Luceafărul

A fost ca niciodată,

A fost odată ca-n povești, A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată, A fost ca niciodată,

A fost odată ca-n povești, Din rude mari împărătești,

A fost ca niciodată, O prea frumoasă fată.

A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată, Și era una la părinți

A fost odată ca-n povești, Și mândră-n toate cele,

A fost ca niciodată, Cum e Fecioara între sfinți

A fost odată ca-n povești, Și luna între stele.

A fost ca niciodată,

A fost odată ca-n povești, Din umbra falnicelor bolți

A fost ca niciodată, Ea pasul și-l îndreaptă

A fost odată ca-n povești, Lângă fereastră, unde-n colț

A fost ca niciodată, Luceafărul așteaptă.

A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată, Privea în zare cum pe mări

A fost odată ca-n povești, Răsare și străluce,

A fost ca niciodată, Pe mișcătoarele cărări

A fost odată ca-n povești, Corăbii negre duce.

A fost ca niciodată,

A fost odată ca-n povești, Îl vede azi, îl vede mâni,

A fost ca niciodată, Astfel dorința-i gata;

A fost odată ca-n povești, El iar, privind de săptămâni,

A fost ca niciodată, Îi cade dragă fata.

A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată, Cum ea pe coate-și răzima

A fost odată ca-n povești, Visând ale ei tâmpun surâs,

A fost ca niciodată, El tremura-n oglindă,

A fost odată ca-n povești, Căci o urma adânc în vis

De suflet să se prindă. Și ține-n mână un toiag

Încununat cu trestii.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină Părea un tânăr voevod

– „O, dulce-al nopții mele domn, Cu păr de aur moale,

De ce nu vii tu? Vină! Un vânăt giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Cobori în jos, luceafăr blând (Octavian Iar umbra feței străvezii

Smigelschi, 1904)
E albă ca de ceară -

Un mort frumos cu ochii vii

Cobori în jos, luceafăr blând,
Ce scânteie-n afară.
Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă și în gând

– „Din sfera mea venii cu greu
Și viața-mi luminează!"
Ca să-ți urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

El asculta tremurător,
Și mumă-mea e marea.
Se aprindea mai tare

Și s-arunca fulgerător,
Ca în cămara ta să vin,
Se cufunda în mare;
Să te privesc de-aproape,

Am coborât cu-al meu senin

Și m-am născut din ape.

Și din adânc necunoscut. Un mândru tânăr
crește (Mișu Teișanu, 1923)
O, vin'! odorul meu nespus,

Și lumea ta o lasă;
Și apa unde-au fost căzut
Eu sunt luceafărul de sus,
În cercuri se rotește,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Și din adânc necunoscut

Un mândru tânăr crește.

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,

Ușor el trece ca pe prag
Și toată lumea-n ocean
Pe marginea ferestei
De tine o s-asculte." Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

– „O, ești frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată, În aer rumene văpăi

Dară pe calea ce-ai deschis Se-ntind pe lumea-ntreagă,

N-oi merge niciodată; Și din a chaosului văi

Un mândru chip se-ncheagă;

Străin la vorbă și la port,

Lucești fără de viață, Pe negre vițele-i de păr

Căci eu sunt vie, tu ești mort, Coroana-i arde pare,

Și ochiul tău mă-ngheață." Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfășor

Trecu o zi, trecură trei Marmoreele brațe,

Și iarăși, noaptea, vine El vine trist și gânditor

Luceafărul deasupra ei Și palid e la față;

Cu razele-i senine.

Dar ochii mari și minunați

Ea trebui de el în somn Lucesc adânc himeric,

Aminte să-și aducă Ca două patimi fără saț

Și dor de-al valurilor domn Și pline de-ntuneric.

De inim-o apucă

– „Din sfera mea venii cu greu

– „Cobori în jos, luceafăr blând, Ca să te-ascult ș-acuma,

Alunecând pe-o rază, Și soarele e tatăl meu,

Pătrunde-n casă și în gând Iar noaptea-mi este muma;

Și viața-mi luminează!"

