Ministerul Culturii al Republicii Moldova

Academia de Muzică ,Teatru şi Arte Plastice

Facultatea Arte Plastice
Catedra Arte Decorative

Pentru studenţii Facultăţii Arte Plastice

Suport de curs

VESTIMENTAŢIA DIN MOLDOVA MEDIEVALĂ ÎN LUMINA

SURSELOR ISTORICE ŞI ARTISTICE
(SECOLUL XV-XVI)

Iarîna SAVIŢKAIA-Baraghin

Chişinău , 2015
 Cuprins

Introducere

Capitolul I Date cu privire la istoria costumului din Moldova secolului XV-XVI

§ Influente apusene
§ Oştirea ,curteni ,tîrgoveţi şi cerşetori

Capitolul II Evaluarea aspectelor costumelor în portretele votive secolul XV-XVI

§ Vestimentaţia în scenele cahlelor din bisericile şi mănăstirile Moldovei

secolului XV
§ Costumul domnitorilor şi apropiaţilor lor
§ Secolul al XVI-lea moştenire a lungii domnii a lui Ştefan cel Mare
§ Vestimentaţia armatei din secolul al XVI-lea

Capitolul III Forme ale acoperământului şi gătelii capului

§ Obiceiul pieptănăturii şi acoperitorilor în portretele votive a secolului al XV-lea

§ Moda acoperământului şi gătelii capului în sursele artisticeistorice ale
secolului al XVI-lea

Încheiere

Note

Anexe

Bibliografie

2
 § Secolul XVI o moştenire a lungii domnii a lui Ştefan cel Mare

La începutul secolului al XVI-lea, principatele româneşti — Moldova şi Ţara

Românească - se aflau în plină perioadă de afirmare pe plan politic şi cultural, reprezentînd
principalele centre de rezistenţă în spaţiul sud-est european împotriva puterii otomane ajunsă la
zenit. Viguros şi multilateral, fenomenul artistic românesc a fost capa bil, în epoca respectivă,
să acopere un larg cîmp de preocupări, de la miniatură pînă la arhitectură; s-a concretizat î n
numeroase opere de valoare în care descifrăm cu uşurinţă resursele unui mediu creator
original şi eficient. Moldova lui Ştefan cel Mare a lăsat deceniilor următoare o generoasă
moştenire cultural-artistică pe fondul căreia aveau să se împlinească opere noi, de
neconfundată autoritate, în pofida împrejurărilor istorice potrivnice, secolul al XVI-lea a fost
martorul unor susţinute eforturi menite să asigure continuitatea şi dezvoltarea activităţii artistice,
reuşind nu o dată să atingă treptele valorilor perene. Este îndeajuns să fie analizată exploziva
dezvoltare a picturii murale exterioare din Moldova — azi de universală notorietate — pentru
a se demonstra realitatea acestor realizări, încă prea puţin cunoscute în întreaga lor
complexitate.
În realitate,dacă este considerată în totalitatea manifestărilor sale, pictura murală din
secolul al XVI-lea se impune atenţiei printr-o anume coerenţă stilistică şi iconografică,
dincolo de care se descifrează cu uşurinţă o autentică unitate programatică. Pe acest fundal
al permanenţelor locale s-au înscris, în mod selectiv, contribuţiile unor meşteri străini, au fost
asimilate unele teme iconografice familiare spaţiului dat.
În considerarea unităţii de substanţă a picturii murale din secolul al XVI-lea trebuie să
ţinem seama de doi factori de valoare primordială: constituirea unor puternice ateliere locale
de pictură şi continuitatea programului politic al principalilor donatori - voievozii.
În Moldova, lunga domnie a lui Ştefan cel Mare (1457-1504) lăsa moştenire o şcoală de pictură
pe deplin cristalizată .( Este suficient să reamintim că numai în a doua parte a domniei lui
Ştefan cel Mare au fost pictate următoarele biserici: Pătrăuţi (1487), Milişăuţi
(1487), Voroneţ (1488), Sf. Ilie -- Suceava (1488), Bălineşti (1493), Popăuţi (1496/7),
Neamţ (1497-1498). Perfecta unitate a programului iconografic, unitatea de stil, ca şi
continuitatea formulelor interpretative sînt argumente probante în sprijinul tezei că şcoala
de pictură moldovenească era pe deplin constituită. Dacă avem în vedere şi
numeroasele cartoane pentru broderii sau intensa activitate a centrelor de miniaturişti,
personalitatea acestei şcoli se conturează încă şi mai clar.)
Atelierul domnesc de pictură de la Suceava era neîncetat susţinut prin activitatea centrelor
de pictori şi miniaturişti care funcţionau în principalele mănăstiri, Neamţ şi Putna.( S-au

3
păstrat peste 60 manuscrise, numeroase miniate cu multă grijă, remarcabile fiind operele
miniaturiştilor T. Mărişescu, Spiridon şi Filip. Cf. Mihai Berza, Miniaturi şi
manuscrise, în „Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan
cel Mare",Bucureşti, 1958, p. 361-445; M. Berza, Trei tetraevanghele ale lui Teodor
Mârişescul în Muzeul istoric de la Moscova, în „Cultura moldo venească în timpul lui Ştefan
cel Mare", Bucureşti, 1964, p. 589-639). Reciproca stimulare ca şi confluenţa procedeelor
dintre cele două categorii de ateliere a putut fi demonstrată în mod concludent, semnificativă
fiind autoritatea rezolvărilor compoziţionale datorate miniaturistului Gavril Dric, rezolvări
menţinute vreme îndelungată şi în pictura murală.( 112)
După o perioadă de relativă stagnare, dezvoltarea picturii murale în Moldova va fi
retonificată în vremea lui Petru Rareş (1528-1538, 1541-1546) cînd, o dată cu afirmarea
decoraţiei murale exterioare, s-a atins un inagalabil nivel de eflorescentă şi originalitate. Este
îndestulător să amintim că în anii domniei lui Petru Rareş au fost împodobite cu picturi
murale, atît la interior, cit şi la exterior, biserica Sf. Gheorghe din Hîrlău (1530), bise rica
mănăstirii Probota (1532), biserica Sf. Gheorghe a mănăstirii Sf. Ioan cel Nou din Suceava
(1534), biserica Adormirii din Baia (1535?), biserica mănăstirii Humor (1535), biserica Sf.
Dumitru din Suceava (1536), biserica mănăst i r i i Moldoviţa (1537), biserica mănăstirii
Coşula (1537-1538), biserica Tăierea capului Sf. loan Botezătorul dinn satul Arbore (1541),
biserica Sf. Gheorghe a schitului Voroneţ (1547 )numai interiorul pridvorului şi exteriorul),
în această vreme în fruntea atelierului domnesc de la Suceava îl vom afla pe pictorul Toma de la
Suceava, autorul ansamblului de la Humor( 113), din atelierul său provenind cu probabilitate şi
meşterii de la Moldoviţa( 114). Pomenit în documente ca „pictor din Suceava, curtean al slăvitului
şi măritului domn moldovean Petru voievod", Toma era un autentic şef de şcoală, în măsură să
impună un stil propriu, o viziune personală, dar în acelaşi timp identificîndu-se cu exigenţele şi
tradiţiile artistice autohtone. În continuare, dezvoltarea şcolii de pictură din Moldova a fost
asigurată prin activitatea unor maeştri ca Dragoş Coman, autorul picturilor de la Arbore( 115) ,
Ion şi Sofronie pictorii mănăstirii Suceviţa (1595—1596)( 116), aceştia fiind şi autorii unor
remarcabile icoane de la Pîngăraţi( 117) , ultimii reprezentanţi ai filonului tradiţional aparţinînd
secolului al XVI-lea putînd fi consideraţi meşterii de la Dragomirna, popa Crăciun, Matieş,
popa Ignat şi Gligorie(118).
Cunoscînd activitatea meşterilor locali, vom înţelege cu mai multă uşurinţă anume
permanenţe stilistice care, deopotrivă în Moldova ca şi în Ţara Românească, conferă personalitate
picturilor murale româneşti, diferenţiindu-le tranşant de acelea realizate în alte ţări ortodoxe.
Vom observa organizările calme şi echilibrate ale suprafeţelor, compoziţiile cu structură
clasică, desenul în general sintetic, de asemenea particulara melodicitate cromatică. Simple şi

4
clare, fără complicări si suprapuneri de sensuri, ima ginile se citesc cu uşurinţă, distribuţia
pe pereţii monumentelor fiind de regulă coerentă, în perfect acord cu suprafeţele arhitectonice.
Cu deosebire importantă este atitudinea faţă de chipul omenesc.În Moldova picturile murale
ne lasă să descifrăm un autentic interes pentru realitate, fireşte în limitele de gîndire ale
epocii aflată încă sub autoritatea teologală — modul de interpretare a figurii umane fiind
caracterizat prin căldură şi prospeţime. S-a vorbit în repetate ocazii despre incompatibilitatea
picturii vechi româneşti cu canonul de asceză specific lumii bizantine. Într-adevâr, inter-
pretările hieratizante, aspre şi reci, introduse nu o dată în pictura noastră
veche prin intermediul unor meşteri străini( 119) , nu vor face niciodată şcoală, rămînînd
izolate şi fără efect.
Observaţia se impune atenţiei întrucît ea depăşeşte limitele
consideraţiilor stilistice, angajînd mai direct problemele de viaţă ale societăţii
româneşti medievale, orizontul ei filozofic, sensibilitatea specifică. Ea face
evidentă existenţa unui gust artistic format şi întreţinut prin exponenţi
autohtoni, întărinduse de continuitate .
Alături de existenţa atît de activă a atelierelor locale de pictură, un al
doilea factor cu importanţă hotărîtoare pentru fundamentarea unei dezvoltări
unitare şi originale a picturii murale din secolul al XVI-lea a fost constanţa
programului politic şi religios încă din anii domniei lui Ştefan cel Mare, în
ultimele decenii ale secolului al XV-lea, pictura murală româ nească îşi
manifestase originalitatea de gîndire şi o remarcabilă capacitate selectivă.
Ansamblurile de pictură murală din bisericile de la Pătrăuţi (1487), Milişăuţi
(1487 - monument distrus), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488), Bălineşti (1493),
Botoşani (1496), Neamţ (1498) sînt în măsură să demonstreze perfecta
omogenitate a ordonanţei decorative, de asemenea deplina unitate de program
iconografic, argumente definitorii ale unui mediu artistic matur, conştient de
propriile sale resurse ca şi de ţelurile sale. Ceea ce caracterizează aceste picturi,
care vor constitui un exemplu autoritar, este organizarea iconografică în funcţie de
temele fundamentale, proprii iconografiei întregii lumi ortodoxe. Nu vom
întîlni în monumentele amintite teme particulare vreunei ţări ortodoxe sau alteia,
nici sfinţi naţionali, a căror prezenţă ar fi putut demonstra existenţa unor
meşteri itineranţi.
La Pătrăuţi şi la Bălineşti, zugravii moldoveni au introdus în iconografia pronaosului
o amplă reprezentare a Cavalcadei sfintei Cruci, imagine simbolică în care au fost grupaţi
principalii sfinţi militari luptători pentru cruce. Ideea de cruciadă va străbate ca un fir roşu

5
pictura murală din secolul al XVI-lea regăsin-du-se în variate forme atît în Moldova cît şi în
Ţara Românească.
La începutul secolului al XVI-lea, după moartea lui Ştefan cel Mare, principalul
centru artistic românesc avea să se cristalizeze în moldova în timpul domniei lui Petru Rareş.
Este de precizat că fenomenul artistic era patronat în epoca respectivă de cărturari
autentici,că atît Neagoe Basarab –autorul unui admirabil testament politic („Învăţăturile
pentu Fiul Teodosie „)-cît şi Petru Rareş ,în care Ivan Peresvetov vedea modelul ideal a
conducătorlui de stat erau deplin conştienţi de resursele practice ale operelor de artă
,inclusiv ale picturilor murale.Ansamblul de pictură exterioară din moldova au confirmat
unitatea de acţiune în cadrul unui cadru iconografic de o remarcabilă coerenţă coerenţă(120).
Ceea ce ne-am propus în rîndurile de faţă a fost doar o sumară punctare a
caracteristicilor picturii murale din Moldova în scopul precizării acelor factori
permanenţi care au contribuit la conturarea profilului de şcoală, la cristalizarea
personalităţii autohtone în artă.
În cadrul unui climat favorabil confluenţelor artistice, este firesc să
constatăm o anumită circulaţie de meşteri, de teme iconografice, de formule
interpretative. Recunoscînd aceste stimulative schimburi de valori, nu trebuie să
pierdem din vedere aportul de originalitate al ctitorilor şi meşterilor locali,
cărora li se datorează în ultimă instanţă admirabilul moment de artă pe care îl
reprezintă, în ansamblul său, pictura murală din secolul al XVI-lea din Moldova
„....să te împodobeşti şi tu cu haine frumoase ...Şi să ieşi cu mare slavă şi să şezi în jeţul tău...iar
boierii cei tineri să fie împodobiţi cum se cuvine şi să stea toţi de-a rîndul împrejurul tău.”-scrie
cărturarul Neagoe Basarab în testamentul politic adresat fiului său Teodosie .Secolul XVI este
secolul mărgăritarelor

§ Vestimentaţia armatei din veacul al XVI-lea

Veacul al XVI-le cunoaşte şi el aceeaşi îmbrăcăminte de fier, cu prefacerile şi înnoirile cerute

de legile războiului. Armurile, zaua şi coiful îşi păstrează mai departe utilitatea, prezenţa lor în
luptă marcînd trupele de elită sau pîlcurile cavalereşti.Cămaşa de zale, lucrată în inele mărunte,
ca un năvod metalic, nu era puţin lucru pentru războinicii noştri, de vreme ce şi autorul „în-

6
văţăturilor lui Neagoe" credea nemijlocit în puterea ei: „îmbracă-te în dragostea de Dumnezeu ca
într-o za si ieşi la boierii tăi cuveselie".
Ştefan cel Mare cumpără cămăşi din Braşov şi de la Sibiu, trimiţînd dincolo de munţi, la
7 iulie 1502, oameni credincioşi, ca spătarul Trotuseanu şi alţii, în timp ce negustori de ispravă, ca
Nicolae din Suceava, de pildă, îi aduceau de acolo, în anul următor, mii de săbii şi pumnale, şi
alte mii de „cuţite" de Stiria, pentru a întări vestita oaste a voievodului în lupta ei împotriva
paginilor. Nici paloşele nu lipsesc din aparatura războinică a românilor. Teracote smălţuite,
aşa cum am văzut, menite odinioară să împodobească palatele din Suceava, descoperite în
săpăturile făcute acolo, reprezintă cavaleri în astfel de armuri apusene, aşa cum se purtau
în Ţara Nemţească, în Polonia .
 Moldoviţa (Fig. 29.)

Fig. 29 – Asediul Constantinopolului ,fasada de Sud,detaliu,mănăstirea Moldoviţa

Slujitori şi curteni ne apar în scene cu conţinut religios, în pictura zidurilor de biserică, ca

arcaşul de la Moldoviţa, îmbrăcat în jupană nărămzie şi avînd pe cap o tocă de catifea, cum
se purta şi în Franţa lui Rabelais, trăgînd, cu săgeţile de pe zidurile cetăţii (scena ilustrînd faptele
sf. Gheorghe) (Fig. 30). încercînd să-i descrie pe ostaşii de gloată, polonul Martin Bielski, în
cartea „Sprawa Ryceviska. . ." tipărită la Cracovia în 1560, ca unul care luase parte la lupta

7
de la Obertyn, spune despre ostenii lui Petru Rareş că sînt „bravi, meşteri în mînuirea suliţei
şi pavezei deşi sînt nişte ţărani luaţi de la plug . .. Mai înainte ei întrebuinţau un fel de
suliţă cu două vîrfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strîmb ca o coasă; trecînd
repede pe lîngă duşman, cu vîrful cel drept străpungeau ,iar cu cel stîng trăgeau de pe cal şi
astfel făceau mari pagube . . . Armurile sînt puţine, pavezele sînt simple, suliţele fără
flamuri.. . armata e întunecoasă la vedere ..

Fig.30 – Arcaş moldovean ,scena ilustrînd faptele sf.Gheorghe

Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sînt ţărani călărind cu şele neacoperite şi cu scări de
stejar, dar voinici în atac cu suliţa. Hrană poartă pe oblîncul şelei, brînză de burduf şi pîine
albă, precum văzui eu însumi în lupta de la Obertyn. Puscele lor sînt bune dar cam grele.
Luarăm atunci de la moldoveni 50 de tunuri mari de spijă şi toate tunurile de fier" . . . li
vedem parcă aievea, aşa cum ni-i înfăţişează şi tabloul bătăliei de la Obertyn, între Petru
Rareş şi poloni, desenaţi după natură (Fig. 31) de acelaşi cronicar leah, cu căpeteniile armatei
purtînd pălării îmblănite, de modă ţari- grădeană, pălării cu calota conică, despicate în faţă,
pe care, B. P. Hasdeu, citind lucrarea lui Paszkowski „Kronica Krakow", apărută în 1611, le
socotea greşit ca fiind nişte căciuli ţurcane. Despre aceeaşi oştire a lui Petru Rareş relatează
şi Paolo Giovio în „Historia sui temporis . . . ab anno .. . ad anum 1547" (Paris, 1553), scriind

8
Fig. 31 –Ostaşi şi căpetenii de oaste din Moldova în vremea domniei lui Petru Rareş ,după o
gravură din cartea lui Martin Bielski

referitor la soldaţii noştri: „Ei excelează prin cavaleria lor încît fiecare ro mân, chiar cel mai
sărac, are cel puţin un cal îi serveşte în război.
Ei întrebuinţează în genere scuturi, lănci, săbii, întocmai ca si ungurii, iar cîteodată suliţe şi
arcuri". Apropierea pe care o face Paolo Giovio între armamentul nostru şi cel al ungurilor nu
trebuie să ne surprindă, căci însăşi „uniforma" (dacă se poate vorbi despre aşa ceva, într-un timp atît
de depărtat ca acesta) sau hainele ostaşilor noştri, care se confecţionează din postavul adus din
Ardeal, vor purta pecetea acestei influenţe, domnii români importînd prin Transilvania nu numai
puştile dorobanţilor, ci, probabil, şi croiala vesmintelor militare ungureşti, şi aceasta cam pînă sub
domnia lui Petru Şchiopul sau chiar mai tîrziu.
De altfel, aşa cum vom vedea mai departe, în acest secol al XVI-lea, multe din
stofele sil hainele boierilor şi voievozilor moldoveni , veşminte civile de modă europeană,
aduse din Ardeal, vor putea fi luate drept un gureşti, din pricina modei care, în liniile ei
mari, era cam aceeaşi pretutindeni.
 Platoşele luptătorilor lui Petru Rareş
Despre oastea voievodului moldovean Petru Rareş pomeneşte însă mai pe larg, şi cu tot
atîta lipsă de simpatie, şi un alt contemporan, ele data aceasta o faţă bisericeaşcă, episcopul
Verancius ne înfăţişează ostaşii moldoveni de rând, încălţaţi cu opinci, purtând o îmbrăcăminte
de pănură proastă, întunecată, înarmaţi cu arcuri şi coase, scuturi şi lănci, în ceea ce priveşte portul
platoşelor şi al cămăşilor de zale, Verancius spune ritos, exagerând, desigur, sărăcia şi lipsa de
strălucire a armatei noastre: „lorică nu are nimeni, zale şi coifuri de oţel puţini au, numai din
122)
cei bogaţi"( . Verancius afirmă din nou că dintre ostaşii moldoveni puţini au platoşă
(„thoracos pauco"). Că platoşe şi armuri întregi erau prea puţine în oştirea moldovenească a
lui Petru Rareş si că cei mai mulţi dintre boieri preferau cămăşile de zale, mai ieftine şi mai

9
uşoare în luptă, nu trebuie să ne mire. Cuirasele de fier erau nu numai costisitoare dar şi destul
de grele.
Între 1508—1509, un coif de tablă de oţel şi o cămaşă de zale, comandate pentru
voievodul ţării, preţuiau 30 de aspri, şi o armură întreagă costă încă şi mai mulţi bani,
cîntărind, pe deasupra, pînă la 20 kg.
Unii din boieri purtau însă în război, aşa cum şi Verancius spune, cămăşi subţiri de
zale şi coifuri simple de oţel, şi armura era, la cei mai mulţi ostaşi călări, înlocuită cu o
admirabilă „haină de in umplută cu bumbac, în grosime de trei-patru degete, mai ales în partea
umerilor şi pînă la coate, cu cusături şi iţe dese, tot în distanţă de un deget şi jumătate" . . . Era o
haină pe care „sabia nu o putea pătrunde"
Gravurile lui Herbertstein din „Rerum Moscoviticarum" reprezentînd Ostaşi
moscoviţi călări ne fac să înţelegem de îndată că această platoşă de in şi bumbac era purtată
şi de cavaleria rusească la acea vreme.
În Moldova, ostaşi îmbrăcaţi şi ei în zale purtau pe cap „şepci ostăşeşti", precum şi
văluri care le acopereau ceafa, si pălării de fier („husarica"). Călări, îmbrăcaţi în zale şi
purtînd coifuri metalice pe cap luptau şi boierii. Ştim că, la 1561, veşmintele şi armele ostaşilor
moldoveni nu se deosebeau prea mult de ale ungurilor în platoşe şi zale, aurite sau
argintate. .Se mai ştie, de asemenea, că Alexandru Lăpuşneanu avea în oastea lui 15 000 de
călăreţi printre care se puteau găsi atît boieri înveşmîntaţi în platoşe cît si ţărani cu suliţă şi
scut, şi că acest aprig voievod comanda în Prusia pentru soldaţii lui cingători, cămăşi de zale,
coifuri, cizme de paradă, platoşe etc., lucrate, multe, la Konigsberg 123.
 Chepenege,dulame,feregele
Elegantele şube, orientale la origine, dar pe care şi le însuşiseră toate popoarele din jur
încă din veacul trecut, continuă să rămînă în uz ca şi chepenegele, vechilor haine luxoase
adăugîndu-li-se portul mai nou al dulamelor îmblănite, al feregelelor subţiri dar şi al conteşurilor
poloneze.Domneasca haină de brocart de pe dinăuntru avea un guler mai mic, răsfrînt pe
deasupra altuia mai mare, care stăruia cu simplitate, ca un pandant al gulerului misadei se
poartă dulama cu mîneci strimte şi lungi, şi feregeaua cu guler si revere mari, fără mîneci,
sfîrşind prin a se adopta capoatele, caftanele somptuare, cu sau fără mîneci, cu reverele
încă şi mai ample, îmblănite sau nu, prelungite acum pînă la poale, deschise în faţă parcă
anume pentru a pune în valoare frumuseţea şi bogăţia dulamelor şi, mai tîrziu, a antere-
elor, cu ţesătură de mătase şi fir.
Locul galoanelor sau al benzilor de aur bizantine va fi luat acum de bogatele blănuri, care
vor împodobi hainele, de misada scumpă ce acoperă în întregime umerii, cu reverele late,

10
îmblănite şi ele adeseori pînă la poale, de manşetele de blană, prin care sfîrsesc mîne cile
veşmintelor.
Obişnuita cingătoare de piele cu catarame se preface acum în şal ţarigrădean şi apare brîul
înnodat în faţă, element oriental de recent import, ca şi hainele exterioare, prevestind tot mai
mult caftanele şi giubelele de mai tîrziu, îmblănite pe margini. Doar pantofii cu toc, ciubotele,
aproape nezărite din lunga haină exterioară şi... pletele voievozilor, căzînd ondulate pe umeri, mai
aminteau de veacul care expirase. Deşi tot acum apar şi papucii turceşti, moda bărbii pline si a
mustăţilor bogate impunîn-du-se si ea tot mai stăruitor. Acum se introduce în Principate şi portul
nou al cămăşii ca piesă separată de lenjerie, iile femeilor noastre fiind totuşi o podoabă cu mult mai
veche a costumului românesc.
Secolul al XVI-lea, începe cu adânci prefaceri politice şi vestimentare, o dată cu sfârşitul
domniilor lui Ştefan cel Mare.
Moştenirea de prestigiu pe care o lăsa gloriosul domn al Moldovei; stăpânitor peste ţară
vreme de aproape o jumătate de veac, prelungi viaţa hainelor de tradiţie, până către domnia
lui Petru Rares, interzicându-se acum împrumutul de vesminte turceşti sub ameninţarea
pedepsei cu moartea.
Am scris că, începînd chiar din primii ani ai secolului XVI, marfa turceasca şi moda orien-
tală se insinuează treptat în îmbrăcăminte disputînd întâietatea "stofelor si hainelor apusului, care
se încăpăţînau să reziste concurenţei levantine. Neguţătorii aduceau în acelaşi timp la Sibiu şi
Braşov anteree de modă şi fabricaţie orientală, cordovane turceşti, damasc, camelot şi purpură, pe
lîngă alte mărfuri indigene, ca piei de viezure, vidră, vulpi, lupi, jderi, castori etc. Nu numai
mărfurile răsăritene concurau pe cele apusene, ci însăşi moda, costumaţia, portul oamenilor din
occident dădea lupta cu mărfurile şi portul orientului. cercetînd mărfurile de import, ce se aduceau
în Ardeal din alte ţări, într-un oraş mare, cum era Clujul de pildă, sau urmărind producţia croitorilor
transilvani din acest veac ne putem face o idee de ce anume materii şi haine gata puteau veni şi în
Principatele româneşti, în afară de cele importate de aiurea. Erau la modă pentru nobili şi
tîrgoveţi: ţesăturile roşii, granatul, tafta de Veneţia, mantalele din pănură albă, neagră ori sură,
sau de granat, căptuşite cu tafta, cămăşile galbene, vestele roşii de atlas, dolmanele îmblănite şi
cu căptuşeală de bogasiu verde, hainele de cocîiiat îmblănite cu vulpe, nădragii croiţi pe picior, şi
aceştia tot din granat sau din „fayn Londys", mătăsurile (selim), muselina, damascul sau camha de
culoare verde . . . etc. Predilecţia pentru lux, patimă a celor înstăriţi, era atît de mare si de
molipsitoare, încît magistraţii şi breslele se vedeau adesea nevoiţi să intervină cu restricţii şi legi
somptuare împotriva acestei pasiuni ruinătoare şi a risipei excesive, interzicînd materialele de
import prea scumpe, cum erau camuca, gerezna ( 124), cocîrlatul, granatul, atlasul, precum şi portul
hainelor pestriţe, anarhică beţie de culori care făcea ravagii, încă din anul 1502. În Moldova lui

11
Bogdan al III-lea cel Orb şi a lui Ştefăniţă vodă, se purtau mai departe, giuvaere şi haine de modă
apuseană, după modelul celor poloneze şi ungureşti, lucrate din postav de aur şi din mătăsuri de
Veneţia, cuma-şuri scumpe, venite din Italia prin boierii trimişi acolo, haine blăniţe cu cacom, cu
piei de râs şi soboli, din care se puteau dărui şi dogilor, tezaurul domnilor ţării fiind plin de ast-
fel de podoabe.
Pentru pictura murală de la Sf, Nicolae .din Iaşi, Bogdan vodă (Fig. 32) pozează totuşi
doar într-o haină de ceremonie, o manta lungă cu gulerul rotund, traversată de mari benzi de
aur, tivită la poale cu galoane de fir, cu mânecile largi, aurite şi ele, asemenea cavadioanelor
bizantine.

Fig. 32 Bogdan al III-lea Vodă(zis.Orbul),pictură murală de la Sf. Nicolae din Iaşi

La rîndul lor, marii dregători ai domniei, rămaşi din timpul gloriosului Ştefan voievod, vor
continua să îmbrace aceleaşi haine, al căror croi mai venea din apus, participând la inerentele
schimbări costumare doar prin detalii neînsemnate de coafa.
O prefacere propriuzisă a stilului de viaţă şi a garderobei nu va avea loc în Moldova
decât mai tîrziu.

12
 Capitolul III
Forme ale acoperamântului şi gătelii capului

§ Obiceiul pieptănăturii şi acoperitorilor în portretele votive a secolului al

XV-lea
Acoperămîntul şi găteala capului prezintă un interes artistic şi un rol documentar. Aceste piese
de port reflectă, ca şi costumul însuşi, starea social-economică, gustul pentru frumos al timpului
respectiv şi totodată ele sînt mărturii ale unor iradieri şi întrepătrunderi între zone sau chiar teritorii
mai mari. Privind în general evoluţia acestui element de port popular, putem spune că în interesul
pentru îmbrăcăminte al femeii de la ţară, acoperămîntul şi găteala capului subliniază grija pentru
armonia de ansamblu a costumului. În acest sens merită semnalat şi subliniat că ţăranul nu negli-
jează niciodată detaliile, din contra, oferind accesoriilor o mare atenţie, reuşeşte să-şi compună astfel
costumul încît să creeze o adevărată compoziţie în care se remarcă rafina mentul cromatic şi cel al
motivelor. Grija pentru împodobirea capului, pentru îngrijirea părului constituie o preocupare
importantă la femeile de la ţara, ajungînd la o mare diversitate şi originalitate în găsirea soluţiilor. Am
putea spune că datorită unei mari forţe imaginative se ajunge la combinaţii de-a dreptul
spectaculoase în această materie.
Cercetînd colecţiile de stampe, de miniaturi, de desene şi cromolitografii aparţinînd secolului
XV-XVI, desprindem doar cîteva descrieri, constituind simple notaţii, care pot ajuta la stabilirea
întregului complex al portului. Mărturii cu caracter documentar se găsesc şi în consemnările
călătorilor străini, adevăraţi reporteri pe meleagurile ţării noastre, care, impresionaţi de bogăţia şi
varietatea costumului românesc, cît şi de consecvenţa cu care era purtat şi păstrat, i-au acordat
atenţia cuvenită.
Mărturii cu caracter documentar se găsesc în consemnările călătorilor străini, adevăraţi
reporteri pe meleagurile ţării noastre, care, impresionaţi de bogăţia şi varietatea costumului
românesc, cît şi de consecvenţa cu care era purtat şi păstrat, i-au acordat atenţia cuvenită. Printre
aceştia semnalăm pe Joseph Reinach care, vizitînd tîrgul din Piteşti, consemna în jurnalul său de
călătorie:« Femeile sînt graţia personificată, visătoare şi senzuale în acelaşi timp, fragile şi totuşi
puternice, încîntătoare în costumul lor minunat: o cămaşă largă brodată, o vestă acoperită de
arabescuri aurite, un şorţ roşu şi albastru, iar în părul negru o învelitoare de cap cu bani metalici»
Momentul decisiv care va schimba felul în care este purtat părul nu este legat nici de
vîrstă şi nici de volumul părului, ci de evenimentul cel mai important care intervine în
viaţa unei fete — căsătoria. Coadele se vor schimba în « cosiţe », care se vor păstra cu
consecvenţă pînă la bătrîneţe. Nevestele tinere îşi împletesc părul cu o reală măiestrie,
creînd o adevărată podoabă. Trebuie de asemenea semnalat că spre deosebire de fete, care

13
umblă cu capul descoperit, nevestele îşi acoperă întotdeauna pieptănătura,cu o bucată de
stofă albă aruncată pe cap.”Cînd nu au văluri, ele pun în păr, cu mult gust, flori sau
coarne. îşi dau cu roşu, pentru a mări strălucirea colorii obrajilor, ceea ce le dă aerul unor
bacante” (125)
Îngrijirea părului a fost dintotdeauna o problemă de ordin igienic, dar şi o problemă de
ordin estetic. Latura estetică este cea care constituie scopul cercetării de faţă, din
multiplele ei aspecte acordîndu-se atenţie părţii descriptive. îngrijirea părului s-a făcut şi în
trecut, ca şi astăzi, în mod simplu şi cu acelaşi fel de ustensile. Printre acestea un rol
important îl joacă pieptenul, format din două părţi diferite: una cu dinţi mari, care în
Munţii Apuseni se numeşte « descîlcitor », şi alta cu dinţi mici, denumit «luşitor»(126). Tot
ritualul îngrijirii părului se desfăşoară astfel: întîi părul este spălat cu leşie, cu săpun de casă,
apoi clătit cu apă caldă în care au fost fierte fie foi de nuc, fie ramuri de muşeţel, după
care este dat petrol, unt topit sau smîntînă pentru a deveni lucios. De la vîrsta de 3—4 ani
părul începesă fie strîns la mijlocul frunţii, iar cel din spate de cele mai multe ori retezat.
O dată cu trecerea vîrstei, fetele de şcoală încep să-şi împletească codiţe în diverse
feluri, această operaţie însă nu se face zilnic, ci la două-trei zile, uneori numai duminica, de
sărbători şi în ziua horei. Părul este împletit în trei sau răsucit, în funcţie de bogăţia sa.
Uneori coada este împletită în patru ; pentru o asemenea pieptănătură se pornesc din creştet
două pletuţe, lăsîndu-se cărare la mijloc ; apoi se împletesc alte două pletuţe în spate, din
dreptul urechilor, iar cărarea se lasă pe mijloc din creştet pînă în ceafă. Pletuţele de sus se
unesc şise împletesc cu cele de jos;se trece şi se leagă-cea din dreapta de pletuţa de sus
din stînga de pletuţa de sus din dreapta-la locul unde pletuţele de sus intră în cele de
jos .Pletuţele se împletesc uneori cu „gîţe”-şiret negru sau fîşii din cîrpă de mătase sau
zdrenţe de stambă.Coadele se vor schimba în „cosiţe” care se vor păstra pănă la
bătrîne.Diferite moduri de legare a broboadelor ,maramelor determină existenţa unor
pieptănături complicate;astfel sunt cele cu „coarne” şi cu „conci” . Astfel de coarne, peste
care se aplică zăbrelnicul,se întîlnesc frecvent în Nordul Moldovei.
Analizînd atent tehnici de aranjare a părului ,în aparenţă atît de coplicatre, necesitînd un
efort de imaginaţie şi de timp ne dăm seama că se încadrează perfect în iscusinţa femeii ,care nu-şi
precupete nicio-dată efortul de a realiza un lucru frumos .Pentru aceasta ea îşi pune la contribuţie
îndemînarea ,dar şi imaginaţia.Astfel putem afirma că şi pieptănăturile sunt aidoma complicatelor
ţesături broderii,covoare,rezultatul unei munci de adevărată creaţie;tehnica pieptănăturii este în
acelaşi timp elocventă şi pentru dorinţa de înfrumuseţare caracteristică femeii noastre.
Regia aranjării detaliilor de înfrumuseţare a capului nu se termină însă cu pieptă -
năturile, din contra ea se continuă cu acoperitoarele, Acoperămîntul este apanajul femeii

