Sunteți pe pagina 1din 177

Francis Fukuyama

AMERICA LA RĂSCRUCE
- Democrația, puterea și
moștenirea neoconservatoare -

Traducere de
Andreea și Nicolae Năstase

ANTET
Titlul original: AMERICA AT THE CROSSROADS DEMOCRACY, POWER, AND THE
NEOCONSERVATIVE LEGACY

Copyright © 2006 by Francis Fukuyama


Copyright © 2006 Editura ANTET XX PRESS, pentru prezenta versiune
românească

Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin Editurii ANTET XX PRESS, orice
reproducere a unui fragment din această carte inclusiv prin fotocopiere sau
microfilm este strict interzisă.

Redactor; Crenguța Năstase


Tehnoredactare computerizată: Gabriela Chircea Coperta: Ion Năstase

ISBN 973-636-184-5

Tiparul a fost executat de tipografia


ANTET XX PRESS
Filipeștii de Târg, Prahova
Str. Max Heberlin nr. 677
tel.: 021/2234945, 021/2221245
E-mail: comenzi@antet.ro
Secțiuni din această carte au fost prezentate de autor la Prelegerile Castle din
cadrul Yale’s Program in Ethics, Politics and Economics, în 2005.

Prelegerile Castle au fost înființate de John K. Castle în onoarea strămoșului


său, reverendul James Pierpont, unul dintre fondatorii Universității Yale.
Susținute de personalități reputate, Prelegerile Castle au drept obiectiv
promovarea reflecției asupra fundamentelor morale ale societății și guvernării
și sporirea înțelegerii problemelor etice cu care se confruntă indivizii în
complexa societate modernă.
PREFAȚĂ

Tema acestei cărți este politica externă americană după atacurile din 11
septembrie 2001. Subiectul îmi este deosebit de apropiat. Conside-
rându-mă multă vreme un neoconservator, am crezut că împărtășeam
o viziune comună asupra lumii cu mulți alți neoconservatori - inclusiv
prieteni și cunoștințe din administrația lui George W. Bush. Am lucrat
pentru fostul secretar adjunct al Apărării, Paul D. Wolfowitz, de două
ori, prima dată la U.S. Arms Control and Disarmament Agency și apoi la
Departamentul de Stat. Pe vremea când el era decan al instituției, am
predat la Johns Hopkins School of Advanced International Studies. Am
lucrat cu mentorul său, Albert Wohlstetter, la firma acestuia din urmă,
Pan Heuristics. La fel ca el, am fost pentru câțiva ani analist la Rand Cor-
poration. Am fost studentul lui Allan Bloom, el însuși, studentul lui Leo
Strauss și autor al cărții The Closing of the American Mind. Am fost cole-
gul lui William Kristol într-o școală postuniversitară și am semnat adesea
în cele două reviste fondate de tatăl său, Irving Kristol, The National In-
terest și The Public Interest, ca și pentru Commentary.
Cu toate acestea, spre deosebire de alți neoconservatori, nu am fost
convins niciodată de argumentația războiului din Irak. Am abordat Irakul
în stilul șoimilor, iar în 1998 am semnat un apel susținut de Project for
the New American Century, îndemnând administrația Clinton să adopte
o linie mai dură față de Bagdad după ce Saddam a blocat inspecțiile Na-
țiunilor Unite. Pe atunci nu se punea problema unei invazii americane a
Irakului, așa cum nu s-a pus până la atacurile din 11 septembrie 2001.
În anul de dinaintea invaziei, mi s-a cerut să particip la un studiu despre

1
strategia americană de luptă împotriva terorismului pe termen lung. În
acel moment am decis, în sfârșit, că războiul nu avea sens, iar studiul
mi-a oferit posibilitatea să analizez în profunzime multe dintre aspectele
prezentate în această carte. De atunci am petrecut multă vreme între-
bându-mă dacă mi-am schimbat opiniile într-un mod nepotrivit pentru
un neoconservator, sau dacă nu cumva susținătorii neoconservatori ai
războiului aplicau greșit principiile pe care încă le împărtășeam.
Ruptura dintre ceea ce am crezut eu și ceea ce păreau să creadă alți
neoconservatori mi-a devenit evidentă atunci în februarie 2004, când
am participat la dineul anual al American Enterprise Institute, ocazie cu
care editorialistul Charles Krauthammer a rostit discursul anual Irving
Kristol, intitulat „Realismul democratic: o politică externă americană
pentru o lume unipolară”. Acest discurs, la distanță de aproape un an
de la invadarea Irakului, trata războiul ca pe un succes fără echivoc. Nu
înțelegeam de ce, în jurul meu, toată lumea aplauda cu entuziasm, cu
toate că Statele Unite nu au găsit arme de distrugere în masă în Irak, au
fost blocate într-o insurgență sălbatică și s-au izolat pe plan internațio-
nal aplicând exact tipul de strategie unilaterală susținut de Krautham-
mer. A doua zi m-am întâlnit întâmplător cu editorul periodicului The
National Interest, John O`Sullivan, căruia i-am spus că aș vrea să scriu o
critică. A fost imediat de acord, iar rezultatul a fost un articol numit „Mo-
mentul neoconservator”, apărut în vara anului 2004.
Am tras concluzia că neoconservatorismul, atât ca simbol politic, cât și
ca ansamblu ideatic, s-a transformat în ceva ce eu nu mai pot susține.
După cum voi încerca să demonstrez aici, neoconservatorismul s-a bazat
pe un set de principii coerente care a produs, în general, politici rațio-
nale în interior și în străinătate de-a lungul Războiului Rece. Cu toate
acestea, principiile puteau fi interpretate în diferite moduri, iar în timpul
anilor `90 au fost utilizate pentru a justifica o politică externă care punea
un accent covârșitor pe utilizarea forței și a dus în mod logic la războiul
din Irak. Acum, neoconservatorismul a ajuns să fie identificat ireversibil
cu politicile administrației George W. Bush din primul mandat, iar orice
efort de a-i reface imaginea inițială este probabil sortit eșecului în acest

2
stadiu. Este mult mai important să redefinim politica externă americană
într-un mod care merge dincolo de moștenirea administrației Bush și a
susținătorilor ei neoconservatori.
Această carte este o tentativă de a elucida moștenirea neoconserva-
toare, de a explica unde a greșit - în opinia mea - administrația Bush și
de a trasa o cale alternativă pentru relația dintre Statele Unite și restul
lumii. Aceeași motivație a stat la baza efortului meu de a lansa un nou
periodic dedicat rolului Americii în lume, numit The American Interest
(www.the-american-interest.com). Poziția pe care doresc să o prezint în
continuare nu se regăsește în nici una dintre școlile de gândire ce com-
pun dezbaterea asupra politicii externe a Statelor Unite, însă cred că va
câștiga aderența unui spectru larg al societății americane. Am denumit-
o „wilsonism realist”, o sintagmă, recunosc, îndrăzneață, deoarece atât
realismul cât și moștenirea lui Woodrow Wilson sunt concepte puternic
încărcate de semnificații. Dacă veți găsi un nume mai bun, nu ezitați să
mă contactați.
Cititorii atenți ai criticii mele inițiale la adresa lui Krauthammer vor ob-
serva că din acest volum lipsește o linie argumentativă prezentă în
prima versiune, referitoare la modul în care anumiți neoconservatori
și-au însușit o doctrină strategică israeliană dură și au aplicat-o - greșind,
în opinia mea - situației din Statele Unite după 11 septembrie. Acest as-
pect este deosebit de valabil în cazul lui Charles Krauthammer, iar
schimburile noastre ulterioare de opinii mi-au dovedit justețea aprecie-
rii. Din motive pe care le voi prezenta în Capitolul 3, cred că viziunea sa
apocaliptică despre amenințarea lumii musulmane este greșită. Dar
punctul său de vedere particular, deși împărtășit de mulți, nu poate fi
atribuit neoconservatorilor în general, așa cum nu poate fi lipit pe ușa
administrației Bush. Există un număr de lucruri pe care mi-aș fi dorit ca
administrația să le fi făcut altfel în ce privește conflictul israelo-palesti-
nian. Cu toate acestea, nu cred că au existat circumstanțele propice unui
progres semnificativ către soluționarea conflictului în primii patru ani ai
administrației. Atâta vreme cât Yasser Arafat trăia, șansele reformării
politice a Autorității Palestiniene sau ale apariției unui interlocutor pa-
lestinian capabil să încheie și să impună un tratat de pace cu Israelul
erau reduse. Adevăratul test al administrației Bush în această problemă
3
și în alte chestiuni neoconservatoare va surveni în timpul celui de-al do-
ilea mandat, după retragerea din Gaza.
Materialul din această carte a fost prezentat pentru prima dată în cadrul
Prelegerilor Castle, pe care le-am susținut la Universitatea Yale pe 11,
12 și 18 aprilie 2005. Aș dori să mulțumesc Programului de Studii Etice,
Politice și Economice, care a găzduit seria de cursuri, și directorului său,
Seyla Benhabib, care mi-a lansat invitația. Îi sunt recunoscător și lui John
K. Castle, care a fondat seria de prelegeri în memoria strămoșului său,
reverendul James Pierpoint.
Foarte mulți oameni au comentat manuscrisul sau au contribuit atunci
când a fost prezentat public; dintre aceștia îi amintesc pe Robert
Boynton, Mark Cordover, Charles Davidson, Hillel Fradkin, Adam Garfin-
kle, John Ikenbcrry, Roger Leeds, Mark Lilla, Mike Mandelbaum, Trita
Parsi, Marc Plattner, Jeremy Rabkin, Stephen Sestanovich, Abram
Shulsky, Tom White și Adam Wolfson. Aș mai dori să le mulțumesc lui
John Lewis Gaddis și Steven Smith, care au revăzut manuscrisul din par-
tea Yale University Press. John Kulka, senior editor la această editură, a
oferit îndrumări importante pe măsură ce manuscrisul evolua. Am be-
neficiat de numeroase schimburi de opinii cu Stephen Hosmer, unul din-
tre cei mai înțelepți oameni în ce privește politica americană față de ță-
rile în curs de dezvoltare. Mulți alții au contribuit cu idei și critici, dintre
care o parte au fost integrate în carte (cu sau fără știința lor). Printre
aceștia se numără Peter Berkovdtz, Zbigniew Brzezinski, Kurt Campbell,
Eliot Cohen, Ivo Daalder, Mike Desch, Barbara Haig, Leon Kass, Tom Kea-
ney, Tod Lindberg, Rob Litwak, John Mearsheimer, Nathan Tarcov și Ken
Weinstein. Soția mea, Laura Holmgren, a fost sceptică în privința războ-
iului încă de la început și am profitat de multe discuții cu ea. Asistenta
mea, Cynthia Doroghazi, m-a ajutat în multe dintre fazele proiectului.
Carlos Hamann, Ina Hoxha și Krystof Monasterski m-au ajutat pe parcur-
sul documentării. În sfârșit, sunt recunoscător unei echipe de agenți li-
terari de la International Creative Management, Esther Newberg, Chris-
tine Bauch, Betsy Robbins, Margaret Halton și Liz Iveson, pentru a fi fă-
cut posibilă apariția acestui volum.

4
5
1. PRINCIPIILE ȘI PRACTICA

În timpul primului mandat al președintelui Bush, Statele Unite au fost


atacate pe propriul teritoriu de grupul islamic radical al-Qaeda, în cel
mai sângeros act terorist singular din istorie. Administrația Bush a răs-
puns acestui eveniment fără precedent printr-o serie de politici noi, ra-
dicale. În primul rând, a creat o agenție federală complet nouă. Depar-
tamentul Securității Interne, și a determinat Congresul să adopte Legea
Patriot, destinată să ofere forțelor de ordine interne puteri sporite de a
acționa împotriva potențialilor teroriști. În al doilea rând, a invadat Af-
ganistanul, o țară de la celălalt capăt al lumii, și a înlăturat regimul tali-
ban care adăpostea organizația al-Qaeda. În al treilea rând, a anunțat
noua doctrină strategică a războiului anticipativ - în realitate, o doctrină
a războiului preventiv - care afirmă atacarea inamicului în locul descu-
rajării sau îndiguirii, care au constituit trăsăturile distinctive ale politicii
Războiului Rece. În al patrulea rând, a invadat Irakul și a distrus regimul
lui Saddam Hussein, pe motiv că acesta deținea sau căuta să obțină
arme de distrugere în masă.
Primele două inițiative constituie răspunsuri inevitabile la atacurile din
11 septembrie 2001, solicitate de reprezentanții ambelor partide și sus-
ținute cu o largă majoritate de poporul american. Deși au existat critici
față de unele aspecte ale Legii Patriot, care ar limita excesiv libertățile
individuale, este greu de imaginat că națiunea ar fi putut continua abor-
darea lipsită de energie a siguranței interne după atacurile de la World
Trade Center și Pentagon.

6
Din contra, următoarele două inițiative - lansarea unei cuprinzătoare
doctrine anticipative și invadarea Irakului - nu constituie răspunsuri fi-
rești la 11 septembrie. Ambele politici pot fi justificate din mai multe
perspective. Cu toate acestea ceea ce le-a făcut să fie extrem ele con-
testate a fost accentul obsesiv pus de administrația Bush asupra schim-
bării de regim în Irak și afirmarea implicită a excepționalismului ameri-
can, care a conferit Washingtonului nu numai dreptul, ci și datoria de a
rezolva această problemă. Mai mulți oficiali ai administrației, începând
cu președintele însuși, au afirmat cu claritate că Statele Unite îl vor ataca
pe Saddam indiferent de opțiunea aliaților lor. Evident, această decizie
a fost luată în vara anului 2002, înainte de retragerea inspectorilor ONU
din Irak și de dezbaterea formală din Consiliul de Securitate.1 Deși Sta-
tele Unite au demonstrat fără echivoc că ar dori să primească sprijin din
partea Consiliului de Securitate, ele nu s-au simțit deloc constrânse de
intențiile aliaților sau ale comunității internaționale în general. Adminis-
trația Bush s-a așteptat la un război scurt și o tranziție rapidă, relativ
nedureroasă, a Irakului post-Saddam. Nu a luat în calcul necesitățile re-
construcției post-conflict și a fost surprinsă să constate că Statele Unite
au intrat în luptă cu o insurgență îndelungată.
Intelectualii neoconservatori, în anii în care nu au fost la putere, înainte
de alegerile din 2000, propuseseră o agendă de politică externă ce con-
ținea concepte cum ar fi schimbarea regimului, hegemonie luminată,
unipolaritate, preempțiune și excepționalism american, toate acestea
devenind trăsăturile distinctive ale politicii externe a administrației
Bush. Mulți neoconservatori au susținut cu vigoare războiul și transfe-
rarea atenției dinspre al-Qaeda către Irak. Mai mult, administrația Bush
a lăsat un corpus doctrinar relativ bogat din propria gândire strategică
la nivel înalt, sub forma discursurilor și declarațiilor de politică generală,
cum ar fi discursul despre starea națiunii și cel de inaugurare, discursu-
rile de la West Point și de la American Enterprise Institute, din iunie 2002
și februarie 2003, sau Strategia de securitate națională a Statelor Unite
dată publicității în septembrie 2002. Împreună, toate acestea au primit
eticheta informală de „doctrina Bush”. Afirmațiile oficiale concordă cu
ceea ce predicau neoconservatorii din afara administrației; într-adevăr,
în cazul celui de-al doilea discurs inaugural, unii dintre cei din exterior
7
au furnizat idei direct. Ținând cont de acest dosar, nu trebuie să ne mire
faptul că numeroși observatori au considerat că administrația Bush este
configurată decisiv de neoconservatori.
Dar, deși există motive pentru asocierea neoconservatorismului cu po-
liticile primului mandat al lui Bush, una dintre temele centrale ale cărții
de față este că această conexiune, adesea supraestimată, camuflează o
realitate mult mai complexă. Până când nu se scriu memoriile, iar viitorii
istorici nu își fac treaba, nu vom cunoaște gradul în care figuri centrale
din administrație s-au condus după idei mai largi, prin opoziție cu șovă-
iala față de evenimente care se succed rapid. Cei mai favorabili războiu-
lui dintre liderii administrației - secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, și
vicepreședintele Dick Cheney - nu erau cunoscuți drept neoconservatori
înainte de numirea în funcții. Nu cunoaștem în acest moment originile
convingerilor lor.
Fapt mai important, chiar dacă ideile ar fi forțele conducătoare ale poli-
ticilor, ideile conservatorilor erau ele însele complexe și supuse unor in-
terpretări diferite. Politica externă a administrației, în particular, nu a
curs ineluctabil din viziunile generațiilor anterioare de gânditori care
s-au considerat neoconservatori. Moștenirea neoconservatoare este
complexă și diversificată, avându-și rădăcinile la începutul anilor `40. Ea
a generat un corpus coerent de idei care au stat la baza unei game largi
de opțiuni în politica internă și externă.
Până spre sfârșitul Războiului Rece, în cea mai mare parte a acestei con-
cepții se regăsesc patru principii sau linii directoare comune: o preocu-
pare pentru democrație, drepturile omului și, mai general, pentru poli-
tica internă a statelor; o credință că puterea Statelor Unite poate fi uti-
lizată în scopuri morale; scepticismul față de capacitatea dreptului in-
ternațional și a instituțiilor multilaterale de a soluționa probleme grave
de securitate; în sfârșit, credința că ingineria socială ambițioasă duce
adesea la consecințe neașteptate și, de multe ori, își sabotează propriile
obiective.

8
Majoritatea americanilor nu ar găsi obiecții importante față de această
prezentare abstractă; Henry Kissinger și discipolii săi realiști nu ar nega
importanța democrației, în timp ce suporterii ONU ar recunoaște limi-
tele și eșecurile organizației. Urmând acest raționament poți ajunge la
concluzia că greșelile administrației Bush au fost simple erori de evalu-
are a riscurilor sau de implementare a politicii, în loc de a constitui re-
flectarea principiilor pe care s-au clădit.
Cu toate acestea, problema nu este așa de simplă, deoarece ideile ab-
stracte au fost interpretate în anumite moduri caracteristice care ar pu-
tea fi descrise mai corect drept mentalități sau concepții despre lume,
decât ca poziții principiale. Alegerile practice care au decurs din aceste
mentalități au fost distorsionate pe anumite coordonate importante,
ceea ce le-a transformat în ceva mai mult decât erori individuale de ju-
decată, atunci când s-au dovedit greșite. Calculele distorsionate care au
dus la greșeli din partea administrației de-a lungul primului mandat pot
fi înscrise în trei domenii principale.
Primul este evaluarea amenințării. Administrația a supraestimat sau,
mai precis, a caracterizat greșit amenințarea la adresa Americii pe care
o reprezenta islamismul. Deși perspectiva nouă și terifiantă a teroriștilor
fanatici dotați cu arme de distrugere în masă era incontestabilă, admi-
nistrația a cumulat-o în mod eronat cu amenințarea irakiană și cu ches-
tiunea mai generală a statelor-problemă și a proliferării. Greșeala de ju-
decată se baza, în parte, pe uriașul eșec al comunității de informații
americane de a evalua corect, înainte de război, stadiul programelor ira-
kiene de obținere a armelor de distrugere în masă. Dar serviciile de in-
formații nu s-au situat niciodată pe poziții atât de alarmiste ca adminis-
trația însăși în privința terorismului/armelor de distrugere în masă. Su-
praevaluarea acestei amenințări a justificat ulterior ridicarea războiului
preventiv la rangul de centru de greutate al noii strategii de securitate.
Administrația a argumentat că 11 septembrie a făcut războiul preventiv
necesar ca mijloc de a combate dușmanul, dar argumentul era logic nu-
mai în măsura în care inamicul real fusese identificat corect.

9
Mai mult, administrația Bush nu a reușit să anticipeze virulenta reacție
globală negativă față de exercițiul său de „hegemonie luminată”. Încă
de la începutul primului mandat, administrația manifesta o puternică
subiectivitate ideologică împotriva ONU și a altor organizații internațio-
nale, precum Tribunalul Penal Internațional. Oficialii nu au reușit să rea-
lizeze faptul că se confruntau cu un val puternic de antiamericanism la-
tent, care urma să fie exacerbat de aparenta respingere disprețuitoare
a oricărei forme de cooperare internațională. După cum s-a demonstrat,
apariția unei lumi unipolare după Războiul Rece a transformat dimensi-
unea hegemoniei americane într-o sursă de îngrijorare chiar și pentru
cei mai apropiați aliați ai Statelor Unite.
În sfârșit, administrația Bush nu a fost capabilă să anticipeze resursele
necesare pacificării și reconstrucției Irakului, dovedindu-se exagerat de
optimistă în evaluarea ușurinței cu care ingineria socială pe scară largă
putea fi pusă în practică nu numai în Irak, ci și în Orientul Mijlociu ca
întreg. Acesta nu a fost un eșec legat de principiul fondator, deoarece,
așa cum observam mai devreme, scepticismul față de posibilitățile ingi-
neriei sociale constituia o temă neoconservatoare centrală. Mai curând,
orbiți de furia dezbaterii, avocații războiului par a-și fi uitat propriile
principii.
Oricare ar fi rădăcinile sale complexe, neoconservatorismul a devenit
astăzi inevitabil legat de concepte precum preempțiunea, schimbarea
de regim, unilateralismul și hegemonia luminată, așa cum au fost puse
în practică de administrația Bush. În locul sarcinii ingrate de a reconstrui
sensul termenului, mi se pare mai util să abandonăm eticheta și să arti-
culăm o poziție distinctă de politică externă.
Neoconservatorismul este, în prezent, una dintre cele patru abordări di-
ferite ale politicii externe americane. Mai există, în afară de neoconser-
vatori, „realiștii” în tradiția lui Kissinger, care respectă puterea și au ten-
dința de a trata cu indiferență natura internă a altor regimuri și preocu-
pările legate de drepturile omului; liberalii internaționaliști, care speră
să depășească în întregime politica de mare putere și să se îndrepte că-

10
tre o ordine internațională bazată pe drept și instituții; naționaliștii „jac-
ksonieni”, după cum îi numea Walter Russell Mead, care tind să adopte
o viziune îngustă, centrată pe securitate, asupra intereselor naționale
ale Statelor Unite, nu au încredere în multilateralism și, în manifestările
lor extreme, susțin superioritatea americanilor și izolaționismul.”2 Răz-
boiul din Irak a fost promovat de o alianță între neoconservatori și nați-
onaliștii jacksonieni, care, din motive diferite, au acceptat logica schim-
bării de regim la Bagdad. Ei au ieșit din cadrul fixat de realiștii Partidului
Republican, ca Brent Scowcroft și James Baker, care au lucrat în admi-
nistrația lui George Herbert Walker Bush și s-au arătat sceptici în ce pri-
vește justificarea războiului.
Pe măsură ce Operațiunea Iraqi Freedom degenera dintr-o eliberare tri-
umfătoare într-o ocupație obositoare și un război de gherilă, neocon-
servatorii au intrat în defensivă, iar realiștii au început să câștige teren.
Neoconservatorii și-au reocupat pozițiile după 30 ianuarie 2005, o dată
cu alegerile din Irak, dar le-au pierdut din nou după ce s-a constatat că
insurgența continuă. Vor exista, cu certitudine, răsturnări de situație în
perioada următoare, pe măsură ce consecințele războiului se vor derula,
schimbând autoritatea relativă a unei facțiuni în raport cu cealaltă. Pro-
blema este aceea că nici una dintre aceste poziții - neoconservatoare,
realistă, naționalist-jacksoniană sau liberal-internaționalistă - nu defi-
nește cu acuratețe abordarea globală de care au nevoie Statele Unite
după 11 septembrie și invadarea Irakului. Pozițiile realiste și neoconser-
vatoare, în particular, se contraziceau reciproc pe multe subiecte în tim-
pul Războiului Rece, iar ambele sunt inadecvate pentru lumea ce se
naște în secolul XXI. Acea lume este caracterizată de hegemonia ameri-
cană și de o dezlănțuire globală de antiamericanism, completate cu
forme incipiente de echilibrare „soft”; de un transfer al atenției dinspre
statele naționale către actori non-statali și alte forțe transnaționale; de
dezintegrarea suveranității atât ca principiu normativ, cât și ca realitate
empirică; în sfârșit, de apariția unui grup de state slabe și eșuate, care
constituie sursa celor mai multe dintre problemele globale.

11
În lumina acestui nou mediu extern, Statele Unite trebuie să sintetizeze
o abordare a politicii externe care nu este prevăzută de nici una dintre
pozițiile existente. Această abordare pleacă de la anumite premise neo-
conservatoare; în primul rând, aceea că politica americană și comunita-
tea internațională, în general, trebuie să se concentreze asupra aspec-
telor interne ale altor state, nu doar asupra comportamentului lor ex-
tern, cum ar proceda realiștii a doua premisă este aceea că puterea - în
special puterea americană - este adeseori necesară pentru promovarea
țelurilor morale. Noua abordare integrează și un principiu pe care neo-
conservatorii par să-l fi uitat înaintea războiului din Irak; acela că ingine-
ria socială ambițioasă este foarte dificilă și trebuie evaluată întotdeauna
cu precauție și modestie. Cu alte cuvinte, avem nevoie de un wilsonism
mai realist care să adecveze mai bine mijloacele la scopuri atunci când
are în vedere alte societăți.
Wilsonismul realist diferă de realismul clasic prin faptul că abordează cu
seriozitate ceea ce se petrece în interiorul statelor ca obiect al politicii
externe americane. Construirea națiunilor și promovarea democrației
sunt dificile, ceea ce nu cu neputință de realizat că ar fi sau că ar trebui
evitate cu obstinație. Într-adevăr, statele slabe sau eșuate constituie
una dintre principalele surse ale dezordinii globale și este pur și simplu
imposibil, din motive legate atât de securitate cât și de moralitate, ca
singura superputere din lume să le ignore. Nici realiștii și nici neocon-
servatorii nu au acordat suficientă atenție problemei dezvoltării în ulti-
mii ani, nici nu s-au concentrat asupra unor părți de lume ca Africa sau
America Latină, unde dezvoltarea este mai mult decât problematică (cu
excepția, desigur, a momentelor când unele state din aceste regiuni au
devenit amenințări pentru securitate).
Realismul wilsonian diferă de neoconservatorism (și de naționalismul
jacksonian) prin faptul că ia în serios instituțiile internaționale; Organi-
zația Națiunilor Unite nu este acum și nici nu va deveni niciodată o insti-
tuție eficientă și legitimă a guvernării globale. Pe de altă parte, nu dis-
punem de un set adecvat de mecanisme orizontale de control între con-
ductele verticale și paralele pe care le numim state - adecvat, în sensul
12
de a face față interpenetrării sociale și economice intense pe care o nu-
mim astăzi globalizare. Statul își menține o funcție centrală, care nu
poate fi îndeplinită de nici un actor transnațional: rămâne singura sursă
de putere care are capacitatea de a impune domnia legii. Dar pentru ca
această putere să fie eficientă, ea trebuie să fie considerată legitimă, iar
legitimitatea durabilă necesită un grad mult mai înalt de instituționali-
zare între națiuni decât există în prezent. O lume multi-instituțională
care ar îndeplini aceste cerințe se naște treptat, dar încă nu am ajuns
acolo și nici una dintre școlile existente ale politicii externe nu ne oferă
îndrumarea adecvată pentru a o atinge.
Această carte propune o cale diferită pentru relația Americii cu restul
lumii, una care nu este neoconservatoare, nici realistă, jacksoniană sau
liberal-internaționalistă. Ea încearcă să construiască o cale mai realistă
prin care Statele Unite să promoveze dezvoltarea politică și economică,
alta decât aceea a războiului anticipativ, și deschide un proiect al multi-
lateralismelor multiple, apropiate de lumea reală, prezentă, a globaliză-
rii.

13
2. MOȘTENIREA NEOCONSERVATOARE

În perioadele de dinainte și de după războiul din Irak, o cantitate


enormă de cerneală a fost consumată pe seama neoconservatorilor și a
presupusului control exercitat de aceștia asupra administrației Bush.
Povestea este fascinantă la nesfârșit pentru că pare să ofere o explicație
conspiraționistă a comportamentului prezidențial. Elizabeth Drew a ară-
tat în New York Review of Books că „neoconservatorii [...] sunt în cea
mai mare parte responsabili pentru intrarea noastră în război contra Ira-
kului.” Această afirmație a fost reluată insistent în cursul campaniei din
2004 de către candidatul democrat Howard Dean, care a acuzat detur-
narea administrației Bush de către „neoconservatori”. Mulți analiști au
comentat faptul că anumiți susținători înfocați ai războiului, ca Paul
Wolfowitz, Douglas Feith și Richard Perle, erau evrei, argumentând că
politica față de Irak era planificată în realitate pentru a transforma Ori-
entul Mijlociu într-un loc sigur pentru Israel. O discuție paralelă punea
războiul din Irak pe seama discipolilor lui Leo Strauss din rândurile neo-
conservatorilor acuzându-l pe Strauss că a fost „campionul ideii de
«minciună nobilă», conform căreia este o datorie să minți masele, pen-
tru că numai o mică elită este capabilă intelectual să cunoască adevă-
rul.”1
O mare parte a acestei literaturi conține date eronate, este motivată de
rea-voință și distorsionează deliberat prezentarea acțiunilor administra-
ției Bush și ale susținătorilor săi. Ascultând toate aceste teze, cineva și-
ar putea imagina că neoconservatorismul este un germen extraterestru
care a infectat corpul politic american. Nu trebuie să ne surprindă că
mulți neoconservatori au replicat că, în gura adversarilor, neoconserva-

14
tor este codul pentru evreu, deoarece presupusa acaparare a elitei poli-
tice americane este mult prea asemănătoare cu toate conspirațiile anti-
semite inventate de-a lungul istoriei. Atacul feroce lansat împotriva ne-
oconservatorilor imediat după războiul din Irak i-a făcut pe alți repre-
zentanți ai școlii să nege însăși existența neoconservatorismului sau le-
găturile acestuia cu politica urmată de administrația Bush.2
În realitate, principiile centrale ale neoconservatorismului, așa cum s-au
dezvoltat ele de la mijlocul secolului XX, sunt adânc înrădăcinate într-o
mulțime de tradiții americane. Neoconservatorismul este un ansamblu
coerent de idei, argumente și învățăminte trase din diverse experiențe,
care ar trebui judecat pe baza meritelor sale, iar nu pe baza identității
etnice sau religioase a celor care îl adoptă. La fel, nu are sens negarea
că o astfel de mișcare există încă de când doi dintre părinții neoconser-
vatorismului, Irving Kristol și Norman Podhoretz, faptului au scris, cu
mult înainte de Irak, eseuri despre ce însemna neoconservatorismul și
au explorat cu spirit de deschidere zonele de acord și de neînțelegere în
rândul celor care se identificau drept neoconservatori.3
Cei care susțin că neoconservatorismul nu există se bazează pe faptul că
nu există o „doctrină” neoconservatoare recunoscută, așa cum a fost
cazul marxism-leninismului, de exemplu, și constată neînțelegerile și
contradicțiile dintre cei care se autodefinesc neoconservatori. Afirmația
este adevărată, dar faptul că neoconservatorismul nu este monolitic nu
implică și lipsa unui nucleu de idei coerente. Mai curând, el este o con-
fluență a curentelor intelectuale care au apărut din zonele de ambigui-
tate sau neînțelegere dintre neoconservatori.

Rădăcinile neoconservatorismului
Până în prezent au fost scrise câteva istorii ale neoconservatorismului,
care oferă o inițiere în originile intelectuale ale mișcării. După cum no-
tam mai devreme, Kristol și Podhoretz și-au scris propriile relatări des-
pre cum au ajuns să devină neoconservatori. Probabil cea mai echili-
brată istorie scrisă de non neoconservatori este cea a francezilor Alain

15
Frachon și Daniel Vernet, într-o lucrare intitulată L`Amerique messiani-
que (2004). În engleză, James Mann oferă o mărturie personală despre
secretarul adjunct al Apărării, Paul Wolfowitz, în cartea sa Rise of the
Vulcans (2004). Murray Friedman a scris o istorie detaliată a rădăcinilor
intelectuale evreiești ale gândirii neoconservatoare; desigur, există și
nenumărate critici eronate, ostile si deosebit de tendențioase.4

City College
Rădăcinile neoconservatorismului pot fi descoperite într-un grup remar-
cabil de intelectuali evrei care frecventa City College of New York (CCNY)
pe la sfârșitul anilor `30 și începutul anilor `40. Grupul îi includea pe Ir-
ving Kristol, Daniel Beli, Irving Howe, Seymour Martin Lipset, Philip
Selznick, Nathan Glazer și, ceva mai târziu, Daniel Patrick Moynihan. Po-
vestea lui o puteți găsi în numeroase locuri, cel mai notabil, într-un do-
cumentar al Public Broadcasting și în cartea legată de acesta, Arguing
the World (2001), scrisă de Joseph Dorman.5 Toate aceste personaje
provin din clasa muncitoare și au ajuns la CCNY deoarece instituții de
elită precum Columbia și Harvard nu le erau accesibile. Acea perioadă,
ca și cea pe care o traversăm acum, era una de criză puternică în politica
mondială, iar grupul de la CCNY era în întregime politizat și dedicat con-
vingerilor de stânga. Povestea separeului 1 de la cafeneaua CCNY, care
era troțkist, și a separeului 2, stalinist, ca și cea a flirtului lui Irving Kristol
cu ultimul, este bine cunoscută.
Cu toate acestea, cea mai importantă moștenire a grupului de la CCNY
este un anticomunism puternic și o respingere aproape egală a liberali-
lor care simpatizau cu comunismul fără a realiza ce amenințare repre-
zintă. Înțelegerea genezei acestui anticomunism liberal este esențială
pentru înțelegerea originilor neoconservatorismului și a opoziției față
de ingineria socială, care constituie tendința cea mai persistentă ce se
regăsește în evoluția mișcării.
Nu dintr-o întâmplare, mulți reprezentanți ai grupului CCNY au început
ca troțkiști. Desigur, Troțki era un comunist, dat în acea perioadă a fron-
tului popular, urmată de pactul Hitler-Stalin și de întoarcerea la frontul

16
popular după invadarea Uniunii Sovietice de către nemți, troțkiștii au
înțeles mai bine decât majoritatea oamenilor cinismul pur și brutalitatea
regimului stalinist. Acea brutalitate care l-a făcut pe Stalin să ordone
uciderea lui Troțki la Mexico City, în 1940.
Anticomunismul stângii dezamăgite este diferit de cel al dreptei ameri-
cane tradiționale. Ultima se opunea comunismului pentru că era ateu,
legat de o putere străină ostilă și dușman al economiei de piață. Stânga
anticomunistă, prin contrast, îndrăgea țelurile politice și economice ale
comunismului, dar în cursul anilor `30 și `40 ajunsese la concluzia con-
form căreia „comunismul real” devenise o monstruozitate compusă din
consecințe neașteptate care subminau complet țelurile idealiste inițiale.
Pericolul bunelor intenții împinse la extrem era o temă care avea să se
regăsească în munca de o viață a multor membrii ai grupului din gene-
rația următoare.
Deși aproape tot grupul de la CCNY renunțase la marxism în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, succesiunea și profunzimea trecerii lor la
dreapta a variat: Irving Kristol a înaintat cel mai mult, Irving Howe cel
mai puțin, iar Beli, Glazer, Lipset și Moynihan s-au oprit undeva la mijloc.
Deplasarea spre dreapta era aproape inevitabilă, nu numai datorită re-
velațiilor despre natura terorii staliniste, care devenea încetul cu încetul
cunoscută în afara Uniunii Sovietice, ci și pentru că Statele Unite capita-
liste au intervenit împotriva Germaniei naziste, jucând un rol central în
înfrângerea sa și a Japoniei. Prin urmare, exercitarea aparent nelimitatei
puteri americane a fost cea care a produs deznodământul cu ample co-
notații morale al celui de-al Doilea Război Mondial.
Efervescența vieții intelectuale a New York-ului de la sfârșitul anilor `40
și începutul anilor `50 se concentra în jurul unor reviste ca Partisan Re-
view și Commentary, iar dezbaterea avea loc pe fundalul intensificării
Războiului Rece și a McCarthyism-ului, ducând cu timpul la alte dezer-
tări din tabăra stângii, care au întărit rândurile neoconservatorilor. Nor-
man Podhoretz își povestește pe larg propria evoluție către dreapta, iar
sub conducerea sa revista Commentary a luat-o în aceeași direcție, de-
venind periodicul de frunte al gândirii neoconservatoare.6

17
The Puplic Interest

Există o importantă continuitate între anticomunismul grupului de la


CCNY și al doilea curent important al gândirii neoconservatoare, apărut
în jurul revistei The Public Interest, fondata în 1965 de Irving Kristol și
Daniel Beli (înlocuit în funcția de co-editor de către Nathan Glazer). Po-
litica americană se transformase dramatic pe la sfârșitul anilor `60: ca
rezultat al mișcării drepturilor civile și al războiului din Vietnam, vechii
comuniști și tovarăși de drum ai anilor `30 fuseseră înlocuiți, cel puțin
temporar, de Noua Stângă a lui Tom Hayden și de Studenții pentru o
Societate Democratică. Aceasta a fost și perioada revirimentului unui
amplu proces de inginerie socială derulat de guvernul american, sub
forma războiului împotriva sărăciei condus de Lyndon Johnson și a pro-
gramului de reformă sub sloganul Great Society. Figuri ca Beli, Glazer și
Lipset erau acum angajate în universități și se regăseau în opoziție cu o
nouă generație de studenți radicali care nu numai că susțineau un pro-
gram social progresist, de care profesorii se simțeau oarecum apropiați,
dar atacau universitatea însăși ca pe o creație a capitalismului și imperi-
alismului american.
Prima bătălie formatoare care a modelat neoconservatorismul a fost
cea împotriva stalinismului, în anii patruzeci și cincizeci; a doua a fost
cea împotriva Noii Stângi și a Contra-culturii pe care a generat-o ea la
sfârșitul anilor șaizeci. Această din urmă confruntare se ducea atât pe
frontul intern, cât și pe cel extern. Opoziția față de Războiul din Vietnam
a născut o generație de stângiști americani care simpatizau regimurile
marxiste de la Havana, Hanoi, Beijing și Managua; ea a dus și la un pro-
gram intern ambițios, care dorea să emuleze modelul european al sta-
tului asistențial și să rezolve multe dintre cauzele profunde ale inechită-
ții sociale.
Revista The Public Interest a fost fondată de Kristol și Beli tocmai în sco-
pul sintetizării unei perspective critice, deși adeseori binevoitoare, asu-
pra agendei interne. Acest periodic a devenit pepiniera unei generații

18
de universitari, specialiști în științe sociale și intelectuali afiliați grupuri-
lor de reflecție, dintre care îi enumerăm pe Glazer, Moynihan, James Q.
Wilson, Glenn Loury, Charles Murray sau Stephan și Abigail Thernstrom.
Acești scriitori au avansat o critică a programului Great Society, punând
bazele intelectuale ale orientării spre dreapta a politicii sociale ce avea
să urmeze în anii `80 și `90.
Dacă există o singură temă omniprezentă în critica emisă de cei care
scriau în The Public Interest la adresa politicii sociale, aceasta se refera
la limitele ingineriei sociale. Eforturile ambițioase în căutarea dreptății
sociale, argumentau ei, lăsau de multe ori societatea în situații mai
proaste decât cele pe care căutau să le corecteze, pentru că fie necesi-
tau intervenția masivă a statului, care distrugeau relațiile sociale orga-
nice (ca, de exemplu, transportul obligatoriu cu autobuzele*), fie produ-
ceau efecte greu de anticipat (de pildă, creșterea numărului familiilor
monoparentale datorită protecției sociale). Astfel, a existat o legătură
directă între critica la adresa politicilor publice americane și comunismul
inițial al grupului CCNY; atât liberalii americani, cât și comuniștii sovietici
urmăreau țeluri nobile, dar se subminau singuri nereușind să admită li-
mitele voluntarismului politic.
Exemplele acestei concentrări sunt numeroase. Nathan Glazer a scris
despre consecințele negative ale acțiunii afirmative, dezvăluind modul
în care această politică își stigmatiza propriii beneficiari și înființa stimu-
lente perverse pentru promovarea socială. James Q. Wilson, în scrierile
sale aprofundate despre infracționalitate, argumenta că este o nebunie
să crezi că politica socială ar putea ajunge la presupusele cauze adânci
ale infracționalității, ca sărăcia și rasismul, și că delicatele politici de
combatere a infracționalității ar trebui să abordeze simptome incerte,
de termen scurt. Articolul său faimos, „Ferestre sparte” (scris împreună
cu George Kelling), susținea că secțiile de poliție ar fi trebuit să acorde

*
Forced busing, politica transportării copiilor la o școală în afara zonei lor rezidențiale, ca mijloc
de a realiza echilibrul rasial în școala respectivă (n. tr.).

19
chestiunilor mărunte de ordine socială o aceeași atenție ca și infracțiu-
nilor majore. Articolul a avut efectul remarcabil de a convinge munici-
palitatea newyorkeză să curețe de graffiti vagoanele de metrou.7
Daniel Patrick Moynihan a devenit celebru pentru studiul său din 1965,
The Negro Family, în care susținea că sărăcia negrilor își avea originile în
cultura și structura familiei, neputând fi soluționată prin stimulente care
nu luau în considerare practicile sociale. Analiza lui Moynihan a fost de-
osebit de controversată atunci când a apărut și a dus la o dezbatere fur-
tunoasă și plină de consecințe asupra „culturii sărăciei”. Critica sa a fost
extinsă de Charles Murray, care a subliniat consecințele neașteptate ale
programelor de asistență socială ca Aid to Families with Dependent Chil-
dren (APDC), care încurajau nașterile în afara căsătoriei, contribuind as-
tfel la cultura sărăciei.8 Această critică a APDC a dus până la urmă la
abandonarea programului, prin Personal Responsibility and Work Op-
portunity Reconciliation Act din 1996, inițiat de Congresul Republican și
promulgat de președintele Clinton.
The Public Interest se ocupa exclusiv de politica internă. Irving Kristol a
mers mai departe și a fondat o revistă paralelă de politică externă, The
National Interest, care, sub conducerea editorului-fondator, Owen Har-
ries, a găzduit o mare diversitate de opinii, majoritatea de centru-
dreapta, asupra politicii externe americane. Critica politicii interne por-
nită în The Public Interest se reflecta în final asupra politicii externe, dar
legătura nu era una directă și nu a fost făcută niciodată de mulți neo-
conservatori. Cele mai veridice origini ale politicii externe neoconserva-
toare se ascund în altă parte.

Leo Strauss
Despre relația dintre Leo Strauss și războiul din Irak s-au scris mai multe
aberații decât pe orice altă temă. Mark Lilla a publicat o relatare lungă
și bine documentată despre cine a fost Strauss și l-a apărat cu talent pe
acesta din urmă de atacurile care curgeau sub semnătura unor autori

20
precum Anna Norton, Shadia Drury, Lyndon LaRouche și alții, care îl acu-
zau că a propovăduit o teorie secretă, antidemocratică, sau că a promo-
vat minciuna din partea oficialilor guvernamentali.9 Printre motivele
pentru care este o prostie să crezi că Strauss a avut un impact asupra
politicii externe a administrației Bush se numără faptul că în administra-
ția care a decis și pregătit războiul din Irak nu existau discipoli ai lui Leo
Strauss. Dacă i-am întreba pe Dick Cheney, Donald Rumsfeld sau chiar
pe președintele Bush cine a fost Leo Strauss, probabil că am obține pri-
viri năuce.
Ideea influenței straussiene a câștigat popularitate numai pentru că
Paul Wolfowitz, secretarul adjunct al Apărării, a studiat pentru puțină
vreme cu Strauss și cu Allan Bloom, el însuși fost student al aceluiași
profesor. Dar Wolfowitz nu s-a considerat niciodată un protejat al lui
Strauss, iar opiniile sale despre politica externă sunt influențate mai pu-
ternic de alți profesori, în particular de Albert Wohlstelter.
De origine evreu german, Leo Strauss a fost un politolog care a studiat
cu Ernst Cassirer și a emigrat în Statele Unite în anii `30, fugind de na-
ziști. El a predat mai ales la Universitatea din Chicago până cu puțin îna-
inte să moară, în 1973. O mare parte a muncii sale poate fi considerată
un răspuns adresat lui Nietzsche și lui Heidegger, care subminaseră din
interior tradiția raționalistă a filozofiei occidentale, lăsând modernitatea
fără o temelie filozofică profundă pentru propriile credințe și instituții.
În plus, el a luptat de-a lungul vieții cu „problema teologico-politică” po-
trivit căreia revelația divină și revendicările supra-politice cu privire la
natura vieții bune nu pot fi alungate din filozofia politică așa de ușor
precum a crezut Iluminismul european.
Răspunsul lui Strauss la relativismul contemporan a fost încercarea de a
recupera modalitățile de gândire filozofică premoderne prin studiul
atent al unor gânditori anteriori, și, în particular de a genera apreciere
față de efortul filozofilor politici clasici de a căuta o explicație rațională
a naturii și a-i înțelege relația cu viața politică. De aceea, cea mai mare
parte a scrierilor sale nu sunt manifeste doctrinare, ci eseuri lungi și
dense despre Platon, Tucidide, Alfarabi, Maimonide, Machiavelli, Hob-
bes și alții. Strauss nu a produs doctrină în sensul în care au făcut-o Marx
21
și Lenin, fiind extrem de greu să extragi din scrierile sale ceva ce ar se-
măna cu analiza politicilor publice.
Desigur, Strauss își avea propriile convingeri politice: prefera clar demo-
crația liberală comunismului sau fascismului; îl admira mult pe Churchill
pentru curajul cu care înfrunta aceste ideologii totalitare și era îngrijorat
ca nu cumva criza filozofică a modernității să ducă la subminarea încre-
derii în sine a Occidentului. Dar ceea ce le împărtășea studenților la
cursuri nu era un set de directive politice, ci mai mult dorința de a lua în
serios și a înțelege tradiția filozofică occidentală.
Mark Lilla susține că, deși Strauss avea o abordare profund filozofică și
s-a străduit să împiedice politizarea ideilor sale, a doua, a treia și a n-a
generație de studenți i-au preluat învățăturile nu ca pe o cercetare des-
chisă, ci ca pe un catehism. Conform aceluiași autor, ei au început să
politizeze ideile lui Strauss si să le asocieze cu anumite coordonate ale
politicii contemporane. Doi dintre studenții lui Strauss au jucat un rol
cheie în această evoluție, Harry Jaffa de la Claremont si regretatul Allan
Bloom, ei creând ceea ce Lilla definește drept aripile „Sousa” și „wagne-
riană” ale straussianismului. Jaffa, bazându-se puternic pe trimiterea la
dreptul natural din Declarația de Independență, a asociat regimul ame-
rican cu tradiția clasică a dreptului natural. Studenții săi aveau tendința
de a considera Statele Unite apoteoza unei tradiții filozofice inaugurate
de Platon și Aristotel, amestecând astfel preocupările filozofice ale lui
Strauss cu naționalismul american.10
Bloom, pe de altă parte, tindea să fie mult mai pesimist cu privire la con-
secințele dezintegratoare ale „crizei modernității” pe care o vedea ma-
nifestându-se în viața politică și socială americană. Best sellerul său din
1987, The Closing of the American Mind, lega direct și strălucit Rekto-
ratsrede a lui Heidegger de criza contemporană a sistemului universitar
american, dar și cu sexul, drogurile, muzica și alte tendințe ale culturii
populare.11 Această carte a pus degetul pe rană și a identificat o pro-
blemă reală. Relativismul cultural - credința că rațiunea nu se putea ri-
dica deasupra orizonturilor culturale moștenite de indivizi - se integrase
deplin în viața intelectuală contemporană. Fusese legitimat la nivel înalt

22
de mari gânditori, ca Nietzsche și Heidegger, răspândit prin mode inte-
lectuale ca postmodernismul și deconstructivismul, și tradus în practică
de antropologia culturală și de alte domenii ale cercetării academice.
Aceste idei au găsit un teren propice în egalitarismul culturii politice
americane, ai cărei constituenți obiectau atunci când le erau criticate
opțiunile privind modul de viață. Nimeni nu se îndoiește că acest tip de
relativism a constituit una dintre precondițiile eșecului suferit de atâția
cercetători și administratori universitari în încercarea de a-și apăra pro-
priile idealuri în fața asaltului contra universității, petrecut în cursul ani-
lor `60. Bloom era mai interesat de ideile filozofice și de educația liberală
decât de politică. El a negat public că ar fi aparținut vreunui curent con-
servator de gândire.
După cum am menționat anterior, părinții mișcării neoconservatoare,
ca Daniel Beli și Nathan Glazer, s-au regăsit de partea conservatorilor în
timpul luptei cu Noua Stângă și cu radicalismul studențesc din anii `60.
Ceea ce nu puteau ei articula la momentul respectiv, după cum a dove-
dit ulterior Bloom, era o înțelegere mult mai profundă a surselor slăbi-
ciunii democrației liberale contemporane. Gânditori precum Isaiah Ber-
lin și Karl Popper, care au fost adeseori invocați în apărarea unei socie-
tăți liberale și pluraliste, nu se apropiau câtuși de puțin de complexitatea
filozofică a lui Strauss. De aceea, poate că nu este surprinzător faptul că
cei care au fost influențați de Strauss, Jaffa sau Bloom au început să mi-
greze către cercurile neoconservatoare în anii `80.
Există o singură idee care, asociată cu Strauss și straussianismul, are
într-adevăr relevanță pentru politica externă a administrației Bush;
ideea de „regim”. Locul central al regimului în viața politică nu începe o
dată cu Strauss, ci, mai curând, cu lectura lui Platon și Aristotel, care au
explicat pe larg natura regimurilor aristocratice, monarhice și democra-
tice, și efectele lor asupra caracterului oamenilor. Nici Platon, nici Aris-
totel nu înțelegeau termenul „regim” în sensul modern, ca un set de in-
stituții politice vizibile, formale, ci mai mult ca pe un mod de viață în
care instituții politice formale și obiceiuri informale se formează con-
stant unele pe celelalte. Un sistem democratic produce un anumit tip
de cetățean, de aici rezultă celebra descriere a omului democratic, fă-
cută de Socrate în Cartea a opta a Republicii: „[...] așa își petrece viața,

23
lăsându-se pradă fiecărei dorințe care apare: când bea pe îndelete și su-
flă în flaut, când bea apă și ține regim de slăbire. Uneori face exerciții
fizice, alteori e leneș și delăsător, iar în alte momente fiice paradă de
studierea filozofiei. Adesea apare în politică și se repede să spună și să
facă orice-i trece prin cap. Poate că faima unui oștean îi stârnește invidia
și încearcă în acest domeniu; sau e gelos pe un om de afaceri - și atunci
se îndreaptă în această direcție. Viața lui nu are disciplină sau necesi-
tate, însă el o numește încântătoare, liberă și plină de binecuvântări,
trăind-o așa în toate zilele care i-au mai rărnas.”12
Dintre gânditorii politici moderni, Alexis de Tocqueville a surprins cel
mai bine acest sens al cuvântului regim. Când a descris regimul american
în Democracy în America, el a început cu o analiză a instituțiilor sale for-
male: Constituția, federalismul și natura diferitelor legi în statele ameri-
cane. Dar cu adevărat pătrunzătoare în cartea lui Tocqueville sunt ob-
servațiile despre obiceiurile, cutumele și moravurile sociale ale poporu-
lui american: predispoziția sa pentru asocierea voluntară, natura trăirii
sale religioase, mândria exagerată cu propriile instituții democratice.
Tocqueville, care provenea din aristocrația franceză, privea cu mai pu-
țină ostilitate decât Socrate efectele instituțiilor democratice asupra ca-
racterului oamenilor, dar, la fel ca Socrate, credea că modul în care re-
gimul influențează caracterul este esențial pentru înțelegerea naturii re-
gimului. Tocqueville a susținut că regimul american se baza pe o idee de
egalitate care îi definea instituțiile politice, dar impregna, de asemenea,
comportamentul și credințele cetățenilor săi. În schimb, acele obiceiuri
informate - straturile sociologice și antropologice ale vieții politice - sus-
țineau și făceau posibile instituțiile politice formale. Astfel, regimul, în-
țeles într-un sens larg, constituia cheia înțelegerii vieții politice.
O temă care apare în scrierile lui Strauss și în cele ale multor studenți ai
săi este rolul politicii în modelarea regimurilor. În Natural Right and His-
tory (1953), Strauss îl critică pe gânditorul whig Edmund Burke pentru
afirmația că alcătuirile politice bune tind să se fundamenteze pe acumu-
lările istorice de tradiții, obiceiuri, valori și moravuri. Strauss, la fel ca
Platon și Aristotel, credea că o discuție despre țelurile vieții în comun nu
putea fi înlăturată în întregime din viața politică, așa cum încerca pro-

24
iectul liberal modern. Mai mult (în terminologie non-straussiană), insti-
tuțiile politice formale joacă un rol crucial în modelarea normelor și obi-
ceiurilor culturale informale. Printre straussieni există o vastă dezbatere
asupra „întemeierii” regimurilor, deși ea se circumscrie în general la
contextul unor cazuri istorice, precum Solon, Licurg sau Părinții Fonda-
tori ai Americii. În ceea ce-i privește pe ultimii, aproape toți straussienii,
fie ei Sousa sau wagnerieni, cred în influența decisivă exercitată asupra
caracterului american de instituțiile politice pe care americanii și le-au
oferit în perioada 1776-1789. Aceste instituții, la rândul lor, nu erau sim-
ple ratificări ale unei îndelungate evoluții de la bază spre vârf, de tip
Burke, a dreptului comun. Ele luau uneori forma unor dezbateri rațio-
nale explicite, precum cele din Federalist Papers. și se ridicau ocazional
la nivelul reflecției filozofice autentice. Această concepție a centralității
politicii era, din întâmplare, împărtășită de Tocqueville, care credea că
ideea egalității politice încastrată în instituțiile americane explica obice-
iurile și moravurile pe care americanii au ajuns să le prezinte mai târziu.
Prin urmare, Strauss nu era nici antipolitic și nici antietatist; la fel ca
Aristotel, el credea că ființele umane sunt politice de la natură și ajung
la împlinire numai prin participare la viața cetății. Acesta este motivul
pentru care aripa straussiană a mișcării neoconservatoare a avut întot-
deauna o problemă cu conservatorii libertarieni. Libertarienii înțeleg li-
bertatea numai în sens negativ, în opoziție cu puterea guvernamentală.
În cuvintele lui Adam Wolfson, „libertarienii se ridică în apărarea orică-
rei libertăți imaginabile, cu excepția celei de autoguvernare. [...] Pentru
neoconservatori, adevărata cale către servitute se ascunde în eforturile
libertarienilor și ale elitei de stânga de a mandata o politică socială an-
tidemocratică în numele libertății. Dar ei apără o libertate îngustă, pri-
vatizată. Prin urmare, implicarea activă în afacerile publice este descu-
rajată. Orice este permis, cu excepția intervenției în formarea etosului
public.”14 Astfel, în timp ce straussienii și neoconservatorii în general
erau aliați tactic cu conservatorii tradiționali și libertarienii pe probleme
cum ar fi reforma sistemului protecției sociale, ei înțelegeau situația
foarte diferit. Se concentrau asupra efectelor corozive pe care le are
asistența socială asupra caracterului și comportamentului săracilor, dar
nu se opuneau principial intervenției statului în sine.

25
Administrația Bush a așezat „schimbarea de regim” în fruntea și în cen-
trul politicii externe și a acționat în exterior cu forța armelor, răsturnând
regimurile din Afganistan și Irak care decurge acest tip de politică din
înțelegerea caracterului esențial al regimului în același mod ca Strauss
și discipolii săi? Da și nu, într-un mod care ilustrează dificultatea deose-
bită de a traduce ideile filozofice în politici concrete.
Partea reală a legăturii este aceea că anumite probleme politice pot fi
rezolvate numai prin schimbarea regimului, în ideea că regimurile con-
stituie și reflectă moduri de viată mai largi: deși Socrate nu vorbește
despre politica externa, este greu de imaginat că, în concepția sa, natura
regimului nu ar fi afectat comportamentul extern al unei societăți. Ideea
este de la sine înțeleasă în teoriile despre „pacea democratică”: statele
naționale nu sunt cutii negre sau bile de biliard în competiție pentru pu-
tere, așa cum ar crede realiștii; dimpotrivă, politica lor externă reflectă
valorile societăților respective. Așadar, eforturile de a schimba compor-
tamentul regimurilor tiranice sau totalitare prin recompense sau sanc-
țiuni externe vor fi întotdeauna mai puțin eficiente decât modificarea
naturii fundamentale a regimului. Polonia, Ungaria și Cehoslovacia erau
regimuri comuniste și state membre ale Pactului de la Varșovia, înainte
de 1989; amenințarea pe care o reprezentau pentru Occident a fost re-
dusă în cele din urmă nu atât prin înțelegeri de control al armamentului,
precum negocierile privind Forțele Convenționale în Europa, cât prin
transformarea lor în democrații liberale.
Până aici toate bune: schimbările de regim din Afganistan și Irak sunt, în
definitiv, cele mai bune garanții că aceste state nu vor amenința Statele
Unite sau statele învecinate, așa cum au făcut-o talibanii și Saddam Hus-
sein. Concepția lui Strauss despre caracterul central al politicii ar fi su-
gerat și faptul că o schimbare de regim reușită ar fi avut pe termen lung
un efect pozitiv asupra obiceiurilor și moravurilor societății. Tirania lui
Saddam Hussein hrănea pasivitatea și fatalismul - ca să nu menționăm
viciile cruzimii și violenței - în timp ce un Irak democratic ar trebui să
clădească, la nivelul individului, o mai mare încredere în forțele proprii.

26
Dar o înțelegere corectă a interpretării straussiene a regimului ar fi ridi-
cat și semne de întrebare asupra efortului american de a produce schim-
barea regimului. Regimurile, în această concepție, nu sunt doar instituții
formale și structuri ale autorității, ele formează și sunt formate de soci-
etățile care le compun. Regulile nescrise după care acționează oamenii,
bazate pe religie, apropiere și experiență comună istorică, fac și ele
parte din regim. Deși filozofia politică clasică sugerează că stabilirea
unor noi regimuri poate duce la noi moduri de viață, ea nu susține și că
acestea ar fi ușor de găsit. Platon, mai ales, subliniază necesitatea unui
fel de religie civilă care să-i convingă pe oameni că ordinea prezentă este
ancorată în ordinea mai largă a cosmosului. Acest element este sugerat
atât de prezentarea mitului lui Er de către Socrate, în cartea a zecea a
Republicii, cât și de lunga discuție despre religie din Legile. Dacă există
o tematică centrală a scepticismului lui Strauss în legătură cu proiectul
modern al Iluminismului, aceea este ideea că rațiunea ar fi în sine sufi-
cientă pentru a fonda o ordine politică durabilă, sau că pretențiile nera-
ționale ale revelației pot fi înlăturate din politică.
Întemeierea unei noi ordini politice este, de aceea, o afacere dificilă, cu
atât mai mult pentru cei care nu sunt strâns conectați la obiceiurile, mo-
ravurile și tradițiile celor pentru care legiferează. Din punct de vedere
istoric, puțini dintre administratorii imperiului colonial american - cu po-
sibila excepție a lui Douglas MacArthur - au demonstrat aptitudini deo-
sebite pentru acest gen de activitate.15 În general, au avut tendința să
aplice experiența americană în țări străine, mai curând decât să încura-
jeze formarea unor instituții pe baza obiceiurilor și experienței indigeni-
lor. Nu există o credință straussiană în caracterul universal al experien-
ței americane; nici Strauss și nici vreun filozof politic din vechime nu au
crezut că democrația ar fi regimul natural la care ajung societățile după
înlăturarea dictaturilor.
Tocqueville spune că înaintarea egalității este providențială și că demo-
crația se ascunde în viitorul tuturor.16 Dar există o mare diferență între
judecata sa asupra unei tendințe istorice largi, desfășurată pe secole în-
tregi, și credința că o democrație stabilă poate fi instaurată la un mo-
ment dat, într-un anumit loc. Tocqueville și-a dat silința să explice pe
îndelete de ce democrația funcționa mai bine în Statele Unite decât în

27
Franța natală, pe baza prezenței a ceea ce numim astăzi „structuri de
susținere” din domeniile culturii și practicii sociale. Astfel, o înțelegere
straussiană a importanței regimului implică atât faptul că schimbarea de
regim este esențială pentru a produce anumite transformări de compor-
tament, cât și dificultatea extremă a acestei întreprinderi.

Albert Wohlstetter
Leo Strauss nu a spus aproape nimic despre politica externă, oricât s-ar
fi străduit studenții săi, sau studenții studenților săi, să-i transpună ide-
ile filozofice în politică. Nu același lucru se poate spune despre Albert
Wohlstetter, care a fost profesorul lui Paul Wolfowitz, Richard Perle,
Zalmay Khalilzad și al altor persoane din administrația Bush ori apropi-
ate de aceasta.
Wohlstetter era un logician care a lucrat la Rand Corporation în zilele
sale de glorie din anii `50, iar mai târziu a predat la Universitatea din
Chicago. Cariera sa este marcată de preocuparea îndelungată pentru
două chestiuni centrale. Prima era aceea a descurajării extinse. Wohl-
stetter s-a opus convingerii conform căreia o descurajare nucleară mi-
nimă ar fi o metodă ieftină și eficientă de apărare națională, concepție
promovată la începutul Războiului Rece de strategi precum generalul
francez Pierre Gallois. Wohlstetter a devenit celebru în cercurile politice
prin studiul realizat pentru Rand, în 1954, asupra bazelor de bombardi-
ere, care demonstra vulnerabilitatea bombardierelor nucleare ameri-
cane cu rază de acțiune medie, amplasate în jurul Uniunii Sovietice, în
fața unui atac anticipativ. Nu era suficient doar să dispui de mijloace de
descurajare nucleară, statele trebuiau să se ocupe de vulnerabilitatea
lor în scenarii de luptă cu arme nucleare. Acest studiu a încetățenit con-
ceptul primei/celei de-a doua lovituri, care a devenit trăsătura distinc-
tivă a teoriei descurajării în timpul Războiului Rece.17
A doua preocupare pe termen lung a lui Wohlstetter era proliferarea
nucleară. Era sceptic asupra modului în care regimul neproliferării, ajuns
la maturitate o dată cu Tratatul privind Neproliferarea (Nonproliferation

28
Treaty - NPT) prevedea dreptul de a dispune de capacități nucleare ci-
vile, în timp ce încerca să prevină răspândirea armelor nucleare; după
el, cele două tehnologii nu puteau fi separate astfel încât să nu existe
dubii. Multe dintre temerile lui Wohlstetter se aplică astăzi în Orientul
Mijlociu, unde Iranul și-a afirmat dreptul, în acord cu NUT, de a produce
uraniu îmbogățit pentru a obține energie nucleară utilizabilă în scopuri
civile, procedeu ce oferă o acoperire excelentă pentru un program de
înarmare nucleară.
Problema proliferării nucleare era legată, în mintea lui Wohlstetter, de
cea a descurajării extinse. Aceasta, deoarece, chiar dacă putem concepe
că o lume cu multe state nucleare ar putea fi stabilizată prin descurajare
reciprocă, această stare nu poate fi atinsă decât atunci când toate sta-
tele nucleare ar dispune de capacități certe pentru o a doua lovitură.
Forțele nucleare mici, în curs de formare, erau mult mai susceptibile să
promoveze instabilitatea tentându-și inamicii la măsuri anticipative.
Nu știm cu siguranță dacă Albert Wohlstetter a ajuns să se considere
vreodată neoconservator, dar el și studenții săi s-au integrat mai mult
sau mai puțin aparent în această mișcare datorită viziunii sale sumbre
despre amenințarea sovietică. El nu a acceptat opinia larg răspândită în
anii `60 și 70, conform căreia distrugerea reciproc asigurată (MAI)) ar fi
fost suficientă pentru a descuraja Uniunea Sovietică. Wohlstetter a sus-
ținut că amenințarea ștergerii de pe fața pământului a zeci sau sute de
milioane de civili era pe cât de imorală, pe atât de incredibilă. El a ob-
servat că, o dată cu creșterea preciziei rachetelor balistice interconti-
nentale și cu desfășurarea ogivelor multiple, un așa-numit război al ri-
postelor putea deveni realitate - de exemplu, dacă sovieticii lansau o
primă lovitură împotriva bazelor nucleare americane, distrugând majo-
ritatea forțelor nucleare de la sol și păstrând suficiente arme nucleare
pentru a descuraja o contralovitură lansată de pe submarinele ameri-
cane împotriva orașelor.
Deși majoritatea scenariilor de ripostă luau în calcul inclusiv moartea a
milioane de oameni de ambele părți, prin contaminare radioactivă și
alte efecte secundare, un astfel de război putea fi cel puțin imaginat,

29
spre deosebire de războaiele de anihilare nucleară, care ar fi țintit orașe.
Wohlstetter a susținut că Uniunea Sovietică acceptase în trecut pierderi
de dimensiuni comparabile pentru atingerea unor obiective politice;
prin urmare, nu putea fi descurajată întotdeauna de o poziție de forță
vulnerabilă în fața unui viitor contraatac decisiv.
Wohlstetter, Wolfowitz, Perle și unii aliați politici ca senatorul Henry M.
„Scoop” Jackson (ca și foști oficiali, de pildă. Paul Nitze, care a lucrat cu
Wolfowitz în așa-numita Team B, monitorizând amenințarea sovietică)
erau aliniați împotriva lui Henry Kissinger și a republicanilor și democra-
ților de centru, care doreau să utilizeze controlul strategic al armamen-
tului pentru a menține distrugerea reciproc asigurată. Ei acuzau tratatul
SALT privind armele nucleare strategice, negociat în anii 70, că nu reu-
șise să constrângă capacitățile de ripostă sovietice în creștere, slăbind
astfel descurajarea.
În concluzie, Wohlstetter împărtășea cu ceilalți neoconservatori o con-
cepție negativă asupra Uniunii Sovietice, iar cu ei și cu studenții lui Stra-
uss convingerea că regimurile erau importante pentru politica externă.
Ceea ce a adus nou a fost expertiza sa în relațiile internaționale, politica
de apărare și problemele de securitate. La sfârșitul anilor `70 și începu-
tul anilor `80, Wohlstetter și-a îndreptat atenția către Golful Persic, Irak,
războiul dintre Iran și Irak, și spre tema fierbinte a proliferării nucleare
în Orientul Mijlociu. Astfel, ei și studenții săi au contribuit hotărâtor la
transpunerea unui set larg, general, de idei neoconservatoare în opțiuni
specifice de politică externă. Prin influența lui Wohlstetter asupra unora
ca Robert Bartley, longevivul editor al paginii de opinii de la Wall Street
Journal, aceste opțiuni au ajuns să definească alternativa dură la Kissin-
ger și la destindere, fiind încorporate în politică atunci când Reagan a
fost ales președinte.
O trăsătură ce se regăsește în toată opera lui Wohlstetter este impactul
exercitat de creșterea preciziei de atingere a țintelor asupra modului de
concepere a războiului. La nivel nuclear, MIRV-urile (Multiple Indepen-
dently Targetable Reentry Vehicles) făceau posibilă o contralovitură îm-
potriva silozurilor de rachete bine protejate, în timp ce, în războiul con-

30
vențional, precizia elimina nevoia distrugerii unor orașe întregi și a po-
pulației civile, așa cum s-a întâmplat în cazul raidurilor aliate împotriva
Germanici și Japoniei. Wohlstetter considera această îmbunătățire a
preciziei mai umană în comparație cu tehnologia militară care a ucis
sute de mii de civili nevinovați de-a lungul celui de-al Doilea Război Mon-
dial, în orașe ca Dresda, Hamburg, Tokyo sau Hiroșima.
Dar apariția efectivă a atacului de precizie în războiul convențional a
produs unele rezultate neanticipate. Prin anii `90, revoluția tehnologică
pe care Wohlstetter o anticipase strălucit se încheiase în mare parte. De
la Primul Război din Golf încoace, americanii au ajuns să se obișnuiască
cu imaginile ce prezintă bombe lansate asupra țintelor, dar care distrug
anumite imobile sau vehicule. Vechile bombardiere B-52 înarmate cu
JDAM-uri (Joint Direct Attack Munition, care transformă bombele
„proaste” în proiectile de înaltă precizie) au devenit o emblemă a răz-
boiului din Afganistan, ele putând fi chemate pe cer de forțe din trupele
speciale care călăreau alături de luptătorii din Alianța Nordului. Aceste
progrese, însoțite de o revoluție paralelă în tehnologia informației și a
comunicațiilor, au făcut posibilă o transformare enormă a modului în
care poate fi dus războiul.
Mutația către o formă de luptă mai ușoară, mai rapidă și mai mobilă,
intens promovată de secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, drept „tran-
sformarea” armatei, a făcut și intervenția americană mai probabilă. Ea
a creat sentimentul că războiul poate avea costuri reduse din perspec-
tiva pierderilor de vieți omenești din rândurile americanilor. Războiul
din Golf din 1991 a produs mai puțin de două sute de morți în luptă;
intervențiile reduse numeric ale administrației Clinton, în locuri precum
Haiti sau Bosnia, au culminat cu războiul din Kosovo, din 1999, în care a
murit un singur american. Rumsfeld părea că dorește să invadeze Irakul
cu cea mai mică structură militară posibil, pentru a demonstra fezabili-
tatea acestui nou tip de război.
Fără nici o îndoială, este mai bine pentru Statele Unite dacă mor mai
puțini americani în război. Pe de altă parte, succesul tehnologiei militare

31
americane în timpul anilor `90 a creat iluzia că războaiele poate fi întot-
deauna la fel de curate și de ieftine ca cele din Irak și din Kosovo. Răz-
boiul din Irak a demonstrat cu claritate limitele acestei forme de luptă
ușoare și mobile; ea poate înfrânge aproape orice forță convențională
existentă, dar nu oferă nici un avantaj atunci când are de-a face cu o
insurgență îndelungată. Bombele inteligente și rachetele antitanc ghi-
date cu ajutorul camerei video nu pot distinge între insurgenți și non-
combatanți, și nu-i pot ajuta pe soldații americani să vorbească araba.
Desigur, modelul de bază al armatei profesioniste, formată exclusiv din
voluntari, care a fost înființat spre sfârșitul războiului din Vietnam, func-
ționează numai pentru războaie scurte, de înaltă intensitate. Dacă Sta-
tele Unite vorbesc serios despre schimbarea de regim și despre utiliza-
rea forței lor militare pentru a promova obiective politice oriunde în
lume, ele vor avea nevoie de o armată cu mult diferită de cea prevăzută
de Albert Wohlstetter.

Marea unire
Părinții fondatori ai mișcării neoconservatoare, Kristol, Beli și Glazer, au
sfârșit din punct de vedere politic în tabere diferite. În timp ce Kristol a
îmbrățișat revoluția lui Reagan și a devenit republican, Beli și Glazer erau
mai apropiați de centru și mai puțin atașați de un partid anume. Daniel
Patrick Moynihan a rămas democrat și a votat, ca senator de New York,
împotriva reformei protecției sociale din 1996.
Dat fiind că mișcarea își avea originile în anticomunismul de stânga, nu
trebuie să ne surprindă că neoconservatorii au ajuns să se opună, în cea
mai mare parte, politicii externe realiste promovate de Kissinger în anii
70. Realismul, așa cum este definit de teoria relațiilor internaționale,
pleacă de la premisa că toate națiunile, indiferent de regim, luptă pen-
tru putere. Realismul poate deveni uneori relativist sau agnostic în ce
privește regimul; în marea lor majoritate, realiștii nu cred că democrația
liberală este o formă de guvernare cu potențial universal sau că valorile
umane care stau la baza sa sunt în mod necesar superioare celor pe care
32
se construiesc societățile nedemocratice. Într-adevăr, ei tind să fie reti-
cenți față de idealismul democratic militant, care, în opinia lor, are un
mare potențial destabilizator.
Henry Kissinger era un realist clasic, poziție pe care și-a menținut-o de
la teza de doctorat asupra lui Metternich până la masiva lucrare despre
diplomație.18 Încercarea sa, în calitate de consilier pe probleme de se-
curitate, apoi de secretar de stat, de a obține destinderea în relația cu
fosta Uniune Sovietică i-a reflectat convingerea că aceasta din urmă era
o permanență în relațiile internaționale. După Kissinger, Statele Unite și
alte democrații trebuiau să învețe să conviețuiască cu puterea sovietică.
De aceea, nu este surprinzător faptul că majoritatea neoconservatorilor
susțineau, în general, efortul lui Ronald Reagan de a conferi din nou
miză morală luptei dintre comunismul sovietic și democrația liberală,
fără a clipi jenat atunci când președintele vorbea despre URSS ca „im-
periul răului”.
Pe de altă parte, de la sfârșitul anilor `70 a devenit tot mai greu să deo-
sebești neoconservatorismul de alte forme, mai tradiționale, ale conser-
vatorismului american, bazate pe libertarianismul intervenției mini-
male, conservatorismul religios și social sau naționalismul american.
Chiar și identificarea neoconservatorilor ca atare era dificilă, din două
motive. În primul rând, multe dintre ideile neoconservatorilor au fost
adoptate în întregime de conservatori și chiar de publicul larg american.
Ronald Reagan își putea permite să facă glume despre „reginele protec-
ției sociale”, dar dezbaterea pe această temă a devenit mult mai seri-
oasă atunci când legătura dintre programe sociale ca AFDC și depen-
dența față de ajutorul social a fost susținută cu dovezi empirice de spe-
cialiști ai științelor sociale, în paginile periodicului The Public Interest. În
politica externă, durii Războiului Rece, ca Paul Nitze, s-au regăsit alături
de neoconservatori în opoziția lor față de conviețuirea lui Kissinger cu
Uniunea Sovietică.
Al doilea motiv al acestei convergențe era acela că mulți neoconserva-
tori au început să adopte pozițiile de politică internă predicate de con-
servatori. Este ușor să spui că nu există afinitate naturală între opiniile
inițiale ale celor de la CCNY / Public Interest - la urma urmei, mulți au

33
pornit cu convingeri socialiste - și conservatorismul pieței libere al lui
Reagan.19 Cu toate acestea, prin anii `80, majoritatea neoconservatori-
lor făcuseră pace cu capitalismul american; nu erau adevărați credinci-
oși, ca discipolii lui Ludwig von Mises sau ai lui Hayek, dar nu au așezat
niciodată o critică a capitalismului de piață în fruntea programului lor.
Prin anii `90, această convergentă avea să se extindă asupra domeniilor
culturii și religiei. În orice caz, neoconservatorii au rămas separați de
conservatorii jacksonieni, ca Patrick Buchanan, pe probleme ca imigrația
și comerțul liber (pe care primii le-au susținut în cea mai mare parte)
Îngemănarea neoconservatorismului cu alte filoane ale conservato-
rismu-lui american a făcut dificilă identificarea pozițiilor neoconserva-
toare specifice. Inamicii contemporani ai neoconservatorismului supra-
estimează uniformitatea opiniilor care a existat în interiorul grupului au-
todefinit neoconservator, începând din anii `80. Lipsa lor de uniformi-
tate a devenit deosebit de vizibilă după neașteptata dispariție a comu-
nismului, în 1989-1991, când unitatea politicii externe s-a evaporat, iar
neoconservatorii au început să dezbată între ei natura interesului nați-
onal american în lumea de după Războiul Rece.
Am afirmat mai sus că o convingere în importanța naturii regimului și
ostilitatea față de relativismul implicit al realismului îi reunea pe majo-
ritatea neoconservatorilor. Dar la începutul anilor `90 nu exista un acord
între neoconservatori asupra măsurii în care promovarea democrației
sau a drepturilor omului trebuia să constituie fundamentul politicii ex-
terne americane sau asupra gradului potrivit de angajare a Statelor
Unite în lume. Editorul revistei National Interest, Owen Harries, care a
publicat numeroși autori neoconservatori, era el însuși un realist auto-
declarat (și cetățean australian) care a susținut o înțelegere mai îngustă
a intereselor americane. Irving Kristol a început să argumenteze în anii
`80 că Statele Unite trebuiau să ia în considerare dezangajarea din Eu-
ropa; fondarea revistei sale, intitulată The National Interest, sugera o
viziune mai restrictivă asupra modului în care America ar trebui să se
poziționeze pe scena mondială. Exista o dezbatere aprinsă între neocon-
servatorii autoproclamați pe marginea celor mai multe dintre temele

34
majore ale politicii externe, apărute în cursul anilor `90, cum ar fi relați-
ile americano-chineze, extinderea NATO și oportunitatea intervenției în
Balcani.

Kristol, KAGAL și anii `90


Poziția expansivă, intervenționistă și promotoare a democrației care a
ajuns să fie considerată astăzi esența neoconservatorismului - pe care
Max Boot o numește „wilsonism radical”21, iar alții „wilsonism pe stero-
izi” - este mai mult produsul unor scriitori tineri, ca fiul lui Irving Kristol,
William, sau Robert Kagan, care au început să susțină acest tip de poli-
tică externă chiar în paginile revistei lui William Kristol, The Weekly Stan-
dard, de la mijlocul și până la sfârșitul anilor `90. Efortul echipei Kristol-
Kagan de a redefini neoconservatorismul a avut un succes enorm, în mă-
sura în care majoritatea oamenilor, indiferent de țară, îl înțeleg astăzi
conform trăsăturilor descrise mai sus; astfel de oameni nu pot fi deter-
minați să-și modifice convingerea, în ciuda dovezilor despre varietatea
de opinii ale neoconservatorilor reali.
Demersul Kristol-Kagan de a rafina politica externă neoconservatoare a
fost expus sistematic pentru prima dată în 1996, printr-un articol pe
care l-au publicat în Foreign Affairs (extins într-o carte numită Present
Dangers, apărută în 2000), trasând liniile directoare ale unui program
„neo-reaganist” pentru Partidul Republican. Ei au pornit de la mesajul
de întoarcere la o „normalitate” americană după Războiul Rece, lansat
de Jeane Kirkpatrick, și au propus, în schimb, o „hegemonie luminată”,
sub conducerea americană, o politică ce presupunea „respingerea și,
acolo unde este posibil, subminarea dictaturilor în ascensiune și a ideo-
logiilor ostile; [...] susținerea intereselor americane și a principiilor de-
mocratice liberale; și [...] oferirea de asistență celor care luptă împotriva
formelor cele mai extreme de manifestare a răului.”22
Această politică externă neo-reaganistă a fost descrisă adeseori drept
wilsoniană, dar ea era de fapt wilsonism fără instituții internaționale.23
Woodrow Wilson a dorit să instaureze o pace democratică și să promo-

35
veze răspândirea democrației liberale prin constituirea unei ordini le-
gale internaționale liberale, bazată pe Liga Națiunilor. Această tradiție a
internaționalismului liberal a fost continuată ca o componentă puter-
nică a politicii externe americane prin eforturile administrațiilor Roose-
velt și Truman pentru fondarea Organizației Națiunilor Unite, dar a lipsit
cu desăvârșire atât din programul vechilor neoconservatori, cât și din al
celor de dată recentă. În locul instituțiilor internaționale, Kristol și Kagan
puneau accentul pe trei instrumente de proiectare a influenței ameri-
cane: superioritatea militară copleșitoare, revigorarea alianțelor State-
lor Unite și apărarea antirachetă ca mijloc de protecție a teritoriului
american față de contraatacuri.24
Kristol și Kagan au susținut explicit schimbarea de regim drept compo-
nentă centrală a politicii neo-reaganiste. Ei au afirmat că determinarea
regimurilor tiranice să respecte regulile civilizației prin acorduri, instru-
mente juridice internaționale sau norme comune era în realitate inapli-
cabilă, și că pe termen lung numai democratizarea putea asigura respec-
tarea standardelor și formarea intereselor convergente. A fost o gre-
șeală din partea Statelor Unite că nu au înaintat până la Bagdad, înlătu-
rându-l pe Saddam în timpul războiului din 1991, iar forțele NATO ar fi
trebuit să ajungă la Belgrad și să-l înlăture pe Miloșevici de la conduce-
rea Serbiei, au spus ei. Au cerut schimbarea regimului nu doar în cazul
statelor „problemă”, ca Irak, Coreea de Nord sau Iran, dar și în cel al
Chinei, care în perioada premergătoare atacurilor de la 11 septembrie
era principalul lor inamic din sistemul internațional.
Programul Kristol-Kagan era motivat de credința că acest tip de politică
externă activă servea cel mai bine interesele Statelor Unite. Dar era de-
terminat și de un calcul politic mai puțin vizibil. În timpul anilor Clinton,
când Statele Unite nu păreau a fi obligate să facă față vreunei amenin-
țări majore, David Brooks, pe vremea aceea editorialist la Weekly Stan-
dard, a început să propovăduiască o politică de „măreție națională”, lu-
ând ca model administrația lui Theodore Roosevelt.25 Măreția națională
era văzută ca un antidot la libertarianismul adept al guvernului redus
sau absent, care se manifesta în cadrul unei aripi importante a Partidului
Republican, cea care a susținut izolaționismul în timpul celui de-al Doi-
lea Război Mondial și s-ar fi putut orienta din nou în aceeași direcție.

36
Acest aspect poate fi înțeles ca o tendință mai largă a poporului ameri-
can, observată pentru prima dată de Alexis de Tocqueville, de a se înde-
părta de afacerile publice în favoarea unei preocupări înguste pentru un
mic cerc format din familie și prieteni.
Măreția națională se manifestă inevitabil prin politica externă, deoarece
politica externă este întotdeauna o chestiune de interes public și are în
componență chestiuni de viață și de moarte. În plus, Kristol a observat
în câteva ocazii că Partidului Republican îi mergea întotdeauna mai bine
atunci când miza era formată din probleme de politică externă decât
atunci când interesul se concentra asupra politicii interne sau a econo-
miei. Prin urmare, ei au planificat o politică externă în jurul unei viziuni
foarte abstracte a politicii interne - aceea că America avea nevoie de un
proiect național pentru a-și scoate din minte boom-ul bursier și cazul
Monica Lewinsky - în loc să-și formuleze politica externă pe baza naturii
lumii exterioare.
Programul Kristol-Kagan i-a pus pe cei doi în opoziție cu facțiuni impor-
tante din Partidul Republican la sfârșitul anilor `90. În schimb, wilsonis-
mul lor „hard” se găsea în acord cu multe dintre politicile administrației
Clinton: au susținut intervenția umanitară în Balcani și Africa, sau au ar-
gumentat în favoarea unui nivel de militantism internațional care era de
neconceput pentru aripile kissingerian-realistă și jacksonian-naționa-
listă din Partidul Republican. Agenda lor i-a antagonizat, de asemenea,
cu mulți alți neoconservatori declarați, ca Jeane Kirkpatrick și Charles
Krauthammer, care la vremea respectivă aveau opinii mult mai restric-
tive despre interesele naționale americane.
Una dintre trăsăturile literaturii neoconservatoare din anii `90 a fost
lipsa de interes pentru economia internațională și pentru problematica
dezvoltării. Apelul recent la crearea de noi instituții internaționale a fost
determinat de necesitățile comerțului și investițiilor globale, ceea ce a
dus la instituirea unor organisme ca Acordul General pentru Tarife și Co-
merț (GATT), Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Organizația
Mondială a Proprietății Intelectuale și așa mai departe. Majoritatea ne-
oconservatorilor erau preocupați de politică, securitate și ideologie; ci

37
generau puține opinii originale asupra globalizării, competitivității, dez-
voltării și altor chestiuni asemănătoare. Exista tendința ca articolele pe
subiecte economice din revistele neoconservatoare să fie lăsate în
seama economiștilor de profesie. În ciuda unor critici teoretice timpurii
la adresa capitalismului modern, prescripțiile de politică economică s-
au axat pe ortodoxia economiei neoclasice contemporane.26
Datorită faptului că agenda Kristol-Kagan a devenit atât de strâns asoci-
ată cu neoconservatorismul și a fost aplicată de administrația Bush,
lupta pentru redefinirea politicii neoconservatoare post factum repre-
zintă un efort sisific. Dar ar trebui să fie clar înțeleasă complexitatea
moștenirii neoconservatoare, care a avut mai multe linii de forță, ca și
faptul că implicațiile specifice în politica externă ce puteau fi extrase din
principiile sale fondatoare, pe teme precum China, Irak sau Europa, nu
au fost în mod necesar cele alese de Kristol și Kagan.

A fost Ronald Reagan un neoconservator?


Este George W. Bush?
Îngemănarea neoconservatorismului cu tendința centrală a mișcării
conservatoare din America, în anii `80, ridică unele întrebări interesante
asupra celor îndreptățiți la titlul de neoconservator. Kristol și Kagan
și-au asumat explicit mantra reaganismului și au încercat să-și extragă
proiectele de politică externă din ea. În ce măsură este politica externă
a lui George W, Bush doar o continuare a tradiției lui Reagan și în ce
măsură îl califică aceasta pe președintele Bush ca neoconservator?
La prima vedere, pare ciudat să-i numești pe Reagan și pe Bush neocon-
servatori. Neoconservatorii au fost (în marea majoritate) intelectuali de
origine evreiască, cărora le-a plăcut să citească, să scrie, să afirme și să
dezbată; într-un fel, strălucirea lor intelectuală, capacitatea de reflecție,
nuanța și flexibilitatea asociate dezbaterii de idei au fost elementele
cele mai notabile în ce-i privește, situându-i pe un loc aparte față de pa-
leoconservatori.

38
Dintre cei doi președinți, în opinia mea, Ronald Reagan se apropie mai
mult de un neoconservator. Mulți dintre inamicii săi ezită să o admită,
Ronald Reagan a fost un intelectual, însă: în primii zece ani ai carierei
sale, tot ceea ce a avut de oferit au fost idei și argumente despre comu-
nism și piața liberă, valorile americane și defectele ortodoxiei liberale
aflate la putere. În același timp, el se aseamănă cu grupul de la City Col-
lege în măsura în care a ajuns la anticomunism pornind de la stânga: a
început ca un democrat și un admirator al lui Franklin Roosevelt și a fost
lider sindical, în calitate de președinte al Screen Actors Guild. Intuiția sa
asupra naturii comunismului pare să fi apărut ca rezultat al propriilor
ciocniri cu comuniștii și cu simpatizanții lor de la Hollywood. Politica sa
externă a fost în mod cert diferită de cea a lui Jimmy Carter sau a echipei
Nixon-Ford- Kissinger. El a crezut cu tărie că personalitatea internă a re-
gimurilor le determină comportamentul exterior și, inițial, nu a dorit să
ajungă la un compromis cu Uniunea Sovietică, deoarece i-a înțeles mai
bine ca alții contradicțiile și slăbiciunile interne.
Cu privire la întrebarea dacă George W. Bush este sau a fost vreodată
neoconservator, mi se pare că pe la începutul celui de-al doilea mandat
el a intrat în această categorie. În calitate de candidat, a vorbit relativ
puțin despre o agendă wilsoniană în politica externă, iar afirmația sa din
2000 a devenit celebră: „Nu cred că trupele noastre trebuie să fie folo-
site pentru ceea ce se numește construcția națiunilor. Cred că ele tre-
buie folosite pentru a lupta și a câștiga războiul.” Confidentul său în ma-
terie de politică externă, viitorul consilier pe probleme de securitate și
secretar de stat, Condoleezza Rice, s-a plâns că „trupele americane nu
ar trebui folosite pentru a însoți copiii la școală” în Balcani, solicitând
aducerea lor acasă. Primele justificări ale războiului din Irak nu au fost
prezentate de la început în termeni wilsonieni, ci sub aspectul amenin-
țării armelor de distrugere în masă și al legăturilor irakiene cu teroris-
mul. Președintele Bush a abordat sistematic programul mai larg al tran-
sformării politice numai în luna de dinaintea declanșării conflictului ar-
mat, atunci când a prezentat oficial ideea democratizării Irakului drept
unul dintre obiectivele războiului, împreună cu transformarea politică a
Orientului Mijlociu în ansamblu.28

39
Abia în jurul celei de-a doua inaugurări a ajuns președintele Bush să ac-
cepte o mare parte din programul neoconservator drept, cel puțin, ca-
drul retoric al noului său mandat. Nu a spus nimic despre terorism sau
despre securitate, concentrându-se, în schimb, asupra caracterului uni-
versal al valorilor democratice („în ultimă instanță, chemarea libertății
ajunge la fiecare minte și la fiecare suflet”). A făcut legătura dintre regi-
mul intern și comportamentul extern (promovarea democrației „este
cel dintâi comandament al securității națiunii noastre”) și a observat că
„supraviețuirea libertății în țara noastră depinde din ce în ce mai mult
de succesul ei în alte țări”.
Mulți analiști au observat că Bush a așezat agenda wilsoniană pe primul
loc tocmai pentru că motivația de securitate a actului definitoriu al pri-
mului său mandat - războiul din Irak - dispăruse. Și există puține dubii
asupra faptului că Bush crede în ceea ce spune, fie și numai la nivel de
principiu, atunci când vorbește despre importanța programului de pro-
movare a democrației. Problema celui de-al doilea mandat al lui Bush
este aceea că politicile urmate în timpul primului au generat atât de
multă ostilitate față de administrația sa, încât el a reușit să discrediteze
agenda, de altfel corectă, a promovării democrației chiar atunci când se
convingea progresiv de necesitatea ei. Efortul ulterior de a justifica un
război preventiv în termeni idealiști i-a determinat pe mulți critici să-și
dorească pur și simplu contrariul a tot ceea ce intenționează președin-
tele.

Bilanțul
Acum, când însuși cuvântul neoconservator a fost demonetizat prin fo-
losire abuzivă, trebuie să ne aplecăm asupra moștenirii neoconserva-
toare din ultimii cincizeci de ani, nu doar din ultimii cinci.
După cum am constatat mai devreme, opiniile celor care se autodefi-
nesc drept neoconservatori au fost deosebit de variate în ultimii două-
zeci și cinci de ani, fără a se apropia de linia vreunui partid. Cu toate

40
acestea, putem extrage patru principii de bază sau teme care, fiind ca-
racteristice pentru gândirea neoconservatoare, explică logic pozițiile
politice pe care le-au adoptat și îi disting pe neoconservatori de alte școli
de gândire în domeniul politicii externe. Acestea sunt:
• Convingerea că personalitatea internă a regimurilor contează
și că politica externă trebuie să reflecte valorile cele mai profunde
ale societăților democratice liberale. Ideea că natura regimurilor
le influențează comportamentul extern este susținută cu mult mai
multă vigoare de neoconservatori decât de aripa realistă alterna-
tivă, conform căreia toate statele caută puterea, indiferent de ti-
pul regimului. Primii neoconservatori antistaliniști au considerat
Războiul Rece o încleștare între ideologii și valori, luptă care a con-
tinuat în anii Reagan pe tema modalității de a trata cu Uniunea
Sovietică. Curentul straussian al neoconservatorismului a consi-
derat, de asemenea, regimul un principiu organizatoric central al
politicii.
• Convingerea că puterea americană a fost și ar putea fi utilizată
în scopuri morale și că Statele Unite trebuie să rămână angajate
în relațiile internaționale. Există o dimensiune realistă a politicii
externe neoconservatoare care se găsește în înțelegerea faptului
că puterea este uneori necesară pentru atingerea obiectivelor
morale. În calitate de putere dominantă a lumii, Statele Unite au
o responsabilitate specială în domeniul securității. Acest lucru s-a
dovedit adevărat în Balcanii anilor `90, ca și în lupta contra lui Hi-
tler din al Doilea Război Mondial.
• O neîncredere profundă în proiectele ambițioase de inginerie
socială. Consecințele necontrolabile ale eforturilor îndrăznețe de
planificare socială constituie o temă importantă a gândirii neo-
conservatoare, care leagă critica stalinismului din anii `40 de scep-
ticismul manifestat de The Public Interest față de proiectul Marii
Societăți în anii `60.
• În sfârșit, scepticismul referitor la legitimitatea și eficiența drep-
tului și instituțiilor internaționale în obținerea securității sau justi-
ției. În timp ce neoconservatorii au fost etichetați drept wilsonieni,
41
Woodrow Wilson însuși a dorit să promoveze democrația prin con-
stituirea Ligii Națiunilor. Visul că politica de mare putere ar putea
fi transformată și înlocuită de legea internațională este împărtășit
astăzi de internaționaliștii liberali și de mulți europeni. Sub acest
aspect, neoconservatorii sunt de acord cu realiștii asupra faptului
că dreptul internațional este prea slab pentru a impune reguli și a
împiedica agresiunea; ei critică în cel mai înalt grad Națiunile Unite,
atât în calitate de arbitru, cât și ca forță de aplicare a justiției inter-
naționale. Neîncrederea față de Națiunile Unde nu se extinde, pen-
tru majoritatea neoconserva-torilor, asupra tuturor formelor de
cooperare multilaterală; de exemplu, cei mai mulți sunt favorabili
alianței NATO și cred în acțiunea colectivă, bazată pe principii de-
mocratice.23
În ce privește problema centrală care i-a definit, lupta globală împotriva
comunismului, neoconservatorii au avut mai multă dreptate decât ad-
versarii în analiza lor fundamentală a naturii problemei și soluțiilor ce
puteau fi alese - într-adevăr, au judecat mai corect decât realizează as-
tăzi mulți dintre neoconservatori. În primele zile ale Războiului Rece, o
largă categorie de americani, de la John F. Kennedy până la Hubert Hum-
phrey și de la Paul Nitze la George Kennan, a crezut că totalitarismul
comunist reprezenta o specie deosebită a răului. Cu toate că nu utilizau
sintagma „schimbare de regim”, mulți luptători ai Războiului Rece știau
că sfidarea sovietică a luat naștere din natura regimului și nu se va sfârși
decât atunci când regimul va fi înlocuit.
Cu toate acestea, după Vietnam, a apărut o viziune foarte diferită, sin-
tetizată cel mai bine în cuvintele președintelui Jimmy Cariei, care credea
că Occidentul trăia cu „teama excesivă de comunism”. Ultima poziție a
fost adoptată de oameni de stânga, care aveau o oarecare simpatie față
de obiectivele socialiste ale comunismului și se găseau în opoziție numai
cu mijloacele sale, dar și de realiști de dreapta, care acceptau comunis-
mul ca pe o altă formă de guvernare, cu care democrațiile occidentale
trebuie să se acomodeze. Neoconservatorii, după Vietnam, au continuat
pur și simplu să poarte torța viziunii de la începutul Războiului Rece, cea
a comunismului ca manifestare extraor-dinară a răului.

42
Ronald Reagan a fost ridiculizat de rafinații stângii americane și euro-
pene pentru că a numit Uniunea Sovietică și pe aliații săi „Imperiul rău-
lui” și pentru că l-a provocat pe Gorbaciov nu doar să-și reformeze sis-
temul, ci să „dărâme Zidul”. Secretarul adjunct al Apărării pentru poli-
tica internațională de securitate din administrația Reagan, Richard
Perle, a fost denunțat drept „prințul întunericului” pentru poziția sa lip-
sită de compromis, radicală; iar propunerea sa de „zero la zero“ în ne-
gocierile asupra forțelor nucleare intermediare (ceea ce însemna elimi-
narea completă a rachetelor cu rază medie de acțiune) a fost taxată
drept complet nerealistă de experții în politică externă bien pensants,
plasați în locuri precum Consiliul pentru Relații Externe sau Departa-
mentul de Stat. Acea comunitate a crezut că reaganiștii erau periculos
de utopici în încercarea lor de a câștiga, în loc de a gestiona, Războiul
Rece.30
Dar ceea ce s-a întâmplat în anii `89 - `90 a fost tocmai victoria în Răz-
boiul Rece. Gorbaciov nu a acceptat numai eliminarea rachetelor cu rază
medie de acțiune, ci și a forțelor convenționale, apoi nu a reușit să îm-
piedice fuga din imperiu a polonezilor, ungurilor și est-germanilor. Co-
munismul s-a prăbușit în câțiva ani din cauza propriei slăbiciuni morale
și a contradicțiilor, iar o dată cu schimbarea de regim din Europa de Est
și cu prăbușirea Uniunii Sovietice, amenințarea Pactului de la Varșovia
s-a evaporat.31 Foștii sateliți ai Uniunii Sovietice, cum ar fi polonezii, ce-
hii și estonienii, nu au avut nici un protest față de mesajul moralist al
administrației Reagan, iar până astăzi ei resping dorința multor occiden-
tali de a abandona motorul eliberării lor de sub puterea sovietică din
timpul Războiului Rece. Neînțelegerile actuale dintre vechea și noua Eu-
ropă pot fi legate direct de problema schimbării de regim: noii europeni
știau că situația lor nu se putea schimba fundamental decât dacă se ală-
turau Occidentului democrate.
Granițele NATO s-au întins acum de la Golful Botnic până la Oder, iar
revolta populară din Ucraina care l-a adus pe Victor Iușcenko la putere
sugerează că valul democratizării nu s-a încheiat. Colapsul rapid, neaș-
teptat și, în cea mai mare parte, pașnic al comunismului a validat con-
cepția schimbării regimului politic ca abordare în relațiile inter-națio-

43
nale. Dar tocmai această revendicare extraordinară a așezat fundația di-
recției greșite în care au luat-o mulți neoconservatori în deceniul urmă-
tor, cu consecințe directe asupra modului în care au administrat politica
externă după 11 septembrie. Problema era bidimensională, apărând
atât la nivelul interpretării pe care o dădeau ei evenimentelor din 1989,
cât și la nivelul relației psihologice față de opozanții politici.
1989 a fost un annus mirabilis, un miracol politic pe care nici Ronald
Reagan, care a crezut că comunismul era destinat „coșului de gunoi al
istoriei”, nu l-ar fi putut anticipa. În principiu, nici un cercetător al Puterii
sovietice, de stânga sau de dreapta, nu ar fi crezut că schimbarea de
regim în Europa de Est se va desfășura pașnic și cu aprobarea vizibilă a
Uniunii Sovietice. Toată lumea a considerat că birourile politice din Po-
lonia și din Germania de Est, ca și de la Moscova, erau divizate între duri
și reformatori, și că atunci când vor fi amenințați direct, durii vor rezista
pe poziții si se vor opune schimbării prin forța armată. Faptul că durii nu
mai erau în stare de o astfel de luptă a sugerat o descompunere morală
mult mai profundă în inima regimului comunist decât s-ar fi așteptat ori-
cine.32
La un miracol poți reacționa în două moduri. Poți spune „miracolele se
întâmplă”, ridicând dramatic așteptările unei repetiții undeva în altă
parte. În cazul prăbușirii comunismului, această atitudine a apărut sub
forma universalizării experienței est-europenilor la alte părți ale lumii.
În mod cert, est-europenii au luptat pentru eliberarea de sub o tiranie
malefică; eliminarea puterii sovietice era ca distrugerea unui stăvilar,
care a permis râului să curgă din nou în matca sa. Am fost păcăliți o dată
de oameni care spuneau că europenii din Est au învățat să-și iubească
prizonieratul; din această perspectivă, nu ar trebui să subestimăm do-
rința de democrație din alte părți ale lumii.
A doua reacție posibilă este să-i mulțumești Domnului pentru norocul
extraordinar, să profiți de beneficii și să te gândești la unicitatea mo-
mentului la care ai avut privilegiul să asiști. Poți crede că democrația
liberală constituie valul viitorului și totuși să nu fii convins că dictaturi
groaznice se vor prăbuși inevitabil fără să se tragă aproape nici un foc.

44
Având avantajul perspectivei complete, putem constata că ideologia co-
munistă a fost găunoasă și artificială, nereușind să-și formeze rădăcini
organice în societățile pe care le parazita. Întoarcerea est-europenilor la
democrație datorează multe faptului că ei erau europeni în toată pute-
rea cuvântului, cu un nivel înalt de dezvoltare, atunci când evoluția le-a
fost întreruptă de atrocitățile secolului XX. Dar asta nu înseamnă că tu-
turor dictaturilor le lipsesc rădăcinile sociale sau că ele vor dispărea la
fel de repede și de pașnic precum comunismul european.
Mulți au interpretat cartea mea Sfârșitul istoriei și ultimul om ca pe un
argument în favoarea primei interpretări: aceea că există o foame uni-
versală pentru libertate, care ne va duce pe toți, inevitabil, către demo-
crația liberală și că trăim în centrul unei mișcări tot mai rapide, transna-
ționale, în favoarea democrației liberale. Aceasta este o interpre-tare
greșită.33 Sfârșitul istoriei este, în realitate, o discuție pe marginea mo-
dernizării. Inițial universală nu năzuința către democrația liberală, ci do-
rința de a trăi într-o societate modernă, cu tehnologia sa, standardele
de viață aferente, asistența medicală și accesul la lumea întreagă. Mo-
der-nizarea economică, atunci când are succes, tinde să aducă revendi-
cări de participare politică prin constituirea unei clase mijlocii ce dis-
pune de o proprietate pe care o apără, de un nivel educațional înalt și
de dorința de a-i fi recunoscute meritele la nivel individual. Democrația
liberală este unul dintre produsele intermediare ale procesului de mo-
dernizare, ceva ce devine o aspirație universală numai pe parcursul isto-
riei. Nu am avansat niciodată o versiune „tare“ a teoriei modernizării,
cu stadii de dezvoltare rigide și rezultate determinate economic. Hazar-
dul, leadership-ul și ideile au complicat întotdeauna situația, făcând re-
gresele majore posibile, dacă nu chiar probabile.
Cercetătorul Ken Jowitt mi-a descris cu acuratețe opiniile și modul în
care ele difereau de abordarea administrației Bush:
Inițial, fie și implicit, administrația Bush a subscris la teza „sfârșitului
istoriei”, conform căreia „restul” lumii va deveni, mai mult sau mai
puțin firesc, la fel ca Occidentul în general și ca Statele Unite, în par-
ticular. Unsprezece septembrie a schimbat această abordare. În pe-
rioada ce a urmat, administrația Bush a decis că planificarea istorică

45
a lui Fukuyama este prea laxă și nu acordă suficientă atenție foițelor
schimbării istorice. Istoria, a tras concluzia administrația, are nevoie
de organizare deliberată, de o conducere fermă și o direcție clară. În
această ironie a ironiilor, identificarea schimbării de regim drept cru-
cială pentru politica antiteroristă, realizată de Administrația Bush și
devenită parte integrantă a dorinței sale pentru o lume democratică
și capitalistă, a dus la o politică externă „leninistă”, activă, în locul
teleologici sociale pasive, „marxiste”, propuse de Fukuyama.34
Nu mi-a plăcut versiunea originală a leninismului și am reacționat cu
scepticism atunci când administrația a luat-o pe această cale. Democra-
ția se va extinde pe termen lung, în opinia mea. Dar întrebarea dacă
tranzițiile către democrație și economia de piață, rapide și relativ paș-
nice, întreprinse de polonezi, unguri și chiar români, pot fi replicate ra-
pid în alte părți ale lumii, sau promovate prin forță de actori exteriori în
orice moment al istoriei, rămâne deschisă.
În fosta lume comunistă a existat o variație importantă în ce privește
rezultatele tranziției, care se înscriu într-o gamă ce merge de la transfor-
marea democratică și economică rapidă, în cazuri ca Polonia sau Esto-
nia, până la supraviețuirea unor conduceri autoritare, ca în cazul Bela-
rusului și al altor state succesoare din Asia Centrală. Liderii, istoria, geo-
grafia și alți factori contextuali variază în fosta lume comunistă și afec-
tează enorm succesul schimbării politice. După cum vom vedea în con-
tinuare, tranzițiile democratice sunt, în general, dificile, la fel ca și sti-
mularea dezvoltării economice. Aceasta sugerează că transformări ex-
plozive, de tipul celor la care am asistat odată cu încheierea Războiului
Rece, sunt mai curând excepții de la regulă.
Neoconservatorii din categoria Kristol și Kagan au dat o altă interpretare
evenimentelor. În Present Dangers, cei doi scriau:
„Pentru mulți, ideea unei Americi care își folosește puterea pentru a
promova schimbări de regim în națiuni conduse de dictatori sună
utopic. De fapt, ea este cât se poate de realistă. Se ascunde ceva per-

46
vers în proclamarea faptului că este imposibilă promovarea transfor-
mării democratice în exterior, în lumina ultimelor trei decenii. După
ce am văzut deja dictaturi răsturnate de forțele democratice în locuri
unde nu ne-am fi așteptat la așa ceva, ca Filipine, Indonezia, Chile,
Nicaragua, Paraguay, Taiwan sau Coreea de Sud, cât de utopic este
să-ți imaginezi schimbarea de regim într-un stat ca Irakul? Cât de uto-
pic este să lucrezi pentru prăbușirea oligarhiei Partidului Comunist
din China, după ce o astfel de oligarhie, mult mai puternică și aparent
mai stabilă, s-a prăbușit deja în Uniunea Sovietică? Atunci când timp
de treizeci de ani lumea este măturată de transformarea democra-
tică într-un ritm fără precedent, este oare „realist” să insiști că nu
putem obține victorii viitoare?35
Această credință în iminența schimbării democratice se baza pe două
elemente. Primul era legat de o interpretare a atracției pe care o exer-
cită democrația de la o cultură la alta și de caracterul contagios al ideii
democratice la sfârșitul secolului XX. Al doilea este credința lor în impor-
tanța puterii americane și, în particular, convingerea că politica lui Rea-
gan a fost esențială pentru colapsul Uniunii Sovietice.
Nu poate fi negat faptul că un val de fervoare democratică a trecut peste
o mare parte a lumii la sfârșitul anilor `80 și începutul anilor `90; altfel
cum am putea explica seriile de tranziții democratice care au avut loc în
Africa subsahariană, regiune care nu îndeplinea nici o condiție structu-
rală a democrației, la începutul anilor `90? Dar o teorie a schimbării de-
mocratice care apare dintr-un proces mai larg de modernizare, ca aceea
elaborată în Sfârșitul istoriei, indică faptul că evoluția unei societăți ex-
clusiv pe baza contagiunii democratice este limitată; dacă nu sunt înde-
plinite anumite condiții, oricând se poate ajunge la instabilitate și re-
gres. Acest lucru explică de ce toate valurile anterioare ale democrati-
zării au dat înapoi, și nu avem nici un motiv să credem că lucrurile au
stat altfel cu ceea ce Samuel Huntington a numit al Treilea Val al demo-
cratizării, care a început pe la mijlocul anilor `70. În primul deceniu al
secolului XXI, existau dovezi convingătoare că al Treilea Val a ajuns într-
adevăr la apogeu. Noile democrații din Haiti, Cambodgia și Belarus nu
au reușit să se consolideze; Moldova și Ucraina s-au afundat în corupție;
democrațiile stabile din Venezuela, Bolivia, Ecuador și Peru au regresat,

47
în timp ce reformele liberale din Argentina au dus la criza economică din
2001. Rusia, sub președintele Vladimir Putin, a ales un curs care anu-
lează multe dintre reformele liberale ale erei Elțîn, în timp ce multe din-
tre experimentele democratice din Africa au eșuat (cel mai notoriu, în
Zimbabwe). Deși, după 1990, în multe state au avut loc alegeri demo-
cratice, statul de drept liberal și respectarea drepturilor omului nu au
progresat, involuând grav uneori. Thomas Carothers, un cercetător al
extinderii democrației, a afirmat că viziunea comună a anilor `90, con-
form căreia majoritatea statelor lumii se aflau în diferite stadii ale „tran-
ziției către democrație”, este greșită; în multe părți ale fostei lumi co-
muniste nu exista o tranziție, ci doar un blocaj într-o zonă gri semiauto-
ritară.36
Nu dispunem de nici o teorie care să explice cum se declanșează valurile
democratice, sau de ce și cum cresc până ajung la apogeu. Revoluțiile
democratice din Serbia, Georgia și Ucraina, de la începutul secolului XXI,
sugerează că încă există un avânt considerabil în lumea postcomunistă.
Dar, în timp ce nu e greșit să speri și să crezi în miracole, cu totul altceva
este să susții o politică externă pe baza probabilității unor tranzițiilor
democratice aflate aproape de maturitate.
Ceea ce Jowitt denumește viziunea leninistă, conform căreia istoria
poate fi accelerată prin intermediul intervenției americane, își are rădă-
cinile într-o anumită interpretare a sfârșitului Războiului Rece: anume,
că el a fost „câștigat” de administrația Reagan prin edificarea forțelor
armate americane. Această interpretare, ea însăși nesigură, ar fi trebuit
să aibă o relevanță limitată pentru situația din Irak.
Fără nici o îndoială, anticomunismul principial al lui Reagan a oferit spe-
ranța popoarelor din Europa de Est și chiar din Rusia, motiv pentru care
el rămâne un erou în țări ca Polonia. Dar un eveniment atât de impor-
tant ca prăbușirea fostei Uniuni Sovietice are mai multe cauze, unele
dintre ele fiind inerente naturii sistemului sovietic (de exemplu, lipsa de
legitimitate a ideologiei conducătoare), iar altele având un caracter ac-
cidental și contingent (decesul neașteptat al lui Iuri Andropov și ascen-
siunea lui Mihail Gorbaciov). Conservatorii de toate orientările tind să
acorde prea mare importanță înarmării Statelor Unite, drept cauză a
48
prăbușirii URSS, în condițiile în care factorii politici și economici au fost
cel puțin la fel de importanți. Cercetători ca John Ikenberry și Daniel De-
udney au susținut că atracția occidentală și conștiința sovietică a posibi-
lității unui parteneriat cu Occidentul au fost elemente cel puțin la fel de
importante în explicația colapsului sovietic.37 Oricum ar sta lucrurile, în
măsura în care politica militară contează, ea a constituit o politică de
îndiguire și descurajare, mai curând decât de respingere.
Mai există și o dimensiune psihologică a modului în care au reacționat
mulți neoconservatori la sfârșitul Războiului Rece. În cea mai mare parte
a conflictului, neoconservatorii s-au obișnuit să constituie o minoritate
ignorată. Deși multe dintre ideile lor au fost puse în practică de adminis-
trația Reagan, în general, establishment-ul politicii externe - funcționarii
de la Departamentul de Stat, comunitatea de informații, Pentagonul și
nenumărații consilieri, specialiști și cercetători - i-a respins. Neoconser-
vatorii s-au obișnuit, de asemenea, să fie priviți de sus de către euro-
peni, ca niște naivi moraliști, cowboy furioși sau chiar mai rău. Ei s-au
învățat să ocolească opiniile larg acceptate și să caute soluții - ca aceea
a dublului zero sau a dărâmării Zidului Berlinului - pe care toată lumea
le excludea de la început din sfera posibilului.
Prăbușirea bruscă a comunismului a confirmat multe dintre aceste idei
și le-a adus în centrul scenei, părând evidente după 1989. În mod firesc,
a crescut exponențial încrederea în sine a celor care le-au conceput, iar
acest lucru a întărit solidaritatea de tip noi-contra-lor, caracteristică gru-
purilor de oameni care gândesc la fel. Bătăliile birocratice au avut ten-
dința de a fortificat aplecarea către solidaritate, existentă la toate fiin-
țele umane, în moduri ce trebuie trăite pentru a fi înțelese pe deplin.
Toate aceste evoluții erau amplificate de miza bătăliilor ideologice care
se desfășurau la sfârșitul Războiului Rece.
O conducere bună cere adeseori eliminarea îndoielii, sfidarea locurilor
comune și ascultarea vocii interioare care îți spune ce trebuie să faci.
Aceasta este cheia tăriei de caracter. Problema este că o conducere
proastă poate avea aceleași caracteristici: fermitatea oțelită poate de-
veni încăpățânare; dorința de a înfrunta înțelepciunea comună poate
deveni lipsă de bun-simț; vocea interioară poate deveni delir. Faptul că

49
cineva a avut dreptate atunci când nimeni nu se aștepta, într-un context
surprinzător, nu înseamnă că acea persoană va avea dreptate în conti-
nuare. În orice caz, poate însemna că persoana respectivă va suferi un
handicap psihologic atunci când va trebui să-și recunoască greșeala în
cazurile viitoare.
După revenirea la putere, în 2001, susținătorii războiului de la Pentagon
și de la biroul vicepreședintelui au devenit excesiv de neîncrezători cu
oricine nu le împărtășea concluziile, neîncredere care s-a extins asupra
secretarului de stat Colin Powell și asupra unei mari părți din comunita-
tea de informații. Tribalismul birocratic există în orice administrație, dar
el a devenit dăunător în primul mandat al lui Bush. Loialitatea față de
echipă a înlocuit discuția sinceră și a fost direct responsabilă pentru eșe-
cul administrației de a realiza un plan adecvat în vederea perioadei de
după războiul propriu-zis.

