Sunteți pe pagina 1din 23

Reacţiile de postură

Reacţiile de postură în kinesiologia dezvoltării

Binecunoscutele reflexe posturale utilizate la consultul neurologic al sugarului, sunt posturi şi


mişcări reflexe provocate la o anumită modificare a poziţiei corpului. Ele se modifică în funcţie
de nivelul  de dezvoltare  atins, aceasta însemnând că ele se desfăşoară  în diferite faze.
Aceste faze sunt jaloane obiective ale dezvoltării. 

Întrucât este vorba de reacţii complicate, este mai bine ca din punct de vedere terminologic,
să nu vorbim de reflexe posturale ci de reacţii de postură. 

În dezvoltarea normală fazele reacţiilor de postură corespund cu treapta de dezvoltare a


motricităţii fazice şi a ontogenezei locomotorii atinsă. Acest lucru este de subliniat, întrucât
reacţiile de postură ne oferă, rapid, la consultul neurologic, o imagine concludentă asupra
nivelului dezvoltării copilului.

Relaţia modelelor reacţiilor de postură cu dezvoltarea motrică ideală a copilului pe exemplul


reacţiei de tracţiune.

Se utilizează în mod regulat şapte reacţii de postură, care pot fi valorificate deja din perioada
neonatală. Acestea vor fi descrise în funcţie de clasificarea valorii lor informaţionale.

 Reacţia Vojta
(Vojta 1966/67/69)
 Reacţia de tracţiune
(modificată după Vojta)
 Reacţia Peiper
(Peiper-Isbert 1927)
 Reacţia  Collis vertical
(Collis 1954) (Collis vertical, modificată după Vojta)
 Reacţia  Collis orizontal
(Collis 1954) (Collis orizontal modificată după Vojta)
 Reacţia Landau
(Landau, A., 1923)
 Reacţia de atârnare axilară

Reacţia Vojta
Declanşare: Ridicarea copilului din decubit ventral şi răsturnarea laterală rapidă, din poziţie
verticală în poziţie orizontală.

Faza  1:  1 - 10 săptămâni

Pentru valorificarea clinică este mai importantă aprecierea extremităţilor de deasupra.

La această reacţie sunt apreciate extremităţile situate deasupra:

 Mişcare de îmbrăţişare gen Moro a ambelor braţe, mâinile deschise.


 Flexia piciorului situat deasupra în articulaţia şoldului şi genunchiului, cu flexie dorsală
în articulaţia gleznei.
 Pronaţia labei piciorului şi răsfirarea în formă de evantai a degetelor.
 Extensia piciorului de jos, cu flexie dorsală în articulaţia gleznei, cu supinaţia şi flexia
degetelor.

Faza a 1-a de tranziţie:  11 - 20 săptămîni


Mişcarea de îmbrăţişare gen Moro diminuează, braţele sunt încă abduse, mâinile sunt
deschise.                       
Către sfârşitul fazei 1 de tranziţie:

 Braţele sunt uşor flectate(doar la repetarea reacţiei sau când copilul este iritat apare
încă depărtarea gen Moro a braţelor).
 Membrele inferioare adoptă treptat o poziţie de flexie.
 Degetele piciorului de sus nu mai sunt depărtate

Faza  2 : de la aproximativ 4,5 luni pâna la sfârşitul lunii a 7-a

 Toate extremităţile adoptă o poziţie lejeră de flexie.


 Mâinile deschise sau lejer închise.
 Labele picioarelor  în flexie dorsală, adesea supinate.
 Degetele picioarelor în poziţie mediană sau flectate.

Faza a 2-a de tranziţie după luna a 7-a până la sfârşitul lunii a 9-a
 Braţele uşor flectate, mai târziu extensie lejeră înainte şi lateral.
 Picioarele  clar extinse în faţă, flexia în articulaţia genunchiului diminuează.
 Labele picioarelor  în flexie dorsală.
 Degetele picioarelor în poziţie mediană.

Faza  3:  după luna a 9-a până la luna 13/14

 Extremităţile de deasupra extinse în lateral.


 Labele picioarelor  în flexie dorsală.
 După atingerea poziţiei bipede, reacţia Vojta este puţin valorificabilă la un copil
sănătos. Copilul poate sa-şi modifice voluntar poziţia corpului în ciuda afluenţei masive a
aferenţelor.

Indicaţie

Înaintea de executarea manevrei de declanşare a reacţiei, mâinile copilului trebuie neapărat


deschise. În special în perioada perinatală şi la vârsta timpurie a sugarului, se ajunge  în caz
contrar la o poziţie stereotipă de flexie a braţului,care ar putea fi apreciată în mod fals ca
anormală.

zurück
Reacţia de tracţiune
Această probă a fost folosită de zeci de ani în diagnostic pentru a aprecia poziţia capului când
copilul este ridicat din decubit dorsal în poziţia şezând vertical. Dacă însă copilul este ridicat
într-o poziţie oblică(cca. 45 de grade peste orizontală), este posibil, ca în această poziţie
labilă, să putem observa reacţia întregului corp şi a extremităţilor.

Trebuie avut grijă ca la executarea manevrei să folosim reflexul de apucare a mâinii. Pentru
aceasta aşezăm un deget dinspre partea ulnară, în mâna copilului. Cu celelalte degete
prindem apoi partea distală a antebraţului copilului, fără a atinge podul palmei acestuia. Acest
stimul exteroceptiv ar frâna reflexul de apucare a mâinii.

Poziţia de plecare: Decubit dorsal, capul în poziţie mediană.


Declanşare: Copilul este ridicat încet până la 45°.

Faza  1:  de la săptămâna 1-a până la sfârşitul săptămânii a 6-a

 Capul atârnă pe spate.


 În perioada perinatală picioarele sunt flectate şi uşor abduse.
 După perioada perinatală: poziţie de flexie inertă a picioarelor (asemănătoare poziţiei
de la reacţia de atârnare axilară sau de la reacţia Landau în trimestrul 1).

Faza  2:   de la sfârşitul săptămânii a 7-a până la sfârşitul lunii a 6-a


 Flexia capului cu mişcarea de flexie a întregului corp.
 Flexia picioarelor.

faza 2a (sfârşitul lunii a 3-a):

 Capul-trunchiul sunt pe o linie.


 Picioarele  flectate moderat.

faza 2b  (sfârşitul lunii a 6-a):

 Capul în anteflexie maximă.


 Picioarele flectate maxim pe trunchi.

Faza  3:   în luna a 8-a şi a 9-a

După luna a 7-a mişcarea de flexie a capului, a trunchiului şi a membrelor inferioare


diminuează treptat. De aici încolo în timpul manevrei este vizibil un impuls activ al sugarului în
sensul „ridicării“. La picioare diminuarea mişcării de flexie poate fi observată cel mai bine la
nivelul articulaţiilor genunchilor(semiflexie în genunchi). Şezutul devine punct de sprijin,
centrul de greutate este translat activ în direcţia şezutului. 

Faza  4:    de la luna 9/10 până la luna a 14-a

 Copilul se trage în sus.


 Capul rămâne pe aceeaşi linie cu trunchiul.
 Mişcarea de flexie se realizează în principal în regiunea de trecere lombo-sacrală.
 Picioarele sunt abduse şi uşor extinse în articulaţiile genunchilor.

Observaţie

Pentru aprecierea fazei a 3-a şi a 4-a, copilul ar trebui să fie într-o dispoziţie echilibrată,pentru
că dacă plânge extinde adesea opistoton trunchiul.

zurück

Reacţia Peiper (Peiper-Isbert 1927)


Poziţia de plecare: În primele 4–5 luni decubit dorsal, apoi decubit ventral. Capul în poziţie
mediană, mâinile să fie deschise.
Declanşare: La nou-născut şi la sugarul mic se prinde coapsa mult proximal, la sugarul mare şi
copilul mic, partea distală a coapsei sau articulaţiile genunchiului. Apoi se aduce copilul brusc,
cu capul în jos, la verticală.

Faza  1:   de la săptămâna 1-a până la sfârşitul lunii a 3-a


 

În primele 6 săptămâni de viaţă:

 Mişcare de îmbrăţişare gen Moro a breţelor (faza 1a).

Apoi (faza 1b):

 Recţie Moro incompletă a braţelor (fără „îmbrăţişare“).


 Ceafa extinsă, bazinul flectat.

Faza  2:   de la luna a 4-a până în luna 5/6

 Braţele extinse lateral, oblic.


 Mâinile deschise.
 Ceafa şi trunchiul extinse până în regiunea de trecere lombo - sacrală.
 Flexia bazinului diminuează.

Faza  3:   de la luna a 7-a până în luna 9/10/12

 Braţele extinse în sus.


 Mâinile deschise.
 Extensie simetrică a cefei şi trunchiului până în regiunea de trecere toraco-lombară.

Faza  4:   de la aproximativ luna a 9-a

Copilul încearcă în mod activ să se prindă de examinator şi să se tragă în sus.


În trimestrul 1 braţul are o poziţie perpendiculară pe axa corpului. Unghiul se măreşte în
trimestrul al 2-lea  treptat de la 90° la 135°. El atinge la sfârşitul trimestrului al 3-lea
aproximativ 160°.

Observaţii generale privind declanşarea reacţiei  Peiper-Isbert

 Aprecierea reacţiei se face în momentul ridicării.


 Înainte de fiecare testare mâinile trebuie să fie deschise, în special la nou-născut şi
sugarul mic.
 Copii mai mici de 5 luni trebuie testaţi neapărat din decubit dorsal pentru a compensa
flexia bazinului care încă persistă.
 Un copil mai mare de 6 luni este mai avantajos să fie testat din decubit ventral,
întrucât astfel are mai puşine posibilităţi de a se agăţa de examinator.

zurück

Reacţia Collis vertical (Collis 1954) (Collis vertical,


modificat după Vojta)
Poziţia de plecare: Decubit dorsal.
Declanşare: Copilul se ţine de un genunchi(la sugarul mic de coapsă, aproape de articulaţia
şoldului) şi se aduce brusc, cu capul în jos, la verticală.

Faza  1:   de la săptămâna 1-a până la sfârşitul lunii 6/7

Piciorul  liber adoptă o poziţie de flexie în articulaţia şoldului, genunchiului şi gleznei.

 
Faza  2:    începând cu luna a 7-a

Piciorul  liber adoptă o poziţie lejeră de extensie în articulaţia genunchiului,articulaţia şoldului


rămânând în flexie.

zurück

Reacţia Collis orizontală (1954) (Collis orizontal,


modificată după Vojta)
Declanşare: Copilul este ţinut de braţul şi coapsa de aceeaşi parte, proximal, aproape de
aticulaţie. Pentru a evita o întindere a capsulei articulare a articulaţiei umărului, este bine să
aşteptăm până copilul „apucă“, aceasta însemnând momentul când el încearcă să-şi tragă
către el braţul de care este ţinut.

Faza  1:   de la săptămâna a 1-a până în săptămâna a 12-a


În primele 6 săptămâni mişcare gen Moro a braţului liber. 

Între săptămâna a 7-a până în săptămâna a 9-a extensie gen Moro a braţului.

Între săptămâna a 10-a până în săptămâna a 12-a flexie lejeră a braţului liber.
Observaţie: mişcări lejere de flexie-extensie a piciorului liber sunt normale în acestă perioadă.

Faza  2:   de la luna a 4-a până în luna a 6-a


 Pronaţia antebraţului liber.
 La sfârşitul fazei a 2-a: preluarea greutăţii pe mâna de sprijin.
 Piciorul  rămâne în poziţie de flexie.