O, vin', odorul meu nespus,

Cum el din cer o auzi, Și lumea ta o lasă;

Se stinse cu durere, Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

– „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea

O, vin', în părul tău bălai În schimb pe-o sărutare,

S-anin cununi de stele, Dar voi să știi asemenea

Pe-a mele ceruri să răsai Cât te iubesc de tare;

Mai mândră decât ele."

Da, mă voi naște din păcat,

– „O, ești frumos cum numa-n vis Primind o altă lege;

Un demon se arată, Cu vecinicia sunt legat,

Dară pe calea ce-ai deschis Ci voi să mă dezlege."

N-oi merge niciodată!

Și se tot duce... S-a tot dus.

Mă dor de crudul tău amor De dragu-unei copile,

A pieptului meu coarde, S-a rupt din locul lui de sus,

Și ochii mari și grei mă dor, Pierind mai multe zile.

Privirea ta mă arde."

– „Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nțelegi tu oare, În vremea asta Cătălin,

Cum că eu sunt nemuritor, Viclean copil de casă,

Și tu ești muritoare?" Ce împle cupele cu vin

Mesenilor la masă,

– „Nu caut vorbe pe ales,

Nici știu cum aș începe - Un paj ce poartă pas cu pas

Deși vorbești pe înțeles, A-mpărătesii rochii,

Eu nu te pot pricepe; Băiat din flori și de pripas,

Dar îndrăzneț cu ochii,

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine, Cu obrăjei ca doi bujori

Tu te coboară pe pământ, De rumeni, bată-i vina,

Fii muritor ca mine." Se furișează pânditor

Privind la Cătălina.

Și ochii tăi nemișcători

Dar ce frumoasă se făcu Sub ochii mei rămâie...

Și mândră, arz-o focul; De te înalț de subțiori

Ei Cătălin, acu-i acu Te-nalță din călcâie;

Ca să-ți încerci norocul.

Când fața mea se pleacă-n jos,

Și-n treacăt o cuprinse lin În sus rămâi cu fața,

Într-un ungher degrabă. Să ne privim nesățios

– „Da' ce vrei, mări Cătălin? Și dulce toată viața;

Ia du-t' de-ți vezi de treabă."

Și ca să-ți fie pe deplin

– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai Iubirea cunoscută,

Pe gânduri totdeuna, Când sărutându-te mă-nclin,

Să râzi mai bine și să-mi dai Tu iarăși mă sărută."

O gură, numai una."

Ea-l asculta pe copilaș

– „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri, Uimită și distrasă,

Dă-mi pace, fugi departe - Și rușinos și drăgălaș,

O, de luceafărul din cer Mai nu vrea, mai se lasă.

M-a prins un dor de moarte."

Și-i zise-ncet: - "Încă de mic

– „Dacă nu știi, ți-aș arăta Te cunoșteam pe tine,

Din bob în bob amorul, Și guraliv și de nimic,

Ci numai nu te mânia, Te-ai potrivi cu mine...

Ci stai cu binișorul.

Dar un luceafăr, răsărit

Cum vânătoru-ntinde-n crâng Din liniștea uitării,

La păsărele lațul, Dă orizon nemărginit

Când ți-oi întinde brațul stâng Singurătății mării;

Să mă cuprinzi cu brațul;
Și tainic genele le plec,

Căci mi le împle plânsul Porni luceafărul. Creșteau

Când ale apei valuri trec În cer a lui aripe,

Călătorind spre dânsul; Și căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Lucește c-un amor nespus

Durerea să-mi alunge, Un cer de stele dedesubt,

Dar se înalță tot mai sus, Deasupra-i cer de stele -

Ca să nu-l pot ajunge. Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte... Și din a chaosului văi,

În veci îl voi iubi și-n veci Jur împrejur de sine,

Va rămânea departe... Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,

Cum izvorau lumine;

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niște stepe, Cum izvorând îl înconjor

Dar nopțile-s de-un farmec sfânt Ca niște mări, de-a-notul...

Ce nu-l mai pot pricepe." El zboară, gând purtat de dor,

Pân' piere totul, totul;

– „Tu ești copilă, asta e...

Hai ș-om fugi în lume, Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Doar ni s-or pierde urmele Nici ochi spre a cunoaște,

Și nu ne-or ști de nume, Și vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naște.

Căci amândoi vom fi cuminți,

Vom fi voioși și teferi, Nu e nimic și totuși e

Vei pierde dorul de părinți O sete care-l soarbe,

Și visul de luceferi." E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

*
– „De greul negrei vecinicii, Deșerte idealuri -

Părinte, mă dezleagă Când valuri află un mormânt,

Și lăudat pe veci să fii Răsar în urmă valuri;

Pe-a lumii scară-ntreagă;

Ei doar au stele cu noroc

O, cere-mi, Doamne, orice preț, Și prigoniri de soarte,

Dar dă-mi o altă soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc,

Căci tu izvor ești de vieți Și nu cunoaștem moarte.

Și dătător de moarte;

Din sânul vecinicului ieri

Reia-mi al nemuririi nimb Trăiește azi ce moare,

Și focul din privire, Un soare de s-ar stinge-n cer

Și pentru toate dă-mi în schimb S-aprinde iarăși soare;

O oră de iubire...

Părând pe veci a răsări,

Din chaos, Doamne,-am apărut Din urmă moartea-l paște,

Și m-aș întoarce-n chaos... Căci toți se nasc spre a muri

Și din repaos m-am născut. Și mor spre a se naște.

Mi-e sete de repaos."

Iar tu, Hyperion, rămâi

– „Hyperion, ce din genuni Oriunde ai apune...

Răsai c-o-ntreagă lume, Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -

Nu cere semne și minuni Să-ți dau înțelepciune?

Care n-au chip și nume;

Vrei să dau glas acelei guri,

Tu vrei un om să te socoți, Ca dup-a ei cântare

Cu ei să te asameni? Să se ia munții cu păduri

Dar piară oamenii cu toți, Și insulele-n mare?

S-ar naște iarăși oameni.

Ei numai doar durează-n vânt Luceafărul (Lascăr Vorel, 1904)

 Ședeau doi tineri singuri

Vrei poate-n faptă să arăți

Dreptate și tărie? – „O, lasă-mi capul meu pe sân,

Ți-aș da pământul în bucăți Iubito, să se culce

Să-l faci împărăție. Sub raza ochiului senin

Și negrăit de dulce;

Îți dau catarg lângă catarg,

Oștiri spre a străbate Cu farmecul luminii reci

Pământu-n lung și marea-n larg, Gândirile străbate-mi,

Dar moartea nu se poate... Revarsă liniște de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Și pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă Și de asupra mea rămâi

Spre-acel pământ rătăcitor Durerea mea de-o curmă,

Și vezi ce te așteaptă." Căci ești iubirea mea de-ntâi

Și visul meu din urmă."

Hyperion vedea de sus

În locul lui menit din cer Uimirea-n a lor față;

Hyperion se-ntoarse Abia un braț pe gât i-a pus

Și, ca și-n ziua cea de ieri, Și ea l-a prins în brațe...

Lumina și-o revarsă.

Miroase florile-argintii

Căci este sara-n asfințit Și cad, o dulce ploaie,

Și noaptea o să-nceapă; Pe creștetele-a doi copii

Răsare luna liniștit Cu plete lungi, bălaie.

Și tremurând din apă.

Ea, îmbătată de amor,

Și împle cu-ale ei scântei Ridică ochii. Vede

Cărările din crânguri. Luceafărul. Și-ncetișor

Sub șirul lung de mândri tei Dorințele-i încrede

Pătrunde-n codru și în gând, norocu-mi
luminează! (Ion Schmidt-Faur, 1929)

– „Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru și în gând,

Norocu-mi luminează!"

El tremură ca alte dăți

În codri și pe dealuri,

Călăuzind singurătăți

De mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul

– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece."