Moara lui Călifar, de Gala Galaction

(comentariu literar)

Gala Galaction, pe numele adevărat Grigore Pişculescu, a fost preot şi poate tocmai
de aceea întreaga sa operă promovează spiritul iubirii de oameni, filantropiei şi toleranţei.
Povestirile sale ies, adesea, din lumea reală şi alunecă discret într-o atmosferă de vis şi
legendă, conturând un fantastic ce combină simbolurile mitologice cu întâmplări realiste.

Povestirea Moara lui Călifar, publicată în 1903, este prima proză remarcabilă a lui
Gala Galaction şi are ca temă pactul omului cu diavolul, un celebru mit universal, realizat ca
o admirabilă istorisire romantică.
Semnul participării la un epos misterios este cuprins în incipit, care explică o
semnificaţie a titlului în spiritul fabulos al povestirii populare: „În preajma unei păduri
străvechi se privea în iaz moara lui Călifar”. Povestirea debutează, aşadar cu două
simboluri mitologice: unul al pădurii ancestrale, ca „spaţiu misterios, labirint, [...] un loc al
încercărilor şi al izbânzii; de asemenea, (pădurea) trezeşte spaimele ancestrale prin faptul
că este un peisaj închis şi stăpânit de umbre”; celălalt se referă la moară, simbol al timpului
ce macină lumea, „un loc vitalizator, situat în miezul universului care se transformă
continuu”. (Doina Ruşti - Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română)
Relaţiile temporale se definesc prin evocarea timpului fabulos, „din vremi uitate”, iar
spaţiul este unul real - satul Alăuteşti - şi altul imaginar-fabulos, iazul şi moara lui Călifar. În
acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează, într-o înlănţuire cronologică, întâmplările
reale şi fabuloase, la care participă personaje arhetipale ale satului ancestral. Perspectiva
narativă se distinge prin naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a.
Acţiunea
Acţiunea lineară a povestirii este structurată în două secvenţe epice: una care
ilustrează legenda pe care o istoriseau la şezători torcătoarele şi, cealaltă, referitoare la
pactul cu diavolul. Bătrânii satului Alăuteşti povestesc despre moara lui Călifar aflată pe
malul unui iaz în care se oglindea, „din vremi uitate” şi dincolo de o pădure, un tărâm
pietros, unde numai „necuratul trăgea brazdă cu coarnele”. Legenda istorisită de femeile
care torceau lâna pe la şezători în vreme de iarnă spunea că moş Călifar îşi vânduse
sufletul diavolului şi că pricopsea pe oricine avea curajul să ceară bogăţiile pe care ucigă-l
crucea le ascunsese pe fundul iazului morii.
Temerarul care se încumeta era ispitit cu toate bogăţiile şi, o dată obţinute, bucuria
excesivă care-l cuprindea se manifesta printr-un râs „smintit în fericirea lui drăcească”,
consecinţele fiind nefaste, deoarece „nenorocitul îndrăzneţ” se rostogolea şi cădea pentru
vecie în iazul încremenit. Moara este un simbol malefic, fiind relevată printr-o metaforă
personificatoare: cu o streaşină „de un stânjen”, părea de departe „un cap cu gânduri rele
sub o pălărie trasă peste ochi”.
Nimeni nu văzuse vreodată moara funcţionând, moş Călifar măcina numai pentru
stăpânul său, Nichipercea, iar zăgazul (stăvilar, dig) era întărit pe dedesubt „cu oasele celor
pe care îi ispitiseră comorile satanei şi veniseră la Călifar ca să-i pricopsească”. Un flăcău
din sat, Stoicea, copil orfan, părăsit de mamă în tinda bisericii şi găsit de văduvul părinte
Radu, fusese crescut în casa parohială până la şase ani, când preotul murise. Astfel,
băiatul crescuse din mila sătenilor şi devenise un voinic „stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât
vrei”, care păzea vitele localnicilor, însă nimeni nu-l voia ca ginere. Pentru că nu avea nimic
de pierdut, Stoicea îşi face toate socotelile, sub forma unui monolog interior, apoi se
hotărăşte să se căpătuiască apelând la moş Călifar.
Bătrânul se află sub stăpânirea totală a diavolului, pe care-l slujeşte de trei sute de
ani şi din robia căruia nu se putea elibera decât dacă ar fi fost ucis. Trecând prin pădurea
fără poteci, Stoicea adoarme „uns la inimă de aleanul florilor” şi în după-amiaza următoare
ajunge la iazul morii lui Călifar. Portretul bătrânului este fabulos şi descris direct de către
naratorul omniscient: „barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul - cioc de cucuvaie”.
Voinicul îi cere moşului să-l pricopsească prin puterea sa de vraci, iar acesta îl invită să
mănânce împreună, dar îl trimite, mai întâi, să se spele în iazul „care nu face unde”.
Stoicea se spală pe mâini, apoi „îşi făcu pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece şi,
scoţându-i plini de apă şi de murmur, îi azvârli pe obraji...”. Imediat cade într-un somn greu,
ceea ce ar putea semnifica transcenderea într-o altă dimensiune spaţio-temporală, se
porneşte o furtună cumplită şi aude, deodată, tropote de cal şi un ţipăt de femeie. Stoicea
salvează femeia din ghearele unei ursoaice şi află că era Tecla, fiica boierului Rovin.
 În această dimensiune spaţio-temporală a lumii, Stoicea devine foarte norocos, se
căsătoreşte cu Tecla, toate îi merg din plin, copiii „creşteau bărbaţi şi mândri”, este iubit de
nevastă, pământul dă roade excepţionale, oile lui albeau izlazul, iar „zilele îi treceau senine
şi repezi”. Năvălirea tătarilor întrerupe brusc visul şi fericirea extatică a boierului Stoicea, iar
un vânt puternic îl azvârle înapoi la moara lui Călifar, flăcăul revenind la statutul umil de
orfan sărac.
Recunoscându-şi ciomagul sprijinit de scară, Stoicea reuşeşte să înţeleagă faptul că
în clipa când se spălase pe faţă cu apa fermecată a iazului, diavolul îi oferise fericirea
totală, apoi „suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!”. Stoicea simte cu toată fiinţa că
nefericirea este cu atât mai profundă cu cât fusese de intensă fericirea pierdută. Voinicul
împlineşte blestemul, îl ucide pe Călifar, sfărâmându-i ţeasta apoi, împreună cu acesta, se
scufundă în adâncimile negre ale iadului, ca simbol al credinţei că un pact cu diavolul nu
poate duce niciodată la izbăvirea omului.
Finalul
Finalul este închis şi tragic, construit sentenţios şi moralizator, de unde se desprinde
învăţătura că oricine îşi vinde sufletul diavolului nu poate avea parte decât de bucurii
trecătoare şi iluzorii şi niciodată nu-şi va găsi pacea interioară.