Observaţie

Faza a 2-a – mişcarea de pronaţie a antebraţului liber – începe abia atunci când copilul este în
măsură, fiind în decubit ventral, să se sprijine sigur pe coate, cu ceafa extinsă simetric.
Postura în pronaţie a antebraţului este întotdeauna legată de flexia dorsală în articulaţia mâinii
şi cu deschiderea lejeră a pumnului. Sprijinul complet pe palmă (fără extensie rigidă în cot)
are loc în acelaşi timp în care se stinge reflexul de apucare a mâinii şi copilul poate să prindă
fazic, radial.

Faza  3:   de la luna a 8-a până în luna a 10-a


 Abducţia piciorului liber în articulaţia şoldului.
 Sprijin pe marginea externă a labei piciorului (luna a 8-a, foto de sus).
 Sprijin pe toată laba piciorului (începutul trimestrului 4, foto de jos).

Observaţie

Faza a 3 - a apare concomitent cu „standing reaction“. Ea ne arată aceea fază a dezvoltării


care atestă prezenţa clinică a verticalizării. Copilul poate acum să se aşeze  şi încearcă să se
tragă în picioare.

zurück

Reacţia Landau (Landau, A.; 1923)


Declanşare: Copilul este ţinut de sub abdomen pe mâna examinatorului, strict în poziţie
orizontală.

Faza  1:   de la săptămâna a 1-a până în săptămâna a 6-a

 Capul uşor aplecat.


 Trunchiul uşor flectat.
 Braţele şi picioarele uşor flectate.

Faza  2:   de la săptămâna a 7-a până în luna a 3-a

 Extensie simetrică a cefei până la linia umerilor.


 Uşoară flexie a trunchiului.
 Flexie lejeră a braţelor şi picioarelor.

Faza  3:   atinsă la 6 luni

 Extensie simetrică a trunchiului până la regiunea de trecere toraco-lombară.


 Picioarele în uşoară abducţie, lejer flectate (articulaţia şoldului şi genunchiului cca.
90°).
 Braţele ţinute lejer.
 Diminuarea flexiei picioarelor dincolo de luna a 7-a.

Faza  4:   atinsă la 8 luni


 Picioarele  extinse lejer.
 Braţele flectate lejer.

Indicaţie

La executarea şi aprecierea acestei reacţii trebuie avut în vedere din nou ca starea copilului să
fie una liniştită. Apariţia în timp ce copilul plânge, a extensiei picioarelor sau a unei posturi a
trunchiului asemănătoare celei opistotonice, nu are valoare. Odată cu sfârşitul deplin al fazei a
2-a, copilul este în măsură să adopte în decubit ventral sprijinul simetric pe coate şi să-şi
extindă simetric ceafa. În această situaţie trebuie avută în vedere însă orice asimetrie în
postura trunchiului. Sfârşitul fazei a 3-a înseamnă şi poziţionarea dreaptă a coloanei
vertebrale. În această perioadă copilul trebiue să prindă deja fazic radial şi din decubit ventral
să se sprijine pe un cot, iar cu braţul liber să prindă în faţă.

zurück

Reacţia de atârnare axilară


Desfăşurare: Poziţie verticală. Copilul este ţinut de trunchi,cu capul în sus şi cu spatele către
examinator. Trebuie avute în vedere următoarele

 Copilul să nu atârne în centura umerilor săi, 


Examinatorul să nu atingă cu policele lui marginea inferioară a muşchiului trapez al
copilului, întrucât prin acest stimul proprioceptiv se declanşează o extensie a picioarelor.

Faza  1
Picioarele  în poziţie inertă de flexie (asemănătoare reacţiei  Landau faza a 1-a şi reacţiei de
tracţiune dincolo de perioada perinatală). 

Faza  2

Picioarele  trase la piept – sinergie de flexie a picioarelor  (poziţie asemănătore reacţiei 


Landau sau reacţiei de tracţiune faza a 2-a). 

Faza  3
 Picioarele  în extensie lejeră.
 Labele picioarelor în flexie dorsală.

Indicaţie

Tragerea picioarelor la abdomen în faza a 2-a, corespunde etapei de dezvoltare a motricităţii


spontane când copilul, aflat în decubit dorsal îşi trage picioarele la abdomen şi începe să-şi
atingă  labele picioarelor. Faza a 3-a apare în perioada pregătirii reacţiei de sprijin pe picioare

Reflexologia posturii

Caracteristicile de bază ale reflexologiei posturii


Prin declanşarea reacţiilor de postură rezultă o multitudine de stimuli asupra articulaţiilor,
capsulelor articulare, tendoane, asupra aparatului vestibular, a receptorilor de întindere 
musculară ş.a.m.d. Impulsurile aferente rezultate astfel au, cu precădere, caracter
proprioceptiv. La acestea se adaugă stimuli exteroceptivi (atingere)  şi interoceptivi (mişcări
viscerale, pleura şi mediastinul), care, în cadrul declanşării reacţiilor de postură, excită
sistemul nervos central. Schimbarea rapidă a posturii, la declanşarea reacţiilor de postură,
conduce, deasemenea, la realizarea de aferenţe caracteristice prin intermediul receptorilor
vizuali.

La desfăşurarea precisă a reacţiilor de postură este de luat în calcul o afluenţă constantă de


aferenţe din surse de stimulare diferite. Rezultă drept urmare un răspuns caracteristic,
reproductibil, al sistemului nervos central la un stimul complex, dar „normat“ în ansamblul
său.. 

În acest sens, fiecare reacţie de postură reprezintă o unitate a aferenţelor caracteristică, care
realizează accesul la un model de postură şi de mişcare, şi care în caz de nevoie -  în sensul
unei confruntări a individului cu mediul înconjurător – este pus la dipoziţie de sistemul nervos
central.

La diferitele reacţii de postură aceste unităţi ale aferenţelor sunt şi ele diferite  (de exemplu
reacţia de tracţiune şi reacţia Landau). Sunt însă observate modele parţiale de acelaşi fel în
cadrul reacţiei globale specifice(de exemplu poziţia membrelor inferioare la reacţia de
tracţiune şi reacţia Landau). Aceste modele parţiale caracteristice, de acelaşi fel, sunt
rezultatul unui proces de coordonare nervos-central, care este în corelaţie strictă cu vârsta de
dezvoltare a copilului.

Modele parţiale tipice de acest fel sunt:

Model gen Moro al braţelor


În perioada de nou-născut, la reacţiile Collis, Peiper-Isbert şi Vojta apare o mişcare orizontală
a braţului, cunoscută sub numele de reacţia Moro.

   

Reacţia de atârnare orizontală după Collis, reacţia de atârnare după Peiper şi reacţia Vojta

Dincolo de această fază „holokinetică“ a dezvoltării, comportamentul braţelor la reacţia Peiper-


Isbert între săptămâna a 6-a şi a 12-a se aseamănă componentei tonice a reacţiei Moro, cum
este ea observată în a 2-a jumătate a primului trimestru. La reacţia Vojta acest fel de
manifestare a reacţiei apare abia dupa săptămâna a 10-a 
şi durează până în săptămâna a 20-a. La reacţia Collis orizontal ea apare doar între
săptămâna a 7-a şi a 8-a de dezvoltare.

Sinergia flexiei picioarel


Poziţia picioarelor, este la reacţia  Landau, la reacţia de atârnare axilare şi într-o oarecare
măsură şi la reacţia de tracţiune, aceeaşi în faza 1-a. Flexia inertă a membrelor inferioare
durează, la reacţia de atârnare axilară şi la reacţia Landau, pe întreaga perioadă a primului
trimestru, încetează însă la reacţia de tracţiune deja la mijlocul primului trimestru.
   