După neoconservatorism
Cele patru principii neoconservatoare enumerate mai sus nu au fost
adoptate doar de neoconservatori, ci și de alte grupări importante de
pe eșichierul vieții politice americane. Principiul unei politici externe in-
ternaționaliste și bazate pe democrație este împărtășit de o mare parte
a Partidului Democrat; credința în scopurile morale finale ale Puterii
americane și scepticismul cu privire la instituțiile internaționale sunt idei
realiste, în timp ce pesimismul față de succesul ingineriei sociale este
împărtășii de dreapta tradițională. Cu toate acestea, luate împreună, ele
reprezintă o abordare distinctă a politicii externe.
După cum observam în capitolul I, aceste principii abstracte au fost in-
terpretate după cel de-al Doilea Război Mondial în moduri particulare,
care au produs judecăți înclinate sistematic în anumite direcții. Aceste
părtiniri pot fi bune sau rele, în funcție de natura lumii exterioare; după
cum a reieșit, ele au devenit baza pentru ceea ce eu consider a fi o serie
de pași greșiți ai administrației Bush.

50
După prăbușirea comunismului, neoconservatorii au manifestat ten-
dința de a supraestima nivelul de amenințare la adresa Statelor Unite.
În timpul Războiului Rece, ei au adoptat, pe bună dreptate (în opinia
mea), o viziune sumbră despre provocarea pe care o reprezenta Uniu-
nea Sovietică, atât ca amenințare militară, cât și ca rău moral. După dis-
pariția URSS, când Statele Unite au rămas singura superputere mondi-
ală, mulți neoconservatori au continuat să vadă lumea ca fiind populată
de amenințări grave și subestimate.38 Unii au considerat China, la sfâr-
șitul anilor `90, drept cel mai mare rival al Statelor Unite, poziție din care
a fost salvată de atacurile de la 11 septembrie 2001. Amenințarea al-
Qaeda era destul de reală, desigur. Nimeni nu avea nevoie să inventeze
noi dușmani ai Statelor Unite. Dar amenințarea terorista a fost ameste-
cată într-un mod de-a dreptul apocaliptic cu cea a statelor pro-
blemă/care proliferează. Doctrina războiului preventiv, și nivelul impor-
tant de riscuri pe care îl conține, constituiau răspunsuri rezonabile nu-
mai în măsura în care erau acceptate aceste premise extinse despre na-
tura amenințării.
Neoconservatorii, ca, de altfel, majoritatea americanilor, au avut încă
de la început un sentiment puternic al potențialei întrebuințări morale
a puterii americane, care fusese folosită de-a lungul istorici republicii
pentru a combate tirania și a răspândi democrația în lume. Dar credința
în posibilitatea conectării puterii cu morala a fost transformată într-o
gigantică punere în lumină a rolului puterii, în special militare, ca mijloc
de atingere a obiectivelor naționale americane.
Decizia de a folosi forța mai curând, iar nu mai târziu, sau de a pune
accentul pe puterea hard, în loc de cea soft, este mai mult o problemă
de prudență decât un principiu. Cu toate acestea, oficialii administrației
Bush, ca și suporterii lor din exterior, erau mult mai înclinați să se con-
centreze asupra luptei de înaltă intensitate decât asupra reconstrucției
post-conflict, sau asupra bugetelor apărării în locul asistenței pentru
dezvoltare, ca probleme politice. Nimeni nu s-a opus utilizării puterii
soft, pur și simplu nu i-au acordat prea multă atenție. După cum se
spune, atunci când singura unealtă este ciocanul, toate problemele sea-
mănă cu niște cuie.

51
Supozițiile excesiv de optimiste despre Irakul post-Saddam au pregătit
eșecul reflecției pe tema securității post-conflict și a construcției națiu-
nii. Schimbarea de regim nu a fost concepută ca o chestiune de con-
strucție lentă și dureroasă a instituțiilor democratice, liberale, ci pur și
simplu ca o misiune negativă de eliminare a vechiului regim. Preferința
pentru puterea militară de înalt nivel tehnologic ca principal instrument
al politicii externe continuă să se manifeste și astăzi: în timp ce Weekly
Standard s-a întors împotriva lui Donald Rumsfeld și a cerut demisia sa,
principala critică ce i se aduce este aceea că nu a trimis trupe suficiente
pentru securizarea Irakului, și nu multiplele dimensiuni ale construirii
națiunii în care politica americană s-a dovedit ineficientă.
Neoconservatorii împărtășesc cu realiștii un anume scepticism față de
capacitatea dreptului și a instituțiilor internaționale de a rezolva pro-
bleme serioase de securitate, atitudine întărită puternic de experiența
Războiului Rece. Dar dezinteresul pentru opiniile „comunității internați-
onale”, așa cum este ea reprezentată de Organizația Națiunilor Unite, s-
a transformat în dezinteres față de aproape orice stat care nu susține
politicile administrației Bush. De-a lungul Războiului Rece, neoconser-
vatorii erau susținători hotărâți ai relației transatlantice și afirmau că
Uniunea Sovietică constituie un pericol pentru libertățile comune euro-
penilor și americanilor. În anii `90, neoconservatorii au continuat să sus-
țină că erau în favoarea multilateralismului, dacă el implica state cu de-
mocrații autentice, respectiv NATO. Dar atunci când a devenit evident
că NATO nu va susține intervenția din Irak, neoconservatorii și-au
pierdut interesul pentru organizație. Pe la începutul războiului, europe-
nii au început să fie demonizați tot mai intens, ca antiamericani. antise-
miți sau oarecum nedemocratici. Multilateralismul a fost redus la accep-
tarea ajutorului din partea celor care l-au oferit în condițiile impuse de
americani: „coalitions of the willing”.
Scepticismul la adresa dreptului internațional și lupta cu europenii pe
tema Irakului au însemnat că neoconservatorii nu aveau de spus
aproape nimic novator sau interesant despre noile posibilități ale orga-
nizațiilor multilaterale. Ei au preferat să condamne greșelile ONU din
programul „Petrol contra hrană” în loc să studieze modul în care poate

52
fi creată o organizație a democrațiilor capabilă să amelioreze guverna-
rea și democrația în lume. În perioada imediat următoare celui de-al Do-
ilea Război Mondial, puterea americană nu a fost folosită doar pentru a
descuraja o agresiune sovietică, ci și pentru a crea o serie de noi organi-
zații și acorduri, de la instituțiile Bretton Woods (Banca Mondială și Fon-
dul Monetar Internațional) până la ONU, NATO, Tratatul de securitate
Statele Unite-Japonia, ANZUS (Tratatul Australiei, Noii Zeelande și Sta-
telor Unite), GATT și așa mai departe. Administrația Bush și susținătorii
ei neoconservatori s-au manifestat extrem de critic în raport cu inițiati-
vele existente, ca Protocolul de la Kyoto sau Tribunalul Penal Internați-
onal, dar fără a oferi alternative care să legitimeze și să întărească efici-
ența implicării americane în lume.

53
3. AMENINȚAREA, RISCUL ȘI
RĂZBOIUL PREVENTIV

Principiile generale ale politicii externe nu dictează ce nivel de risc ar


trebui să-și asume Statele Unite pentru a-și îndeplini obiectivele. În sco-
pul de a forța schimbarea regimului din Irak, administrația Bush a ales o
strategie cu riscuri mari și recompense pe măsură. Riscul asumat nu era
absurd, mai ales ținând cont de ceea ce se credea la momentul respectiv
despre amenințarea armelor de distrugere în masă, însă punctul de por-
nire era un tip de amenințare foarte grav și specific, iar administrația a
aruncat zarurile într-un mod care necesita să fi calculat corect mai multe
traiectorii viitoare importante. Încrederea ei în propria judecată a fost
exagerată, de vreme ce mai multe calcule de acest fel erau îndoielnice
chiar și pe atunci.

Contextul amenințărilor de după 11 sep-


tembrie
Este un lucru obișnuit ca americanii să spună că „totul s-a schimbat după
11 septembrie”, însemnând că a apărut o amenințare nouă, extrem de
gravă, a cărei contracarare presupunea un set de politici foarte diferite
- Teoria este corectă până la un punct, iar o măsură a schimbării a fost
faptul că administrația Bush a putut convinge majoritatea poporului
american să sprijine două războaie în Orientul Mijlociu în primele opt-
sprezece luni de după atacurile asupra Turnurilor Gemene și Pentago-
nului. Este important, totuși, să se precizeze modurile și măsura în care

54
amenințarea s-a modificat, deoarece aceste aspecte influențează genul
de risc pe care, ca reacție, Washingtonul era îndreptățit să și-l asume.
Atentatele de la 11 septembrie 2001 au transformat percepția america-
nilor deoarece au reunit două amenințări care aveau un efect mult mai
puternic împreună decât separat: islamismul radical și armele de distru-
gere în masă. Ambele existaseră de mult ca teme ale politicii externe
americane, începând cu revoluția iraniană din 1978, respectiv din zorii
erei nucleare. Fiecare, în sine, reprezenta o problemă serioasă pentru
politica externă a Statelor Unite, însă, combinate într-un singur factor,
cele două au sugerat pentru prima dată posibilitatea unei amenințări
directe, imposibil de descurajat, de tip nuclear sau biologic, la adresa
Statelor Unite.
Posibilitatea ca o organizație nestatală relativ restrânsă și slabă să pro-
voace pagube catastrofale este inedită în relațiile internaționale, iar
problema de securitate pe care o lansează este fără precedent. În epo-
cile istorice timpurii, capacitatea de a provoca daune serioase unei so-
cietăți era în exclusivitate apanajul statelor; întregul edificiu al teoriei
relațiilor internaționale are la temelie premisa că statele sunt singurii
jucători semnificativi din politica mondială. Dacă distrugerile catastro-
fale pot fi generate și de actori nestatali, atunci multe dintre conceptele
care au stat la baza politicilor de securitate în ultimele două secole -
echilibrul puterii, descurajarea, îngrădirea etc. - și-au pierdut relevanța.
Teoria descurajării, mai cu seamă, nu poate fi aplicată dacă acela care
desfășoară arme de distrugere în masă nu are o adresă și niște bunuri
care să poată fi amenințate de ripostă.
Problema reală este legată de probabilitatea ca teroriștii islamiști să
poată pune mâna pe arme nucleare, culturi de variolă sau alte instru-
mente de ucidere în masă și să le folosească pe teritoriul american. Din
păcate, nu există nici o metodologie care să ne permită un acord pe
tema amplorii acestei amenințări. Înainte de 11 septembrie, unii experți
în terorism, de pildă Paul Pillar, susțineau că preocuparea față de tero-
rismul ce ucide în masă era exagerată și ne împiedica să ne concentrăm
atenția asupra unor amenințări mai puțin spectaculoase, însă mult mai

55
probabile. Graham Allison afirma, destul de incoerent, că un atac nu-
clear din partea teroriștilor este „inevitabil” și, în același timp, „poate fi
împiedicat”. Evident, ambele propoziții nu pot fi adevărate simultan,
însă nu avem nici o metodologie demnă de încredere cu ajutorul căreia
să estimăm nivelul real de risc. După atacurile din 2001 s-a creat, tocmai
pe acest subiect, o falie enormă între percepțiile americanilor și cele ale
europenilor. Mulți americani erau convinși că astfel de acte teroriste ni-
micitoare sunt atât probabile, cât și iminente, și că 11 septembrie 2001
a marcat începutul unei tendințe crescătoare a violenței. Europenii erau
mai înclinați să asimileze atentatele de la 11 septembrie propriei lor ex-
periențe cu terorismul unor organizații precum Armata Republicană Ir-
landeză sau gruparea bască ETA, considerându-le un eveniment singu-
lar, surprinzător, în cadrul unui fenomen marcat în general de mașini-
capcană ori asasinate.1
Nu putem exclude posibilitatea unui atac terorist cu victime numeroase
în Statele Unite. Cu toate acestea, avem motive să credem că probabili-
tatea unui asemenea gest a scăzut după 11 septembrie, pur și simplu
pentru că înainte de această dată enorma structură de securitate națio-
nală a Statelor Unite, precum și serviciile de informații și forțele de po-
liție din alte țări, nu erau concentrate asupra acestei chestiuni, neconsi-
derând-o o prioritate. După 11 septembrie 2001, atenția lor a crescut
exponențial; deși a durat câteva luni până când colosul a fost plasat pe
noua traiectorie, o dată acest lucru realizat, activitatea antiteroristă a
început să beneficieze de resurse enorme.
Cât de eficace sunt aceste resurse depinde numai de amploarea ame-
nințării politice. Dacă o proporție semnificativă din cei aproximativ un
miliard de musulmani de pe glob ar fi mobilizați pentru a comite acte
sinucigașe de terorism împotriva Statelor Unite, atunci chiar și această
structură de securitate ar face față cu greu valului mareic. Pe de altă
parte, dacă teroriștii cu adevărat periculoși se reduc la un număr relativ
mic de oameni, probabil că problema ar putea fi gestionată. Așadar, o
parte din procesul de evaluare se bazează pe aprecierea dimensiunii po-
litice a amenințării reprezentate de islamiștii radicali.

56
Terminologia este importantă. Există distincții semnificative între fun-
damentaliștii islamici, islamiști, islamiștii radicali și musulmanii de rând,
iar acestea au devenit foarte importante după 11 septembrie. Funda-
mentaliștii islamici acționează pe baza motivațiilor religioase și caută să
învie o formă din trecut, imaginară, mai pură, a practicii religioase. Isla-
miștii, în schimb, tind să pună accentul pe obiectivele politice și doresc
să introducă religia în politică, deși nu neapărat pe căi ostile democra-
ției. De exemplu, Partidul Islamist al Dreptății și Dezvoltării din Turcia a
fost ales democratic și susține intrarea Turciei în Uniunea Europeană.
Islamiștii radicali sau jihadiștii, de genul lui Osama bin Laden, scot în evi-
dență nevoia de a folosi violența pentru atingerea scopurilor lor politice.
În cele ce urmează, voi utiliza termenul jihadisim pentru a mă referi la
această mișcare.
Cât de gravă este amenințarea reprezentată de Osama bin Laden și jiha-
diștii de teapa lui la adresa Occidentului și a modului nostru de viață din
Statele Unite? Este oare vorba de o amenințare existențială, adică una
capabilă să submineze existența regimului american, la o scară compa-
rabilă cu amenințările întruchipate de Germania nazistă sau fosta Uni-
une Sovietică? Există o teorie potrivit căreia ne-am confrunta cu cel de-
al „Patrulea Război Mondial”, întrucât am fi fost atacați de un inamic
potențial la fel de periculos și de puternic ca acela cu care ne-am luptat
în cele două războaie mondiale și în Războiul Rece. Cea mai clară expu-
nere a acestui punct de vedere a oferit-o, probabil, Charles Krautham-
mer:
Și seculariștii disprețuiesc în mod fatal atractivitatea pe care o exer-
cită Islamul radical. În antiamericanismul, antioccidentalismul și an-
timodernismul său, acesta nu este doar mai fanatic și mai neobosit
decât orice am cunoscut în istorie. El are avantajul de a se baza pe o
religie venerabilă, cu peste un miliard de adepți, care nu numai că
oferă permanent recruți - instruiți și pregătiți psihologic în moschei
și școli (madrasa) mult mai eficiente, autonome și ubicue decât orice
tabără a Tineretului Hitlerist sau a Komsomolului - dar continuă și o
îndelungată și profundă tradiție de zel religios, așteptare mesianică
și cult al martiriului. Hitler și Stalin au trebuit să inventeze toate

57
aceste lucruri de la zero. Versiunea lui Mussolini era o parodie. Radi-
calismul islamic are o profunzime istorică și o atractivitate pe termen
lung mult mai mari decât religiile-erzaț ale zvasticii și secerii și cioca-
nului, care, istoricește, s-au dovedit atât de inconsistente.2
Cu alte cuvinte, Krauthammer susține că ne confruntam cu o amenin-
țare politică ce derivă dintr-o versiune a religiei islamice, este imposibil
de împăciuit și antioccidentală și are baze puternice în rândul celor
peste un miliard de musulmani de pe glob.
Fiecare dintre aceste afirmații poate fi pusă sub semnul întrebării și, îm-
preună, toate exagerează cu mult amenințarea cu care se confruntă Sta-
tele Unite în lumea de după 11 septembrie 2001. Nu ne luptăm cu religia
islamică ori cu adepții ei, ci cu o ideologie radicală care atrage o minori-
tate distinctă de musulmani. Ideologia aceasta este tributară în mare
măsură și gândirii occidentale, nu doar Islamului, și este îmbrățișată de
aceiași indivizi care în trecut ar fi intrat pe orbita comunismului sau fas-
cismului. Avem toate motivele pentru a fi de acord cu experții francezi
în Islam Gilles Kepel și Olivier Roy, potrivit cărora, ca mișcare politică,
jihadismul a fost un eșec.3 Atacurile de la 11 septembrie și războiul din
Irak l-au revigorat, însă capacitatea jihadiștilor de a lua puterea în vreo
țară este scăzută și a fost supraestimată de mulți observatori occiden-
tali. Amenințarea teroristă este reală și ucigătoare, dar forma cea mai
probabilă pe care o va lua sunt atacuri izolate în Europa Occidentală sau
în țările musulmane, comparabile cu cele de la Casablanca, Hali, Madrid,
Londra și Amman.
Olivier Roy a argumentat strălucit și convingător că jihadismul nu poate
fi înțeles în termeni exclusiv culturali sau religioși.4 Religiozitatea musul-
mană autentică a fost întotdeauna înglobată într-o cultură locală sau
națională, iar aici doctrina religioasă universalistă este modificată prin
procesul de acumulare a obiceiurilor, moravurilor, personalităților sacre
etc. și susținută de autoritățile politice. Nu acest tip de religiozi-tate con-
stituie izvorul terorismului din zilele noastre. Islamismul și ramurile sale
jihadiste radicale sunt produsul a ceea ce Roy numește Islamul „deteri-
torializat”, în care musulmanii sunt desprinși de tradițiile locale auten-

58
tice, trăind adesea ca minorități dezrădăcinate în ținuturi nemusul-
mane. Faptul acesta explică de ce atât de mulți jihadiști nu provin din
Orientul Mijlociu, ci au fost educați (asemenea lui Mohamed Atta, par-
ticipant la atacurile din 11 septembrie) în Europa Occidentală.
Prin urmare, jihadismul nu este o încercare de a reface o formă anteri-
oară autentică a Islamului, ci una de a crea o doctrină universalistă nouă
care să poată constitui o sursă de identitate în contextul lumii multicul-
turale și globalizate moderne. Este o încercare de a ideologiza religia și
de a o folosi în stopuri politice, mai mult un produs al modernității (ca
fascismul sau comunismul) decât o reafirmare a religiei ori culturii tra-
diționale. Istoricii Ladan și Roya Boroumand susțin, la rândul lor, că nu-
meroase idei islamiste radicale nu sunt islamice, ci occidentale la ori-
gine. Dacă mergem pe firul istoriei recente până la gânditorii care au
modelat ideologia al-Qaeda, precum Hassan al-Banna și Sayyid Qutb din
Frăția Musulmană, Maulana Mawdudi din mișcarea pakistaneză Ja-
maat-e-Islami sau ayatollahul Khomeini, găsim o doctrină sincretistă
care combină idei islamice cu altele occidentale, împrumu-tate de la ex-
trema stângă și cea dreaptă ale Europei din secolul al XX-lea.5 Unele con-
cepte, cum ar fi „revoluție”, „societate civilă”, „stat” și estetizarea vio-
lenței, nu provin de la Islam, ci de la fascism și marxism-leninism. Scopul
jihadismului este în aceeași măsură politic și religios. Așadar, este o gre-
șeală să descriem jihadismul ca pe o expresie autentică și întrucâtva ine-
vitabilă a religiozității musulmane, deși, cu siguranță, are forța de a în-
tări identitatea religioasă și de a ațâța ura religioasă.6
De aici decurge că în prezent nu suntem implicați într-o „ciocnire a civi-
lizațiilor”, ci într-un proces care ne este mult mai familiar din experiența
secolului al XX-lea. Cei mai periculoși oameni nu sunt musulmanii pioși
din Orientul Mijlociu, ci tinerii alienați și dezrădăcinați din Hamburg,
Londra sau Amsterdam care, asemenea fasciștilor și marxiștilor de dina-
intea lor, consideră ideologia (în cazul acesta, jihadismul) drept răspun-
sul la demersul lor personal de căutare a identității. Atacurile de la Ma-
drid din 11 martie 2004, uciderea regizorului olandez Theo van Gogh la
Amsterdam de către Mohammed Bouyeri, pe 2 noiembrie 2004, și aten-
tatele de la Londra din 7 iulie 2005, comise de un grup de cetățeni de
origine pakistaneză, sunt cu toatele dovezi în acest sens.