14
măritate ; fetele vrînd să-şi scoată cît mai mult în evidenţă măiestria pieptănăturii, nu dau interes
acoperirii acesteia Materialele întrebuinţate la acoperitoare sînt de predilecţie pînza de in,
bumbac sau borangic, purtînd denumirile de maramă. Una din vechile acoperitoare păstrate
este « marama », consemnată şi de Nicolae Iorga care considera că felul de a purta
marama este imitat după moda curţii muntene din secolele XV şi XVI, aşa cum se
observă în portretele ctitorilor, păstrate în judeţele în care erau reşedinţe voievodale ( 127). În
alte studii se susţine că un ultim element caracteristic costumului de curte din secolele XV
— XVIII, pe care-l cunoaştem în detaliu pe baza izvoarelor iconografice şi a pieselor de
costum păstrate, îl constituie pălăria purtată de doamne şi boieroaice împreună cu învelitoarea
capului, mesalul sau marama. Spre deosebire de fete, femeile măritate au capul acoperit cu o
năframă de pînză, obiceiul fiind respectat cu stricteţe( 128) . Doamnele din secolele XIV —XV
purtau pe cap un văl de mătase lung pînă la mijlocul spatelui, de obicei alb, rareori roşu,
albastru sau verde, cu dungi la capete, asemenea ştergarelor cu care se împodobesc tărăncile
(129). Acest văl era făcut din borangic, in sau bumbac şi numit maramă sau « canovăţ ». El era
împodobit la capete cu broderie de mătase şi fir, presărat uneori cu mici aplice de aur,
denumite « fluturi» . Marama lungă îmbrăcînd gîtul şi umerii este caracteristică costumului
din Moldova; în Ţara Românească se purta şi o coroană direct pe păr sau pe o reţea de fire
şi perle, aşa cum apare în costumul femeiesc reprezentat la Argeş şi în bolniţa Coziei ( 130).
După cum reiese din nenumăratele desene, marama străvezie adaugă ţărăncii un farmec
nespus, dîndu-i un aer de mîndrie şi demnitate. Ţesută şi ornată monocrom, marama reprezintă
o completare la înfăţişarea costumului, « o pată de lumină şi transparenţă,de uşurătate ce
oferă delicateţea căutată pe figura femeii astfel înveşmîntată .»( 131)
Într-un document iconografic,o superbă broderie de epocă ,un epitrahil lucrat în fir de
aur şi mătase,păstrat multă vreme la mănăstirea „Staroea Ladoga”şi mutat astăzi în muzeul
„Alexandru Nevschii „din St.Petersburg.îl înfăţişează pe bătrînul voievod Alexandru cel Bun
(fig. 33) în perioada dintre 1421-1432 în vremea în care avea ca doamnă pe Mălina (Marina).
Pe cap Alexandru cel Bun poartă o pălărie înaltă care putea fi de blană,de pîslă ,sau de
păr de cămilă ,cum se purta şi în Germania( 132 );una din acele „cappelli pilosi” din care se
aduceau şi în ţările noastre pe la 1427( 133 )cu borurile răsfrîntre în sus ,brodate în zig-zag pînă
la jumătatea calotei, pălării de pe care genovezi ca Petru Gravaigo sau Hector Mansano ,
stabiliţi la Cetatea Albă le ţineau în depozitele de la Suceava ,şi de care se întîlneau şi în
Franţa lui Ludovic al XII-lea sau a lui Carol al VII,contemporane coafelor cu eşarfe căzînd pe
134
umăr .

15
Fig.33 . Epitrahilul lui Alexandru cel Bun de la mănăstirea Staroia Lagoda

Maramele vechi se ornau simplu, cu dunguţe din mătase şi beteală pe întreaga suprafaţă,
avînd obişnuita margine urzită des şi franjuri la capete.
O piesă de acoperămînt cu un rol deo sebit în ansamblul costumului femeiesc,
răspîndită mai ales în Moldova de nord, „Zăbrelnicul” este confecţionat din pînză fină de
bumbac, ţesută în cinci sau şapte iţe. Ornamentaţia sa consta exclusiv din motive geometrice
dispuse în fîşii. Uneori era decorat şi cu ajutorul mărgeluţelor. Se înfăşură pe cap în cu
totul alt chip decît marama. Deoarece se lega peste pieptănătura cu coarne, se realizau două
protuberante care dădeau acestei împodobiri o înfăţişare curioasă.Maramele vechi se ornau
simplu, cu dunguţe din mătase şi beteală pe întreaga suprafaţă, avînd obişnuita margine urzită
des şi franjuri la capete.
O piesă de acoperămînt cu un rol deo sebit în ansamblul costumului femeiesc,
răspîndită mai ales în Moldova de nord, „Zăbrelnicul” este confecţionat din pînză fină de
bumbac, ţesută în cinci sau şapte iţe. Ornamentaţia sa consta exclusiv din motive geometrice
dispuse în fîşii. Uneori era decorat şi cu ajutorul mărgeluţelor. Se înfăşură pe cap în cu
totul alt chip decît marama. Deoarece se lega peste pieptănătura cu coarne, se realizau două
protuberante care dădeau acestei împodobiri o înfăţişare curioasă.
În perioada domniei lui Ştefan cel Mare se poate observa documentar aşa numitele „fote”
Un giulgiu de preţ, adesea vrîstat, care poate fi alb, roşu sau verde, le acoperă capul, lăsându-se
uşor pe umeri cu graţie de beteală, ca în reprezentările Maicii Domnului din erminii, şi, pe deasupra
lui, se aşează coroana princiară ori pălăria în formă de sită, cu borurile largi, întregind podoaba
simplă a părului, adunat şi ascuns cu grijă sub coafâ.
Se poartă , după anotimp, şi pălăriile de soare cu borurile largi, care se aduc din
Transilvania. Aceste pălării mari de soare căpătând pe margini şi ornamente florale deosebit de
originale. Ca şi în cazul voievozilor ţării, şi reprezentarea din frescă a doamnelor este îndeobşte cea

16
oficială, ceea ce nu ne împiedică totuşi să remarcăm bogăţia costumaţiei şi chiar o mai mare
varietate a ei, datorită unei fericite abateri de la canoanele obişnuite ale zugrăviei.
Să facem cîteva analize a obiectelor artistice şi istorice.

a -Perdeaua de mormânt de la Putna ,Maria de Mangop Comnena-Paleologa (Fig.34)

Fig. 34 –Maria de Mangop Comnena –Paleoloaga,detaliu perdelei de mormînt de la Putna

Chipul ei e mic şi cu părul lins. Pleoapele lăsate au pus pe frăgezimea tinereţii semnul
negativ al morţii în două liniuţe abia ondulate. Sprâncenele desemnează două arcade fixe. Linia
dreaptă a nasului subţire, gura mică cît o garoafă sălbatică de Dobrogea, urechile ascuţite, încărcate
de Pandelocuri bogate de aur cu lănţujele subţiri şi dese, ca o beteală ce se prelinge din păr, le
încadrează obrajii , şi cercei lungi şi grei le spânzurată de urechi , fac din acest chip o enigmatică şi
atrăgătoare mască a nepăsării şi a demnităţii. Ea poartă pe cap o mândră şi înaltă coroană
împărătească .Un giulgiu străveziu sau o maramă fină, cu ţesătură în dungi, se lasă de sub coroană
în cute oblice, aidoma ca în portretul Margaretei de Provence sau al altor regine ale Franţei. E
viziunea tradiţională a zugravului de biserici. Uneori însă, pictorii de frescă le surprind în costume
de curte neobişnuit de frumoase, altele decât cele de ceremonie.
b. Jupâneasa Anastasia a logofătului Toader Bubuiog din fresca de la Humor.(Fig.46,47)

17
 Pe cap jupâneasa poartă cunoscuta pălărie în formă de sită, afişată cu tot atâta eleganţă şi de
bărbaţi. De sub pălărie se lasă pe umeri eleganta maramă care-i acoperă capul în creştet atârnă
mândrele podoabe ale tradiţiei, cerceii lungi de aur, lănţujelele deosebit de fine ale jupâneselor din
vremea lui Ştefan cel Mare
În ceea ce priveşte acoperămintele de cap femeieşti şi pălăriile, în genere, pe care le poartă
oamenii din vremea lui Ştefan cel Mare, trăitori sub o domnie atât de îndelungată, gama lor e cu
mult mai diversă şi mai înti bnsă decât a încălţărilor şi a veşmintelor propriu-zise. Astfel, în timp ce
boieri mari şi bătrâni, ca logofătul Tăutul, se vor lăsa zugrăviţi păstrând pe capul lor mitra de veche
tradiţie a secolului, supravieţuitorii acestui veac, ca Toader Bubuiog şi Daniel părcălabul, se vor
înfăţişa în bisericile din timpul lui Rareş împodobiţi cu scufii italieneşti de brocart, stropite cu perle,
de o formă caracteristică pentru prima jumătate a veacului XVI.

c. Pictura murală de la Dolheştii Mari (1481) perechea boierească.(Fig.41)

Şendrea hatmanul, cumnat domnesc, şi cneaghina Maria, jupâneasa lui , aceasta din urmă
distingându-se de celelalte ctitore de până aici printr-o pălărie cu calota joasă şi cu borurile
răsfrânte în sus, deosebit de interesantă.

d. Alexandru cel Bun după un epitrahil contemporan de la muzeul Alexandru Nevski din St.
Petersburg.
Domnul poartă pe cap o pălărie rotundă, înaltă, cu borurile ridicate. Motivul în zig-zag,
acelaşi care figurează şi pe tunică, pare să reproducă ornamentaţia brodată şi aplicată a pălăriei.
Pălăria pe care o poartă Alexandru cel Bun este, desigur, o «şapcă frincească», dintre acelea care
figurează în privilegiile comerciale ale vremii, adică o pălărie de provenienţă italiană sau flamandă.
Astfel de pălării,cu calota înaltă, semisferică, uneori uşor turtită, cu borurile largi şi în toarse
în sus, sau alteori prelungite în faţă în forma unui cioc, sînt foarte obişnuite în lumea nobilimii şi
orăşenilor din Franţa şi Italia, de unde ele se aduceau, întocmai ca şi postavurile şi catifelele, în
Moldova. Ele erau făcute din pîslă şi, în mod obişnuit, erau de culoare neagră sau cafenie închis,
cele mai luxoase fiind însă de catifea şi alte ţesături mai scumpe şi avînd culori vii. în
privilegiile comerciale din Ţările Romîne, apar pălării de postav şi de camelot. La 1419,
negustori veniţi în Moldova îi dau în dar lui Alexandru cel Bun «mitre (pălării) roşii de
cocîrlat»135, adică pălării făcute dintr-un postav scump, italienesc «scarlatto», de culoare roşu
aprins. Astfel de pălării, cînd erau de un lux deosebit, purtate de regi sau principi, aveau aplicate
pe ele broderii de fir, cu perle şi pietre preţioase ( 136). Artistul care a redat pălăria lui Alexandru
cel Bun a încercat să sugereze această broderie aplicată prin zig-zagurile care se văd clar pe
fundul şi borul ei. Uneori aceleaşi pălării erau îmblănite cu castor sobol etc. Credem că acestea

18
sînt aşa-zisele «capelli pilosi» care figurează printre mărfurile depozitate de un negustor genovez
la Suceava, în anul 1449—1450137. Sub diferite variante, această pălărie de modă apuseană este
redată des în picturile murale moldoveneşti din tot cursul secolului al XV-lea şi în prima
jumătate a secolului XVI.
Pălăria pe care o poartă Alexandru cel Bun este, desigur, o «şapcă frincească», dintre
acelea care figurează în privilegiile comerciale ale vremii, adică o pălărie de provenienţă

e. Mănăstirii Neamţ ,Varlaam şi Ioasaph de pe bolta gangului de intrare

Varlaam şi Ioasaph de pe bolta gangului de intrare a mănăstirii Neamţ 138 Astfel de pălării
erau răspîndite, la începutul secolului al XV-lea şi la curtea bizantină, lucru firesc datorită
pătrunderii în număr mare a negustorilor italieni aci, cît şi a strînselor legături de familie pe
care împăraţii bizantini le aveau în acea vreme cu ţările Apusului; de aceea pălăria lui Ioan
VIII Paleologul a fost asemuită de N. Iorga cu aceea a lui Alexandru cel Bun.

f. Placă ceramică descoperită la Suceava secolul XV

Voinicii în Vremea lui Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş se înfăţişează spectaculos îmbrăcaţi
în platoşe, după moda timpului, cu coifuri de fier pe cap, luptînd împotriva calăreţilor turci
împodobiţi cu pene de vultur, în luptele de turnir arborînd mai departe şi calotele de fier „bassinet"
cu botul ascuţit, „barbu". (Fig.35)

Fig. 35 –Cavaler în armură,cu cască de fier de tip „bassinet”,placă ceramică de la Suceava,sec.XV

g. Pictură murală de la biserica din Popăuţi şi Hîrlău(Fig. 36,37).

19
 Pe zidurile bisericilor lui Ştefan vor apărea doar ostaşi îmbrăcaţi în zale sau cu plăci ori
solzi de oţel „armures à macle" şi cu chivere metalice pe cap, toate fără „nazal" şi prezentînd o
mare varietate de stiluri .Unele sînt simple, cu calota rotundă, traversată de o dungă pe mijloc, ca la
biserica Sf. Gheorghe din Hîrlău. Altele, cu calota ascuţită şi cu borurile răsfrînte în jos, în dreapta
şi în stоnga, „chapel de fer", ca în Franţa acestui secol, aşezate pe cap peste gluga de zale şi făcînd
legătura cu lamele de oţel din jurul gîtului, de la biserica Sf. Nicolae din Popăuţi, destul de
asemănătoare cu cele de la bisericile din Dоrjiu şi Mălоncrav (Transilvania) sau cu cele din pictura
murală de la Hîrlău din scena „Răstignirii".

Fig. 36 – Ostaşi moldoveni din vremea lui Ştefan cel Mare,pictură murală din Popăuţi

20
Fig. 37 – Ostaşi moldoveni din vremea lui Ştefan cel Mare,pictura murală biserica din Hîrlău

21
 O altă categorie de chivere de fier, foarte caracteristice, pare a fi luată după modelul roman
cu creastă (biserica din Bălineşti). Unii ostaşi, aşa cum am arătat, poartă la gоt un col din lame de
139)
fier dispuse în evantai, care se lasă pe spate( . Alţii, ca în scena „Răstignirii" de la biserica Sf.
Gheorghe din Suceava, duc în mîini paveze rotunde şi îşi pun pe cap un văl, peste care aşază casca
de fier cu borurile lăsate în jos.
Nu mai încape îndoială că moda pălăriilor era acum aceeaşi la noi ca şi în Franţa sau
în Bizanţul Paleologilor. De altfel şi mitra împărătească cu care se împodobea, în mozaicuri, Ioan al
VIII-lea, va fi adoptată în ţările noastre încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, despre care
legenda spune că ar fi primit el însuşi în dar fie o coroană, fie o asemenea pălărie sacerdotală din
partea împăratului, cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, la 24 octombrie 1424 ( 140), Dar
asemenea mitre roşii, din cocîrlat (scarlatto) începuse să primească Alexandru vodă încă din anul
1419, prin neguţătorii străini, trecători prin Moldova (141). Alături de el, doamna Marina
„autocrată a Moldovei şi a ţării dinspre mare" (Fig. 38), cum sună inscripţia grecească de pe
epitrahil, e împodobită cu o scufă cu pene, ca o coroană cu multe ramuri, cum poartă şi prinţii
italieni din Cavalcada regilor magi a lui Benozzo Gozzoli (142), îmbrăcînd peste bogata
rochie lungă pînă în pămînt, cu mînecile largi atîrnînd în jos, o mantie somptuoasă, un cavadion de
postav greu, înflorat cu aur şi tivit pe margini cu benzi de blană.