Reacţia Landau, reacţia de atârnare axilară şi reacţia de tracţiune

Apare o flexie activă a membrelor inferioare către corp. Noi numim acest model de mişcare şi
de postură o sinergie de flexie a membrelor inferioare. La reacţia de tracţiune ea apare la
mijlocul trimestrului 1, la reacţia de atârnare axilară şi la reacţia Landau, la trecerea de la luna
a 4-a la luna a 5-a. Chiar şi diminuarea sinergiei de flexie a membrelor inferioare, apare la
toate reacţiile de postură amintite mai sus, dar la momente diferite.

Importanţa reflexologiei posturii în diagnosticul dezvoltării


Reacţiile de postură sunt poziţii şi mişcări complicate, adoptate în mod reflex la schimbarea
bruscă a poziţiei corpului, şi care conduc la luarea acestor posturi. Pentru a putea fi folosite
clinic, trebuie ca:

 Răspunsurile motorii la schimbarea poziţiei corpului să fie vizibile, să se desfăşoare


după anumite reguli, aceasta însemnând că ele pot fi reproduse.
 Răspunsurile motorii să oglindească reactibilitatea sistemului nervos central în
diferitele faze ale dezvoltării.
 Reacţile normale să poată fi deosebite de reacţiile anormale.
Deja Moro a avansat pentru reflexul descoperit de el astfel de ipoteze. Şi Landau şi-a
demonstrat într-un mod asemănător fazele dezvoltării reacţiei sale. Noi susţinem ipoteza
diferitelor faze de dezvoltare a reacţiilor de postură din următoarele motive:

 Coordonarea automată a posturii corpului este un proces activ. Ea presupune o


funcţionare foarte complicată a sistemului nervos central, care există deja din perioada de
nou-născut.
 Reacţiile de postură au ca mişcări reflexe sau posturi reflexe, un vizibil conţinut
kinesiologic. Ele se  folosesc de un joc muscular vizibil.
 Cu ajutorul reacţiilor de postură normale putem trage concluzii asupra altor funcţii ale
SNC.

Din desfăşurarea „lege artis“ a reacţiilor de postură pot fi trase, spre exemplu, următoarele
concluzii:

 
   

Un copil, care la sfârşitul trimestrului al 2-lea reacţionează d.p.d.v. postural conform vârstei,
posedă următoarele aptitudini (vezi foto de sus)

 Copilul poate prinde radial. Condiţiile prealabile pentru aceasta sunt mişcarea de
pronaţie a antebraţului, deschiderea deplină a palmei şi abducţia metacarpienelor. Toate
acestea n-i le arată reacţia Collis orizontal.
 În decubit ventral copilul se poate sprijini pe palme. A dobândit sprijinul simetric pe
coate cât şi sprijinul pe un cot. Astfel, în decubit ventral, o mână este eliberată pentru a
prinde.
 Copilul nu va avea în viitor – în condiţiile unei dezvoltări fără probleme – tulburări
semnificative ale stereognoziei.
 Reflexul de apucare a mâinii a dispărut. Aceasta este condiţia pentru o funcţie normală
de sprijin a mâinii.
 Copilul se poate rostogoli coordonat din decubit dorsal în decubit ventral. Pentru
aceasta trebuie să se poată realiza, segmental, funcţia de sprijin corespunzătoare în
centura umerilor şi bazinului, precum şi funcţia de sprijin a corpului în decubit lateral. Un
copil care se rostogoleşte „en bloc“ nu se poate sprijini în decubit lateral. Această funcţie o
recunoaştem la sfârşitul fazei a 2-a la reacţia Vojta.
 Reflexul optico-facial (clipire reflexă la un stimul optic) poate fi declanşat. În caz
contrar, trebuie exclusă o tulburare de vedere, respectiv trebuie să ne gândim la o
problematică de dezvoltare mentală. Faza a 3-a a reacţiei Peiper-Isbert stabileşte nu
numai atingerea treptei de maturizare la finele celui de-al 2-lea trimestru, ci presupune şi
prezenţa componentei optice în coordonarea reactibilităţii posturale.
 Dacă treapta de dezvoltare atinsă de copil corespunde cu vârsta calendaristică, este
exclusă o tulburare semnificativă a dezvoltării mentale.
 Nu putem vorbi de o pareză cerebrală infantilă, dacă toate reacţiile de postură
amintite au o desfăşurare normală. Pentru că orice dezvoltare cerebral paretică, chiar şi
una minimală, este caracterizată încă din primele săptămâni de viaţă de o tulburare a
reactibilităţii posturale, care se oglindeşte în reacţii de postură anormale sau disarmonice.
Disarmonice înseamnă că pot fi observate concomitent modele parţiale ale unor stadii de
dezvoltare diferite (de exemplu: braţele ne arată un nivel al verticalizării inferior celui al
picioarelor).
 Dacă nivelul dezvoltării posturale atins coincide cu vârsta calendaristică a copilului,
este exclusă o tulburare gravă,congenitală, de natură hormonală sau metabolică, cu
urmări pentru dezvoltarea mentală şi/sau pentru cea motrică.
Vârsta de dezvoltare posturală se stabileşte înainte de a afla vârsta calendaristică!

Dacă există concordanţă referitoare la nivelul reactibilităţii posturale, la treapta de dezvoltare


a verticalizării, la mişcarea fazică(spontană) şi la vârsta calendaristică, atunci avem de-a face
cu un copil normal dezvoltat, cu o prognoză normală a dezvoltării.

Evaluare şi analiză

Evaluare cantitativă şi analiză neurologică sumară


Abaterile de la reactibilitatea posturală aşteptată la reacţiile de postură, pot fi descrise
cantitativ prin numărul modelelor parţiale perturbate. Pentru aceasta plecăm prin a ne imagina
alcătuirea modelului global, a „modelului ideal”, cu o calitate pe cât posibil de mare. În cazul în
care la o reacţie de postură nu se ajunge la „idealitate”, apreciem această reacţie de postura
ca“nefiind in mod ideal“ realizată.

Pentru aceasta este de ajuns să avem un model parţial perturbat. Motivele pentru o astfel de
abatere pot fi multiple. Posibilitatea perspectivei unei tulburări datorate bolii creşte însă cu
numărul modelelor parţiale perturbate. În acelaşi timp, o dată cu creşterea numărului
modelelor parţiale perturbate, creşte şi posibilitatea ca acestă stare de lucruri să se manifeste
în mai multe (sau în toate) reacţiile de postură.

Sistemul nervos central(SNC) nu este în stare să realizeze, pe baza aferenţelor acumulate din
reacţiile de postură, accesul suficient  la modelul de postură şi mişcare din „provizia”
înnăscută. De aceea vorbim despre o „tulburare centrală de coordonare“(TCC).

Cu privire la terapie, din punct de vedere pragmatic, deosebim:

 TCC foarte uşoară 1–3 reacţii de postură anormale 


 TCC uşoară 4–5 reacţii de postură anormale
 TCC medie 6–7 reacţii de postură anormale
 TCC gravă 7 reacţii de postură anormale+tulburare gravă a tonusului muscular

Pentru  a aprecia prognoza unei TCC trebuie luată în considerare şi dinamica reflexelor
neonatale(aşa-numitele reflexe primitive). De aceea denumirea de „TCC“ nu este sinonimă 
cu“paralizia cerebrală“ sau cu „ameninţarea de pareză cerebrală“. Pe de altă parte, în perioada
în care în mod normal sunt observate reflexe neonatale, trebuie precizată această denumire
descrisă de „TCC“, atunci când vorbim de prognosticul individual. Deosebim atunci deficienţe
posturale, ameninţare postural-paretică şi pareză cerebrală fixată.

Dacă privim desfăşurarea reacţiilor de postură, acest criteriu important de impărţire, „TCC“, 
nu este un diagnostic nosologic.