia și a o pregăti pentru provocările viitoare a fost necesară

cooperarea între clasa mucitoare, țărănime și clasa mijlocie.

Țările scandinave au fost privite ca fiind „eurosceptice”, deși nu au fost singurele care nu au acceptat
complet sau parțial aderarea. De ex: Irlanda, Anglia.

Modelul statului bunăstării nu este însă imun la schimbări așa cum istoria a dovedit: Suedia a fost
doritoare să adere mai târziu, în timp ce Danemarca a făcut acest pas mai devreme. În funcție de
statutul economiei țările scandinave s-au considerat aflate între două extreme mai devreme sau mai
târziu: izolare economică datorită respingerii integrării sau a cădea într-o capcană politică datorită
integrării.