Fig. 38 – Doamna Marina ,soţia lui Alexandru cel Bun

22
Ea poartă cercei sau pandelocuri de aur şi mărgăritare, lungi pînă la umeri, aceeaşi găteală
spînzurînd, nu de urechi, ci de coafa doamnelor ţării, pe care o vom afla şi în vremea lui Ştefan cel
Mare şi în secolul XVI, în Muntenia, la curţile lui Neagoe şi ale urmaşilor lui împodobind pe soţiile
de voievozi şi domniţe. Şi costumul ei prezintă destul de mari asemănări cu al Măriei Comnena
Turnikina de la mоnăstirea Trinităţii din Kiev. Drept al doilea document iconografic important
pentru epoca lui Alexandru cel Bun poate fi socotită pictura murală din pridvorul mănăstirii
Suceviţa reprezentînd aducerea moaştelor sfîntului Ioan cel Nou, cel omorît de tătari, la Suceava.
Materia din care vor fi fost lucrate asemenea scumpe cavadioane, poate camha, ne face să ne
gîndim la crîmpeiele de catifea de mătase vişinie, ţesută cu motive vegetale din fir de aur, din
garderoba lui Alexandru cel Bun, păstrate pînă astăzi la muzeul mоnăstirii Bistriţa.Vălul doamnei,
căzînd pe umeri de sub coroana grea de aur, e vălul tuturor reginelor din apusul Europei pînă
dincolo de sfîrsitul acestui veac.
Cît priveşte pe jupînii cărturari de la curţile voievozilor Mircea cel Bătrîn şi Alexandru cel
Bun, călători şi unii şi alţii, în 1415, la Conciliul ecumenic de la Constanţa, ei apar acum nu numai
în scena cortegiului de la Suceviţa dar şi în xilogravurile din incunabulul lui Ulrich von Reichenthal
(Fig. 39), elegant îmbrăcaţi, pierduţi în mulţimea celorlalţi nobili de alte neamuri. Îşi pun pe cap
pălării îmblănite sau de catifea şi şepci frînceşti, din postav, din cele cu cozorocul ascuţit şi ieşit în
afară, deasupra frunţii ca un cioc proeminent, care purtau pe alocuri numele de pălării cu streaşină
şi din care însuşi regele Franţei, Carol al V-lea, încă din 1364, avea obiceiul să poarte Şepci
frînceşti şi haine de vilar, de care vor purta la acea vreme mai toţi oamenii de seamă din Europa,
suverani ca Ludovic al Xl-lea, prinţi şi doamne nobile italiene din picturile cimitirului din Pisa,
atribuite pe nedrept de Vasari lui Orcagna.

Fig. 39 – cortegiu de la suceviţa,xilogravură din incunabulul lui Ulrich von Richenthal

23
 Exact aceeaşi îmbrăcăminte de modă apuseană a boierilor moldoveni din veacul XV se re-
flectă de altfel şi în unele din cele 12 scene iconografice ilustrînd patimirile sf. Ioan cel Nou sau în
icoanele pictate ale raclei păstrată în biserica Sf. Gheorghe din Suceava, acoperămîntul de argint al
sicriului — lucrare de orfevrărie datînd indubitabil din acest secol — inspirîndu-se din costumaţia
sfetnicilor ţării.
Sînt aici cojoace încreţite şi veşminte ample, pălării şi înfăşurări ale capului caracteristice
modei europene şi oamenilor acestei epoci, dintre care multe vor supravieţui pînă în timpul domniei
lui Ştefan cel Mare.
Cum se înfăţişa, pe la 1420, îmbrăcămintea dregătorilor lui Alexandru cel Bun se poate
vedea, mai ales, în reprezentările din fresca de la mănăstirea Suceviţa, în scena „Aducerii la
Su ceava a moaştelor sf. Ioan cel Nou" Acolo, în cortegiul de moldoveni care însoţesc pe vodă şi
pe doamna lui, Ana, se zăresc mulţi dregători care poartă clulame lungi pоnă la glezne şi pe
deasupra haine de mătase, cu sau fără mоneci, încheiate în faţă cu mulţi nasturi şi scurte pînă la
mijloc, după stilul oriental.
Oamenii voievodului pe cap pun şepci de culoare deschisă, cu clape într-o parte, petrecute
pe deasupra calotei scunde, nişte şepci „danteşti", apusene. S-ar părea că părul jupоnilor e uneori
mai umflat în părţi şi bărbuţa s-a alungit, şi ea, iar mustăţile s-au bleojdit lăsîndu-se mai bogate spre
colţurile gurii.
În mai toate reprezentările iconografice şi artistice bărbatii sunt reprezentaţi cu părul lung,
strîns la spate iar femeile poartă marame sau giolgi, fetele se gătesc cu panglici scumpe, la noi, ca
şi aiurea, în Rusia de mai tîrziu, panglici care stau pe cap ca o dublă coronetă.
h. Portretul lui Ştefan cel Mare în Pictura murală de la Voroneţ (Fig.40).
În biserica de la Voroneţ portretul votiv al domnitorului ce se găseşte în naosul şi altarul
bisericii a fost efectuat în ultimul deceniu al sec. XV-lea in chică, cu mustaţa şi barba mică, după
moda timpului,ca pretutindeni, cu plete blonde lăsate săcatură sau bisericiirgă peste umeri, cu
mustaţă şi coroană cu fleuroni.Forma feţei este, ca şi în Tetraevanghel, una rotunjită cu
sprâncene arcuite, privirea-i este îndreptată un pic în sus. Trăsăturile pe care zugravul le-a lipit cu
pensula pe zid sun executate cu multă ştiinţă, ţinând cont de regulile picturii ortodoxe. Se ştie
de exemplu că în pictura bizantină chipul sfinţilor trebuie să reflecte cu intensitate viaţa
lăuntrică, frunţile senine sunt pentru a adăposti gânduri elevate. Ochii larg deschişi
privesc lumea de dincolo. Fineţea şi distincţia cu care zugravul realizează acest portret vine în direct
acord cu particularităţile viguroase şi ferme ale protagonistului.
l. Ştefan cel Mare de pe Epitrahilul de la Dobrovăţ(Fig. 8).

24
Fig. 40 –Tablou votiv, Ştefan cel Mare şi familia sa ,Voroneţ

Straiele lui Ştefan în toate tablourile şi broderii, sunt cam de aceeaşi factură, mânecile lungi şi
ascuţite la capete, în jurul gâtului apoi pe mijloc în jos coboară un fel de cordon cu pietre scumpe.
Mantia de fiecare dată până în pământ acoperind picioarele complet, afară rămânând doar vârfurile
cizmelor. Acoperită cu ornamente florale viu colorate, am convingerea că mantia este o haină de
sărbătoare. În portretul votiv de la Dobrovăţ se vede la gâtul domnitorului un guler ca de cămaşă iar
sub el un alt guleraş alb, la Voroneţ tot se vede un gule ca de cămaşă dar de astă dată parcă una brodată
cu mitre scumpe.
Coroana este un element ce atrage atenţia prin formele sale variate. În multe lucrări de artă cu
portretul lui Ştefan cel Mare, această importantă podoabă împărătească este destul de mare, de multe ori
având cinci fleuroni mari, baza lată, împodobită cu pietre scumpe mari şi mici, cum este cea de la Voronet
sau Dobrovăţ. În tabloul votiv de la Pătrăuţi, coroana este lată la bază, dar fleuronii foarte mici. Coroana lui
Ştefan are o strălucire mai frumoasă la Voronet, unde este aurită, de altfel ca toată pictura de la această
biserică. Un alt aspect a coroanei lui Ştefan îl avem în dvera da la Putna şi epitrahilul de la Dobrovăţ.

25
Dimensiunile coroanei lui Ştefan de pe dvera de la Putna depăşeşte ca proporţii capul domnitorului,
aproape de două ori, iar numărul fleuronilor şi destul de mici având formă triunghiulară, sunt nouă. Nouă sunt
şi pietrele scumpe brodate aici, iar baza este foarte lată. Epitrahilul de la Dobrovăţ ne oferă o altă imagine.
Coroana este nu mare, potrivită, numărul fleuronilor fiind cinci, dintre care doi sunt mai mici. Fleuronii sunt
puternic florati. Probabil făcătura coroanei, numărul fleuronilor, avea o anumită însemnătate pentru domnitor,
deoarece numărul lor este în mare parte constant.

m. Compoziţie votivă de la Sf. Ilie din Suceava (Fig.41)

În biserica Sf. Ilie din Suceava o zidire a vestitului domn de la 1488, cu două
compoziţii votive. Pe peretele dinspre nord-vest a bisericii este compoziţia care ne este mai
interesantă. Aici Sf. Ilie, bătrân şi cu barbă albă, în calitate de intercesor, îl prezintă pe Ştefan
lui Isus care tronează. Ştefan este ţinut de Sf. Ilie de mâna dreaptă iar cu cealaltă arată spre
Cristos. Ştefan ţine modelul bisericii închinată Domnului în mâna stângă cu o deosebită dăruire
şi uşurinţă.

