Luceafărul

De Mihai Eminescu

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată,

A fost ca niciodată, A fost odată ca-n povești,

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată,

A fost ca niciodată, A fost odată ca-n povești,

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată,

A fost ca niciodată, A fost odată ca-n povești,

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată,

A fost ca niciodată, A fost odată ca-n povești,

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată,

A fost ca niciodată, A fost odată ca-n povești,

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată,

A fost ca niciodată, A fost odată ca-n povești,

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată,

A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești,

A fost odată ca-n povești, O prea frumoasă fată.

A fost ca niciodată,

A fost odată ca-n povești, Și era una la părinți

A fost ca niciodată, Și mândră-n toate cele,

A fost odată ca-n povești, Cum e Fecioara între sfinți

A fost ca niciodată, Și luna între stele.

A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată, Din umbra falnicelor bolți

A fost odată ca-n povești, Ea pasul și-l îndreaptă

A fost ca niciodată, Lângă fereastră, unde-n colț

A fost odată ca-n povești, Luceafărul așteaptă.

A fost ca niciodată,

A fost odată ca-n povești, Privea în zare cum pe mări

Răsare și străluce, Și s-arunca fulgerător,

Pe mișcătoarele cărări Se cufunda în mare;

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni, Și din adânc necunoscut. Un mândru tânăr

crește (Mișu Teișanu, 1923)
Astfel dorința-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

Și apa unde-au fost căzut
Îi cade dragă fata.
În cercuri se rotește,

Și din adânc necunoscut

Cum ea pe coate-și răzima
Un mândru tânăr crește.
Visând ale ei tâmpun surâs,

El tremura-n oglindă,
Ușor el trece ca pe prag
Căci o urma adânc în vis
Pe marginea ferestei
De suflet să se prindă.
Și ține-n mână un toiag

Încununat cu trestii.
Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină

Părea un tânăr voevod
– „O, dulce-al nopții mele domn,
Cu păr de aur moale,
De ce nu vii tu? Vină!
Un vânăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Cobori în jos, luceafăr blând (Octavian

Smigelschi, 1904) Iar umbra feței străvezii

E albă ca de ceară -

Cobori în jos, luceafăr blând, Un mort frumos cu ochii vii

Alunecând pe-o rază, Ce scânteie-n afară.

Pătrunde-n casă și în gând

Și viața-mi luminează!" – „Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ți urmez chemarea,

El asculta tremurător, Iar cerul este tatăl meu

Se aprindea mai tare Și mumă-mea e marea.

 Cu razele-i senine.

Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape, Ea trebui de el în somn

Am coborât cu-al meu senin Aminte să-și aducă

Și m-am născut din ape. Și dor de-al valurilor domn

De inim-o apucă

O, vin'! odorul meu nespus,

Și lumea ta o lasă; – „Cobori în jos, luceafăr blând,

Eu sunt luceafărul de sus, Alunecând pe-o rază,

Iar tu să-mi fii mireasă. Pătrunde-n casă și în gând

Și viața-mi luminează!"

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe, Cum el din cer o auzi,

Și toată lumea-n ocean Se stinse cu durere,

De tine o s-asculte." Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

– „O, ești frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată, În aer rumene văpăi

Dară pe calea ce-ai deschis Se-ntind pe lumea-ntreagă,

N-oi merge niciodată; Și din a chaosului văi

Un mândru chip se-ncheagă;

Străin la vorbă și la port,

Lucești fără de viață, Pe negre vițele-i de păr

Căci eu sunt vie, tu ești mort, Coroana-i arde pare,

Și ochiul tău mă-ngheață." Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfășor

Trecu o zi, trecură trei Marmoreele brațe,

Și iarăși, noaptea, vine El vine trist și gânditor

Luceafărul deasupra ei Și palid e la față;

 – „Dar cum ai vrea să mă cobor?

Dar ochii mari și minunați Au nu-nțelegi tu oare,

Lucesc adânc himeric, Cum că eu sunt nemuritor,

Ca două patimi fără saț Și tu ești muritoare?"

Și pline de-ntuneric.

– „Nu caut vorbe pe ales,

– „Din sfera mea venii cu greu Nici știu cum aș începe -

Ca să te-ascult ș-acuma, Deși vorbești pe înțeles,

Și soarele e tatăl meu, Eu nu te pot pricepe;

Iar noaptea-mi este muma;

Dar dacă vrei cu crezământ

O, vin', odorul meu nespus, Să te-ndrăgesc pe tine,

Și lumea ta o lasă; Tu te coboară pe pământ,

Eu sunt luceafărul de sus, Fii muritor ca mine."

Iar tu să-mi fii mireasă.

– „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea

O, vin', în părul tău bălai În schimb pe-o sărutare,

S-anin cununi de stele, Dar voi să știi asemenea

Pe-a mele ceruri să răsai Cât te iubesc de tare;

Mai mândră decât ele."

Da, mă voi naște din păcat,

– „O, ești frumos cum numa-n vis Primind o altă lege;

Un demon se arată, Cu vecinicia sunt legat,

Dară pe calea ce-ai deschis Ci voi să mă dezlege."

N-oi merge niciodată!

Și se tot duce... S-a tot dus.

Mă dor de crudul tău amor De dragu-unei copile,

A pieptului meu coarde, S-a rupt din locul lui de sus,

Și ochii mari și grei mă dor, Pierind mai multe zile.

Privirea ta mă arde."

*
 – „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,

În vremea asta Cătălin, Dă-mi pace, fugi departe -

Viclean copil de casă, O, de luceafărul din cer

Ce împle cupele cu vin M-a prins un dor de moarte."

Mesenilor la masă,

– „Dacă nu știi, ți-aș arăta

Un paj ce poartă pas cu pas Din bob în bob amorul,

A-mpărătesii rochii, Ci numai nu te mânia,

Băiat din flori și de pripas, Ci stai cu binișorul.

Dar îndrăzneț cu ochii,

Cum vânătoru-ntinde-n crâng

Cu obrăjei ca doi bujori La păsărele lațul,

De rumeni, bată-i vina, Când ți-oi întinde brațul stâng

Se furișează pânditor Să mă cuprinzi cu brațul;

Privind la Cătălina.

Și ochii tăi nemișcători

Dar ce frumoasă se făcu Sub ochii mei rămâie...

Și mândră, arz-o focul; De te înalț de subțiori

Ei Cătălin, acu-i acu Te-nalță din călcâie;

Ca să-ți încerci norocul.

Când fața mea se pleacă-n jos,

Și-n treacăt o cuprinse lin În sus rămâi cu fața,

Într-un ungher degrabă. Să ne privim nesățios

– „Da' ce vrei, mări Cătălin? Și dulce toată viața;

Ia du-t' de-ți vezi de treabă."

Și ca să-ți fie pe deplin

– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai Iubirea cunoscută,

Pe gânduri totdeuna, Când sărutându-te mă-nclin,

Să râzi mai bine și să-mi dai Tu iarăși mă sărută."

O gură, numai una."

Ea-l asculta pe copilaș

Uimită și distrasă, Dar nopțile-s de-un farmec sfânt

Și rușinos și drăgălaș, Ce nu-l mai pot pricepe."

Mai nu vrea, mai se lasă.

– „Tu ești copilă, asta e...

Și-i zise-ncet: - "Încă de mic Hai ș-om fugi în lume,

Te cunoșteam pe tine, Doar ni s-or pierde urmele

Și guraliv și de nimic, Și nu ne-or ști de nume,

Te-ai potrivi cu mine...

Căci amândoi vom fi cuminți,

Dar un luceafăr, răsărit Vom fi voioși și teferi,

Din liniștea uitării, Vei pierde dorul de părinți

Dă orizon nemărginit Și visul de luceferi."

Singurătății mării;

Și tainic genele le plec,

Căci mi le împle plânsul Porni luceafărul. Creșteau

Când ale apei valuri trec În cer a lui aripe,

Călătorind spre dânsul; Și căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Lucește c-un amor nespus

Durerea să-mi alunge, Un cer de stele dedesubt,

Dar se înalță tot mai sus, Deasupra-i cer de stele -

Ca să nu-l pot ajunge. Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte... Și din a chaosului văi,

În veci îl voi iubi și-n veci Jur împrejur de sine,

Va rămânea departe... Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,

Cum izvorau lumine;

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niște stepe, Cum izvorând îl înconjor

Ca niște mări, de-a-notul... Și din repaos m-am născut.

El zboară, gând purtat de dor, Mi-e sete de repaos."

Pân' piere totul, totul;

– „Hyperion, ce din genuni

Căci unde-ajunge nu-i hotar, Răsai c-o-ntreagă lume,

Nici ochi spre a cunoaște, Nu cere semne și minuni

Și vremea-ncearcă în zadar Care n-au chip și nume;

Din goluri a se naște.

Tu vrei un om să te socoți,

Nu e nimic și totuși e Cu ei să te asameni?

O sete care-l soarbe, Dar piară oamenii cu toți,

E un adânc asemene S-ar naște iarăși oameni.

Uitării celei oarbe.

Ei numai doar durează-n vânt

– „De greul negrei vecinicii, Deșerte idealuri -

Părinte, mă dezleagă Când valuri află un mormânt,

Și lăudat pe veci să fii Răsar în urmă valuri;

Pe-a lumii scară-ntreagă;

Ei doar au stele cu noroc

O, cere-mi, Doamne, orice preț, Și prigoniri de soarte,

Dar dă-mi o altă soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc,

Căci tu izvor ești de vieți Și nu cunoaștem moarte.

Și dătător de moarte;

Din sânul vecinicului ieri

Reia-mi al nemuririi nimb Trăiește azi ce moare,

Și focul din privire, Un soare de s-ar stinge-n cer

Și pentru toate dă-mi în schimb S-aprinde iarăși soare;

O oră de iubire...

Părând pe veci a răsări,

Din chaos, Doamne,-am apărut Din urmă moartea-l paște,

Și m-aș întoarce-n chaos... Căci toți se nasc spre a muri

Și mor spre a se naște.

În locul lui menit din cer

Iar tu, Hyperion, rămâi Hyperion se-ntoarse

Oriunde ai apune... Și, ca și-n ziua cea de ieri,

Cere-mi cuvântul meu de-ntâi - Lumina și-o revarsă.

Să-ți dau înțelepciune?

Căci este sara-n asfințit

Vrei să dau glas acelei guri, Și noaptea o să-nceapă;

Ca dup-a ei cântare Răsare luna liniștit

Să se ia munții cu păduri Și tremurând din apă.

Și insulele-n mare?

Și împle cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.

Luceafărul (Lascăr Vorel, 1904) Sub șirul lung de mândri tei

Ședeau doi tineri singuri

Vrei poate-n faptă să arăți

Dreptate și tărie? – „O, lasă-mi capul meu pe sân,

Ți-aș da pământul în bucăți Iubito, să se culce

Să-l faci împărăție. Sub raza ochiului senin

Și negrăit de dulce;

Îți dau catarg lângă catarg,

Oștiri spre a străbate Cu farmecul luminii reci

Pământu-n lung și marea-n larg, Gândirile străbate-mi,

Dar moartea nu se poate... Revarsă liniște de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Și pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă Și de asupra mea rămâi

Spre-acel pământ rătăcitor Durerea mea de-o curmă,

Și vezi ce te așteaptă." Căci ești iubirea mea de-ntâi

Și visul meu din urmă."

*
Hyperion vedea de sus – „Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Uimirea-n a lor față; Dac-oi fi eu sau altul?

Abia un braț pe gât i-a pus

Și ea l-a prins în brațe... Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Miroase florile-argintii Ci eu în lumea mea mă simt

Și cad, o dulce ploaie, Nemuritor și rece."

Pe creștetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Și-ncetișor

Dorințele-i încrede

Pătrunde-n codru și în gând, norocu-mi

luminează! (Ion Schmidt-Faur, 1929)

– „Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru și în gând,

Norocu-mi luminează!"

El tremură ca alte dăți

În codri și pe dealuri,

Călăuzind singurătăți

De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul