ISTORICUL JOCULUI DE TENIS

Istoricii consemnează practicarea jocurilor cu mingea în timpul desfăşurării

ritualurilor religioase din Orientul Mijlociu, China şi Japonia. În aceeaşi perioadă,
locuitorii de pe malul apusean al râului Missisippi practicau în mod curent jocul cu
mingea. Pentru a o lovi ei foloseau o rachetă (desigur, foarte primitivă) pe care o ţineau
cu ambele mâini.
Grecii au adus jocul cu mingea în Italia, unde în secolul al XI-lea e.n. începe să se
facă diferenţa între jocul cu mingea şi cel cu mingea mică, cu toate că ambele erau
denumite “GIOCCO DE LA PALLA”.
Din Italia acesta pătrunde în Spania unde i se aduc o serie de îmbunătăţiri, care
aşa modificat, este denumit Pelota (după numele pe care l-au dat mingii) şi îl transformă
în joc naţional.
Totuşi, la originea tenisului se consideră că este “Jeu de paume” practicat în
Franţa în secolul al XII-lea sub domnia lui Filip al IV-lea. Se cunosc două variante ale
acestui joc:
- “longue paume”, joc al oamenilor din popor;
- “courte paume”, jocul nobililor.
În secolul al XIV-lea, regele Carol al V-lea interzice printr-un edict practicarea
jocului de către oamenii din popor.
La început mingea a fost lovită cu palma şi apoi cu o mănuşă (pentru a proteja
mâna). În această perioadă se aduc îmbunătăţiri în ceea ce priveşte materialele de joc.
Apare paleta din lemn, cu mâner scurt şi cu mare suprafaţă de lovire, care mai târziu
este transformată într-un fel de rachetă pătrată, apoi ovală, cu ramă şi cu mânerul lung.
Racordajul era realizat din şnur de piele, iar mingile, umplute cu postav, erau îmbrăcate
în stofă sau în piele.
În 1555 apare în Italia lucrarea „Trattato della Palla” de Antonio Scanio, în care
jocul este surprins în diferitele sale ipostaze. În sudul Franţei şi apoi în nordul Spaniei,
bascii aduc jocului elemente noi, transformându-l în actuala pelotă. Într-un fel este o
degradare a jocului de paume, motivată şi de dificultatea mânuirii mingii pe teren
deschis. Jucătorul se înarmează cu o paletă lunguiaţă (chistera), în formă de jgheab, cu
care mingea poate fi aruncată departe. Fileul dispare, în schimb se măreşte rolul unui
perete – fundal, unde sunt punctate loviturile.
Pelota este şi astăzi practicat pe scară largă în ţările latine din sud, în Europa şi
America, iar varianta sa anglo – saxonă este base – ballul. Pe teritoriul României se juca
străvechea oină. Alte jocuri cu mingea devin tot mai cunoscute în lumea medievală,
printre acestea un strămoş al fotbalului (calcio), foarte popular în Italia unde era jucat pe
străzile oraşelor.
Longue paume - ul şi unele feluri de „pelotă”, depărtându-se de tenisul propriu-
zis, cel de sală, s-au apropiat tot mai mult de ceea ce avea să devină mult mai târziu -
tenisul de câmp (lawn tennis).
 În secolul al XV-lea acest joc apare în Anglia pentru prima oară sub denumirea de
TENIS. Noua denumire se pare că se datorează unei neînţelegeri din partea englezilor a
cuvântului francez “Tenez”, folosit în momentul angajării mingii. Englezii încep
practicarea tenisului în aer liber, denumindu-l “Field-tennis”, sport premergător
tenisului din zilele noastre.
La jumătatea secolului XIX apare mingea de cauciuc, iar interesul pentru acest
joc creşte simţitor. Începând cu anul 1830 apar şi încercările de a stabili un regulament
de joc. Prima regulă se referea la delimitarea terenului de joc. În 1874 apare şi primul
regulament privind desfăşurarea jocului şi dimensiunile terenului, autor fiind maiorul
englez Walter Clopton Wingfield. Conform
fiind îngustat la mijloc. Jucătorul servea dintr-un punct fix pentru ambele părţi ale
terenului advers. Un set era câştigat la acumularea a 15 puncte. Acestea erau câştigate
numai de cel care servea, iar serviciul se schimba la prima greşeală a acestuia. Se juca
atât simplu cât şi dublu. Acest tenis în aer liber s-a numit “Sphairistike”. Această
denumire nu a avut viaţă lungă, a fost prescurtat în sticky, pentru ca apoi să dispară
complet, făcând loc vechiului “tenis”, de data aceasta precedat obligatoriu de cuvântul
“lawn” (pajişte, câmp), precizând că este vorba de noul sport, în aer liber. Investitura
oficială fusese dată tenisului, iar el avea să devină dintr-un simplu joc de agrement, un
sport adevărat.
Ulterior au loc mai multe schimbări de regulament, care se apropie tot mai mult
de cel din zilele noastre. Astfel, după toate aceste schimbări se desfăşoară la data de 9
iunie 1877 primul Campionat de la Wimbledon. Pentru această competiţie s-a renunţat
la forma de clepsidră a terenului şi a fost coborât fileul la înălţimea lui de astăzi. Atunci
a fost introdus punctajul devenit tradiţional în tenis (15-30-40-ghem). Serviciul care
atingea fileul era considerat valabil. Întrecerea a fost limitată la o singură probă, simplu
masculin, şi avea să dureze până în 12 iunie. Finala a fost programată pentru 16 iunie,
iar câştigător a fost Spencer W. Gore, dintr-un total de 22 de participanţi, câţi au fost la
start.
În anul 1900, se înfiinţează o nouă competiţie denumită “Cupa Davis” cel mai
important eveniment internaţional ce se desfăşoară pe echipe. În prima finală a Cupei
Davis, Statele Unite au învins Anglia la Boston, câştigând primul trofeu.
Pentru a confirma atracţia şi interesul de care tenisul se bucură în lumea întreagă,
în martie 1913 se înfiinţează Federaţia Internaţională de Lawn Tenis (FILT), la care
dintre cei 12 fondatori, majoritatea o deţineau europenii. În prezent sunt afiliate peste
130 de federaţii naţionale.
Continua dezvoltare a tenisului competiţional individual şi pe echipe a generat
perfecţionarea tehnicii şi tacticii de joc cât şi a metodicii de pregătire, la care se adaugă
materiale şi suprafeţele de joc, mereu mai diversificate şi perfecţionate.
În România, tenisul, şi-a făcut o apariţie foarte timidă, boicotat fiind de oinarii
pasionaţi. La început era practicat în ţara noastră de către studenţii români reveniţi de la
studiile efectuate în străinătate şi de cetăţenii străini, veniţi pe linie diplomatică sau
comercială. Sursele documentare situează apariţia acestui joc la noi între 1898 – 1899.
Deci, în urmă cu un secol. Oraşele ce l-au găzduit au fost Bucureşti şi Galaţi, oraşe ce
îşi revendică fiecare întâietatea în domeniu. Se pare că trebuie optat pentru Galaţi,
considerând că prima grupare de tenis din România a fost Galatz Tennis Club.
Concomitent cu clubul gălăţean, sau foarte puţin mai târziu ia fiinţă în Capitală gruparea
Tennis Raqueta. Ambele cluburi aveau membri aparţinând, în majoritate, cercurilor de
cetăţeni străini, diplomaţi şi funcţionari.
În anul 1906, ia fiinţă “Doherty Club” în apropierea Palatului Poştelor. Gruparea
s-a numit Doherty, după numele celor doi fraţi englezi celebri în acele timpuri.
În 1907, la Bucureşti ia fiinţă un al doilea nucleu, denumit “Tenis Sport Club”, cu
sediul în Parcul Primăriei, lângă Universitate.
Anul 1908 are două momente semnificative:
• se organizează prima ediţie a Campionatului Naţional masculin de tenis
(Mircea Iconomu – primul campion român de tenis);
• se organizează prima ediţie a Campionatului Naţional feminin de tenis (Jana
Alexandrescu – prima campioană română de tenis).
În anul 1912, un eveniment important de ordin organizatoric este marcat de
înfiinţarea “Federaţiei Societăţilor Sportive din România”, iar în cadru acestui organism
este creată “Comisiunea pentru Lawn Tenis” organism care va conduce activitatea de
tenis din ţara noastră.
În anul 1922 se organizează, în România, primele campionate internaţionale, cu
participarea unor valoroşi jucători străini.
La data de 12 martie 1929, ia fiinţă “Federaţia Societăţilor Române de Tenis”
care se afiliază Federaţiei Internaţionale de Tenis.
În anul 1938 FRT număra 5000 de membrii.
În 1959 se remarcă Ion Ţiriac, iar în 1966 apare pentru prima dată pe lista
laureaţilor campionatului (în proba de dublu mixt) Ilie Năstase.
Tenisul feminin s-a dezvoltat permanent, având ca protagoniste de vârf
jucătoarele Virginia Ruzici, Florenţa Mihai, şi Mariana Simionescu.
Momentele culminante ale tenisului românesc, le-au constituit cele 3 calificări în
finala “Cupei Davis“ din anii: 1969 (Cleveland), 1971 (Charlotte) şi 1972 (Bucureşti) la
care se adaugă marile performanţe realizate la competiţiile interne şi internaţionale de
către valoroşii tenismeni Ilie Năstase şi Ion Ţiriac.
Performanţele de prestigiu realizate, au determinat creşterea considerabilă a
popularităţii tenisului în rândurile tineretului din România. Astfel, a fost posibilă o
creştere vertiginoasă a numărului de terenuri, a numărului practicanţilor precum şi
apariţia unei şcoli de tenis care stă la baza tenismenilor de performanţă.
 STADIUL ACTUAL ŞI TENDINŢELE
EVOLUŢIEI TENISULUI

În secolul care s-a scurs, tenisul a evoluat şi s-a răspândit pe toate continentele,
fiind practicat în majoritatea ţărilor globului. Faptul că peste 130 de federaţii naţionale
sunt membre ale FIT ilustrează răspândirea tenisului, atât ca mijloc de agrement, cât şi
sub forma sa competiţională.
Continua dezvoltare a tenisului competiţional, pe echipe şi individual, a fost
generatorul perfecţionării atât a tehnicii, tacticii, cât şi a materialelor şi terenurilor de
joc.
Tehnica tenisului s-a perfecţionat continuu, s-a îmbogăţit cu noi procedee odată
cu apariţia, în diverse perioade, a unor campioni de talia lui Tilden, Cochet Lacoste,
Perry, Budge, Lawser, Santana, Rosewall, Newcombe, Smith, Năstase, Kodes, Connors,
Villas, Borg, McEnroe, Lendl, Becker, Sampras, etc. Prin nota personală imprimată
execuţiilor tehnice, prin creaţiile tehnico-tactice, campionii au sporit latura spectaculară
a jocului, atrăgând un numeros public în tribunele arenelor şi pe terenurile de joc.
Cu mult interes sunt urmărite, an de an, tradiţionalele campionate pe echipe
(Cupa Davis, Cupa Federaţiei) sau tradiţionalele campionate individuale ce se
desfăşoară la Roma, Paris (Rolland Garros), Wimbledon, Flushing Meadow, Sidney,
adevărate campionate mondiale ale sportului alb.
Cu începere din anul 1926, în tenis îşi face apariţia profesionalismul, fenomen
nou cu profunde implicaţii în evoluţia ulterioară a jocului. Până în anul 1968, tenisul
profesionist îşi desfăşoară activitatea paralel cu cel amator, aflat sub autoritatea FILT,
organ care nu l-a recunoscut pe primul.
În decursul anilor s-au făcut mai multe tentative de apropiere a celor două curente
din tenisul internaţional, tentative rămase fără succes. Abia în anul 1968, ca urmare a
hotărârii adoptate de Adunarea Generală a FILT din 30 martie, s-a aprobat
organizarea turneelor “open”, cu participarea laolaltă a amatorilor şi
profesioniştilor.
O dată cu această decizie s-a deschis o etapă importantă în evoluţia tenisului. În
mod deosebit se dezvoltă latura profesionistă a tenisului, care a trezit interesul cercurilor
financiare şi a firmelor comerciale. Astfel, majoritatea jucătorilor sunt atraşi în diverse
grupări, cum sunt WCT şi WTT. Noua situaţie a jucătorilor a generat înfiinţarea în anul
1973 a ATP, care în prezent numără peste 5000 de membri.
Apariţia acestor grupări, implicarea televiziunii în culori în competiţiile de tenis
au determinat zdruncinarea tradiţiilor “sacre” ale tenisului. Pe această linie se renunţă la
echipamentul şi mingile albe în favoarea culorilor pastel sau chiar vii. Astfel că “sportul
alb” nu mai este alb nici la propriu şi nici la figurat.
Efectele revoluţionare asupra evoluţiei tenisului au avut şi au cuceririle ştiinţei şi
tehnicii în ultimele decenii. Cu precădere industria materialelor sintetice a determinat
apariţia a noi suprafeţe de joc, cum sunt: tartanul, quick, mateflex, matesoft, boltex,
uniturf etc. Astăzi tenisul este practicat pe o mare varietate de suprafeţe de joc, în ce
priveşte atât duritatea, viteza şi unghiul sub care ricoşează mingea, cât şi culoarea
acestora.
Materialele sintetice sunt utilizate deopotrivă şi la fabricarea rachetelor, corzilor,
mingilor şi plaselor.
Au loc modificări radicale în organizarea turneelor de tenis. Se trece de la
sistemul turneelor izolate la sistemul turneelor în circuit, cu durată variind de la o lună
la 6 – 12 luni (Marele Premiu FILT). Jucătorii sunt puşi în situaţia să joace pentru
premii în bani, în schimb organizatorii nu mai acordă nici un fel de alte condiţii cu
privire la transport şi întreţinere. O dată cu acest mod de organizare a turneelor se
restrânge numărul locurilor pe tablourile finale, creându-se în schimb competiţii de
calificare şi precalificare deosebit de dificile. În aceste condiţii, în vreme ce pentru un
număr restrâns de jucători se asigură premii consistente, zeci şi uneori sute de jucători
îşi dispută dreptul de a ocupa restul de locuri rămase vacante pe tabloul final al
turneului.
Tenisul românesc, de la ale cărui începuturi s-au împlinit deja 110 ani, s-a bucurat
în ultimele decenii de condiţii superioare, care au determinat evoluţia fără precedent pe
care jocul o cunoaşte astăzi în ţara noastră. Momentele culminante ale evoluţiei tenisului
românesc le-au constituit cele trei calificări în Finala Cupei Davis în anii 1969, 1971,
1973, precum şi performanţele realizate la marile campionate internaţionale de maestrul
emerit al sportului Ilie Năstase, în proba de simplu, şi împreună cu maestrul emerit al
sportului Ion Ţiriac, în proba de dublu, precum şi de Virginia Ruzici, Florenţa Mihai,
Lucia Romanov în turneele feminine.
Performanţele amintite au determinat creşterea considerabilă a popularităţii
tenisului în rândurile tineretului. Astfel, a fost posibilă creşterea, în perioada 1968 –
1976, a numărului terenurilor de tenis de la aproximativ 200 la aproximativ 3.000 în
întreaga ţară. Dacă în trecut tenisul era practicat de aproximativ 3.000 de persoane, la
ediţiile anuale ale unor competiţii de masă au participat peste 200.000 de tineri, având
vârsta între 7 şi 25 de ani.
Cota ridicată a performanţelor, precum şi lărgirea bazei de masă impun
necesitatea perfecţionării continue a metodelor şi mijloacelor utilizate în atragerea,
selecţia, instruirea şi educarea jucătorilor. Necesitatea asigurării continuităţii
performanţelor înalte reclamă continua perfecţionare a procesului instructiv şi de
educaţie, desfăşurat în secţii şi la loturile naţionale. Desigur că specialiştii care activează
la unităţile de performanţă au moştenit o valoroasă experienţă, pe care au perfecţionat-o
continuu. Cu toate acestea, considerăm că netratarea unitară a tuturor aspectelor jocului
şi lipsa unei fundamentări ştiinţifice au atras după sine scăderea valorică a sportivilor
chemaţi să reprezinte România în competiţiile internaţionale. Realizarea obiectivului ce
se află în faţa tenisului românesc este condiţionată de perfecţionarea calitativă şi
cantitativă a modului cum se formează şi se pregătesc sportivii.
 NOŢIUNI DE BAZĂ ALE JOCULUI DE TENIS
Tenisul este un joc sportiv individual în care partenerii de întrecere nu se află în
contact direct. Datorită acestui fapt, acţiunile de joc, atac, aşteptare şi apărare sunt
rezultatul unor succesiuni de lovituri prin care fiecare jucător caută realizarea de acţiuni
ofensive care să ducă la câştigarea punctului.

CONŢINUTUL JOCULUI DE TENIS

Meciul de tenis reprezintă o dispută între nivelul de însuşire a elementelor şi
procedeelor tehnice utilizate raţional în joc, pe fondul calităţilor motrice şi psiho-
volitive.
Jocul constă din suite de lovituri şi deplasări având drept scop:
 pregătirea situaţiei care să favorizeze declanşarea atacului;
 declanşarea atacului la fileu;
 finalizarea;
 în replică la aceste acţiuni, jucătorul care este atacat răspunde cu acţiuni de
apărare.
Conţinutul acestor faze ale disputării fiecărui punct diferă în funcţie de calitatea
suprafeţei de joc. În practică se utilizează o mare varietate de suprafeţe de joc cum sunt:
zgură, beton, parchet, scândură, iarbă, linoleum, mochetă şi mai recent materiale
sintetice.
În funcţie de influenţa suprafeţei de joc asupra desfăşurării jocului, distingem:
 suprafeţe lente - zgură, beton poros, bitum, unele materiale sintetice;
 suprafeţe rapide – iarbă, linoleum, parchet, beton lăcuit, unele materiale
sintetice.
Pentru o cât mai corectă înţelegere a conţinutului real al jocului s-a ajuns la
următoarele concluzii cu privire la orientarea tactică şi conţinutului jocului pe suprafeţe
diferite:
♦ pe terenurile rapide:
- majoritatea punctelor se câştigă cu ajutorul serviciului, voleului şi smeciului;
- în medie, disputarea unui punct constă din 3 – 4 lovituri. Se elimină din
conţinutul jocului schimbul prelungit de lovituri de pe fundul terenului;
- jocul este caracterizat de lupta dintre atacul jucătorului care serveşte şi acţiunea
de apărare a primitorului;
- esenţa jocului este determinată de eficienţa serviciului şi dificultatea returnării
cu precizie a acestuia;
- datorită vitezei cu care ricoşează mingea din sol, sporeşte eficacitatea voleului,
motiv pentru care creşte dificultatea trimiterii loviturii de trecere;
- ritmul desfăşurării jocului este intens şi uniform pe toată durata lui;
- sunt eliminate din conţinutul jocului loviturile de mare fineţe;
 - se modifică tehnica şi direcţia deplasării pe teren, prin orientarea cu precădere a
acesteia către plasă.
♦ pe terenurile lente:
- scade eficienţa serviciului, fapt ce determină creşterea preciziei şi eficienţa
returului, reducerea numărului de atacuri la fileu după serviciu;
- un volum important din conţinutul jocului revine schimbului de lovituri din zona
de fund a terenului;
- uneori se atacă la fileu după efectuarea serviciului, dar, de regulă, pregătirea
atacului este rezultatul unei succesiuni de lovituri de pe fundul terenului în lungul liniei
şi diagonală;
- este posibilă schimbarea ritmului de joc;
- deplasările în teren se execută cu precădere în lateral şi mai rar spre înainte;
- prin prisma loviturilor cu care se câştigă puncte, rezultă un echilibru între
posibilităţile finalizării de lângă fileu şi cele din zona liniei de fund;
- intensitatea efortului nu este aşa de mare ca pe terenurile rapide dar creşte durata
acesteia.
Raportat la aceste caracteristici, conţinutul jocului, pe cele două tipuri de terenuri
se prezintă astfel:
RAPID LENT
Tehnic
- Serviciul – minim 2 - Serviciul – minim 2
procedee; procedee;
- Returul de serviciu; - Returul de serviciu;
- Voleul; - Schimbul de lovituri de pe
- Smeciul; fundul terenului;
- Loviturile de trecere - Lovitura de atac de pe
partea dreaptă şi stângă;
- Voleul;
- Smeciul;
- Scurta;
- Loviturile de trecere
Fizic
- Viteza de deplasare, - Viteza de deplasare,
execuţie, reacţie; execuţie, reacţie;
- Îndemânare; - Îndemânare;
- Rezistenţă în regim de - Rezistenţă generală;
viteză; - Rezistenţă în regim de
- Cuplu viteză – forţă. viteză - îndemânare
Psihic
- Concentrarea atenţiei; - Concentrarea atenţiei;
- Analiza rapidă a - Analiza rapidă a situaţiei;
situaţiei; - Combativitate;
- Combativitate; - Perseverenţă;
- Perseverenţă; - Dârzenie.
- Dârzenie.
 În vederea dobândirii capacităţii de adaptare la cerinţele jocului pe suprafeţe
diverse se impun:
- însuşirea bagajului tehnic reclamat de jocul pe diverse suprafeţe;
- deprinderea capacităţii de a adapta strategia specifică diverselor suprafeţe de joc;
- dobândirea calităţilor motrice şi psiho-volitive reclamate de jocul pe diverse
suprafeţe.
Aceste capacităţi se realizează prin:
- conceperea, organizarea şi conducerea procesului de selecţie şi instructiv-
educativ astfel încât să se formeze jucători ce posedă calităţile enunţate mai sus;
- desfăşurarea procesului instructiv şi a activităţii competiţionale pe terenuri cu
diferite suprafeţe.
În consecinţă, se impune ca jucătorii să fie pregătiţi pentru a face faţă cerinţelor
jocului pe suprafeţe de diferite calităţi. Pregătirea pentru jocul pe diverse suprafeţe se
realizează în timpul deprinderii tehnicii şi tacticii jocului. Se mai efectuează o pregătire
specială în momentul când se trece de pe un tip de suprafaţă pe altul.

REGULAMENTUL JOCULUI DE TENIS

Primele încercări de a defini regulile jocului cu rachete şi mingi datează din evul
mediu. În 1476 apărea primul volum dedicat acestui subiect: “kaetspele” (se pare că este
vorba doar de traducerea unui text francez anterior). În secolul următor, italianul Scaino
de Salo publica faimosul său “Trattato della Palla”. Au urmat altele, numeroase şi
variate. Desigur, toate acestea tratează despre formele arhaice de tenis, cele ale “jocului
cu palma” (jeu de paume) în principal. Regulile moderne ale tenisului au dată mai
recentă.
După cum se ştie astăzi, primele reguli scrise ale jocului de tenis datează din anul
1870 şi au fost publicate la Birmingham de doi pioneri ai acestei discipline, englezul
Harry Gem şi portughezul J. B. Perera. La patru ani după acestea apare regulamentul
“nou” brevetat al maiorului W. C. Winghield. Ulterior, regulamentul a suferit foarte
multe modificări atât în ceea ce priveşte dimensiunile terenului, sistemul de punctaj,
mod de disputare, etc.
În continuare voi prezenta un minimum de noţiuni de regulament.
Articolul 1 – TERENUL
Terenul va fi dreptunghiular având lungimea de 23,77 m şi lăţimea de 8,23 m.
Terenul va fi împărţit în două părţi egale de un fileu susţinut de un cablu sau
coardă metalică, ale cărui capete vor fi prinse sau trecute peste vârfurile a doi stâlpi.
Înălţimea acestor stâlpi nu vor depăşi cu mai mult de 2,5 cm nivelul corzii (cablului)
care susţine fileul. Centrul stâlpilor va fi la 0,914 m în afara terenului în fiecare parte,
iar înălţimea stâlpilor va fi dimensionată astfel încât cablul (coarda) metalică să fie la o
înălţime de 1,07m deasupra terenului.
Fileul va fi întins la maximum, pentru a acoperi complet spaţiul dintre cei doi
stâlpi şi va fi suficient de des pentru a preveni trecerea mingii prin el. Înălţimea fileului
la centru va fi de 0,914 m. Cablul (coarda) metalică vor fi acoperite cu o bandă complet
colorată în alb care va avea o lăţime de minim 5 cm şi maxim 6,3 cm în fiecare parte.
Liniile care delimitează terenul vor fi denumite linii de fund şi linii laterale. De
fiecare parte a fileului, la o distanţă de 6,40 m şi paralel cu el, vor fi marcate liniile de
serviciu. Spaţiul cuprins între linia de serviciu şi liniile laterale, în fiecare parte a
fileului, va fi împărţit în două de o linie denumită linie mediană de serviciu, trasată la
mijloc şi paralelă cu liniile laterale, având o lăţime de 5 cm. Acest spaţiu va fi denumit
teren de serviciu.
Fiecare linie de fund va fi împărţită în două părţi egale de prelungirea imaginară a
liniei mediane de serviciu, printr-o linie cu lungimea de 10 cm şi lăţimea de 5 cm
numită semn de mijloc, marcată în interiorul terenului, perpendicular cu linia de fund şi
în contact cu aceasta. Toate liniile vor avea dimensiuni cuprinse între 2,5 şi 5 cm, cu
excepţia liniei de fund care poate avea o lăţime de 10 cm. Toate măsurătorile vor fi
făcute din partea exterioară a liniilor. Toate liniile vor avea o culoare uniformă.
Notă: În cazul meciurilor din Cupa Davis sau ale altor campionate oficiale ale
FIT, în spatele fiecărei linii de fund va fi un spaţiu de minim 6,4 m iar în lateral de
minim 3,66 m.
Articolul 5 – SERVANTUL ŞI PRIMITORUL
Jucătorii vor sta de o parte şi de alta a fileului; jucătorul care pune mingea în joc
va fi numit SERVANT, iar celălalt PRIMITOR.
Articolul 6 – ALEGEREA TERENULUI (PĂRŢII DE TEREN) ŞI A SERVICIULUI
Alegerea terenului şi a dreptului de a fi servant sau primitor în primul joc (game)
va fi decisă prin tragere la sorţi. Jucătorul care câştigă tragerea la sorţi poate alege sau
cere adversarului său să aleagă:
a) dreptul de a fi servant sau primitor, caz în care celălalt jucător va alege partea
de teren;
b) partea de teren, caz în care celălalt jucător va putea alege dreptul de a fi
servant sau primitor.
Articolul 7 – SERVICIUL
Serviciul va fi executat în felul următor: înainte de a începe să servească,
servantul se va aşeza cu ambele picioare în spatele liniei de fund, între prelungirea
imaginară a liniei laterale şi prelungirea imaginară a semnului de mijloc.
Servantul va arunca mingea cu mâna în aer, în orice direcţie şi înainte ca aceasta
să atingă terenul o va lovi cu racheta. Serviciul va fi complet executat în momentul
impactului rachetei cu mingea.
Articolul 8 – GREŞEALA DE PICIOR
a) în timpul executării serviciului, servantul nu are voie:
1. să-şi schimbe poziţia, mergând sau alergând. Nu se va considera că servantul
“îşi schimbă poziţia mergând sau alergând” dacă face uşoare mişcări ale picioarelor care
nu afectează poziţia sa iniţială.
2. să atingă, cu oricare picior, altă porţiune de teren decât cea din spatele liniei de
fund, în prelungirea imaginară a semnului de mijloc şi prelungirea imaginară a liniei
laterale.
 b) prin cuvântul “picior” se înţelege segmentul de sub gleznă.

Articolul 9 – EXECUTAREA SERVICIULUI

a) la executarea serviciului, servantul se va aşeza în spatele liniei de fund, între
prelungirea imaginară a semnului de mijloc şi prelungirea imaginară a liniei laterale,
alternativ în dreapta şi în stânga, începând cu partea dreaptă în fiecare joc (game). Dacă
serviciul este executat dintr-o parte greşită a terenului şi acest lucru nu este observat,
toate punctele jucate astfel rămân valabile, dar inexactitatea va fi corectată imediat ce
este descoperită.
b) Mingea servită va trece peste fileu şi va atinge terenul în careul de serviciu
aflat în diagonală, în partea opusă de teren, sau una din liniile care delimitează careul de
serviciu, înainte ca primitorul să o returneze.
Articolul 10 – GREŞELI LA SERVICIU
Un serviciu este greşit:
a) dacă servantul încalcă unul din art. 7, 8 sau 9 (b);
b) dacă servantul nu nimereşte mingea în încercarea de a o lovi;
c) dacă mingea atinge o anexă permanentă (alta decât fileul, chinga sau banda)
înainte să atingă terenul.
Articolul 11 – AL DOILEA SERVICIU
După o greşeală (dacă primul serviciu este greşit) servantul va servi din nou în
aceeaşi parte de teren din care a servit şi prima dată.
În cazul în care serviciul a fost executat dintr-o parte greşită de teren, conform art.
9, servantul va avea dreptul numai la o lovitură de serviciu, din cealaltă parte de teren.
Articolul 12 – MOMENTUL EXECUTĂRII SERVICIULUI
Servantul nu va servi până când primitorul nu este gata de joc. Dacă primitorul
încearcă să returneze serviciul, atunci se consideră că el era gata de joc. Dacă primitorul
semnalizează că nu este gata de joc, atunci el nu poate reclama o greşeală provenită din
faptul că mingea servită nu a atins terenul în interiorul careului de serviciu.
Articolul 13 – REJUCAREA
În toate cazurile în care, conform regulamentului se decide o rejucare, sau pentru
o întrerupere a jocului, vom avea următoarele situaţii:
a) când decizia de rejucare se referă la un serviciu, numai acel serviciu se va
rejuca;
b) când decizia este dată în alte circumstanţe, se va rejuca tot punctul.
Articolul 14 – REPETAREA SERVICIULUI
Un serviciu se repetă:
a) dacă mingea servită atinge fileul, chinga sau banda şi cade bună în careul de
serviciu, sau după ce atinge fileul, chinga sau banda, atinge pe primitor sau orice lucru
pe care acesta îl poartă înainte de a atinge careul de serviciu;
b) dacă un serviciu bun sau greşit a fost executat când primitorul nu era gata de
joc.
În cazul unei rejucări, serviciul respectiv nu va fi luat în consideraţie, iar servantul
va servi din nou, dar un serviciu repetat nu anulează o greşeală anterioară.
 Articolul 15 – ORDINEA LA SERVICIU
La sfârşitul primului joc (game) primitorul devine servant şi servantul devine
primitor, alternând astfel în toate jocurile până la sfârşitul meciului. Dacă un jucător
serveşte în afara rândului său, jucătorul care trebuia să servească, va servi imediat ce
greşeala este descoperită, dar toate punctele jucate înainte de descoperirea greşelii
rămân valabile. Dacă un joc s-a terminat înainte de descoperirea greşelii, ordinea la
serviciu va rămâne schimbată. Execuţia unui singur serviciu greşit înainte de
descoperirea greşelii nu va fi punctată.
Articolul 16 – SCHIMBAREA (PĂRŢII DE TEREN) TERENULUI
Jucătorii vor schimba terenurile la sfârşitul primului joc (game), celui de-al treilea
şi aşa mai departe atunci când suma jocurilor din fiecare set va fi impară şi la sfârşitul
setului dacă numărul total de jocuri din setul respectiv este impar. În cazul în care
numărul total de jocuri la sfârşitul unui set este par, schimbarea terenului se va face
după terminarea primului joc din setul următor.
Dacă este făcută o greşeală în succesiunea corectă de schimbare a terenului,
jucătorii trebuie să-şi reia poziţia corectă de îndată ce se descoperă greşeala şi vor urma
succesiunea corectă.
Articolul 17 – MINGEA DE JOC
O minge se găseşte în joc din momentul în care a fost servită. În afara cazului
unei decizii greşite sau a unei rejucări, mingea rămâne în joc până la terminarea
punctului.
Articolul 18 – SERVANTUL CÂŞTIGĂ PUNCTUL
Servantul câştigă punctul:
a) dacă mingea servită, în cazul în care nu este vorba de o repetare cf. art. 14,
atinge pe primitor sau orice lucru pe care acesta îl poartă înainte de a atinge terenul;
b) dacă primitorul pierde conform celor prevăzute în art. 20.
Articolul 19 – PRIMITORUL CÂŞTIGĂ PUNCTUL
Primitorul câştigă punctul;
a) dacă servantul execută consecutiv două servicii greşite;
b) dacă servantul pierde punctul conform celor prevăzute în art. 20.
Articolul 20 – JUCĂTORUL PIERDE PUNCTUL
Un jucător pierde punctul dacă:
a) nu reuşeşte să retrimită mingea aflată în joc peste fileu înainte ca aceasta să
atingă terenul de două ori consecutiv;
b) returnează mingea aflată în joc astfel încât aceasta atinge o anexă permanentă
sau alt obiect în afara oricărei linii care delimitează terenul adversarului său.
Articolul 21 – UN JUCĂTOR ÎŞI INCOMODEAZĂ ADVERSARUL
Dacă un jucător comite un act prin care îşi împiedică adversarul în executarea
unei lovituri, pierde punctul dacă actul a fost săvârşit în mod intenţionat sau arbitrul va
decide rejucarea punctului, dacă actul a fost săvârşit în mod neintenţionat.
Articolul 22 - CĂDEREA MINGII PE LINIE
O minge care a căzut pe o linie ce delimitează terenul de joc este considerată că a
căzut în teren.
 Articolul 23 – MINGEA AFLATĂ ÎN JOC ATINGE ANEXELE PERMANENTE
Dacă mingea aflată în joc atinge o anexă permanentă (alta decât fileul, stâlpii,
beţele de simplu, coarda-cablul metalic, chinga sau banda) după ce a atins terenul,
punctul revine jucătorului care a lovit mingea. Dacă mingea atinge anexa permanentă
înainte de a atinge terenul atunci adversarul jucătorului care a lovit mingea câştigă
punctul.
Articolul 24 – O LOVITURĂ BUNĂ
O lovitură este bună:
a) dacă mingea atinge fileul, stâlpii, beţele de simplu, coarda-cablul metalic,
chinga sau banda, cu condiţia să treacă peste ele şi să cadă bună în teren;
b) dacă mingea, servită sau returnată, atinge terenul şi sare înapoi sau este dusă
de vânt înapoi peste fileu, iar jucătorul care urmează să joace mingea o retrimite peste
fileu, cu condiţia ca el, echipamentul pe care îl poartă sau racheta sa, să nu atingă fileul,
stâlpii, beţele de simplu, cablul-coarda metalică, chinga sau banda, terenul adversarului
şi de asemenea lovitura să fie bună;
c) dacă mingea returnată prin afara stâlpilor sau a beţelor de simplu, pe deasupra
sau mai jos decât nivelul superior al fileului cade bună în teren, chiar dacă atinge stâlpii
sau beţele de simplu;
d) dacă racheta jucătorului trece peste fileu în partea de teren a adversarului după
ce a lovit mingea, cu condiţia ca mingea să fi trecut fileul în partea sa de teren înainte de
a fi jucată, iar lovitura executată cade bună în teren;
e) dacă jucătorul reuşeşte să returneze o minge servită sau aflată în joc, care
loveşte o minge aflată în teren.
Articolul 25 – INCOMODAREA UNUI JUCĂTOR
În cazul în care un jucător este incomodat în timpul executării unei lovituri de
orice lucru care nu se află sub controlul său, exceptând anexele permanente ale terenului
sau exceptând cele prevăzute în art. 21, se va decide rejucarea punctului.
Articolul 26 – SCORUL ÎN JOC (GAME)
Dacă un jucător câştigă primul punct, se numără 15; la câştigarea celui de-al
doilea punct al aceluiaşi jucător se numără 30; la câştigarea celui de-al treilea punct al
aceluiaşi jucător se numără 40; la al patrulea punct câştigat de jucător se consideră joc
(game), câştigat de acel jucător, cu excepţia cazului de mai jos.
Dacă amândoi jucătorii au câştigat câte trei puncte, scorul anunţat va fi “egalitate”
(deuce) iar punctul următor câştigat de unul din jucători se numără “avantaj” pentru acel
jucător. Dacă acelaşi jucător câştigă şi punctul următor, el câştigă şi jocul (game). Dacă
celălalt jucător câştigă însă punctul, atunci scorul va fi din nou egal şi aşa departe, până
când un jucător reuşeşte să câştige două puncte consecutive de la scorul “egalitate”
câştigând astfel şi jocul (game) respectiv.
Articolul 27 – SCORUL ÎN SET
a) un jucător (sau perechea de jucători în cazul unui meci de dublu) care câştigă
primul 6 (şase) jocuri (game), câştigă un set, cu condiţia ca diferenţa să fie de minimum
2 (două) jocuri faţă de adversar. Acolo unde este cazul, un set va fi prelungit până când
diferenţa de două jocuri este realizată.
 b) sistemul “tie-break” poate fi adaptat ca o alternativă a sistemului de
departajare prezentat la paragraful (a) din cadrul acestui articol al regulamentului jocului
de tenis, cu precizarea că aplicarea acestui sistem va fi anunţată la începutul competiţiei.
În acest caz, vor fi aplicate următoarele reguli:
Sistemul “tie-break” va fi aplicat atunci când scorul va fi 6 (şase) egal în fiecare
set, cu excepţia setului decisiv, când se va juca până la realizarea unei diferenţe de 2
(două) jocuri, în afara cazului în care s-a luat o altă decizie, ce a fost anunţată la
începutul competiţiei.
Într-un joc de “tie-break” va fi folosit următorul sistem “tie-break”:
1) SIMPLU
a) Un jucător care câştigă primul 7 (şapte) puncte va câştiga jocul (game) şi setul,
cu precizarea că el trebuie să câştige la o diferenţă de minim 2 (două) puncte. Dacă
scorul ajunge la 6 (şase) puncte egal, jocul va fi prelungit până când diferenţa de 2
(două) puncte va fi realizată. De-a lungul jocului de “tie-break”va fi folosit scorul
numeric.
b) jucătorul care urma să servească, va servi pentru primul punct. Adversarul lui
va servi pentru al doilea şi al treilea punct şi aşa mai departe, fiecare jucător va servi
alternativ pentru 2 (două) puncte consecutive până când va fi decis învingătorul jocului
şi setului.
c) de la primul punct, fiecare serviciu va fi executat alternativ din partea dreaptă
şi din partea stângă a terenului, începând cu partea dreaptă. Dacă un serviciu este
executat dintr-o parte greşită de teren şi această greşeală nu este observată, toate
punctele jucate rămân valabile, iar poziţia greşită va fi corectată imediat ce este
descoperită.
d) jucătorii vor schimba terenul după fiecare 6 (şase) puncte jucate cât şi la
terminarea jocului de “tiebreak”.
e) jocul de “tie-break” va fi considerat ca un joc obişnuit pentru schimbarea
mingilor, cu excepţia cazului în care mingile trebuie schimbate chiar la începutul tie-
break-ului, când schimbarea mingilor va fi amânată până la al doilea joc din setul
următor.
2) DUBLU
În cazul jocului de dublu se va aplica aceeaşi procedură ca şi la jocul de simplu.
Jucătorul care urma la serviciu, va servi pentru primul punct. Apoi fiecare jucător va
servi prin rotaţie, pentru câte două puncte, în aceeaşi ordine ca şi în timpul setului, până
când va fi decis câştigătorul jocului şi al setului.
ROTAŢIA LA SERVICIU
Jucătorul (sau perechea în cazul unui meci de dublu) care a servit primul în “tie-
break” va primi în primul joc (game) din setul următor.
Articolul 28 – NUMĂRUL MAXIM DE SETURI
Numărul maxim de seturi într-un meci va fi de 5 (cinci), iar acolo unde iau parte
şi femei la joc, numărul maxim va fi de 3 (trei) într-un meci.
Articolul 29 – ROLUL (ATRIBUŢIILE) OFICIALILOR PE TEREN
 În meciurile în care este desemnat un arbitru, decizia acestuia va fi definitivă;
acolo unde a fost desemnat şi un arbitru principal, se poate face apel la arbitrul principal
la o decizie a arbitrului de scaun numai în ceea ce priveşte interpretarea regulamentului.
În toate cazurile decizia arbitrului principal va fi definitivă.
În meciurile în care sunt desemnaţi asistenţi ai arbitrului de scaun (arbitrii de
linie, de fileu, de greşeală de picior) deciziile acestora vor fi definitive, cu excepţia
cazului în care după părerea arbitrului de scaun a fost comisă o greşeală clară, arbitrul
de scaun are dreptul de a schimba decizia unui arbitru auxiliar, şi de a hotărâ rejucarea
punctului. În cazul în care, unul din arbitrii auxiliari nu este capabil să dea o decizie, va
indica acest lucru arbitrului de scaun imediat, care va da decizia. În cazul în care arbitrul
de scaun nu este capabil să dea o decizie, el va dispune rejucarea punctului.
În meciurile de Cupa Davis sau la alte competiţii pe echipe, acolo unde un arbitru
principal se găseşte pe teren, acesta poate schimba orice decizie şi de asemenea, poate
cere unui arbitru de scaun rejucarea punctului.
Arbitrul principal are dreptul în orice moment să întrerupă sau să amâne un meci
din cauza întunericului, condiţiilor de vreme sau a stării terenului. În toate cazurile de
amânare sau de întrerupere, se va păstra poziţia jucătorilor în teren şi scorul consemnat
înainte de întrerupere, în afara cazului în care arbitrul principal şi jucătorii hotărăsc
altfel, de comun acord.
Articolul 30 – CONTINUITATEA JOCULUI ŞI PERIOADELE DE ODIHNĂ
Jocul va fi continuu de la primul serviciu până la terminarea meciului, în
concordanţă cu următoarele prevederi:
a) dacă primul serviciu este executat greşit, al doilea serviciu trebuie executat
fără întârziere.
Primitorul trebuie să joace în deplină înţelegere cu servantul şi trebuie să fie gata
de primire atunci când servantul este gata să servească.
La schimbarea terenului va trece maxim un minut şi treizeci de secunde din
momentul în care mingea a ieşit afară din joc.
Organizatorii turneelor internaţionale şi a întâlnirilor pe echipe recunoscute de
FIT vor stabili timpul maxim care poate trece între două puncte consecutive (în afara
schimbării terenului), şi care nu va depăşi 25 (douăzeci şi cinci) de secunde.
b) jocul nu va fi suspendat, amânat sau întârziat cu scopul de a ajuta un jucător
să-şi recapete condiţia fizică, rezistenţa sau suflul. În cazul unei accidentări, arbitrul
poate să acorde o pauză de 3 (trei) minute, o singură dată pe toată durata de desfăşurare
a meciului
Organizatorii turneelor internaţionale şi a întâlnirilor pe echipe recunoscute de
FIT pot prelungi această perioadă de la trei la cinci minute.
c) în cazul în care, în condiţii care nu depind de voinţa jucătorului, echipamentul
(îmbrăcămintea, încălţămintea, exclusiv racheta) jucătorului se deteriorează astfel încât
face imposibilă continuarea jocului, arbitrul are dreptul de a întrerupe jocul până în
momentul remedierii defecţiunii.
d) arbitrul poate suspenda sau întrerupe jocul în orice moment în care consideră
acest lucru necesar şi potrivit. Când jocul este reluat după o pauză mai mică de cinci
minute jucătorii nu au dreptul la încălzire; după o pauză între cinci şi douăzeci de
minute jucătorii au dreptul la trei minute de încălzire; după o pauză mai mare de
douăzeci de minute jucătorii au dreptul la cinci minute de încălzire.
Este de preferat ca pe timpul reîncălzirii să fie folosite alte mingi, iar mingile de
joc să fie introduse la reînceperea meciului. Dacă la reîncălzire sunt folosite mingile de
joc, acestea vor fi schimbate cu două jocuri mai devreme. Nu va fi permisă reîncălzirea
după o pauză regulamentară între seturi.
e) după al treilea set sau acolo unde la joc iau parte şi femei, după al doilea set,
orice jucător are dreptul la o pauză care nu va depăşi 10 minute. Atunci când este
necesar şi în împrejurări independente de voinţa jucătorilor, arbitrul poate întrerupe
jocul pentru o perioadă de timp pe care o consideră necesară. Dacă jocul este întrerupt şi
nu este reluat în aceeaşi zi, pauza regulamentară între seturi poate fi luată numai după al
treilea set (la feminin după al doilea set) jucat în aceeaşi zi. Completarea unui set
neterminat se consideră drept set jucat.
Dacă jocul este întrerupt şi nu este reluat după trecerea a zece minute în aceeaşi
zi, pauza regulamentară poate fi luată numai după trei seturi consecutive jucate fără
întrerupere (la feminin după două seturi), completarea unui set neterminat fiind
considerată ca un set jucat.
Orice naţiune sau comitet de organizare a unui turneu, meci sau competiţie este
liberă să modifice aceste prevederi sau să omită aceste reguli, cu condiţia ca acestea să
fie anunţate înaintea începerii competiţiei.
f) comitetul de organizare al turneului poate decide asupra timpului acordat
pentru încălzire înaintea începerii meciului, dar acest timp nu va depăşi cinci minute
(când nu există copii de mingi timpul maxim acordat nu va depăşi zece minute).
g) când nu este aprobat un sistem de penalizare cu puncte ci operează un sistem
de neacumulare a punctelor de penalitate, arbitrul va lua deciziile în cadrul acestui
sistem.
h) după încălcarea principiilor care precizează obligativitatea continuităţii
jocului, după avertizarea corespunzătoare a unui jucător, arbitrul poate decide
descalificarea acelui jucător.
Articolul 32 – SCHIMBAREA MINGILOR
În cazul în care mingile se schimbă după un anumit număr de jocuri, dacă
schimbarea nu a fost făcută la timpul potrivit, greşeala va fi imediat corectată, când
jucătorul sau perechea de dublu, în cazul unui meci de dublu, care trebuia să servească
cu mingi noi, este din nou la serviciu. În continuare, mingile se vor schimba la numărul
de jocuri care a fost stabilit iniţial.
Articolul 33 – JOCUL DE DUBLU
Toate regulile de mai sus vor fi aplicate şi la jocul de dublu, cu excepţia celor
specificate mai jos.
Articolul 34 – TERENUL DE DUBLU
Pentru jocul de dublu, terenul va avea o lăţime de 10,97 m, cu 1,37 m în plus în
fiecare parte laterală a terenului de simplu. Acele porţiuni ale liniilor laterale de simplu
care se află între cele două linii de serviciu vor numite linii laterale de serviciu. Pe de
altă parte, terenul va fi similar cu cel descris în art. 1, dar porţiunile liniilor laterale ale
terenului de simplu dintre linia de serviciu şi linia de fund vor fi suprimate, dacă se
doreşte acest lucru.
Articolul 35 – ORDINEA LA SERVICIU ÎN JOCUL DE DUBLU
Perechea care va servi în primul joc al fiecărui set, va decide care dintre jucători
va servi primul, iar perechea adversă va stabili la fel pentru al doilea joc. Partenerul
jucătorului care a servit în primul joc va servi în al treilea joc; partenerul jucătorului
care a servit în al doilea joc va servi în al patrulea joc şi aşa mai departe în aceeaşi
ordine până la sfârşitul setului în următoarele jocuri.
Articolul 36 – ORDINEA LA PRIMIRE ÎN JOCUL DE DUBLU
Perechea care va primi serviciul în primul joc va decide care jucător va primi
primul serviciu, iar acesta va continua să primească primul în toate jocurile din acel set.
Perechea adversă va decide care din jucători va primi primul serviciu în al doilea joc şi
acelaşi jucător va continua să primească primul în fiecare din jocurile în care echipa sa
se află la primire în acest set. Partenerii vor primi alternativ serviciile în fiecare set.
Articolul 37 – SERVICIUL ÎN AFARA RÂNDULUI LA SERVICIU ÎN
JOCUL DE DUBLU
Dacă un jucător serveşte în afara rândului său de serviciu, partenerul care trebuia
să servească va servi imediat ce greşeala a fost descoperită, dar toate punctele jucate
rămân valabile şi orice greşeală la serviciu înaintea descoperirii inversării ordinii va fi
luată în consideraţie. Dacă un joc s-a terminat înainte ca greşeala să fie descoperită,
ordinea la serviciu va rămâne schimbată.
Articolul 38 – GREŞELI ÎN ORDINEA LA PRIMIRE ÎN JOCUL DE DUBLU
Dacă în timpul unui joc ordinea la primirea serviciului este schimbată de
primitori, va rămâne schimbată până la terminarea jocului în care greşeala a fost
descoperită, dar jucătorii îşi vor relua poziţiile iniţiale în jocul următor din set în care se
află la primire.
Articolul 39 – SERVICIUL GREŞIT ÎN JOCUL DE DUBLU
Serviciul este greşit conform art. 10 sau dacă mingea atinge partenerul servantului
sau orice obiect sau lucru pe care acesta îl poartă; servantul câştigă punctul dacă mingea
servită atinge pe partenerul primitorului sau orice lucru pe care acesta îl poartă înainte
de a atinge terenul, în afara unei rejucări conform art. 14 (a).
Articolul 40 – MINGEA ÎN JOC LA DUBLU
Mingea va fi lovită alternativ de unul sau altul dintre jucătorii echipelor adverse.
Dacă amândoi partenerii lovesc mingea, în acelaşi timp sau unul după celălalt
(succesiv), lovitura nu este valabilă. Partenerii nu trebuie să alterneze în lovirea mingii.
Nimic nu constituie o lovitură greşită în afara cazului în care este evident că mai mult de
o rachetă a lovit mingea.
 TERMINOLOGIA SPECIFICĂ JOCULUI DE TENIS
Înainte de a trece la tratarea problemelor de tehnică a jocului de tenis este firesc
să prezentăm câteva aspecte de ordin terminologic. În tenis, ca şi în celelalte ramuri
sportive, există un limbaj propriu care se referă la definirea acţiunilor tehnico-tactice de
joc, de arbitraj, la materialele sportive, precum şi la aspectele generale privind
organizarea şi desfăşurarea jocului. Vocabularul specific jocului de tenis se bazează pe
termeni proveniţi în special din limba engleză. Fără pretenţia de a acoperi întreaga
terminologie voi prezenta o serie de termeni de largă circulaţie.
AS - realizarea punctului direct din serviciu. Unii specialişti fac diferenţa între
near-ace (aproape as), când mingea n-a putut fi corect returnată de primitor şi full-ace
(as plin), când ea nici nu a fost atinsă. Asul poate fi realizat atât din primul, cât şi din cel
de-al doilea serviciu.
ATAC – declanşarea unei acţiuni ofensive, prin avansarea jucătorului la fileu.
AVANTAJ – punct câştigat la scorul de 40-40 (egalitate). Anunţ al arbitrului –
avantaj serviciu (când este câştigat de servant) şi avantaj primire (când este câştigat de
primitor).
BACKHAND – lovitura de stânga sau rever – lovitură executată din lateral de
pe partea opusă mâinii care ţine racheta.
BANDĂ – partea superioară a fileului, care acoperă cablul metalic de susţinere.
BREAK – câştigarea ghemului contra serviciului adversarului.
CONTRE-PIED – pe picior greşit – lovitură ce surprinde adversarul
dezechilibrat neputând ajunge la minge în timp util.
CHOP – lovitură tăiată – procedeu de lovire a mingii din înapoi sus spre înainte
jos ce imprimă mingii un efect de rotire spre înapoi deci opus direcţiei de zbor.
CROSS-COURT – lovitură în diagonala terenului – lovitură executată de pe
partea dreaptă sau stângă de pe tuşa de fund sau din apropierea fileului care trimite
mingea în diagonalul terenului. Crosul poate fi lung şi scurt în funcţie de distanţa dintre
tuşa de fund şi locul de contact al mingii cu solul. Cu cât această distanţă este mai mică,
cu atât crosul este mai lung şi invers.
CAP DE SERIE – jucător ce beneficiază de un loc preferenţial pe tabloul unui
turneu, ceea ce îl fereşte de a întâlni adversari mai puternici în primele tururi.
CAREU DE SERVICIU – spaţiul de teren (6,40 x 4,115m) în care servantul este
obligat să trimită mingea la executarea serviciului. Fiecare teren are două careuri de
serviciu deci în total patru situate în apropierea fileului.
CULOAR – spaţiul lateral (de 1,37m) care se adaugă de fiecare parte a terenului
şi se utilizează numai pentru proba de dublu.
DEMI-VOLEU – lovitură executată imediat ce mingea a ricoşat din sol.
DRIVE – lovitura „draivată” desemnează o lovitură puternică.
DUBLĂ GREŞEALĂ – ratarea celor două servicii, prin care se pierde punctul.
DROP SHOT – o lovitură executată tăiat astfel încât mingea zboară uşor,
aterizează în apropierea fileului şi sare apoi de două ori înainte ca adversarul să o poate
ajunge.
 EFECT – mişcare de rotaţie imprimată mingii printr-un fel anumit de a o lovi.
Efectele sunt de mai multe feluri după direcţia de rotaţie a mingii.
EGALITATE – anunţ al arbitrului pentru scorul de 40-40, după care unul dintre
jucători trebuie să puncteze de două ori consecutiv (avantaj-ghem) pentru a câştiga
ghemul.
FILEU – plasă care împarte transversal în două părţi egale, terenul de joc. Are
0,914m înălţime la centru şi este susţinut de doi stâlpi cu înălţimea de 1,07m, aşezaţi în
afara terenului de fiecare parte la o distanţă de 0,91m.
FOREHAND – lovitură de dreapta – procedeu tehnic ce constă în lovirea mingii
după ce aceasta a atins solul, executat de pe partea mâinii în care este ţinută racheta.
FAULT – greşeală, se anunţă de arbitru când serviciul este ratat.
FOOT FAULT – greşeală de picior, se anunţă de arbitru atunci când servantul
calcă tuşa de fund în timpul executării serviciului, înaintea lovirii mingii.
GHEM – din englezescul game care înseamnă joc. Un ghem presupune
câştigarea a patru puncte, cu minimum două puncte avans.
LAWN – TENNIS –denumire primară dată tenisului de câmp, la adoptarea
regulilor sale de practicare în aer liber. Actual, este tot mai mult înlocuită cu termenul
generic de tenis.
LIFTAT – efect imprimat mingii, de rotire dinapoi-înainte, pe direcţia ei de zbor.
LOB – minge înaltă, de obicei destinată să treacă peste adversarul venit la fileu.
LOVITURĂ DE APROPIERE – sau lovitură pregătitoare, este lovitura care îţi
oferă timpul necesar avansării la fileu.
LOVITURI DE BAZĂ – sunt considerate loviturile de dreapta, de stânga şi
serviciul. Acestea asigură minimul necesar pentru susţinerea unei partide de tenis.
MECI – întâlnire pentru stabilirea unui învingător, de obicei prin adjudecarea a 2
seturi din 3 sau 3 seturi din 5.
MINGE DE MECI – moment limită al întâlnirii, în care un jucător cu avans de
puncte trebuie să mai câştige un singur punct pentru a-şi asigura victoria.
NET – atingerea fileului de către minge la executarea serviciului, înainte de a fi
căzut în careu.
OUT – minge anunţată afară din tern.
OPEN – anunţ care indică o competiţie deschisă atât jucătorilor amatori cât şi
profesioniştilor.
PASSING SHOT – lovitură lungă, executată din spatele terenului, cu scopul de a
depăşi adversarul venit la fileu.
PRIMITOR – jucătorul care nu se află la serviciu, deci cel care primeşte
serviciul.
PRIZĂ – modul de a ţine (apuca) mânerul rachetei în executarea loviturilor.
RETUR DE SERVICIU – lovitură de răspuns a jucătorului care primeşte
serviciul.
SERVANT – jucătorul care execută serviciul.
 SERVICIU – lovitură de începere (punerea mingii în joc) în disputarea unui
punct, prin care jucătorul servant este obligat să plaseze mingea în careul de serviciu
corespunzător.
SET – o parte a jocului care indică câştigarea de către un jucător (sau echipă) a
cel puţin 6 ghemuri şi are un avans faţă de adversar de cel puţin 2 ghemuri.
SLICE – efect imprimat mingii, de rotire spre înapoi, opus deci, direcţiei de zbor.
SMECI – lovitură executată de deasupra capului din minge înaltă. Mişcarea este
asemănătoare serviciului.
SPORTUL ALB – supranume dat tenisului, din cauza vestimentaţiei tradiţionale
albe a jucătorilor.
STOP VOLEU – voleu executat din apropierea fileului cu efect tăiat. Mingea
trece cu puţin pe deasupra fileului, căzând imediat în terenul advers.
TYE-BREAK – modalitate de departajare când jucătorii au ajuns într-un set
nedecisiv, la scorul de 6-6. Există turnee în care se foloseşte tye-break-ul şi în setul
decisiv.
TOP-SPIN – efect imprimat mingii, de rotire spre înainte deci pe direcţia de
zbor.
VOLEU – lovitură executată înainte ca mingea să atingă suprafaţa de joc.
ZONA INTERZISĂ – porţiunea de teren situată aproximativ între linia de fund
şi linia de serviciu.
 CLASIFICAREA LOVITURILOR

În ceea ce priveşte problema criteriilor de clasificare a loviturilor, literatura de

specialitate ne demonstrează că nu s-a stabilit încă un criteriu unic de clasificare.
Astfel, sunt autori ce clasifică loviturile în funcţie de momentul lovirii mingii în
raport cu contactul mingii cu solul. Astfel avem:
•lovituri executate înaintea contactului mingii cu solul (serviciul, voleul de
dreapta, voleul de stânga şi smeciul);
•lovituri executate după contactul mingii cu solul (lovitura de dreapta, lovitura de
stânga, returul de serviciu, lobul, demivoleul, stopul ).
Sunt autori ce fac această clasificare în funcţie de efectul imprimat mingii şi
astfel avem:
• lovituri liftate,
• lovituri plate, lovituri topspinate,
• lovituri tăiate,
• cu efect lateral.
Altă clasificare împarte loviturile în funcţie de poziţionarea jucătorului în raport
cu lovirea mingii:
•lovituri de pe partea dreaptă (lovitura de dreapta, returul de dreapta, voleul de
dreapta, lobul de dreapta, stopul de dreapta şi demivoleul de dreapta);
•lovituri de pe partea stânga ( lovitura de stânga, returul de stânga, voleul de
stânga, lobul de stânga, stopul de stânga şi demivoleul de stânga);
•lovituri de deasupra capului (serviciul şi smeciul);
•lovituri cu spatele la adversar (parte din loviturile speciale ca retur de lob printre
picioare şi lovitura Flip-Back – retur de lob pe partea dreaptă jos).
În ceea ce priveşte clasificarea loviturilor după criteriul importanţei, ele se
împart astfel:
•lovituri principale (de dreapta, de stânga, serviciul, voleul de dreapta şi de
stânga, returul de serviciu de dreapta şi de stânga şi smeciul);
•lovituri secundare (lobul, stopul şi demivoleul);
•lovituri speciale de efect (retur de lob printre picioare lovitura Flip-Back – retur
de lob pe partea dreaptă jos, retur de lob backhand din săritură, smeci backhand).
Bineînţeles că fiecare dintre aceste lovituri are o arie foarte mare de variante de
execuţie, ca de exemplu, în cazul loviturii de dreapta putem vorbi de execuţia acesteia
de pe loc, din deplasare sau de atac, cu efect liftat, plat, tăiat, topspinat sau lateral
(sidespin), în cros scurt, lung, median sau lung de linie, de pe fundul terenului sau din
apropierea fileului, pe traiectoria ascendentă sau descendentă a mingii sau diferite
combinaţii ca de exemplu, lovitura de dreapta din deplasare laterală cu efect liftat în
lung de linie de pe fundul terenului etc.
 PRIZA RACHETEI

Jocul de tenis constă din lovituri succesive imprimate mingii de către jucător cu
ajutorul rachetei. Sunt jucători care folosesc priza rachetei cu două mâini în special
pentru lovitura de stânga dar şi pentru alte lovituri şi, în acelaşi timp, sunt jucători care
utilizează o singură mână pentru fixarea prizei. Prin priză se înţelege modul de a ţine
mâna pe mânerul rachetei. Este foarte importantă în faza de iniţiere, deoarece
schimbarea ulterioară a prizei este dificilă şi poate însemna practic schimbarea tehnicii
loviturii. Deci priza rachetei nu este simpla ţinere a rachetei, ci este modalitatea de
ţinere a rachetei prin care urmărim executarea corectă şi eficientă a loviturilor. Practica
atestă faptul că de realizarea prizei, depind o serie de aspecte pozitive şi negative la
lovirea mingii. În funcţie de priza rachetei, planul cordajului poate fi perpendicular,
oblic înainte (închis) sau oblic înapoi (deschis) faţă de sol. Înclinaţia planului rachetei,
direcţia în care se deplasează înainte şi după impact, determină traiectoria şi direcţia
mingii, rotaţia ei în timpul zborului şi ulterior săritura după contactul cu solul.
Prizele se pot împărţi în trei categorii şi anume priză închisă (vestică), priză
deschisă (estică) şi continentală (ciocan). Din primele două variante pot apare şi alte
tipuri de prize, ca de exemplu semiînchisă, extrem de închisă, semideschisă şi extrem de
deschisă.
Pentru a putea explica cele trei categorii de prize trebuiesc stabilite anumite
repere pe mânerul rachetei, pe faţa palmară a mâinii şi modul de aşezare al palmei pe
mânerul rachetei.
Mânerul rachetei se prezintă ca un octogon cu 4 laturi
mari, 4 laturi mici şi bineînţeles 8 muchii (fig. 2). Pentru a ne
putea orienta mai uşor le vom numerota începând cu planul
superior (planul rachetei fiind orientat perpendicular pe sol)
direcţia de numerotare având sensul acelor de ceasornic.

Fig. 2. Mânerul rachetei

Planurile mari vor avea numere impare (I, III, V, VII), iar cele mici numere pare
(II, IV, VI, VIII). Planurile sunt separate de cele 8 muchii, muchia numărul 1 fiind cea
din stânga planului I, iar direcţia de numerotare este tot în sensul acelor de ceasornic.
Reperele de pe faţa palmară variază ca număr de la un autor la altul. Consider că
doar două dintre aceste repere sunt de bază şi anume:
 Reperul 1 (M1) baza articulaţiei
falangei 1 a policelui cu primul
metacarpian (reper denumit şi V-eul
palmei).
Reperul 2 (M2) (regiunea hipotenară
sau călcâiul palmei) partea din stânga jos a
palmei drepte, privite din faţă.

Fig. 3. Reperele palmare

Pentru oricare dintre prizele prezentate mai sus totdeauna mânerul rachetei va fi
ţinut de la capăt, degetele mic, inelar şi medius înfăşoară mânerul şi sunt fixate cu
degetul mare, arătătorul se aşează puţin mai sus pe mâner (ca pe trăgaciul unui pistol).

Pentru priza închisă (priză de

dreapta) avem următorul mod de aşezare al
reperelor prezentate:
Reperul 1(M1) - se aşează pe planul II
aproape de muchia 2.
Reperul 2 (M2) - se aşează pe planul III
aproape de capătul mânerului.

Fig. 4. Priza închisă

Pentru priza deschisă (priză de stânga)
avem următorul mod de aşezare al reperelor
prezentate:
Reperul 1 (M1) - se aşează în
extremitatea stângă a muchiei 1 deci în planul
VIII.
Reperul 2 (M2) - se aşează pe muchia 2
aproape de capătul mânerului.
Fig. 5. Priza deschisă
 Pentru priza continentală avem
următorul mod de aşezare al reperelor:
Reperul 1 (M1) - se aşează pe planul 1
Reperul 2 (M2) - se aşează pe planul II
aproape de capătul mânerului
Fig. 6. Priza continentală
Priza de stânga cu
două mâini (pentru dreptaci), este foarte uşor
de realizat, deoarece mâna dreaptă va fixa
priză deschisă (de stânga), iar mâna stângă va
fixa priză închisă (de dreapta). Oricum
reperul numărul 2 al ambelor mâini vor fi
fixate în acelaşi plan al mânerului rachetei.
Astfel vom avea următoarea dispunere:
Fig. 7. Priza de stânga cu două mâini
a) mâna dreaptă fixează priza deschisă:
- reperul 1 (M1) - se aşează în extremitatea stângă a muchiei 1 deci în planul
VIII.
- reperul 2 (M2) - se aşează muchia 2 aproape de capătul mânerului
b) mâna stângă fixează priză închisă:
- reperul 1 (M1) - se aşează în extremitatea stângă a muchiei 1 deci în planul
VIII.
- reperul 2 (M2) - se aşează în planul VII în imediata apropiere a mâinii drepte;
Se recomandă folosirea prizei închise pentru executarea loviturilor de dreapta,
priza deschisă pentru loviturile de stânga, serviciu, smeci, iar priza continentală pentru
voleuri şi unele variante de serviciu.

EFECTELE ŞI SĂRITURA MINGII

Mingea de tenis are formă sferică, iar acţiunea rachetei asupra ei îi imprimă, pe
lângă mişcarea pe o anumită traiectorie orientată către terenul advers, şi rotaţii în jurul
propriilor axe. Studierea şi cunoaşterea mişcărilor mingii în jurul axelor proprii,
cunoscute sub denumirea de efecte, sunt deosebit de importante. Toate aceste probleme
legate de efectul, traiectoria şi săritura mingii sunt determinate în principal de
următoarele elemente:
•direcţia pe care se deplasează racheta în mişcarea de lovire;
•locul pe suprafaţa mingii raportat la axele verticală şi orizontală unde racheta ia
contact cu mingea;
•înclinarea planului rachetei în momentul lovirii.
 În timpul schimburilor de lovituri mingea parcurge următorul ciclu: ciocnire cu
racheta – zborul 1 – ciocnire cu suprafaţa de joc – zborul 2, apoi ciclul se reia. În funcţie
de efectul imprimat mingii şi de suprafaţa terenului (zgură, bitum, sintetic, iarbă etc.)
Ambele zboruri şi contactul cu suprafaţa de joc sunt diferite.

Fig. 8. Săritura mingii

Trebuie reţinut faptul că pentru a imprima mingii un anumit efect, jucătorul
execută mişcări specifice, ţine racheta într-un mod anume, direcţia în care se deplasează
aceasta în acţiunile de pregătire, precum lovirea propriu-zisă şi finalul mişcării ne pot
furniza suficiente informaţii pentru a intui traiectoria şi săritura mingii după contactul
mingii cu solul. În afară de loviturile plate (în care efectul este neglijabil) mai deosebim
loviturile liftate şi tăiate, precum şi alte efecte care rezultă prin combinarea celor două
sau amplificarea unuia dintre ele.
 Lovitura cu efect plat – mingea nu se roteşte în timpul zborului 1, dar viteza
şi forţa sunt crescute. Lovitura plată este aceea în care mingea ia contact cu mijlocul
suprafeţei cordajului în partea dinapoi pe linia mediană a mingii. În timpul contactului
mingii cu cordajul, racheta se deplasează dinspre înapoi spre înainte pe direcţia viitoarei
traiectorii a mingii.

Fig. 9. Lovitura cu efect plat

Exceptând forţa gravitaţională, mingea îşi va păstra o traiectorie orizontală. După

contactul cu solul (zborul 2) mingea va avea o săritură joasă şi iute, imprimând jocului
un ritm foarte alert. Prin acest gen de lovituri se va imprima mingii cea mai mare viteză.
Ca dezavantaj trebuie menţionat că în cazul mingiilor joase, mingea poate fi trimisă în
afara terenului.
 Lovitura cu efect liftat – imprimă mingii o mişcare de rotaţie spre înainte (pe
direcţia de lovire).
Efectul liftat se poate obţine în următoarele 2 moduri:
a) racheta este dusă spre minge la fel ca şi la lovitura plată dar, în momentul
lovirii, suprafaţa cordajului îşi schimbă unghiul de înclinare (marginea de sus se înclină
înainte şi, concomitent, se deplasează puţin de jos în sus);
b) mişcarea rachetei este îndreptată de jos în sus iar suprafaţa cordajului “perie”
mingea de jos în sus, fără să-şi modifice înclinarea.
 Fig. 10. Lovitura cu efect liftat
Racheta ia contact cu mingea în partea dinapoi şi sub centrul de greutate al
acesteia. Ca rezultat, în timpul contactului minge-rachetă, mingea se va deplasa de la
rama superioară a ovalului rachetei spre rama inferioară. Primul tip de lovituri se
foloseşte, de obicei, pentru mingi uşor liftate, cel de-al doilea imprimă un puternic efect
de rotaţie a mingii.
Traiectoria mingii pe parcursul zborului 1 va fi înaltă. În momentul contactului
mingii cu suprafaţa de joc avem următoarele două posibilităţi în funcţie de natura
suprafeţei:
a) pe suprafaţă rugoasă (de ex. zgură) efectul mingii se accentuează datorită
contactului cu solul, când apare un moment de rotaţie suplimentar, peste cel imprimat
prin lovitură. Zborul 2 în acest caz va fi unul înalt;
b) pe suprafaţă lucioasă va predomina viteza de alunecare, (contactul mingii cu
solul este prelungit) care va diminua efectul liftat. Zborul 2 în acest caz va fi unul mediu
înalt.
De obicei acest efect este utilizat la loviturile pregătitoare şi de atac, executate de
pe fundul terenului, precum şi ca mijloc de apărare în cazul trecerii adversarului care
atacă la fileu.
 Lovitura cu efect topspin – este o variantă a efectului liftat şi imprimă, de
asemeni, mingii o mişcare de rotaţie în sensul deplasării ei. Spre deosebire de efectul
liftat, racheta ia contact cu mingea în partea dinapoi dar în partea superioară a acesteia.
Acest efect determină o viteză mare de zbor a mingii pe o traiectorie curbată, cu cădere
accelerată după punctul de înălţime maximă. Contactul cu solul determină amplitudinea
zborului 2 în funcţie de natura suprafeţei de joc (rugoasă sau lucioasă). Săritura mingii
va fi înaltă şi se depărtează rapid de locul contactului cu terenul. Topspin este o armă
decisivă în tenis, având o lovitură sigură de pe linia de fund, posibilitatea de a scoate
adversarul afară lateral din teren cu o lovitură în cross, s-au de al pasa decisiv la venirea
lui la fileu.
 Lovitura cu efect tăiat – determină o mişcare de rotaţie a mingii spre înapoi,
deci în sens opus direcţiei de deplasare. Efectul tăiat se obţine prin lovitură executată
dinspre înapoi spre înainte şi de sus în jos. Lovitura se execută cu racheta în poziţie
deschisă având partea superioară a ramei înclinată înapoi. Aceasta se execută sub
minge, care se deplasează de la partea inferioară la cea superioară a ramei rachetei.
 Fig. 11. Lovitura cu efect tăiat
Comparativ cu lovitura cu efect liftat la aceeaşi forţă de lovire, la o lovitură tăiată
viteza de circulaţie a mingii este redusă, deoarece rotirea ei are un efect de frânare a
mişcării.
Deci, loviturile tăiate imprimă mingii un efect invers celui liftat. Ca variante de
execuţie distingem următoarele două tipuri:
a) tăiat lung (slice): contactul dintre minge şi rachetă este mai lung şi puţin
lateral;
b) tăiat scurt (chop): contactul dintre minge şi rachetă este scurt şi mult în jos.
Astfel lovită, mingea zboară lent pe traiectoria unei curbe uşor crescătoare şi după
punctul maxim, abrupt căzătoare (la chop mingea cade aproape vertical).
În funcţie de natura suprafeţei cu care mingea ia contact avem următoarele
posibilităţi:
a) pe suprafaţă rugoasă, cele două feluri de viteză (de rotaţie şi de alunecare),
având sensuri opuse, vor determina o scădere a vitezei mingii, şi o săritură joasă, după
contactul cu solul;
b) pe suprafaţă lucioasă, viteza de rotaţie scade mai mult decât cea de alunecare.
Timpul de contact al mingii cu solul este mai mare, viteza de deplasare a mingii este
mai mare iar săritura mingii este mai joasă decât în cazul suprafeţei rugoase.
Care este cel mai favorabil moment de lovire a mingii? Pentru a determina acest
moment am ales patru momente de pe traiectoria descrisă de minge şi anume:
•momentul 1: imediat după ricoşarea mingii;
•momentul 2: pe ramura ascendentă, aproape de punctul culminant;
•momentul 3: din punctul culminant;
• momentul 4: pe ramura descendentă a traiectoriei mingii.

Fig. 12. Săritura mingii

Cea mai mare viteză se va obţine dacă mingea este lovită în momentele 1 sau 2.
Cea mai mare siguranţă în execuţie se va obţine prin lovirea mingii în momentul 3. Cea
mai mare cheltuială de energie se va consuma dacă mingea este lovită în momentul 4
 Tratarea ştiinţifică a problemei momentului de lovire a mingii ne relevă un fapt cu
implicaţii deosebit de importante pentru practică, şi anume că cel mai avantajos moment
de pe traiectorie este momentul 2 (atunci când mingea încă nu a ajuns în punctul
culminant) deoarece:
a) se obţine o viteză crescută de circulaţie a mingii (nu mai mare decât în
momentul 1, dar mai mare decât în momentele 3 şi 4 );
b) prezintă o mai mare siguranţă ca în momentul 1;
c) permite surprinderea adversarului în “criză de timp”.

ELEMENTE DE MIŞCARE ÎN TEREN

Prima treaptă ce trebuie parcursă pentru a deveni un jucător de tenis este să vă

obişnuiţi cu racheta şi cu terenul. Din momentul când veţi simţi racheta ca o prelungire
a braţului, iar nu ca pe un obiect neplăcut al echipamentului, o veţi face să lucreze
pentru dumneavoastră. Când vă veţi simţi mişcându-vă pe teren tot atât de firesc ca prin
apartamentul propriu, veţi fi în stare să executaţi toate loviturile ce sunt necesare pentru
a ieşi învingător.
A. Învăţarea mânuirii rachetei creează acel simţ al distanţei dintre mână şi faţa
rachetei. Deşi respectiva distanţă este uşor de sesizat, jucătorii începători nu nimeresc
adesea o minge, o lovesc cu cadrul sau cu părţile laterale ale racordajului.
Tenismenii buni mânuiesc racheta în mod constant cu ambele mâini. Dacă sunt
dreptaci, ei folosesc mâna stângă pentru a ţine gâtul rachetei, în timp ce cu mâna dreaptă
fac corecturi uşoare ale poziţiei rachetei. Obişnuiţi-vă să plasaţi automat mâna liberă pe
rachetă, între lovituri. Folosiţi-vă de ea pentru a schimba sau pentru a realiza cu mâna
dominantă o priză mai sigură şi mai confortabilă.
B. Poziţia fundamentală este cea care favorizează efectuarea deplasărilor în
teren cu maximum de eficienţă. În poziţia fundamentală sau de aşteptare, picioarele sunt
depărtate aproximativ cât lăţimea umerilor, tălpile orientate perpendicular pe fileu (axa
umerilor paralelă cu fileul), picioarele uşor flexate (inclusiv flexia gleznelor – contactul
cu solul uşor pe vârfuri), trunchiul uşor aplecat spre înainte, braţele îndoite din coate
susţin racheta în poziţie mediană, capul sus, privirea în terenul advers.
În această poziţie jucătorul urmăreşte cu privirea mingea pentru a sesiza cât mai
de timpuriu direcţia deplasării viitoare.
Poziţia fundamentală variază în funcţie de situaţia de joc în care acţionează
jucătorul. În cazul primirii serviciului advers, situaţia recomandă o poziţie nai joasă şi
un plasament deviat în direcţia în care urmează să servească adversarul. Între două
lovituri, jucătorul trece prin poziţia fundamentală, ocupând plasament corect pe terenul
de joc, cu scopul de a acţiona cu maximum de şanse indiferent de acţiunea adversarului.
Acţionarea din poziţie fundamentală sau trecerea prin această poziţie favorizează
rapiditatea acţiunilor în toate direcţiile, în funcţie de sarcinile de joc cărora trebuie să le
facă faţă jucătorul.
 Fig. 13. Poziţie fundamentală – vedere din faţă şi vedere laterală
C. Deplasările în teren pot fi efectuate prin diverse variante de alergare şi
anume:
a) cu paşi adăugaţi;
b) cu paşi încrucişaţi;
c) prin alergare atletică (alergare de traversare).
a. Deplasările cu paşi adăugaţi se utilizează de obicei la primirea serviciului
advers. De regulă acest mod de deplasare se utilizează în situaţiile ce necesită o uşoară
modificare a poziţiei iniţiale. Acţiunea începe cu piciorul din partea direcţiei în care
urmează să ne deplasăm, făcând un mic pas şi trecându-se greutatea corpului pe acest
picior, în timp ce celălalt realizează o împingere în sol care determină deplasarea
corpului. Această modalitate de deplasare se aseamănă puţin cu o uşoară săritură în
lateral de pe un picior pe altul într-o poziţie joasă. În timpul efectuării deplasării,
jucătorul execută răsucirea trunchiului şi a rachetei pentru fixarea prizei ca mişcări
pregătitoare în vederea loviturii.
b. Deplasarea cu paşi încrucişaţi reprezintă o modalitate frecventă de deplasare
pe terenul de tenis. Încrucişarea picioarelor se face în primul moment al deplasării spre
mingile care vin lateral (stânga-dreapta) ceva mai departe de jucător. Acţiunea de
deplasare începe cu piciorul din partea opusă direcţiei deplasării printr-un impuls în sol
coordonat cu trecerea greutăţii pe piciorul opus,după care, prin deplasare în lateral şi
înapoi cu piciorul de sprijin, se răsuceşte trunchiul şi racheta asigurând şi pregătirea
loviturii. Lovitura propriu-zisă se execută cu păşire spre înainte cu piciorul care a
realizat pasul încrucişat iniţial.
c. Alergarea este modalitatea cea mai frecvent utilizată în deplasările jucătorului
pe teren. Jucătorul aleargă spre înainte pentru a executa o lovitură din vole sau pentru a
respinge o lovitură scurtă (stop), executată de adversar lateral, când mingile trimise sunt
îndepărtate lateral, dreapta sau stânga, oblic înainte în aceleaşi scopuri sau înapoi când,
după un atac la fileu, adversarul parează lovitura prin lob. Tehnica alergării înainte este
aceeaşi ca la alergările atletice de viteză efectuată într-o poziţie mai joasă.
Alergarea se foloseşte pentru deplasări pe distanţe mai mari (4-10m), ce trebuie
parcurse într-un minimum de timp care să favorizeze execuţia loviturii de răspuns în
condiţii optime.
 A ştii încotro trebuie să vă deplasaţi pentru a lovi mingea este uşor – pur şi
simplu, retrageţi-vă în spatele zonei terenului, unde va cădea mingea. Lăsaţi spaţiu
suficient pentru a sări spre poziţia în care vă găsiţi; de asemenea, lăsaţi spaţiu suficient
pentru a balansa racheta. Începătorii aleargă în mod frecvent spre locul unde mingea ia
contact cu terenul. În acest caz ei sunt prea aproape de ea pentru a o lovi. Mişcaţi-vă
repede, dar păstraţi distanţa de lovire faţă de minge. După ce aţi lovit-o, întoarceţi-vă la
mijlocul liniei de fund a terenului.
D. Opririle – în momentul apropierii de locul unde urmează să se execute
lovitura următoare, jucătorul reduce viteza deplasării printr-o uşoară deplasare a
centrului de greutate pe spate, combinată cu aşezarea piciorului pe întreaga talpă pe
terenul de joc. După fixarea piciorului din spate (cel opus fileului), păşiţi cu celălalt pe
direcţia pe care vreţi să loviţi, concomitent cu lovitura propriu-zisă.
Tehnica opririlor, precum şi solicitările cu acest prilej, variază în funcţie de
calitatea suprafeţei de joc.
În timpul jocului, jucătorul este obligat uneori să efectueze sărituri. Săriturile pot
fi efectuate de pe loc sau precedate de deplasare. Acestea pot fi executate de pe ambele
picioare sau de pe un picior cu aterizare pe unul sau două picioare.
Uneori săriturile se execută combinat cu o fandare în scopul respingerii mingilor
trimise puternic şi razant în situaţia atacului la fileu.
 ELEMENTE TEHNICE DE LOVIRE A MINGII
Elementele tehnice de bază şi specifice tenisului sunt cele de lovire a mingii.
Loviturile se pot executa în condiţii variate, ţinând seama de direcţia şi poziţia în care
vine, direcţia în care se trimite şi efectul care se imprimă mingii. Clasificarea loviturilor
se poate face şi în funcţie de scopul tactic urmărit, precum şi raportat la faptul dacă
mingea a atins solul sau nu etc.
Descrierea secvenţială a loviturilor va ţine cont de metodica învăţării, frecvenţa şi
eficienţa loviturilor în realizarea punctelor. În descrierea tehnică a procedeului tehnic
voi ţine seama de o derulare cât mai funcţională a momentelor componente ce succed şi
preced lovirea mingii.
Fără a repeta la fiecare lovitură, prezentarea acestora se va face din poziţia de
aşteptare, poziţie pe care din punct teoretic, jucătorul o adoptă în timpul schimbului de
lovituri.
Pentru a facilita înţelegerea loviturilor, în descrierea lor vom utiliza o structură
formată din trei părţi, fiecare parte la rândul ei va conţine analiza a cinci acţiuni.
Aceste trei părţi vor fi:
1. partea pregătitoare – care începe întotdeauna din poziţia de aşteptare, aceasta
nefiind inclusă în părţile componente ale loviturilor;
2. lovirea propriu-zisă – care începe din poziţia finală părţii pregătitoare şi se
încheie odată ce mingea a fost lovită (momentul impactului);
3. finalul mişcării – care începe imediat după impactul dintre minge şi rachetă şi
se încheie cu poziţia finală a loviturii.
Cele cinci acţiuni vor avea următoarea succesiune:
a) acţiunea braţelor;
b) acţiunea trunchiului;
c) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii corpului;
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie;
e) poziţia finală.
Apreciind că o acţiune tehnico-tactică nu se încheie odată cu executarea unei
singure lovituri, vom arăta în final care sunt posibilităţile următoare, descriind de la caz
la caz acţiunile ce vor fi întreprinse.

LOVITURA DE DREAPTA

Lovitura de dreapta este cea cu care se începe învăţarea jocului de tenis, denumită
în mod simbolic de specialişti “calul de bătaie” datorită volumului mare de acţiuni în
fazele de joc. Este lovitura ce se execută de pe spatele terenului după ce mingea a sărit
în urma impactului cu pământul. Aceasta este lovitura realizată atunci când mingea vine
pe partea dreaptă pentru dreptaci, şi respectiv stânga, pentru stângaci (se execută de pe
partea mâinii care ţine racheta). Este cea mai frecventă lovitură în tenis şi totodată cea
mai uşor de învăţat.
A Lovitura de dreapta cu efect liftat de pe loc

 Priza rachetei, este închisă.

1. Partea pregătitoare (pregătirea loviturii – fig. 14, poziţiile 1-6);
a) acţiunea braţelor (retragerea rachetei):
- începe imediat după ce jucătorul a sesizat traiectoria mingii;
- la începutul retragerii, cotul braţului de aceeaşi parte cu racheta este menţinut
aproape de corp;
- mânerul rachetei este ţinut cu degetele relaxate;
- racheta se retrage oblic spre înapoi şi în jos;
- traiectoria rachetei în mişcarea de retragere trebuie să fie rectilinie fără
oscilaţii în diferite planuri (ştiut fiind faptul că cel mai scurt drum între două puncte este
drumul drept);
- în momentul final al retragerii rachetei, mânerul va fi în spatele şoldului (“la
buzunar”), articulaţia mâinii în extensie, iar capul şi planul rachetei (care loveşte
mingea) sunt orientate oblic înapoi şi în jos;
- braţul stâng este ţinut în poziţie firească, cu cotul îndoit şi puţin depărtat de
corp.

Fig. 14. Lovitura de dreapta cu efect liftat

 b) acţiunea trunchiului:
- axa umerilor trebuie să ajungă aproximativ perpendiculară pe fileu, acţiune ce
se obţine mai mult prin pivotare şi mai puţin prin răsucirea propriu-zisă a trunchiului de
la stânga la dreapta.
c) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
- pivotarea se execută pe piciorul drept (stângul pentru stângaci);
- piciorul stâng păşeşte oblic înainte şi spre dreapta, este fixat pe aceeaşi linie
(perpendiculară pe fileu) cu piciorul drept;
- picioarele sunt depărtate cel puţin la distanţa umerilor;
- greutatea corpului este transferată pe piciorul drept (din spate), al cărui
genunchi este uşor flexat.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie este uniform lentă.
e) poziţia finală:
- privirea orientată către minge;
- axa umerilor aproximativ perpendicular pe fileu;
- braţul drept ţine mânerul rachetei la nivelul şoldului, racheta orientată oblic
înapoi în jos;
- braţul stâng, îndoit din cot, uşor depărtat de corp;
- trunchiul uşor aplecat în faţă;
- picioarele sunt flexate, greutatea pe cel din spate şi formează o linie
perpendiculară pe fileu.
2. Lovirea propriu-zisă începe odată cu terminarea retragerii rachetei şi a
pivotării (fig. 14, poziţiile 7-10):
a) acţiunea braţelor:
- braţul drept duce racheta spre înainte şi uşor în sus, plecând cu mânerul
înainte;
- braţul stâng puţin îndoit din cot, se deplasează înainte şi apoi spre stânga,
având rol de echilibrare şi amplificare a mişcării de lovire;
- mingea se loveşte lateral şi în faţa şoldului stâng, cu încheietura mâinii fixată
şi suprafaţa de lovire a rachetei perpendiculară pe sol;
- în momentul impactului, mingea este condusă aproximativ 20-30 cm – situaţie
în care se realizează efectul liftat – racheta şi întregul corp efectuând o mişcare oblic
înainte sus.
b) acţiunea trunchiului:
- trunchiul care este uşor aplecat, se răsuceşte de la dreapta la stânga până când
axa umerilor ajunge aproximativ paralelă cu fileul;
- rotaţia la nivelul umerilor se realizează în jurul unei axe imaginare, care trece
vertical pe linia umărului stâng (socotit ca punct fix);
 - trunchiul în momentul impactului rachetă-minge şi în timpul conducerii
mingii, se blochează uşor, dând posibilitatea braţului cu racheta să penduleze cu
maximum de viteză.
c) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
- transferul greutăţii de pe stângul pe dreptul se face pe o linie dreaptă la
început, urmând ca în momentul impactului, prin pivotarea şi impulsia pe pingeaua
piciorului drept şi extensia genunchilor, centrul de greutate să fie proiectat înainte şi în
sus;
- greutatea se transferă pe piciorul stâng;
- prin extensia genunchilor se favorizează şi imprimarea efectului liftat.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectoria ei către minge creşte uniform
accelerat, atingând valoarea maximă în momentul impactului.
e) poziţia finală
- în momentul impactului vârful rachetei se află aproximativ la nivelul
încheieturii mâinii;
- planul de lovire al rachetei este orientat perpendicular pe sol;
- braţul stâng este orientat spre fileu, axa umerilor tinde să ajungă paralelă cu
fileul;
- genunchii sunt întinşi, piciorul drept este în contact cu solul pe vârf, în spatele
piciorului stâng;
- greutatea corpului este transferată pe piciorul stâng.

3. Finalul mişcării (finalul loviturii, fig. 14, poziţiile 11-14 ):

a) acţiunea braţelor:
- braţul cu racheta continuă deplasarea înainte şi sus, până când pumnul care
strânge mânerul să ajungă până la nivelul feţei, după care se opreşte, uşor peste umărul
stâng, prin îndoirea uşoară a cotului.
- planul de lovire al rachetei acoperă uşor mingea;
- braţul stâng rămâne orientat spre fileu, participând la coordonarea mişcării.
b) acţiunea trunchiului
- axa umerilor se răsuceşte de la dreapta la stânga, în aşa fel ca în final axa
umerilor să fie cel puţin paralelă cu fileul.
c) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
- piciorul stâng se află în faţa piciorului drept (care rămâne în contact cu solul
pe vârf);
- greutatea corpului se află pe piciorul stâng.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- din momentul final al impactului, viteza de deplasare a rachetei descreşte.
e) poziţia finală:
- vârful rachetei este orientat spre înapoi şi uşor în sus;
- pumnul drept se află uşor spre stânga la nivelul bărbiei, cotul puţin mai jos
şi orientat pe direcţia de deplasare a mingii;
 - braţul stâng este orientat către fileu;
- axa umerilor este paralelă cu fileul.
După terminarea mişcării se revine în poziţia de aşteptare. Pentru aceasta piciorul
stâng se retrage până la nivelul celui drept, iar gâtul rachetei este apucat cu mâna stângă.
 Sincronizarea acţiunilor
În partea pregătitoare a loviturii trebuie sincronizate următoarele acţiuni:
- fixarea prizei corespunzătoare, concomitent cu pivotarea pe piciorul drept,
transferul greutăţii pe piciorul drept şi răsucirea umerilor;
- retragerea rachetei concomitent cu păşirea cu piciorul stâng oblic înainte şi spre
dreapta şi orientarea axei umerilor perpendicular pe fileu.
În timpul lovirii propriu-zise:
- avansarea rachetei către minge cu viteză uniform accelerată;
- transferul greutăţii corpului de pe piciorul drept pe stângul;
- întinderea genunchilor în momentul impactului.
În finalul mişcării:
- ducerea rachetei spre înainte şi în sus cu închiderea uşoară a planului ei.

B. Lovitura de dreapta cu efect liftat, executată cu deplasare laterală

Executarea loviturii de pe partea dreaptă liftată cu deplasare laterală se impune ca
o necesitate în situaţiile în care mingea trimisă de adversar soseşte la o distanţă prea
mare pentru a fi lovită de pe loc în condiţii optime.
Dacă deplasarea spre dreapta necesită un singur pas sau mai mulţi, aceasta
depinde de distanţa ce trebuie parcursă de jucător pentru a executa lovitura. Oricum
diferenţe de tehnică între lovitura de dreapta de pe loc şi cea cu deplasare laterală nu
intervin decât în faza de pregătire a loviturii (fig. 14), celelalte părţi fiind identice.

Fig 15. Lovitura de pe partea dreaptă liftată

cu deplasare laterală (partea pregătitoare)
Aceasta se realizează în cazul în care jucătorul anticipează corect direcţia,
traiectoria, viteza, efectul şi săritura mingii după contactul cu solul. Aceste informaţii
sunt foarte importante pentru orice jucător, în funcţie de ele va şti unde aterizează
mingea (direcţie, traiectorie), locul unde va lovi mingea (efect, traiectorie), cât timp are
la dispoziţie pentru a pregăti lovitura (viteză, traiectorie).
Partea pregătitoare este în mare asemănătoare cu cea de la lovitura de pe loc.
 - Acţiunea braţelor este identică. Retragerea rachetei începe odată cu sesizarea
traiectoriei.
- Acţiunea trunchiului – în timpul pivotării pe piciorul drept, trunchiul se
răsuceşte de la stânga spre dreapta.
- Acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii – în acelaşi timp cu retragerea
rachetei se execută şi un pas lateral cu piciorul apropiat de minge (dreptul pentru
dreptaci). Simultan cu acest pas se întinde piciorul depărtat (stângul) împingând
greutatea corpului pe direcţia de deplasare. Piciorul stâng devine astfel picior de
propulsie (de împingere). Numărul paşilor ce urmează a fi făcuţi depinde de distanţa ce
trebuie parcursă până la minge. Ultimul pas executat este cu piciorul stâng oblic înainte
şi spre dreapta.
- Viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie este uniform lentă.
- Poziţia finală – este identică, numai că jucătorul s-a deplasat unul sau mai mulţi
paşi spre dreapta, revenirea la mijlocul liniei de fund în poziţia de aşteptare se face cu
paşi adăugaţi, primul pas fiind lung, executat cu piciorul stâng.
Din acest moment începe lovirea propriu-zisă care, ca şi finalul mişcării, este
compusă din aceleaşi acţiuni ca lovitura de pe partea dreaptă, liftată, de pe loc.
În cazul mingilor înalte deplasarea se face mai în spate, aşteptând să cadă mingea
în faţă şi lovind apoi corect tot de jos în sus şi înainte şi nu căutând mingea sus, cu
racheta ridicată. La mingile joase şi scurte, se urmăreşte îndoirea mai accentuată a
picioarelor, ultimul pas cu piciorul stâng făcându-se mai lung şi cu genunchiul îndoit,
iar lovirea mingii se face cu suprafaţa de lovire uşor deschisă.

LOVITURA DE STÂNGA

Lovitura de stânga, împreună cu cea de dreapta şi cu serviciul fac parte din

loviturile fundamentale, ale jocului de tenis, fără de care nu se poate desfăşura un joc de
tenis. Este un procedeu tehnic ce se execută după ce mingea a atins solul pe partea
opusă mâinii care ţine racheta. Este utilizată în joc, în special pentru următoarele
acţiuni: returul de serviciu, schimbul de lovituri pregătitor de pe fundul terenului şi ca
procedeu de atac. Ca şi lovitura de dreapta, acest procedeu tehnic este folosit,
aproximativ, în proporţie egală în fazele de joc. Aşa cum se confirmă de către o serie de
specialişti ai teoriei şi practicii tenisului, o însuşire superioară a loviturii de stânga, bine
aplicată în joc, poate conduce jucătorul la victorie.
Astăzi nu se poate concepe un jucător bun de tenis fără a avea o lovitură de stânga
sigură şi precisă. Un rever slab se deosebeşte de regulă de unul bun, prin faptul că
mingea se “împinge” peste plasă, jucătorul nelovind mingea tare şi precis ca la
forehand.
Lovitura de stânga cu o mână sau cu două?
Cu toate că unii jucători şi jucătoare din elita mondială foloseau deja cu succes
lovitura de stânga cu două mâini, antrenorii de tenis încă învăţau copii această lovitură
cu o singură mână, cealaltă variantă fiind doar tolerată. Astăzi, odată cu scăderea vârstei
la care copiii încep învăţarea tenisului, tot mai mulţi dintre aceştia folosesc backhandul
cu două mâini.
Este cea de-a doua lovitură care se învaţă în jocul de tenis, după lovitura de
dreapta. Simbolic, această lovitură mai este numită şi „buturuga mică” a jocului de
tenis, datorită specificului tactic.
Sigur că oricare dintre cele două variante de execuţie a loviturii de stânga prezintă
avantaje şi dezavantaje. Executarea loviturii de stânga cu două mâini măreşte forţa
loviturii, aduce un plus de control mişcării de balans a rachetei şi îmbunătăţeşte poziţia
acesteia la loviturile topspin. Dezavantajul constă în faptul că diminuează şansele
ajungerii mingilor plasate la mare distanţă, reduce manevrabilitatea rachetei, în cazul
loviturilor direcţionate „în jucător”, şi nu dezvoltă forţă în braţul dominant.
În cele ce urmează voi prezenta ambele modalităţi de execuţie a loviturii de
stânga (cu o mână şi cu două mâini).

A. Lovitura de stânga cu efect liftat de pe loc (cu o mână)

 Priza rachetei este deschisă.
1. Partea pregătitoare (fig. 16, poziţiile 1 - 7).
a) acţiunea braţelor
Retragerea rachetei începe imediat după ce jucătorul a sesizat traiectoria mingii.
Sunt necesare următoarele precizări:
- retragerea rachetei se face şi cu ajutorul mâinii stângi;
- racheta este retrasă numai până în prelungirea axei umerilor;
- cotul drept se menţine aproape de corp;
- traiectoria rachetei în mişcarea de retragere trebuie să fie rectilinie fără
oscilaţii în diferite planuri (ştiut fiind faptul că cel mai scurt drum între două puncte este
cel drept);
- în momentul final al retragerii rachetei, mânerul va fi în spatele şoldului (“la
buzunar”), iar capul şi planul rachetei (care loveşte mingea) sunt orientate oblic înapoi
şi în jos.
 Fig. 16. Lovitura de stânga cu o mână, cu efect liftat

b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii corpului;

- pivotarea se execută pe piciorul stâng;
- piciorul stâng este dus înainte şi oblic înainte (pe aceeaşi linie cu piciorul
drept);
- greutatea corpului este transferată pe piciorul stâng.
c) acţiunea trunchiului;
- trunchiul se răsuceşte de la dreapta spre stânga cu aproximativ 120 de grade
faţă de poziţia de aşteptare (mingea este privită peste umărul drept).
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie este uniform lentă
e) poziţia finală;
- privirea orientată către minge;
- axa umerilor mult răsucită spre stânga, aproximativ 120 de grade faţă de
poziţia de aşteptare;
- mâna dreaptă ţine mânerul rachetei la nivelul şoldului stâng, racheta orientată
oblic înapoi în jos;
- mâna stângă susţine gâtul rachetei iar cotul este uşor depărtat de corp;
- trunchiul uşor aplecat în faţă;
- picioarele sunt flexate, greutatea pe cel din spate şi formează o linie
perpendiculară pe fileu.

2. Lovirea propriu-zisă (fig. 16, poziţiile 8 -11).

a) acţiunea braţelor;
 - cuplul braţ-rachetă începe deplasarea înainte numai din antebraţ, prin extensia
din articulaţia cotului, trăgând racheta pe lângă corp, după care racheta este condusă
înainte şi puţin în sus;
- vârful rachetei trebuie să fie sub nivelul săriturii mingii, impactul cu mingea
având loc pe traiectoria ascendentă a rachetei;
- momentul impactului găseşte cuplul braţ-rachetă ferm, cu articulaţia blocată;
- braţul stâng echilibrează lovitura prin deplasare în direcţie opusă mişcării de
lovire;
- punctul de lovire al mingii se află situat puţin înaintea piciorului drept;
- în momentul impactului, planul rachetei este orientat spre fileu, perpendicular
pe sol.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii;
- greutatea corpului se transferă pe piciorul drept;
- în momentul impactului, genunchii se întind determinând înălţarea corpului şi
favorizând imprimarea efectului liftat.
c) acţiunea trunchiului;
- trunchiul se răsuceşte de la stânga spre dreapta cu aproximativ 30 de grade, până
când axul umerilor ajunge în poziţie aproximativ perpendiculară faţă de fileu.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie;
- în drumul ei spre minge racheta are o viteză uniform accelerată, devenind
maximă în momentul impactului.
e) poziţia finală:
- axul umerilor este perpendicular pe linia plasei;
- planul de lovire al rachetei în deplasare spre înainte şi în sus este orientat
perpendicular faţă de sol;
- braţul stâng se află depărtat de corp;
- greutatea corpului se află pe piciorul drept;
- picioarele sprijinite pe sol au genunchii întinşi.

3. Finalul mişcării (fig. 16, poziţiile 12 - 15).

a) acţiunea braţelor;
- braţul drept deplasează racheta în continuare înainte şi în sus
- braţul stâng se depărtează de corp, întinzându-se în direcţia opusă loviturii.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii;
- piciorul stâng rămâne în contact cu solul pe vârf, iar greutatea corpului se află
pe piciorul drept.
c) acţiunea trunchiului:
- axa umerilor rămâne în continuare perpendiculară pe fileu;
- în virtutea transferului greutăţii, trunchiul se deplasează uşor spre înainte.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
 - din momentul în care mingea părăseşte racheta, viteza de deplasare a acesteia
scade.
e) poziţia finală:
- vârful rachetei este orientat înainte şi în sus;
- braţul stâng, depărtat de corp, se află întins în prelungirea axei umerilor;
- axa umerilor este perpendiculară pe fileu;
- piciorul drept se află înaintea celui stâng;
- greutatea corpului este repartizată pe piciorul drept;
- genunchii sunt întinşi.
După terminarea mişcării se revine în poziţie de aşteptare. Aceasta se efectuează
prin retragerea piciorului drept până la nivelul celui stâng. În acelaşi timp gâtul rachetei
este apucat cu mâna stângă.
 Sincronizarea acţiunilor.
În partea pregătitoare:
- retragerea directă a rachetei (ajutată de mâna stângă);
- pivotarea pe piciorul stâng;
- păşire cu piciorul drept oblic înainte şi spre stânga;
- transferul greutăţii corpului pe piciorul stâng;
- răsucirea trunchiului spre stânga cu aproximativ 120 de grade faţă de poziţia
iniţială.
În timpul lovirii propriu-zise:
- ducerea rachetei către minge cu o viteză uniform accelerată;
- transferul greutăţii corpului de pe piciorul stâng pe cel drept;
- orientarea axei umerilor perpendicular pe fileu;
- întinderea genunchilor în momentul impactului.
În finalul mişcării:
- ducerea rachetei înainte şi în sus;
- menţinerea axei umerilor perpendicular pe fileu.

b. Lovitura de stânga cu efect liftat de pe loc executată cu două mâini

Lovitura de stânga cu 2 mâini (fig. 17) nu este un procedeu nou; el a fost cunoscut
de la primele începuturi ale practicării tenisului, dar a fost utilizat mai puţin decât
celelalte procedee de joc, manifestându-se multă reţinere privind utilizarea lui.
Începând cu anul 1975, acest procedeu de joc a căpătat o importanţă crescută iar
în zilele noastre este folosit la o scară mare de către jucătorii de frunte şi, în mod
deosebit, de femei.
Procedeul utilizat în joc nu solicită o tehnică de mare rafinament, dar solicită
executantului o foarte bună deplasare în teren şi, în mod special, o aşezare
corespunzătoare la minge.
 1 2 3 4 5
Fig. nr. 16 Lovitura de stânga executată cu două mâini
Priza rachetei este de stânga cu două mâini.
1. Partea pregătitoare (fig. 17 poziţiile 1 - 2).
a) acţiunea braţelor;
- retragerea rachetei se face cu ajutorul ambelor braţe care se înfăşoară pe lângă
corp, relaxate;
- după fixarea prizei corespunzătoare mâinii drepte, pe traseul parcurs de
rachetă în mişcarea de retragere, mâna stângă alunecă pe gâtul rachetei până când
ajunge pe mâner în imediata apropiere a mâinii drepte fixând priza de dreapta pentru
stângaci;
- drumul parcurs de vârful rachetei şi de articulaţia pumnului la retragerea
rachetei, se realizează pe o linie dreaptă, fără oscilaţii ale planului rachetei;
- mâinile pe mânerul rachetei sunt încă relaxate, menţinând racheta cât mai
natural în această poziţie de final de retragere.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
- piciorul stâng începe pivotarea spre stânga până când talpa acestuia ajunge
într-o poziţie paralelă cu fileul;
- odată cu această pivotare se face şi transferul greutăţii pe piciorul stâng;
- piciorul drept păşeşte oblic înainte şi spre dreapta plasând talpa piciorului la
un unghi de 45 grade cu fileul, pe aceeaşi linie cu piciorul stâng, la o distanţă uşor peste
lăţimea umerilor.
c) acţiunea trunchiului:
- din momentul sesizării traiectoriei mingii, trunchiul se răsuceşte spre stânga cu
aproximativ 120 grade faţă de poziţia de aşteptare;
- răsucirea trunchiului realizează aproximativ 75-80% din retragerea rachetei;
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- retragerea rachetei este lentă şi începe imediat după sesizarea traiectoriei
mingii.
e) poziţia finală:
 - racheta este retrasă până în prelungirea axei umerilor, mânerul este în spatele
şoldului stâng, iar racheta este în prelungirea mâinii drepte cu vârful orientat înapoi şi în
jos, planul acesteia uşor închis;
- mâna stângă se află pe mâner în imediata apropiere a mâinii drepte; cotul
mâinii drepte este apropiat de corp, iar celălalt uşor depărtat;
- trunchiul este răsucit 120 de grade spre stânga faţă de poziţia iniţială şi uşor
aplecat spre înainte;
- piciorul drept este fixat pe sol înainte şi oblic spre stânga, pe aceeaşi linie cu
piciorul stâng, greutatea se află pe piciorul stâng.

2. Lovirea propriu-zisă (fig. 17, poziţia 3).

a) acţiunea braţelor:
- cuplul braţe-rachetă începe acţiunea de lovire a mingii prin tragerea rachetei
cu ambele mâini pe lângă corp, braţele sunt aproape întinse;
- în momentul când mânerul ajunge în dreptul piciorului drept, se realizează o
mişcare de “evantai”- vârful rachetei urcă spre minge într-o poziţie paralelă cu fileul;
- ambele mâini strâng puternic mânerul rachetei;
- impactul rachetă minge se realizează la un nivel situat deasupra genunchiului,
şi în faţa piciorului drept;
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
- piciorul stâng rămâne în contact cu solul, în spatele celui drept;
- greutatea corpului este transferată pe piciorul drept prin impulsia pe pingeaua
piciorului stâng;
- în momentul impactului dintre rachetă şi minge, genunchii se întind (deci
centrul de greutate se înalţă), fapt care accentuează efectul liftat.
c) acţiunea trunchiului:
- axa umerilor se răsuceşte de la stânga spre dreapta astfel încât în momentul
impactului, aceasta să fie paralelă cu fileul.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- pe tot drumul spre minge, racheta are o viteză uniform accelerată, devenind
maximă în momentul impactului.
e) poziţia finală:
- axa umerilor este paralelă cu fileul;
- braţele sunt întinse, iar ambele mâini strâng puternic mânerul;
- planul de lovire al rachetei este perpendicular pe sol şi paralel cu fileul;
- genunchii sunt întinşi, iar greutatea corpului se află pe piciorul drept.
3. Finalul mişcării (fig. 17, poziţiile 4 - 5).
a) acţiunea braţelor:
- cuplul braţe-rachetă îşi continuă mişcarea spre înainte oblic şi în sus spre
direcţia de orientare a mingii;
- după ce mingea a părăsit racheta mâinile relaxează mânerul rachetei.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
 - piciorul stâng rămâne în contact cu solul pe vârf, iar greutatea corpului rămâne
pe piciorul drept.
c) acţiunea trunchiului:
- axa umerilor este în continuare paralelă cu fileul, iar în finalul mişcării este într-
o uşoară extensie.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- viteza rachetei descreşte după ce mingea a părăsit racheta.
e) poziţia finală:
- vârful rachetei este orientat în sus şi spre dreapta;
- braţele sunt flexate din coate; cotul drept uşor apropiat de corp şi orientat în
jos, cel stâng mai depărtat şi orientat spre înainte;
- axa umerilor este perpendiculară pe fileu;
- greutatea corpului este repartizată pe piciorul drept;
- genunchii sunt întinşi.
c. Lovitura de stânga cu efect liftat, executatã cu deplasare lateralã
În cazul în care mingea trimisă de adversar soseşte pe partea stângă la o distanţă
mai mare decât cea care permite lovirea ei în condiţii optime, se impune o deplasare
laterală. În funcţie de distanţa la care soseşte mingea deosebim două situaţii, şi anume:
când execuţia corectă necesită deplasarea spre stânga cu un pas;
când execuţia corectă impune deplasarea spre stânga cu mai mulţi paşi.

Fig. 18. Lovitura de stânga cu efect liftat executată cu deplasare laterală (partea
pregătitoare)

În ambele cazuri, diferenţele faţă de lovitura de stânga executată de pe loc sunt

doar în partea pregătitoare, fază în care concomitent cu acţiunile prezentate mai sus
apare şi deplasarea spre partea stângă a terenului.
Partea pregătitoare este în mare parte asemănătoare cu cele prezentate la
descrierea loviturii de pe loc.
a) Acţiunea braţelor este identică. Fixarea prizei şi retragerea rachetei începe
odată cu sesizarea traiectoriei.
b) Acţiunea trunchiului este identică de asemenea. Trunchiul se răsuceşte de la
dreapta spre stânga cu aproximativ 120 de grade.
c) Acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii diferă prin faptul că apar unul sau
mai mulţi paşi spre stânga. În acelaşi timp cu retragerea rachetei şi răsucirea umerilor se
execută şi un pas lateral stânga cu piciorul stâng. Simultan cu acest pas se întinde
piciorul drept împingând greutatea corpului pe direcţia de deplasare. Numărul paşilor ce
urmează să fie executaţi depinde de distanţa ce trebuie parcursă până la minge. Ultimul
pas executat este cu piciorul drept oblic înainte şi spre stânga.
d) Viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie este uniform lentă.
e) Poziţia finală este identică, numai că jucătorul s-a deplasat unul sau mai mulţi
paşi spre stânga, revenirea la mijlocul liniei de fund în poziţia de aşteptare se face cu
paşi adăugaţi, primul pas fiind lung, executat cu piciorul drept.
În cazul mingilor înalte deplasarea se face mai în spate, aşteptând să cadă mingea
în faţă şi lovind apoi corect tot de jos în sus şi înainte şi nu căutând mingea sus, cu
racheta ridicată. La mingile joase şi scurte, se urmăreşte îndoirea mai accentuată a
picioarelor, ultimul pas cu piciorul drept făcându-se mai lung şi cu genunchiul îndoit,
iar lovirea mingii se face cu suprafaţa de lovire uşor deschisă.

SERVICIUL

Serviciul este un procedeu tehnic de bază în jocul de tenis. Jocul, precum şi

disputarea fiecărui punct încep cu serviciul, care se execută alternativ, de o parte şi de
alta a semnului de centru existent pe linia de fund. Conform regulamentului fiecare
jucător are dreptul la două încercări sau, cum sunt cunoscute în terminologia curentă, la
primul şi al doilea serviciu. De obicei, primul serviciu se execută puternic deoarece
jucătorii riscă execuţia lui, având la dispoziţie, conform regulamentului şi un al doilea
serviciu. Cel de-al doilea serviciu se execută cu mai multă atenţie şi prudenţă, deoarece
execuţia greşită atrage după sine pierderea punctului. Din acest motiv, scăderea forţei
imprimate celui de-al doilea serviciu este compensată prin imprimarea efectului liftat
sau tăiat.
 În funcţie de efectul imprimat mingii în timpul serviciului distingem patru
procedee tehnice şi anume: procedeul plat, procedeul tăiat, procedeul twist şi procedeul
liftat.
De remarcat că procedeele tăiat liftat şi twist oferă jucătorului mai multă
siguranţă în execuţie, motiv pentru care sunt utilizate în special la cel de-al doilea
serviciu.
Traiectoria mingii în cazul serviciului tăiat va fi deviat spre stânga (pentru
dreptaci), iar săritura ei va fi destul de joasă. Dacă serviciul va fi liftat mingea va descrie
o traiectorie curbată mai accentuată, iar săritura va fi mai înaltă. Dacă serviciul va fi
twist traiectoria mingii va fii uşor curbată către stânga, iar săritura acesteia va fi deviată
spre dreapta.
În ceea ce priveşte procedeul plat este utilizat cu precădere la primul serviciu,
necesitând un punct înalt de lovire al mingii. Traiectoria mingii va fi rectilinie, trecând
razant peste fileu cu o foarte mare viteză de înaintare.
Tehnica de execuţie a celor trei procedee tehnice este foarte asemănătoare.
Diferenţierea apare în mişcarea braţului care loveşte şi în răsucirea trunchiului, ambele
depinzând de locul unde se aruncă mingea.
Ţinând cont de efectul pe care jucătorul intenţionează să-l imprime mingii,
aceasta va fi aruncată astfel:
- pentru efectul slaisat (tăiat), mingea va fi aruncată spre dreapta;
- pentru efectul liftat, mingea va fi aruncată spre stânga şi înapoi;
- pentru efectul twist, mingea va fi aruncată deasupra umărului drept şi înapoi;
- pentru lovitura plată, mingea va fi aruncată pe mijloc şi înainte.
Toate aceste patru servicii pot fii învăţate şi folosite în avantajul servantului.
Unele servicii pot fii folosite cu eficienţă împotriva unor adversari, iar altele nu oferă
rezultatul scontat. Alternând toate cele patru tipuri de servicii într-un meci, se creează
premisa de a pune mari probleme adversarului. Aceasta se întâmplă deoarece adversarul
va fi în permanenţă surprins, şi nu va putea să-şi găsească un ritm în returnarea
serviciilor.
Toate aceste tipuri de servicii pot fii foarte eficiente, dar nu putem spune că unul
dintre ele este mai bun decât altul. Fiecare dintre ele are avantaje şi dezavantaje
SERVICIUL PLAT
avantaje dezavantaje
Viteza imprimată mingii oferă Timp foarte scurt de a ajunge la fileu
un timp foarte scurt adversarului pentru pentru jucătorii de serviciu – vole;
pregătirea returului de serviciu; Procentaj foarte scăzut de reuşite;
Ajută la câştigarea unor puncte Foarte greu de executat de către
destul de uşor, fapt care se exprimă în jucătorii de talie mică în condiţiile în care nu
consumarea unei cantităţi mici de se imprimă efect;
energie; Când primitorul reuşeşte un retur de
Uşor de învăţat. serviciu, mingea se va întoarce cu viteză
foarte mare, deoarece acesta se va folosi de
forţa ce a fost generată de către servant.
 SERVICIUL TĂIAT
avantaje dezavantaje
Mingea va avea o săritură joasă, Fiind serviciul cel mai folosit,
departe de adversar sau în corpul lui; majoritatea jucătorilor returnează acest gen
Acest efect poate fi folosit de serviciu.
pentru a trimite mingea cât mai departe
de primitor, sau poate fi folosit pentru
a face mingea să ricoşeze direct spre
corpul adversarului;
Procentajul încercărilor reuşite
este foarte ridicat;
Uşor de învăţat.

SERVICIUL TWIST
avantaje dezavantaje
Mingea sare înalt, departe, sau în Dacă adversarul loveşte mingea
corpul adversarului; imediat după contactul cu solul acest gen de
Traiectoria mingii după serviciu îşi pierde eficacitatea, deoarece
contactul cu solul descrie o curbă opusă mingea nu mai are timp să se depărteze în
celei din primul zbor; orice direcţie;
Oferă timpul necesar pentru Greu de învăţat.
atacul la fileu pentru jucătorii de servici
– vole;
Dificil de returnat.
SERVICIUL LIFTAT
avantaje dezavantaje
Oferă timpul necesar pentru a se Uşor de returnat;
ajunge la fileu. Este foarte convenabil Uşor de anticipat traiectoria mingii;
jucătorilor de servici – vole; Dacă adversarul loveşte mingea
Mingea sare înalt şi se devreme, mingea nu mai are timp să capete
depărtează rapid de locul de contact cu înălţimea dorită.
solul;
Uşor de învăţat.
.
Învăţarea mecanismului de lovire este important, dar mai important este
alternarea cât mai eficientă a acestora într-un meci împotriva unui adversar
Serviciul este cea dea treia lovitură care se învaţă în jocul de tenis. Odată însuşit,
acest procedeu tehnic permite desfăşurarea jocului în bune condiţii. Serviciul este
singurul procedeu tehnic în care este necesară sincronizarea a două acţiuni: aruncarea
mingii cu o mână şi lovirea ei cu cealaltă mână. Serviciul este acea lovitură care depinde
în exclusivitate, de cel care îl execută; de aceea, în procesul de instruire trebuie să se
acorde o mare atenţie corectitudinii execuţiei şi orientării tactice în joc.

Priza rachetei este deschisă (de stânga).

 Poziţia iniţială;
a) poziţia picioarelor faţă de linia de fund a terenului:
- piciorul stâng se află în spatele liniei de fund a terenului, formând cu aceasta
un unghi de 45 de grade;
- piciorul drept este în spatele piciorului stâng, paralel cu linia de fund;
- depărtarea picioarelor, este cel puţin cât lăţimea umerilor;
- greutatea corpului este repartizată în mod egal, pe ambele picioare.
b) poziţia braţelor:
- mâna dreaptă ţine mânerul rachetei, degetele relaxate;
- mâna stângă ţine mingea, care în acelaşi timp susţine şi gâtul rachetei.
Partea pregătitoare (fig. 19, poziţiile 1- 10);
a) acţiunea braţelor:
- braţul stâng (care lansează mingea), coboară la început până la nivelul
şoldului, după care începe mişcarea de ridicare pe o linie ascendentă, cotul intrând
imediat în extensie. Lansarea mingii se face la nivelul frunţii (este recomandabil ca în
mâna stângă să fie ţinută doar o minge, în scopul unei lansări cât mai precise a mingii ce
urmează să fie servite).
- braţul drept execută retragerea rachetei ce poate fi realizată prin două
procedee: retragere pendulară (sau lungă) şi retragere semicirculară (sau scurtă).
Retragerea pendulară: racheta coboară cu vârful îndreptat în jos, trecând în drumul său
spre înapoi pe lângă genunchi. Retragerea semicirculară: vârful rachetei este dus spre
dreapta şi în sus, cu depărtarea cotului drept de trunchi.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii corpului:
- odată cu retragerea rachetei greutatea corpului se transferă de pe piciorul stâng
pe cel drept.
c) acţiunea trunchiului:
- trunchiul se răsuceşte de la stânga la dreapta, trecând în extensie. Bazinul este
împins înainte.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- retragerea se face lent şi foarte relaxat.
e) poziţia finală:
- cotul drept se află la nivelul umărului;
- vârful rachetei atinge înălţimea maximă în timpul retragerii;
- privirea este fixată tot timpul pe mingea lansată din mâna stângă;
- genunchii sunt uşor flexaţi, greutatea pe piciorul drept;
- trunchiul răsucit spre dreapta şi în extensie.
Lovirea propriu-zisă (fig. 19 poziţiile 11 - 14):
a) acţiunea braţelor:
 - braţul stâng, după ce a lansat mingea, coboară îndoit la 90 de grade până la
nivelul şoldului stâng. El ajută la flexia anterioară a trunchiului sau altfel spus, ajută la
“blocarea trunchiului”;
- braţul drept, din poziţia finală a retragerii, coboară racheta prin îndoirea
cotului, aproape atingând spatele jucătorului, după care descrie un drum ascendent şi
oblic înainte pentru a lovi mingea cât mai sus.

Fig. 19. Serviciul

Observaţii: în funcţie de procedeul ales lovitura va fi executată astfel (numerele
care vă vor fi prezentate, sunt de pe cadranul unui ceas pentru a uşura înţelegerea
tehnicii de lovire a mingii):
- procedeul tăiat: mingea este “periată” în partea dreaptă, conducând-o către
careul de serviciu;
- procedeul liftat: mingea este periată de jos în sus (de la 6 la 12).
- procedeul twist: mingea este periată de jos în sus (de la 8 la 1 sau la 2).
- procedeul plat: mingea va fi lovită “în plin”, planul rachetei va fi
perpendicular pe direcţia de zbor a mingii.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
 - piciorul stâng în momentul impactului este complet întins, fiind în contact cu
solul doar pe vârf;
- piciorul drept, puţin depărtat de cel stâng, se află aproape pe aceeaşi linie cu
acesta. În momentul impactului, piciorul drept părăseşte solul pentru a permite lovirea
mingii într-un punct cât mai înalt;
- greutatea corpului trece în totalitate pe piciorul stâng.
c) acţiunea trunchiului:
- trunchiul realizează răsucirea inversă de la dreapta spre stânga.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- în timpul lovirii propriu-zise viteza rachetei este accelerată, atingând valoarea
maximă în momentul impactului cu mingea.
e) poziţia finală:
- braţul drept, trunchiul şi piciorul stâng sunt complet întinse, pentru a permite
lovirea mingii într-un punct cât mai înalt;
- braţul stâng îndoit la 90 de grade, în dreptul abdomenului;
- piciorul drept este desprins de sol.

Finalul mişcării (fig. 19, poziţiile 15 - 20).

a) acţiunea braţelor:
- braţul stâng este îndoit din cot şi are o poziţie transversală peste abdomen;
- braţul drept execută o mişcare rapidă de acoperire a mingii. Racheta îşi
continuă mişcarea de sus în jos şi înainte, terminând drumul său în partea stângă a
corpului.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii corpului:
- piciorul stâng rămâne în contact cu solul în spatele liniei de fund a terenului.
Piciorul drept păşeşte în teren;
- greutatea corpului trece pe piciorul drept.
c) acţiunea trunchiului:
- trunchiul “cade“spre înainte, contribuind la plecarea rapidă spre fileu.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie descreşte uniform după impact.
e) poziţia finală:
- piciorul stâng este cu genunchiul uşor îndoit, în contact cu solul, în spatele
liniei de fund;
- piciorul drept se află în teren pe direcţia de avansare, genunchiul îndoit,
greutatea corpului fiind repartizată pe el;
- trunchiul aplecat, cu umerii în faţă;
- braţul stâng îndoit, transversal peste abdomen;
- racheta coborâtă în partea stângă a corpului, cu vârful orientat în jos.
Sincronizarea acţiunilor
 În partea pregătitoare trebuie executate simultan următoarele acţiuni:
 - coborârea braţelor la începutul părţii pregătitoare;
- ridicarea lor (stângul prin faţă şi dreptul prin lateral şi înapoi) în faza a doua a
părţii pregătitoare şi trecerea greutăţii corpului de pe piciorul stâng pe cel drept;
 În timpul lovirii propriu-zise:
- braţul stâng coboară, cu cotul îndoit, până în dreptul şoldului stâng;
- braţul drept, prin întinderea cotului, ridică racheta spre punctul unde aceasta va
întâlni mingea;
- trunchiul se răsuceşte de la dreapta spre stânga;
- piciorul drept părăseşte solul, apropiindu-se de piciorul stâng.
 În finalul mişcării:
- ducerea rachetei de sus în jos şi înainte, cu terminarea mişcării în partea stângă a
corpului;
- piciorul drept păşeşte în teren preluând întreaga greutate a corpului;
- trunchiul se răsuceşte de la dreapta la stânga ajungând paralel cu fileul.

VOLEUL

Dacă în perioada „tenisului cu racheta de lemn”, predomina jocul defensiv de pe

spatele terenului, odată cu noile cuceriri ale tehnologiei în domeniul sportiv şi cu
schimbările tehnico-tactice ale jocului de tenis, acesta a evoluat devenind mult mai
agresiv. Voleul de stânga sau de dreapta, face parte din arsenalul loviturilor de atac fără
de care nu se poate atinge înalta performanţă. Voleul este o lovitură executată înainte ca
mingea să ia contact cu solul. Teoretic ea poate fi executată în orice parte a terenului dar
eficienţa sa creşte cu cât distanţa faţă de fileu este mai mică. În general este folosită o
singură mână pentru utilizarea acestei lovituri, dar sunt şi jucători care folosesc ambele
mâini.
Este o lovitură relativ simplu de învăţat, dar dificultatea sa apare în momentul
aplicării în joc. Datorită vitezei mari de circulaţie a mingii, poziţionării avansate a
executantului, timpului scurt avut la dispoziţie face ca voleul să solicite o mare
încordare psihică, o bună concentrare a atenţiei şi un spirit de agresivitate crescut. Acest
procedeu tehnic de joc mai este denumit, în mod simbolic, şi „piatra de încercare” în
jocul de tenis.
Dificultatea utilizării voleului nu constă atât în însuşirea lui, cât în mod deosebit
în utilizarea lui în joc, solicitând un plasament corect în timp şi spaţiu şi în a face faţă
vitezei crescute cu care se îndreaptă mingea de la adversar.
În tenis sunt două situaţii de joc ce conduc la o poziţie care impune executarea
voleului. Prima situaţie este cea în care în urma unei deplasări către fileu pentru
returnarea unei mingi, ne obligă la executarea unui vole pentru următoarea lovitură. Cea
dea doua este când se practică un joc agresiv, iar strategia de joc o cere.

CLASIFICAREA VOLEULUI:
- voleul de dreapta (pregătitor şi decisiv);
- voleul de stânga (pregătitor şi decisiv).

A. VOLEUL DE DREAPTA
Priza folosită este de dreapta sau continentală.
Poziţia de aşteptare este asemănătoare cu cea din timpul jocului numai că
genunchii sunt mai îndoiţi, iar racheta este ţinută în mâna dreaptă cu degetele strânse
mai ferm decât la poziţia loviturilor executate de pe linia de fund.

A.1. Voleul pregătitor de dreapta

1. Partea pregătitoare (fig. 20, poziţiile 1 - 4).
a) acţiunea braţelor:
- braţul drept execută retragerea rachetei imediat după sesizarea traiectoriei
mingii. Retragerea se realizează prin răsucirea trunchiului spre dreapta până când axa
umerilor devine perpendiculară pe fileu;
- vârful rachetei este retras la un nivel situat între cap şi umăr;
- retragerea rachetei este mai scurtă în cazul voleului decisiv, datorită timpului
scurt avut la dispoziţie;
- planul rachetei este orientat înainte şi în sus;
- încheietura mâinii este în uşoară extensie pe antebraţ;
- cotul drept se menţine cât mai aproape de corp;
- braţul stâng este dus spre înainte şi participă la menţinerea echilibrului.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
 - piciorul drept preia toată greutatea corpului şi în acelaşi timp execută o
pivotare pe pingea, orientând vârful piciorului oblic spre dreapta şi înainte;
- piciorul stâng menţine sprijinul corpului, fiind pregătit să păşească în lovitură.
c) acţiunea trunchiului:
- trunchiul se răsuceşte spre dreapta, acţiune ce determină într-o mare măsură şi
retragerea rachetei.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie – este uniformă.
e) poziţia finală:
- racheta retrasă este paralelă cu fileul;
- planul de lovire al rachetei este deschisă;
- axa umerilor este perpendiculară pe fileu;
- greutatea corpului este pe piciorul drept.

Fig. 20. Voleul pregătitor de dreapta

2. Lovirea propriu-zisă (fig. 20, poziţiile 5 -8).
a) acţiunea braţelor:
- braţul drept parcurge cu racheta un drum de sus în jos şi înainte;
- mâna strânge mânerul foarte puternic;
- planul de lovire al rachetei este orientat spre înainte şi în sus;
- contactul dintre minge şi racordaj se realizează înaintea corpului, (contactul
dintre minge şi rachetă este mai lung în cazul voleului pregătitor pe fondul unei viteze
reduse a rachetei pe traiectorie, mingea fiind lovită la înălţimea şoldului, iar în cazul
voleului decisiv contactul minge-rachetă este mai scurt pe fondul unei viteze crescânde
a rachetei, mingea fiind lovită la o înălţime mai mare, situată între şold şi umăr);
- braţul stâng este orientat spre înainte participând la menţinerea echilibrului.
 b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
- întreaga greutate a corpului este transferată pe piciorul din faţă (stângul).
Acest lucru se întâmplă odată cu ducerea rachetei spre minge („păşire în minge”).
Momentul impactului coincide cu contactul piciorului stâng cu solul.
c) acţiunea trunchiului:
- trunchiul puţin aplecat înainte se răsuceşte de la dreapta spre stânga astfel încât
axa umerilor tinde să devină paralelă cu fileul. Această răsucire se sincronizează cu
acţiunea braţului cu racheta.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- în funcţie de voleul executat viteza de deplasare a rachetei spre minge variază.
Pentru voleul pregătitor viteza este mai mică comparativ cu cel decisiv.
e) poziţia finală:
- braţul drept este întins;
- planul de lovire al rachetei este orientat înainte şi puţin în sus;
- braţul stâng se află în faţă şi participă la asigurarea echilibrului;
- piciorul drept se află în sprijin pe pingea în spatele piciorului stâng (a realizat
impulsia corpului spre înainte);
- piciorul stâng este mai aproape de fileu, flexat din articulaţia genunchiului şi
suportă întreaga greutate a corpului;
- axa umerilor tinde să devină paralelă cu fileul.
3. Finalul mişcării (fig. 20, poziţiile 9 - 13).
a) acţiunea braţelor:
- braţul drept îşi continuă mişcarea spre înainte într-un ritm lent la voleul
pregătitor. Terminarea mişcării în cazul voleului decisiv se face brusc, blocat;
- braţul stâng este orientat înainte, spre fileu.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
- greutatea corpului este repartizată în totalitate pe piciorul stâng;
- pentru voleul pregătitor piciorul drept păşeşte spre înainte, continuând
deplasarea spre fileu.
c) acţiunea trunchiului:
- axa umerilor a ajuns paralelă cu fileul;
- trunchiul este uşor aplecat spre înainte.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- în cazul voleului pregătitor, pentru a oferi lungime mingii, racheta se
deplasează pe direcţia mingii, cu viteză descrescândă. În cazul voleului decisiv, după
contactul cu mingea traiectoria rachetei este foarte scurtă, blocată.
e) poziţia finală:
- braţul drept se află mult înainte pe direcţia în care a fost trimisă mingea;
- braţul stâng este orientat către fileu;
- greutatea corpului este repartizată în totalitate pe piciorul stâng;
- axa umerilor este paralelă cu fileul.
 Sincronizarea acţiunilor.
 În partea pregătitoare:
- retragerea rachetei în mare parte prin răsucirea trunchiului de la stânga la
dreapta;
- transferul greutăţii corpului pe piciorul drept, laba piciorului orientată oblic
lateral dreapta pentru echilibru.
 În timpul lovirii propriu-zise:
- transferul greutăţii corpului spre înainte (spre minge – „păşirea în lovitură”);
- contactul minge-rachetă se realizează în momentul în care piciorul stâng se
aşează pe sol;
- răsucirea trunchiului de la dreapta spre stânga.
 În finalul mişcării:
- transferul greutăţii corpului în totalitate pe piciorul stâng;
- ducerea rachetei de sus în jos şi înainte şi apucarea ei în final şi cu mâna stângă;
- aplecarea trunchiului înainte, cu menţinerea axei umerilor paralelă cu fileul.

B. VOLEUL DE STÂNGA
Priza rachetei este continentală sau de stânga.
Poziţia de aşteptare este identică cu cea de la voleul de dreapta.

B.1. Voleul pregătitor de stânga

1. Partea pregătitoare (fig. 21, poziţiile 1 - 4).
a) acţiunea braţelor:
- braţul drept execută retragerea rachetei prin partea stângă a corpului, imediat
după sesizarea traiectoriei mingii;
- retragerea rachetei se realizează, în principal, prin răsucirea trunchiului spre
stânga;
- racheta se retrage până când planul acesteia depăşeşte cu puţin poziţia paralelă
cu fileul;
- vârful rachetei atinge, în momentul final al retragerii, un nivel situat între umăr
şi cap;
- mâna stângă susţine gâtul rachetei şi participă activ la retragerea acesteia.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
- piciorul stâng pivotează pe pingea spre stânga până ajunge orientat spre stânga
şi oblic înainte preluând toată greutatea corpului;
- piciorul drept este în contact cu sol doar pe pingea şi este gata să păşească
înainte în lovitură.
c) acţiunea trunchiului:
- trunchiul se răsuceşte de la dreapta spre stânga până când axa umerilor ajunge
la un unghi de 45 de grade cu fileul. Această răsucire realizează şi retragerea rachetei;
 - trunchiul este uşor aplecat spre înainte.
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- retragerea rachetei este scurtă şi lentă.
e) poziţia finală:
- axa umerilor formează un unghi de 45 de grade cu fileul;
- planul rachetei este deschis (orientat spre înainte şi în sus);
- trunchiul este uşor înclinat spre înainte;
- greutatea corpului se află pe piciorul stâng.

Fig. 21. Voleul pregătitor de stânga

2. Lovirea propriu-zisă (fig. 21, poziţiile 5 - 8).

a) acţiunea braţelor:
- racheta parcurge un drum de sus în jos şi spre înainte, cu planul de lovire
deschis;
- în momentul impactului braţul îndemânatic se întinde;
- contactul dintre minge şi rachetă este mai lung în cazul voleului pregătitor şi
mai scurt în cazul celui decisiv, realizat pe fondul unei viteze de execuţie crescute;
- braţul stâng participă la menţinerea echilibrului şi se deplasează în direcţie
opusă mişcării de lovire.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
 - greutatea este transferată pe piciorul din faţă în momentul loviturii. Aceasta se
realizează prin păşirea oblic spre stânga şi înainte cu piciorul drept (păşirea în minge), şi
impulsia realizată pe pingeaua piciorului stâng.
c) acţiunea trunchiului:
- trunchiul este aplecat spre înainte, axa umerilor rămâne la un unghi de 45 de
grade cu fileul.
d) viteză de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- este mai lentă în cazul voleului pregătitor şi mai rapidă în cazul celui decisiv.
e) poziţia finală:
- braţul drept este întins, planul rachetei este orientat spre înainte şi în sus;
- braţul stâng este în prelungirea axei umerilor, orientat oblic înapoi în jos, uşor
îndoit din cot;
- axa umerilor formează un unghi de 45 de grade cu fileul;
- piciorul drept este flexat din genunchi, bine fixat pe sol, înaintea piciorului
stâng. În acest moment el suportă întreaga greutate a corpului;
- piciorul stâng este în contact cu solul doar pe vârf.
3. Finalul mişcării (fig. 21, poziţiile 9 - 11).
a) acţiunea braţelor:
- braţul drept, cu racheta continuă drumul spre înainte şi după lovirea mingii;
- braţul stâng rămâne aproape întins spre înapoi în prelungirea axei umerilor.
b) acţiunea picioarelor şi transferul greutăţii:
- greutatea este în totalitate pe piciorul drept;
- la execuţia voleului pregătitor, piciorul stâng păşeşte spre înainte, continuând
în acest fel deplasarea spre fileu.
c) acţiunea trunchiului:
- prin păşirea cu piciorul stâng spre înainte, trunchiul se răsuceşte de la stânga
spre dreapta, aducând axa umerilor paralelă cu fileul (în cazul voleului pregătitor).
d) viteza de deplasare a rachetei pe traiectorie:
- racheta parcurge lent ultima porţiune, de după contactul cu mingea.
e) poziţia finală:
- racheta este dusă mult înainte pe direcţia în care a fost trimisă mingea pentru
voleul pregătitor, şi blocat în faţa piciorului drept pentru voleul decisiv;
- axa umerilor ajunge paralelă cu fileul la voleul pregătitor, şi se menţine la 45
de grade faţă de fileu la cel decisiv;
- greutatea corpului este în totalitate pe piciorul drept;
- după execuţia voleului pregătitor se continuă deplasarea spre înainte, cu
intenţia de a se obţine un plasament corespunzător pentru executarea unui voleu decisiv
sau a unui smeci.

Sincronizarea acţiunilor
 În partea pregătitoare:
 - retragerea rachetei;
- răsucirea trunchiului spre stânga până când axa umerilor ajunge la un unghi de
45 de grade cu fileul;
- transferul greutăţii corpului pe piciorul stâng.
 În timpul lovirii propriu-zise:
- transferul greutăţii corpului de pe piciorul stâng pe cel drept;
- menţinerea axei umerilor la un unghi de aproximativ 45 de grade cu fileul
- lovirea mingii cu planul rachetei deschis.
 În finalul mişcării:
- ducerea rachetei spre înainte pe direcţia în care a fost trimisă mingea;
- trecerea greutăţii în totalitate pe piciorul drept.

TACTICA JOCULUI DE TENIS

 Frumuseţea tenisului actual este dată nu numai de acea suită de lovituri executate
cu virtuozitate de către jucători, ci şi de confruntarea de idei şi opţiuni, de confruntarea
factorilor psihologici ca voinţa de victorie, încrederea, concentrarea sau frica şi emoţia.
Cu cât acţiunile din teren vor îmbrăca mai mult haina gândirii, cu atât jocul va fi mai
interesant.
În cele ce urmează vă vor fi prezentate principalele probleme tactice specifice
tenisului, asigurând astfel un minimum de cunoştinţe necesare înţelegerii “sportului
alb”. De asemenea, datorită faptului că aspectele prezentate presupun existenţa unui
anumit nivel de cunoştinţe tehnice, este recomandat ca ele să fie studiate şi aplicate
(desigur în mod progresiv) după ce dinamica mişcărilor şi loviturile au fost corect
însuşite. Interdependenţa dintre tehnică şi tactică este atât de strânsă, încât în mod
practic, toate execuţiile tehnice sunt subordonate unui anumit scop tactic, dar acesta, la
rândul său, depinde de nivelul de dezvoltare a cunoştinţelor tehnice.
Tenisul nu se joacă la întâmplare, scopul final constând în a pune adversarul în
dificultate (să lovească din poziţii dezechilibrate, să i se reducă din posibilităţile de a
trimite în mod eficient mingea înapoi sau chiar să nu mai aibă posibilitatea de a o
returna), pentru a se câştiga punctul respectiv. Pentru atingerea acestui scop jucătorul
întreprinde o serie de acţiuni care trebuie bine gândite şi analizate, indiferent dacă se
află în atac, apărare sau aşteptare (pregătirea atacului). Preferinţele jucătorilor pentru
unele acţiuni sau pentru altele depind de o serie de factori pe care vom încerca să-i
analizăm în cele ce urmează.
În trecut, când tenisul se juca mai mult de pe linia de fund a terenului, problemele
de tactica jocului erau mai reduse şi mai simple. Astfel domina aşa numita “tactica
obosirii adversarului”, adică plimbarea lui dintr-o parte în cealaltă parte a terenului, sau
tactica de a juca mai mult pe partea loviturii mai slabe a adversarului. Mai târziu, o dată
cu abandonarea jocului de uzură, găsindu-se soluţii pentru câştigarea mai rapidă a
punctelor şi perfecţionarea, respectiv diversificarea continuă a loviturilor, creşterea
forţei şi vitezei de joc, tenisul a dobândit forma şi conţinutul de astăzi, la care tactica de
joc are o importanţă deosebită.
“Prin noţiunea de tactică, înţelegem totalitatea acţiunilor jucătorului, organizate
şi coordonate raţional, în limitele prevederilor regulamentului de tenis şi ale spiritului
de sportivitate, în scopul valorificării calităţilor proprii şi a deficienţelor în pregătirea
adversarului”. Altfel spus, tactica constă din tehnica raţional utilizată, respectându-se
regulamentul jocului de tenis şi spiritul de sportivitate.
Adoptarea unei anumite orientări tactice este condiţionată de:
- nivelul dezvoltării calităţilor motrice;
- nivelul şi volumul însuşirii elementelor şi procedeelor tehnice;
- gradul de pregătire psihologică;
- tipul suprafeţei de joc, adversar, evoluţia scorului.
Factorul care determină în cea mai mare măsură orientarea tactică a jucătorilor
este tehnica. Volumul, nivelul însuşirii elementelor şi procedeelor tehnice determină în
cea mai mare măsură capacităţile tactice ale jucătorului. Acestea, la rândul lor, sunt
influenţate de nivelul dezvoltării calităţilor motrice.
În jocul competiţional, factorii fizic, tehnic, tactic şi psihologic se află în relaţii de
interdeterminare. Perfecţionarea acestor factori, îmbinarea lor în proporţii diferite,
specifice tenisului conferă jucătorilor posibilităţi multiple de rezolvare a situaţiilor de
joc.
Mijloacele principale de exprimare în joc sunt loviturile specifice tenisului.
Utilizarea acestora într-o anumită succesiune, alternarea direcţiilor, traiectoriilor,
efectelor imprimate mingilor, precum şi schimbarea ritmului de joc şi a vitezei de lovire
a mingii sunt câteva din acţiunile cel mai des utilizate pentru câştigarea punctului.
Asigurarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice de joc constă din următoarele
aspecte:
- plasamentul activ, pentru anticiparea acţiunilor adversarului şi asigurarea
propriilor acţiuni la minge;
- preparaţia, în timp şi spaţiu, pentru adaptarea permanentă la condiţiile de
întâmpinare a mingii în vederea returnării eficiente;
- realizarea de acţiuni tehnico-tactice cu scop preparativ sau de finalizare a
punctului.
Complexitatea progresului tehnico-tactic în tenisul modern a determinat
adoptarea unor variante tactice pentru anumite momente de joc în funcţie de scor,
turneu, suprafaţă, adversar, etc. Astfel în cadrul tacticii unui jucător de tenis deosebim:
- tactica generală, cea care reflectă concepţia de joc a sportivului;
- tactica specială, care diferă de la meci la meci în funcţie de adversar, condiţii
atmosferice, importanţa întâlnirii, etc., căpătând astfel un caracter temporar.
De multe ori adoptarea unei variante tactice nu se generalizează pe toată durata
meciului, schimbarea tacticii în funcţie de evoluţia scorului sau situaţiilor concrete de
joc, poate deregla de multe ori jocul adversarului şi schimba o situaţie, care la un
moment dat părea pierdută.

PRINCIPIILE TACTICII JOCULUI DE TENIS

Pe măsura avansării în procesul de pregătire, tactica capătă o importanţă crescută

şi se poate vorbi, pe lângă alte aspecte ale tacticii, despre tactica specifică fiecărui punct,
ghem, set, joc şi chiar turneu.
Principiile jocului de tenis urmărite în jocul de simplu sunt:
- utilizarea acţiunilor tehnico-tactice cu scopul determinării greşelilor adversarului
şi valorificarea acestora;
- utilizarea loviturilor cu efecte, lungimi, traiectorii diferite cu scopul ţinerii
adversarului cât mai pe spatele terenului, împiedicându-l să efectueze atacul la fileu;
- pregătirea finalizării punctului pe partea bună a adversarului şi atacarea
(finalizarea) pe partea deficitară;
- oferă adversarului timp scurt de acţiune la minge şi spaţii mari de acoperit;
 - schimbarea şi impunerea ritmului de joc convenabil;
- trimite aceeaşi lovitură plictisitoare în teren dar câştigătoare (nu încerca lovituri
surpriză).
Din punct de vedere al orientării loviturilor în terenul advers, raportat la axele
terenului, acestea pot fi dirijate:
- diagonal (cross);
- în lungul liniei (long line);
- în profunzime sau înălţime.
Orientarea loviturilor în diagonală are drept scop îndepărtarea adversarului de
axul longitudinal al terenului. Cross-ul poate fi lung orientat către colţurile terenului,
sau scurt, spre liniile laterale ale acestuia. Cross-ul lung este una dintre cele mai sigure
lovituri datorită faptului că mingea trece peste fileu în zona sa mediană unde înălţimea
acestuia este cea mai mică (0,917 m la centru faţă de 1,07 m la capete), şi datorită
faptului că avem cea mai mare distanţă între două puncte situate în teren (25,43 m).
Aceasta poate fi executată din orice zonă a terenului.

Cross-ul scurt poate fi utilizat de pe fundul

terenului în cazurile în care adversarul atacă la fileu,
sau când acesta a fost îndepărtat de axul
longitudinal al terenului. Execuţia acestuia devine
tot mai dificilă dar în acelaşi timp eficientă cu cât ne
apropiem mai mult de fileu.

Fig. 1. Cross-ul de stânga şi de dreapta

Trimiterea mingilor în lungul liniei (paralel
cu liniile laterale) nu oferă adversarului posibilităţi
unghiulare favorabile. În acest caz lungimea
traiectoriei mingii este mai redusă decât la loviturile
în diagonală.
De aici şi timpul pentru deplasarea la minge şi
pregătirea loviturii este redus. Cu cât această
lovitură este executată dintr-o poziţie mai
apropiată de fileu cu atât devine mai eficace
(timp redus pentru deplasare şi pregătirea
loviturii) şi mai pretenţioasă datorită înălţimii
fileului.

Fig. 2. Lovitura în lung de linie (stânga şi

dreapta)
Principala calitate a loviturilor în timpul
schimbului de lovituri de pe fundul terenului o
reprezintă lungimea traiectoriei acestora.
 Cu cât adversarul este ţinut mai mult pe spatele terenului cu atât şansele acestuia
de a declanşa un atac la fileu sunt mult reduse. Evident că punctele pot fi finalizate şi de
pe fundul terenului, dar aşa cum am menţionat mai devreme, procentual, şansele de a
câştiga un punct cresc odată cu micşorarea distanţei dintre jucător şi fileu. De asemenea,
aceste lovituri favorizează trimiterea de către adversar a mingilor cu traiectorie
semiscurtă care favorizează declanşarea propriilor acţiuni ofensive.
Dirijarea înălţimii traiectoriei mingii trebuie să corespundă situaţiei tactice din
momentul respectiv. Aceasta se apreciază în funcţie de înălţimea mingii deasupra
fileului şi poate fi de la câţiva centimetri în cazul mingilor razante, până la 3-4 metri sau
mai mult în cazul mingilor lobate. În timpul schimbului de lovituri de pe linia de fund,
înălţimea traiectoriei deasupra plasei se recomandă a fi de 40 – 80 cm. Trimiterea
loviturilor cu înălţimi variate are influenţă directă asupra vitezei ce se imprimă mingii.
De regulă, loviturile razante se trimit cu viteză mare şi sunt executate cu efect plat, top-
spin sau lateral (side-spin). Loviturile cu traiectorie semi-înaltă sau înaltă pot fi
executate cu oricare dintre efectele cunoscute. Pentru executarea lobului este indicat ca
acesta să fie orientat spre partea neîndemânatică a jucătorului advers, cu imprimarea
efectului liftat sau top-spin. Este foarte greu de executat smeciul de pe partea
neîndemânatică, iar dacă mingea a depăşit jucătorul avansat la fileu şi a luat contact cu
solul, datorită efectului, şansele acestuia de a ajunge la minge sunt minime.
Nu este suficientă dirijarea precisă a loviturilor. Pentru obţinerea eficienţei,
jucătorii trebuie să fie capabili să imprime viteze variate mingii. Trimiterea loviturilor
cu înălţimi variate are influenţă directă asupra vitezei ce se imprimă mingii. De regulă
loviturile razante se execută cu viteză mare.
Precizia şi viteza loviturilor reprezintă calităţi cu influenţă decisivă asupra
eficienţei în joc. Loviturile rapide sunt eficiente, ceea ce nu înseamnă că în joc trebuie
folosite numai asemenea lovituri.
Viteza loviturilor poate fi alternată în trei moduri:
- creşterea treptată a vitezei loviturilor;
- variaţie mare de viteză de la o lovitură la alta (alternarea loviturilor rapide cu
cele lente);
- alternarea loviturilor lungi şi rapide cu cele scurte şi lente.
Prin aceste modalităţi se pot aplica în joc schimbări de ritm – modalitate eficientă
de a provoca greşelile din acţiunile adversarului.
Modificările vitezei mingii sunt specifice diferitelor faze ale disputării punctului.
Astfel:
- în timpul schimbului de lovituri pregătitoare, viteza mingiei este redusă,
urmărindu-se cu precădere lungimea şi precizia loviturilor;
- în faza de pregătire a atacului ca şi a finalizării, viteza de deplasare a mingii este
crescută.
Capacitatea de a utiliza întreaga gamă de lovituri analizate în capitolul despre
tehnică, conferă jucătorului multiple valenţe tactice. Scoaterea adversarului din ritm prin
alternarea mingilor în lung de linie cu cele în diagonală, alternarea efectelor, folosirea
mingilor cu traiectorie lungă, scurtă, înaltă, semiînaltă sau razantă, au ca rezultat crearea
unor situaţii favorabile finalizării.
Plasamentul pe terenul de joc este un alt factor prin care jucătorii pot acţiona
eficient. Din punct de vedere tactic, jucătorul poate ocupa două poziţii:
- retras, în zona liniei de fund a terenului.
În vecinătatea liniei de fund, jucătorul se plasează la mijlocul terenului sau puţin
deviat spre partea mâinii neîndemânatice pentru jucătorii care folosesc două mâini
pentru lovitura de stânga. Este un plasament utilizat de toţi jucătorii în timpul
schimbului de mingi pregătitor şi de acei jucători a căror talie este mică iar avansarea
acestora la fileu nu constituie un real pericol pentru adversar;
- avansat, în apropierea plasei ce desparte cele două terenuri adverse.
Plasamentul din zona fileului este condiţionat de direcţia în care s-a trimis
lovitura de atac. Întotdeauna jucătorul trebuie să se plaseze pe bisectoarea unghiului
format de locul de unde adversarul loveşte mingea şi extremităţile laterale ale propriului
teren. În deplasarea sa către fileu, jucătorul care atacă, va efectua o scurtă oprire în
vecinătatea “T”-ului.
Oprirea se execută prin uşoară săritură pe ambele picioare. Acest moment
coincide cu momentul lovirii mingii de către adversar. După sesizarea direcţiei
imprimată mingii de către adversar, jucătorul continuă deplasarea oblic înainte pentru
interceptarea mingii şi executarea voleului. Dacă primul vole executat nu este unul
decisiv, plasamentul viitor al jucătorului nu va mai fi pe bisectoarea unghiului amintit
mai devreme, ci va fi deviat spre partea de teren în care a trimis mingea.
În ocuparea plasamentului se va avea în vedere faptul că în terenul propriu sunt
zone în care nu este bine să se stea.

O astfel de zonă este “zona interzisă”, care

este situată de la linia de serviciu până la 1m de tuşa
de fund a terenului. Traversarea “zonei periculoase”
în avansarea jucătorului către plasă trebuie să fie
rapidă şi se face înainte ca mingea să fie lovită de
către adversar.

Fig. 3. Zona interzisă

 FAZELE JOCULUI DE TENIS

În disputarea punctului, ca unitate de bază în structura jocului, distingem faze al

căror scop se realizează într-o succesiune specifică. Astfel, în cazul meciurilor de
simplu, distingem trei faze (momente) de bază, care se realizează şi se derulează în
funcţie de conţinutul jocului şi anume:
- fazele de joc fixe şi momentele lor – începerea disputării punctului (serviciul şi
returul de serviciu);
- fazele de joc alternativ şi momentele lor – schimbul de lovituri pregătitor;
- fazele de joc alternativ şi momentele lor – trecere din atac în apărare şi invers.
Fiecăreia din aceste faze îi corespund lovituri, acţiuni şi ritmuri specifice, a căror
cunoaştere şi aplicare în joc condiţionează succesul în jocul de tenis.

A. Începerea disputării punctului

Serviciul este una din loviturile de bază în jocul de tenis. Jucătorul care serveşte
se află în ofensivă atât pe plan tehnico-tactic, cât şi sub aspect psihologic. Precizia şi
eficienţa serviciului, au o mare importanţă asupra desfăşurării ulterioare a disputei
pentru câştigarea punctului. Eficienţa serviciului este condiţionată de o mulţime de
factori dintre care enumerăm: viteza de deplasare a mingii, efectul imprimat acesteia şi
precizia orientării mingii într-o anumită zonă a careului de serviciu.
Conform prevederilor regulamentului, servantul are dreptul la două încercări,
denumite curent serviciul 1 şi serviciul 2. Caracteristicile principale ale celor două
servicii sunt, pentru serviciul 1- viteza de deplasare a mingii, iar pentru serviciul 2
precizia.
În executarea serviciului distingem următoarele direcţii clasice:
- diagonal (lung şi scurt);
- median (pe mijlocul careului de serviciu);
- interior (în vecinătatea „T”- eului).
Orientarea serviciului diagonal, îndepărtează pe jucătorul primitor de plasamentul
median, lăsând liberă o mai mare parte a terenului, spre care poate fi orientată lovitura
următoare. Utilizarea serviciului diagonal este recomandat prioritar pe terenurile rapide,
datorită faptului că ricoşarea mingii din sol este foarte rapidă, iar săritura acesteia este
joasă şi rapidă. Pe terenurile lente se recomandă orientarea mingii către partea stângă a
adversarului, mai ales la cel de al doilea serviciu. Orientarea serviciului median se
execută cu forţă şi pune în dificultate adversarul, neştiind ce lovitură să aleagă pentru
returnarea serviciului. Fenomenul este determinat de timpul foarte scurt pe care îl are la
dispoziţie primitorul şi de faptul că traiectoria mingii este orientată median pe trunchiul
adversarului. Orientarea interioară a serviciului (mingea ia contact cu solul cât mai
aproape de “T”-eul careului de serviciu) se foloseşte în următoarele condiţii tactice: în
încercarea de realizare directă a punctului (AS) şi nepermiterea deschiderii unghiurilor
favorabile de atac ale primitorului.
 Jucătorul care serveşte, aşa cum am menţionat şi mai de vreme, are pe lângă
avantajul tactic, şi un mare avantaj psihologic, datorită faptului că jucătorul de la
serviciu se află în atac. Reuşita primului serviciu oferă următoarele avantaje:
- favorizează atacul la plasă din cauza returului nesigur;
- dă încredere servantului şi provoacă stare de nesiguranţă primitorului;
- se realizează economie de efort.
Este de reţinut faptul că serviciul nu este o simplă lovitură de punere a mingii în
joc, el trebuie să constituie începutul acţiunii de destrămare a rezistenţei adversarului în
vederea creării situaţiilor care să favorizeze finalizarea punctului.
O altă recomandare la serviciu, este aceea de mascare a intenţiilor reale şi de
realizare a unor acţiuni surpriză, la care se adaugă şi alternarea forţei de lovire a mingii.

Returul de serviciu are aceeaşi importanţă în joc ca şi serviciul. Spre deosebire de

serviciu, returul este o lovitură, mai corect exprimat, o acţiune tehnico-tactică mai
dificilă. Acesta se execută cu ajutorul loviturilor de dreapta sau de stânga. În măsura în
care servantul încearcă să obţină avantaj din primul moment al disputării punctului,
primitorul încearcă să-i anihileze acţiunea prin retur precis şi eventual să preia iniţiativa
în joc. Desigur, faţă de loviturile efectuate în timpul desfăşurării punctului, returul de
serviciu însumează elemente sporite de dificultate generate de calităţile serviciului, de
acţiunile ulterioare întreprinse de servant.
Spre deosebire de loviturile de pe partea dreaptă şi stângă, din timpul disputării
punctului, returul se execută în funcţie de:
- forţa, precizia şi efectul serviciului advers;
- acţiunea servantului ulterioară efectuării serviciului;
- partea şi direcţia pe care a fost servită mingea.
Având în vedere aceste considerente, se impune să apreciem returul de serviciu ca
o acţiune tactică căreia în învăţare şi antrenament este necesar să i se acorde atenţie
deosebită..
Pentru reuşita returului, primitorul trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii:
- să ocupe un plasament cât mai avantajos;
- să-şi concentreze atenţia asupra modului cum loveşte mingea adversarul la
efectuarea serviciului;
- să trimită mingea în limitele terenului advers;
- să nu ofere servantului posibilităţi de atac sau finalizare.
Plasamentul primitorului trebuie să fie în zona liniei de fund a terenului, uşor
deplasat spre stânga faţă de bisectoarea unghiului format de locul unde se află servantul
şi extremităţile laterale ale careului de serviciu în care va servi acesta. De asemenea,
pentru returnarea primului serviciu primitorul va fi uşor retras comparativ cu
plasamentul pentru returnarea celui de-al doilea serviciu, când poate să avanseze un pas
sau doi în teren.
Anticiparea modului cum va servi adversarul poate fi facilitată de urmărirea
atentă a acţiunilor ce le întreprinde servantul pentru executarea serviciului. Această
preocupare este suficientă dacă primitorul cunoaşte tehnica procedeelor de a servi şi
dacă are suficientă experienţă pentru a ştii când şi ce trebuie urmărit din acţiunile
adversarului. Primitorul va observa unde se plasează servantul, cum îşi aruncă mingea,
cum acţionează braţul cu racheta, unde anume priveşte în terenul advers.
Tehnica de execuţie a returului suferă modificări în funcţie de serviciul advers.
Astfel, când serviciul este executat foarte puternic (în special pe terenurile rapide),
returul serviciului este foarte scurt şi blocat. Retragerea rachetei şi răsucirea trunchiului
în faza de pregătire a loviturii cât şi acţiunea braţului îndemânatic în finalul mişcării
sunt mult scurtate. Pentru serviciile care nu sunt foarte puternice, retragerea rachetei are
amplitudine redusă, în schimb se amplifică acţiunea de lovire propriu-zisă şi finalizarea
ei.
Orientarea şi calităţile returului de serviciu variază în funcţie de eficienţa
serviciului şi de acţiunile ulterioare întreprinse de servant.
În cazul servantului care atacă la fileu după efectuarea serviciului, se recomandă
trimiterea returului în:
- lung de linie (lung spre colţul terenului);
- diagonal scurt;
- căzut în picioarele adversarului.
În cazul în care adversarul nu atacă la fileu, cele mai indicate direcţii de a trimite
returul sunt: lovitură scurtă sau lungă în diagonal sau lung de linie.
În cazul în care serviciul este executat scurt sau slab permite declanşarea unei
acţiuni ofensive, iar aceasta trebuie realizată în vederea determinării situaţiilor care să
favorizeze finalizarea punctului.
Nu se încearcă minge câştigătoare la returul de serviciu (mai ales pentru
începători) ci se încearcă, în special, crearea situaţiilor favorabile atacului, să se
reuşească inversarea raportului de forţe pe plan tehnic, tactic şi psihologic faţă de
servant.

B. Fazele de joc alternativ şi momentele lor

Dacă după serviciu şi retur punctul nu a fost adjudecat de către unul dintre
jucători, jocul continuă prin efectuarea unei succesiuni de lovituri din vecinătatea liniei
de fund, având drept scop:
- împiedicarea declanşării atacului advers;
- crearea situaţiilor favorabile declanşării atacului şi finalizării punctului.
Schimbul de lovituri pregătitor se execută utilizând loviturile de pe partea dreaptă
şi stângă, dirijate în lungul liniei, diagonal (lung sau scurt) şi mai rar median. Succesul
acestei faze a disputării punctului este determinată de mobilitatea pe teren a jucătorului,
de capacitatea de a lovi din mişcare şi de a dirija mingea în direcţia pe care o reclamă
situaţia de joc. Conţinutul şi durata jocului din linia de fund diferă în funcţie de calitatea
suprafeţei de joc.
Principalul mijloc în această situaţie îl constituie expedierea loviturilor lung spre
colţurile terenului. Loviturile sunt trimise cu viteze, traiectorii şi efecte variate. Toate
acestea trebuie să determine adversarul să trimită o lovitură semi-scurtă, care să
favorizeze declanşarea atacului la plasă sau direct finalizarea.
 În cazurile în care adversarul prezintă deficienţe în executarea unei lovituri,
această sarcină este mult mai uşor de îndeplinit. În schimb, când cei doi jucători sunt de
valori apropiate, greşelile tactice trebuiesc smulse cu răbdare, prin manevrarea
adversarului până ajunge în situaţia să nu lovească corect mingea. Prin deplasarea
adversarului de pe un colţ pe altul al terenului, se ajunge la situaţia ca mingea trimisă de
adversar să ia contact cu solul la cel puţin 3 metri de linia de fund, în interiorul
terenului, moment în care se execută lovitura de atac urmată de deplasarea spre plasă.

C. Atacul la plasă
În general la jocurile sportive, când eşti în posesia mingii, se consideră că eşti în
atac, dar nu acelaşi lucru se poate spune şi în tenis. În jocul de tenis inevitabil se
confundă poziţia de atac, sau de apărare cu cea de aşteptare şi de aceea voi prezenta
avantajele cunoaşterii şi aplicării teoriei apărare-aşteptare-atac.
Această teorie are la bază doi factori:
a) relaţia minge-banda albă a fileului;
b) poziţionarea jucătorului în teren în raport cu fileul.
Fileul reprezintă demarcarea concretă dintre cele două terenuri, iar banda albă din
partea superioară a fileului în raport cu mingea poate fi demarcarea în context tactic:
apărare – atac. Când mingea este lovită cu racheta la un nivel situat sub nivelul fileului,
jucătorul respectiv se află într-o poziţie de apărare, iar când mingea este lovită la un
nivel situat deasupra fileului atunci el este intr-o poziţie de atac. Foarte mulţi jucători
pierd puncte importante încercând lovituri decisive atunci când mingea este joasă iar
săritura acesteia nu depăşeşte înălţimea fileului.
După poziţia jucătorilor în teren avem următoarele situaţii:
a) dacă ambii jucători sunt pe fundul terenului, situaţia este de aşteptare din
partea ambilor jucători;
b) dacă ambii jucători sunt la fileu, situaţia este de aşteptare de asemenea;
c) dacă unul dintre jucători este la fileu, iar celălalt jucător, pe fundul terenului,
situaţia este de atac-apărare (se află în atac jucătorul de la fileu).
De exemplu: dacă un jucător este la fileu (situaţie de atac) şi loveşte mingea sub
nivelul fileului (situaţie de apărare), acesta este de fapt într-o situaţie de aşteptare. În
aceeaşi situaţie dacă jucătorul loveşte mingea deasupra nivelului fileului, jucătorul
respectiv se află în dublă poziţie de atac, şi este foarte probabil ca punctul aflat în
desfăşurare să se încheie acolo.
În continuare voi analiza această teorie în succesiunea apărare – aşteptare – atac şi
nu în succesiunea apărare – atac – aşteptare. Nu trebuie încercat să se treacă printr-o
singură lovitură de la apărare la atac. Cuvântul cheie este aşteptare. Dacă jucătorul este
într-o poziţie de apărare prin avansarea adversarului la fileu, are la îndemână două
modalităţi de a-şi neutraliza adversarul: îl poate depăşi cu o minge înaltă (lob)
trimiţându-l pe fundul terenului sau îl poate obliga să execute voleul de sub nivelul
fileului. Dacă jucătorul advers a ajuns la jumătatea distanţei dintre fileu şi linia careului
de serviciu, regula este de a executa lobul topspin care dă rezultate 100% din situaţii.
Lobul topspin îl va obliga pe jucătorul avansat la fileu să execute un vole agăţat din
spate (în nici un caz nu este un vole ofensiv), şi prin aceasta va trece în poziţie de
aşteptare.
În altă ordine de idei, dacă se doreşte neutralizarea adversarului care joacă
servici-vole, se impune returnarea de mingi joase şi obligarea la executarea vole-ului
sub nivelul fileului. Se impune urmărirea cu atenţie şi observarea, adversarului dacă
loveşte mingea sub nivelul fileului. În acest caz, este necesară deplasarea puţin în
interiorul terenului pentru a creşte şansa executării loviturii de atac. Dacă se răspunde cu
o minge înaltă, trebuie sporită atenţia pentru a reacţiona rapid deoarece adversarul este
în situaţia de a executa o lovitură de atac (adversarul se află în dublă poziţie de atac).
Necesitatea avansării la fileu este de multe ori pusă sub semnul întrebării. Deseori
tenismenii spun: “nu înţeleg de ce trebuie să avansez la fileu; nu-mi place acolo”, şi este
justificată îndoiala lor prin faptul că nu se înţelege eficienţa acestei avansări, nu se
argumentează convingător situaţia, sau poate le este teamă şi nu au suficientă încredere
în propriile forţe.
Raţionamentul avansării la fileu este de a executa voleul şi de a câştiga punctul.
Ţelul jucătorului de tenis ajuns la fileu este de a câştiga o poziţie avansată de atac, de a-
şi ţine adversarul pe fundul terenului, în apărare şi bineînţeles de a câştiga punctul.
Tenismanul care este la fileu, este în atac. Jucătorul care ajunge primul la fileu, câştigă
în majoritatea cazurilor, prin presiunea la care îl supune pe oponentul său. Singura
situaţie în care apare posibilitatea de a pierde punctul la fileu, este atunci când
adversarul reuşeşte o foarte bună lovitură de trecere (passing shot). Această posibilitate
este mult diminuată şi şansele adversarului scad considerabil, dacă serviciul şi voleul
sunt bine executate.
De cele mai multe ori, învingătorul ştie, anticipează, ce atitudine va adopta
adversarul său. Întotdeauna când se reuşeşte o lovitură de trecere, jucătorul va fi foarte
încrezător în forţele proprii, dar de fapt şansa i-a fost oferită de adversar, care prin
greşeala lui oferă oponentului posibilitatea de a ataca.
De multe ori se întâmplă ca jucătorul care execută lovitura de trecere, o lovitură
ce se vrea decisivă, să urmărească mingea, uitând să se pregătească pentru următoarea
lovitură. Dacă oponentul de la fileu reuşeşte să ajungă la minge, cel care a executat
passing-ul încă îşi mai urmăreşte lovitura, care acum se întoarce împotriva lui.
Întotdeauna, până când mingea nu este afară din joc, trebuie pregătită cu atenţie
următoarea lovitură.
Trebuie optimizată capacitatea jucătorului de tenis de a identifica momentul
executării unei lovituri finalizatoare precum şi situaţia de aşteptare necesară pregătirii
câştigării punctului.
Una dintre uzanţele folosite în contracararea jucătorilor avansaţi la fileu sunt
mingile joase cu efect tăiat (cu traiectorie scurtă), ce iau contact cu solul în prima
jumătate a careului de serviciu, deci mingi ce nu dau posibilitatea adversarului să se afle
într-o poziţie de atac, chiar dacă are o poziţie avansată la fileu (loveşte mingea sub
nivelul fileului). O lovitură de acest gen (chip shot) se obţine printr-o retragere mai
scurtă a rachetei, şi cu “tăierea” mingii (backspin). Este asemănătoare cu lovitura cu
efect tăiat numai că retragerea rachetei şi conducerea mingii sunt mult scurtate. Unul
dintre avantajele folosirii efectului tăiat contra jucătorilor care atacă la fileu este tocmai
faptul că se oferă o minge lentă. Dacă îl aduci pe adversar în situaţia să joace mingea
lentă de sub fileu, el va fi cel care va avea probleme pentru că nu poate face nimic să
treacă într-o situaţie ofensivă.
Mingea scurtă este des folosită pentru că prezintă avantajul creării multor situaţii
favorabile. Cu astfel de mingi adversarul este obligat la returnarea de mingi înalte şi
lente ce oferă posibilitatea lovirii dintr-o poziţie de atac. Aceste lovituri sunt foarte
eficiente împotriva jucătorilor care trebuie să schimbe priza pentru vole, şi împotriva
jucătorilor înalţi, care au întotdeauna probleme în a se plasa sub minge.

Venirea la fileu oferă următoarele avantaje:

a) câştigarea unui avantaj psihologic asupra adversarului;
b) adversarul va încerca să lovească mingea foarte puternic, ceea ce îi va
diminua din acurateţe, iar acurateţea este totul într-un passing shot.
Până când jucătorul de pe fundul terenului va conştientiza aceste avantaje, el nu
trebuie să lovească puternic pentru a realiza un passing shot eficient, el va trebui să
folosească mingile scurte sau să trimită mingea în picioarele adversarului. Oricum
jucătorul de la fileu are avantajele lui.
Odată cu neutralizarea adversarului, şi trecerea din apărare în situaţia de aşteptare,
se va urmări trecerea din aşteptare în atac, dar se poate reveni din nou în poziţie de
apărare.
După obţinerea poziţiei de aşteptare, jucătorul de tenis, va executa o lovitură
plasată, pentru a-şi pune adversarul într-o situaţie dificilă. În acest caz, adversarul este
în situaţia probabilă de a trimite un slice scurt, aproape de fileu, de unde, tenismanul
poate ataca şi câştiga punctul destul de simplu. Aceasta se întâmplă în majoritatea
cazurilor pentru că jucătorul de pe fundul terenului nu a pregătit atacul. De remarcat este
faptul că jucătorul de la fileu nu va încerca să profite de slice-ul scurt, ci va aştepta o
minge înaltă care îi va oferi posibilitatea de a ataca şi de a câştiga punctul.
O altă greşeală des întâlnită este faptul că jucătorii nu îşi pregătesc atacul încă de
pe linia de fund. Adversarul trimite mingea în teren în loc să gândească în acelaşi timp
“acum sunt în poziţie de aşteptare, dar cu următoarea minge voi fi în atac”. De aceea de
foarte multe ori jucătorii se limitează doar la a trimite mingea înapoi în teren.
În jocul de tenis, în afară de atac şi apărare, se întâlneşte şi tactica de aşteptare,
prin care jucătorul caută să-şi creeze, prin mai multe schimburi de mingi o situaţie de
atac cât mai convenabilă pentru realizarea punctului. Prin aceasta se înţelege că – în
funcţie de situaţia concretă în acel moment – se caută ori crearea unor unghiuri
favorabile pentru atac, ori aducerea adversarului în zona fileului pentru a-l pasa sau
loba. Tactica de aşteptare este mult mai evidentă în jocul mai lent de pe terenurile de
zgură.
În esenţă, tactica jocului de tenis înseamnă folosirea inteligentă, cu maximă
eficienţă, a situaţiei concrete de joc raportate la cunoştinţele şi calităţile proprii, ca şi de
cele ale adversarului, respectiv de datele exterioare, pentru câştigarea punctului şi în
final a meciului.