Fig. 41- Compoziţie votivă de la Biserica Sfîntul Ilie din Suceava

n. Logofătul Tăutul de la Bălineşti (fig 42)

Logofătul Tăutul de la Bălineşti, poartă nelipsitele mitre brodate cu fir de aur ale secolului
care expira, dar a căror „vogă" va continua şi la noi ca şi la Moscova ori în Germania

26
Fig. 42 - Portretul logofătului Tăutul şi jupîneasa logofătului Tăutu din biserica de la Bălineşti 1499

lui Albrecht Durer, aşa cum arată coafele, identice, de pe capetele celor doi sfinţi ostaşi pictaţi de
acest mare artist pe altarul lui Ştefan Baumgarten (1502—1504), sau bonetele care împodobesc pe
sfintele femei într-unele icoane ruseşti din veacul al XVI-lea. Lucrată acum din postav roşu cocîrlat,
sau de altă culoare chiar, mitra aceasta era pălăria de vechi prestigiu şi de o mai îndepărtată origine
apuseană, bereta moale, asemănătoare celei rigide, „mitropolitane", bizantine, din care se importau
în Moldova pe vremea lui Alexandru cel Bun, aşa cum arătam mai sus, şi a cărei modă va stărui şi
ea, mai bine de un veac, în principatele noastre. O asemenea pălărie semisferică şi rigidă vor purta
la vremea lor, şi împăratul Manuel Paleologul, şi feciorii lui,Radu Voievod, viitorul Radu cel Mare,
domn al Ţării Româneşti, ctitorul bisericii din Lopuşnia (Serbia) şi dăruitorul din 1498 al mănăstirii
Kremicovci (Bulgaria), sau boierii lui Ştefan cel Mare şi căpeteniile de oşti moldoveneşti, aşa cum
îi arată picturile murale din biserica Sf. Gheorghe din Hîrlău, italienii lui Pietro Aretino (1492—
1556), nobilii germani asistând la încoronarea împăratul Maximilian I, din gravurile aceluiaşi
Albrecht Durer, şi chiar... anticul filozof Pitagora... canonizat prin capriciul zugravului de la
Voroneţ .
Mitra este pălăria împăraţilor bizantini şi bulgarilor sevastocratori, începând din veacul al
XIII-lea ctitori încă de pe atunci ai mănăstirii de la Boian , precum şi a voievozilor noştri, pălărie
păstrată până azi în portul ierarhilor - ortodocşi şi în tradiţia basmelor româneşti, dar imperială la
origine. Mai tîrziu mitra aceasta crăiască va dispărea din uz, rămânând mai departe doar în portul
arhiereilor şi în tradiţia bisericească, prin forma pe care o vor lua cununile bătute în pietre scumpe
cu care se împodobesc moaştele sfinţilor păstraţi în racle. (A se vedea ,.cununa moaştelor sf.
Grigore Teoloeul făcută de pan Apostolache vistiernicul şi de cneaghina lui, Chiajna, fiica lui

27
Alexandru voievod", cunoscut mai bine sub numele de Lăpuşneanu, cunună dăruită mănăstirii
Slatina în anul 1597).
Jupîneasa logofătului Tăutul. pe cap poartă o pălărie cu boruri mari şi calotă scundă, ca o
pălărie de soare, aşa cum obişnuiau să poarte în Italia şi în veacul următor, cealaltă o diademă sau o
cunună semnificând ca şi panglicile, la fiicele ctitorilor din Ardeal, poate tinereţea şi fecioria
personajului, poate cine ştie ce nobilă înrudire a familiei.
o. Pictura murală de la Dolheştii Mari (1481) perechea boierească Şendrea hatmanul (fig. 43)

Fig.43 -Jupîneasa logofătului Tăutu din biserica de la Bălineşti 1499 şi Jupîneasa hatmanulul Şendrea
(dupâ tabloul votiv de la Dolheştii Mari)

În pictura murală de la Dolheştii Mari (1481) perechea boierească Şendrea hatmanul

cumnat domnesc, şi cneaghina Maria, jupâneasa lui , aceasta din urmă distingându-se de celelalte
ctitore de până aici printr-o pălărie cu calota joasă şi cu borurile răsfrânte în sus, deosebit de
interesantă.
În ceea ce priveşte acoperămintele de cap femeieşti şi pălăriile, în genere, pe care le poartă
oamenii din vremea lui Ştefan cel Mare, trăitori sub o domnie atât de îndelungată, gama lor e cu
mult mai diversă şi mai întinsă decât a încălţărilor şi a veşmintelor propriu-zise. Astfel, în timp ce

28
boieri mari şi bătrâni, ca logofătul Tăutul, se vor lăsa zugrăviţi păstrând pe capul lor mitra de veche
tradiţie a secolului, supravieţuitorii acestui veac, ca Toader Bubuiog şi Daniel părcălabul, se vor
înfăţişa în bisericile din timpul lui Rareş împodobiţi cu scufii italieneşti de brocart, stropite cu perle,
de o formă caracteristică pentru prima jumătate a veacului următor.
p. Biserica Sf. Nicolae din Popăuţi, Botoşani
În biserica Sf. Nicolae din Popăuţi, Botosani, construită în 1496, a cărei pictură datează cu
probabilitate din acelaşi an, şi anume în scena „Isus dus la judecată", trei curteni moldoveni care
apar sub chipul a trei sfinte personaje. Sânt îmbrăcaţi în tunici scurte până la genunchi, cu nădragi
şi călţuni de postav, şi pe deasupra cu mantii uşoare, încopciate pe umăr. Cel din imediata apropiere
a lui Isus e un tânăr cu părul buclat, strâns la ceafă.El poartă pe cap o pălărie foarte caracteristică,
asemănătoare până la identitate unui coif metalic de tip „Morion" ,pe care o vom mai întâlni în
acest secol la nemţi şi la cehi.
Tot atât de interesantă este şi pălăria celui de al doilea personaj, aflat chiar în mijlocul
soldaţilor purtători de chivere şi suliţi, pălărie pe care o întâlnim din răsăritul moscovit şi până la
marginea de apus a continentului, şi pe care, la biserica din Bălineşti, în scena „Batjocoririi lui
Isus", o poartă şi un copil de casă, trâmbiţaş, dar şi oamenii de curte reprezentaţi în fresca de la
Popăuţi; pentru ca, în 1510, s-o arboreze boierii Moldovei din vremea lui Bogdan cel Orb, cei
înfăţişaţi în faţa unor cetăţi în splendida broderie de la Putna reprezentând „Adormirea Maicii
Domnului". Pălăria aceasta „melon" cu calotă aproape rotundă şi cu borurile înguste întoarse ca un
„burlet", de culoare neagră sau viu colorată, o întâlnim acoperind capetele regilor Franţei şi ale
curtenilor, încă de la sfârşitul secolului XIV .
E de remarcat, pentru modelul neobişnuit şi pentru linia ei elegantă şi originală, pălăria
apuseană a unui alt curtean din zugrăveala bisericii de la Popăuţi, care pare să aibă o dregătorie şi
târăşte după dânsul pe Isus în faţa lui Pilat. Sânt pălării occidentale pentru care s-a mai găsit mai de
mult un pandant în picturile romane din Auvergne, asemănătoare uneori ca stil şepcilor frînceşti sau
pălăriilor „rabelaisiene", sau cum sânt cele care acoperă capetele personajelor laice din scena
reprezentând un divan sărbătoresc, pictată pe faţada de vest a bisericii de la Arbore , din splendida
cavalcadă de la aceeaşi mănăstire, în pictura murală de la Voroneţ, într-o secvenţă din viaţa Sf.
Nicolae sau în alte scene hagiografice de intens dramatism şi înalta realizare artistică.
Boierii moldoveni îşi pun pe cap pălării îmblănite sau de catifea şi şepci frînceşti, din
postav, din cele cu cozorocul ascuţit şi ieşit în afară, deasupra frunţii ca un cioc proeminent,
care purtau pe alocuri numele de pălării cu streaşină şi din care însuşi regele Franţei,
Carol al V-lea, încă din 1364, avea obiceiul să poarte. Hainele lor scurte ori lungi, sugrumate
pe mijloc cu centuri, cu mînecile bufante şi piepţii bombaţi, ,evazate şi încreţite, îmblănite

29
uneori la poale, nu treceau decît cu puţin de genunchi, lăsînd să se întrevadă nădragii croiţi pe
picior şi călţunii de culoare închisă, aidoma ca la curţile apusene.
Şepci frînceşti şi haine de vilar, de care vor purta la acea vreme mai toţi oamenii de
seamă din Europa, suverani ca Ludovic al Xl-lea, prinţi şi doamne nobile italiene din
picturile cimitirului din Pisa, atribuite pe nedrept de Vasari lui Orcagna.

30