59
Dacă această interpretare a naturii amenințării jihadiste este corectă,
ea are câteva implicații pentru genul de luptă ce va urma. În primul rând,
este la fel de probabil ca principalele câmpuri de bătălie să se afle în
Europa Occidentală, respectiv în Orientul Mijlociu. Firește. Statele Unite
vor fi în continuare o țintă foarte importantă a teroriștilor, însă propriii
rezidenți musulmani nu vor constitui o amenințare interna nici pe de-
parte la fel de mare ca aceea a musulmanilor din multe țări europene.
Statele Unite și aliații lor vor purta în continuare războaie fierbinți în Af-
ganistan și Irak, însă jihadismul este un produs secundar al modernizării
și globalizării, nu al tradiționalismului, astfel că va reprezenta o pro-
blemă în societățile moderne, globalizate.
În plus, democrația de tip occidental nu va fi o soluție pe termen scurt
la problema terorismului. Atacatorii de la 11 septembrie, de la Madrid,
Amsterdam și Londra trăiau în societăți moderne și democratice și nu
erau alienați de lipsa democrației din țările de origine. Tocmai societa-
tea modernă și democratică în care trăiau o considerau alienantă. Așa-
dar, proiectul pe termen lung nu este de a ne izola de Orientul Mijlociu
sau de a-l „rezolva” cumva, ci de a-i integra mai bine pe oamenii care se
află deja în Occident, procedând de o asemenea manieră încât să nu
subminăm încrederea și toleranța pe care se bazează societățile demo-
cratice.
Este la fel de important să recunoaștem complexitatea fundalului cultu-
ral al jihadismului. Teoriile simpliste care pun problema teroristă pe
seama religiei sau culturii nu sunt doar greșite, ci au mari șanse de a
înrăutăți situația, deoarece ocultează fisurile care străbat lumea Islamu-
lui global.
În centrul problemei teroriste există un nucleu tare de fanatici neclintiți
înconjurat de o serie de cercuri concentrice reprezentându-i pe simpa-
tizanți, tovarășii de drum, indiferenți, apolitici și cei care, în diferite
grade, simpatizează cu Occidentul. Lumea musulmană este mare și di-
versificată, cuprinzând locuri precum Mali,7 Senegal, Turcia, Indonezia
și Malaiezia, care, toate, au repurtat succese fie în domeniul moderni-
zării politice, fie în cel al modernizării economice. Există dovezi conside-
rabile că un mare număr de musulmani de pe mapamond, inclusiv unii,

60
mulți, trăind în societăți musulmane foarte tradiționaliste, nu urăsc Sta-
tele Unite, modernizarea, „libertatea” (cum s-ar exprima președintele
Bush) sau alte aspecte ale civilizației occidentale. Pare destul de clar că
mulți tineri iranieni care au crescut în regimul dictaturii islamice o de-
testă și ar prefera să trăiască într-o societate occidentală mai deschisă,
modernă. Un studiu efectuat de Programul pentru Dezvoltare al Națiu-
nilor Unite în lumea arabă a indicat că, în practic toate statele arabe,
majoritatea respondenților ar dori să se mute într-o țară occidentală
dacă ar avea ocazia.8 Faptul acesta sugerează că ei nu consideră cultura
occidentală cu totul detestabilă; adeseori, radicalizarea se declanșează
abia mai târziu, la a doua sau a treia generație de imigranți care nu au
reușit să se integreze în societățile occidentale.
Este important să separăm dimensiunea tehnologică de cea politică a
amenințării, deoarece aceasta influențează mult estimarea răspunsului
rezonabil și a riscurilor pe care cineva acceptă să și le asume pentru a o
contracara. Dacă ne luptăm cu un număr relativ mic de fanatici care se
adăpostesc în spatele unui grup mai mare de simpatizanți, conflictul în-
cepe să arate ca un război contrainsurgent purtat pe întregul glob. În
acest caz, un răspuns exclusiv militar este nepotrivit, de vreme ce răz-
boaiele contrainsurgente sunt profund politice și depind de cucerirea,
încă de la început, a inimii populației.
Datele din sondaje arată că acest grup mai larg de musulmani nu detestă
Statele Unite sau Occidentul ca atare, ci politica externă americană. Ei
cred că Statele Unite sprijină Israelul împotriva palestinienilor și susțin
dictatori precum Muba-rak în Egipt sau familia regală din Arabia Saudită
în detrimentul democrației. Acesta este un mesaj pe care mulți ameri-
cani, mai cu seamă neoconservatori, nu au vrut să-l audă. Unii observa-
tori, printre care Rarry Rubin și Max Boot, afirmă că atunci când arabii
spun că le pasă de soarta palestinienilor, de fapt nu sunt sinceri; critica
față de Israel sau față de sprijinul american pentru Israel este o transfe-
rare a nemulțumirii lor față de propriile sisteme politice nedemocratice,
pe care nu le pot ataca direct.9

61
Există un grăunte de adevăr în ideea că regimurile arabe utilizează ches-
tiunea palestiniană cu cinism, ca pe o modalitate de legitimare și distra-
gere a atenției de la propriile defecte. De asemenea, e drept că efortu-
rile americane de pacificare a Orientului Mijlociu n-au avut nici un im-
pact asupra al-Qaeda și jihadiștilor, care plănuiau atentatele de la 11
septembrie 2001 chiar în timp ce procesul de pace de la Oslo atingea
avântul maxim, sub administrația Clinton. Dar mânia extraordinară pe
care o resimte lumea arabă față de Statele Unite în problema Palestinei
îi ajuta mult pe teroriștii din nucleul dur, furnizându-le simpatizanți, in-
formatori și recruți. (Asta nu înseamnă că Statele Unite ar trebui să
abandoneze Israelul pentru a le potoli furia, ci că ar trebui să recunoască
ce costuri presupune acest sprijin.) Când arabii spun că le plac Statele
Unite, dar nu le place politica externă americană, este o dovadă atât de
prudență, cât și de minim respect să-i credem pe cuvânt, în loc să-i cul-
căm pe o canapea de psihiatru și să le spunem că nu e posibil să fi vrut
să spună ceea ce au spus.
Pe termen lung, poate că islamiștii de azi așază fundația pentru moder-
nizarea și transformarea practicii religioase islamice. Olivier Roy eviden-
țiază câteva paralele între islamism și primii ani ai Reformei protestante.
Atât islamiștii, cât și protestanții de la începuturi au detașat religia din
matricea politico-culturală în care era practicată în mod tradițional,
adoptând o formă mai pură, mai universalistă; ambele categorii au făcut
din religie o chestiune de angajament personal și astfel au pus bazele
individualismului modern, pentru care identitatea religioasă devine o
alegere ținând de stilul de viață și nu o condiție socială atribuită. Mulți
occidentali deplâng lipsa unui Luther musulman, însă ei uită că adevăra-
tul Luther nu a predicat pluralismul și liberalismul, ci a dezlănțuit un val
de fanatism religios care s-a întrupat uneori în forme foarte intolerante,
ca aceea din Geneva lui Jean Calvin. Zdrobirea legăturilor dintre religia
tradițională și puterea politică și exercitarea puterii într-un spațiu politic
pluralist au fost modalitățile prin care protestantismul a așternut teme-
lia pentru politica laică modernă și separarea dintre biserică și stat. În
Europa, acest proces a durat câteva secole; putem numai să sperăm că
musulmanii din prezent vor avea un ritm mai rapid.

62
Rămân unele necunoscute în privința amenințării teroriste, cum ar fi nu-
mărul jihadiștilor din nucleul dur, sursele de noi recruți în viitor, locali-
zarea granițelor dintre cercurile succesive de potențiali susținători și
combinația de stimulente și pedepse care ar fi necesară pentru a-i se-
para pe susținătorii potențiali de cercul interior al celor de neclintit. Ad-
ministrația Bush a decis că răspunsul adecvat ar fi mai curând pedeapsa
decât stimulentul și a declarat că există o relație puternică între noua
specie de jihadiști si vechii naționaliști arabi de felul lui Saddam Hussein.
Aceste argumente au fost prezentate fără încetare în perioada premer-
gătoare războiului din Irak și după aceea.

Argumentația alternativă în favoarea războiului


cu Irakul
Administrația Bush și-a bazat argumentele pentru războiul cu Irakul pe
trei elemente: în primul rând, această țară deținea arme de distrugere
în masă și era pe cale să construiască încă și mai multe; în al doilea rând,
Irakul avea legături cu al-Qaeda și alte organizații teroriste; în al treilea
rând, Irakul era o dictatură tiranică de sub jugul căreia poporul merita
să fie eliberat. Acest set de argumente a fost influențat puternic de aten-
tatele de la 11 septembrie și de noua dinamică pe care au imprimat-o
ele politicii americane: sugerând că armele irakiene de distrugere în
masă ar putea ajunge în mâinile teroriștilor, administrația a căutat să
coalizeze sprijinul pentru acțiunea militară pe baza temerii că Irakul ar
putea amenința direct teritoriul american. De aceea, după război Was-
hingtonul s-a fript cu propria ciorbă, când armele irakiene de distrugere
în masă nu s-au materializat, iar legăturile lui Saddam Hussein cu al-
Qaeda n-au depășit stadiul de ipoteză. Administrația a revenit la ultimul
argument rămas, cel al drepturilor omului și democrației, ca principală
justificare pentru intervenție.
Existau, totuși, și alte motive, mai puțin alarmiste, dar pertinente, pen-
tru declanșarea războiului. Dacă ar fi pus accentul pe acestea, după în-
cheierea conflictului conducerea americană s-ar fi aflat într-o poziție po-

63
litică mai bună. Primul, și cel mai important, se referă la faptul că regi-
mul antebelic al sancțiunilor, cu costurile enorme pe care le presupu-
nea, nu mai putea fi păstrat în funcțiune. Menținerea zonelor de inter-
dicție a zborurilor deasupra teritoriului irakian necesita prelungirea pre-
zenței militare americane în Arabia Saudită mult timp după ce Dick Che-
ney, în calitate de secretar al Apărării în administrația președintelui Ge-
orge H. W. Bush, promisese că forțele Statelor Unite vor fi retrase. Se
pare că Osama bin Laden era mult mai deranjat de prezența americană
decât de sprijinul acordat Israelului sau altor regimuri arabe.
Înainte de război, Irakul și simpatizanții săi din lumea arabă susținuseră
cu mare succes că sancțiunile ONU erau răspunzătoare pentru uciderea
copiilor irakieni, astfel că trebuiau să fie ridicate din rațiuni morale.
După încetarea oficială a conflictului, scandalul legat de programul „Pe-
trol contra hrană” a dezvăluit că Saddam Hussein și partenerii săi inter-
naționali erau, de fapt, vinovați de deturnarea în scopuri proprii a bani-
lor destinați copiilor irakieni, dar înainte de intervenția militară fusese
imposibil ca americanii să convingă pe cineva de acest lucru. Adminis-
trația considera că, inevitabil, regimul sancțiunilor avea să decadă com-
plet în anii următori, dispărând orice barieră din calea programului ira-
kian de construire a armelor de distrugere în masă.
Washingtonul ar fi putut să aducă un argument serios, dar mult mai pu-
țin alarmist în sprijinul ideii că armele nucleare irakiene afectează inte-
resele americane. În anii `90 devenise clar că regimul neproliferării glo-
bale, care reușise să mențină numărul statelor posesoare de arme nu-
cleare la sub zece în primele patru decenii de după Hiroshima, avea să
se năruie. Testul nuclear al Indiei a generat un răspuns din partea Pakis-
tanului care, la rândul lui, a alimentat noi eforturi ale Iranului și Coreii
de Nord - celelalte două membre ale „axei răului” - pentru accelerarea
programelor lor. De asemenea, primul Război din Golf a motivat căuta-
rea unor mijloace de contracarare a superiorității Statelor Unite în do-
meniul armamentelor convenționale. Iranul și Coreea de Nord au primit
sprijin direct pentru programele lor nucleare de la A. Q. Khan, părintele
bombei pakistaneze. Obținerea armei nucleare de către Irak ar fi întărit
hotărârea Iranului de a avea și el una și ar fi putut încuraja noi programe

64
în Egipt și Arabia Saudită. Un Orient Mijlociu nuclearizat în totalitate
adăuga un enorm element de pericol într-una dintre cele mai instabile
regiuni ale lumii. În plus, un Irak nuclear ar fi putut descuraja intervenția
americană în cazul în care s-ar fi pus din nou problema invadării Kuwei-
tului.
Împiedicarea apariției unui Orient Mijlociu complet nuclearizat este
unul dintre acele „elemente ale binelui public global” pe care le teoreti-
zează specialiștii în relații internaționale. Dacă Statele Unite au o miză
importantă în acest joc, deoarece au interese și aliați în regiune, mulți
alți oameni ar profita, la rândul lor, mai cu seamă locuitorii Orientului
Mijlociu, europenii din apropiere și popoarele din alte zone ale lumii
unde anumite țări intenționează să participe la cursa înarmării nucleare.
Administrația Bush a ales să nu utilizeze motivația binelui public global
pentru invazia din Irak; în schimb, a subliniat insistent amenințarea di-
rectă pe care o prezenta Irakul la adresa teritoriului american. A proce-
dat astfel din cauză că 11 septembrie generase o ocazie nouă, neprevă-
zută, pentru a convinge poporul american de necesitatea acțiunii mili-
tare împotriva Bagdadului. Oportunismul acestei atitudini s-a repercu-
tat dureros asupra administrației după război, când lipsa de credibilitate
a amenințării a ieșit la iveală, alimentând, în mintea celor deja înclinați
să nu aibă încredere în Statele Unite, speculația că adevăratul motiv al
Washingtonului fusese petrolul sau Israelul.

Strategia naționala de securitate a Statelor Unite


Cel mai controversat aspect al grandioasei strategii elaborate de admi-
nistrația Bush se referea la doctrina atacului anticipativ, expusă în dis-
cursul prezidențial de la West Point, din iunie 2002, și în Strategia nați-
onală de securitate a Statelor Unite (NSS), publicată în septembrie
2002.10 Toate administrațiile trebuie să emită asemenea declarații de
doctrină. Majoritatea sunt rutiniere, plictisitoare și intră neobservate în
istorie, însă nu la fel s-a întâmplat cu textul administrației Bush.

65
Documentul NSS este, la suprafață, lipsit de surprize. Repetă multe din-
tre obiectivele standard ale politicii externe americane, de pildă promo-
varea guvernării democratice libere în întreaga lume și a unui sistem
global de comerț liber. Inovația cea mai remarcabilă constă în remarca-
rea simplului fapt subliniat mai sus, anume că teroriștii nestatali dotați
cu arme de distrugere în masă nu pot fi contracarați prin mijloacele obiș-
nuite ale îngrădirii și descurajării. Potrivit NSS, „cel mai mare pericol cu
care se confruntă națiunea noastră se găsește la intersecția dintre radi-
calism și tehnologie. Inamicii noștri au declarat deschis că încearcă să
obțină arme de distrugere în masă, iar dovezile arată că procedează în
acest sens cu o hotărâre neclintită. Statele Unite nu vor îngădui ca
aceste eforturi să reușească.[...] Și, ca o chestiune de bun-simț și de au-
toapărare, America va acționa împotriva unor astfel de amenințări pe
cale de apariție înainte ca ele să fie pe deplin constituite.”11 În continu-
are, NSS susținea că Statele Unite ar dori să coopereze cu alianțele tra-
diționale și instituțiile internaționale ori de câte ori este posibil, dar,
dacă nu pot obține acordul internațional cu privire la apărarea lor față
de acte teroriste potențial catastrofale, vor trebui să recurgă la „coaliții
de voluntari”.
Nici exercitarea preemțiunii, nici unilateralismul nu erau trăsături ine-
dite ale politicii externe americane. John Lewis Gaddis a arătat că atacul
anticipativ (adesea unilateral) a fost utilizat de administrațiile ameri-
cane de la începutul secolului al XIX-lea, iar aplicarea lui a fost luată în
considerare cu toată seriozitatea, în câteva rânduri, în decursul Războ-
iului Rece.12 Administrația Eisenhower a dezbătut o strategie anticipa-
tivă de forță în primii ani ai deceniului șase și administrația Kennedy a
avut în vedere atacarea rachetelor sovietice cu rază medie de acțiune
desfășurate în Cuba în timpul Crizei Rachetelor.
Aspectul revoluționar al NSS consta în extinderea concepției tradițio-
nale asupra preemțiunii până la ideea războiului preventiv. În general,
acțiunea anticipativă (în baza preemțiunii) este înțeleasă ca un efort de
împiedicare a unui atac militar iminent; războiul preventiv are menirea
de a elimina o amenințare care se va materializa peste câteva luni sau
câțiva ani. Administrația Bush a susținut că, într-o epocă în care teroriștii
dețin arme nucleare, însăși distincția dintre exercitarea preemțiunii și

66
prevenție este depășită, astfel că definiția restrictivă a celei dintâi tre-
buie să fie lărgită.13 Periodic, Statele Unite vor considera că este necesar
să pătrundă în interiorul altor țări și să creeze condițiile politice care să
împiedice terorismul. Prin aceasta se resping concepțiile westfalice cu
privire la obligativitatea respectării suveranității statale și a cooperării
cu guvernele existente, acceptându-se tacit atât premisa neoconserva-
torilor despre importanța regimurilor, cât și justificările pentru interven-
țiile umanitare desfășurate în cursul deceniului al zecelea.

Problemele
Ideea conform căreia statele își pot utiliza legitim atacul anticipativ pen-
tru a împiedica materializarea amenințărilor iminente a fost sprijinită,
după războiul din Irak, de Panelul la Nivel înalt convocat de ONU.14 Dacă
o țară se confruntă în mod clar cu o amenințare catastrofală din partea
unui actor nestatal sau a unui stat-problemă, și dacă nu poate obține
ajutor de la instituțiile internaționale existente pentru a face față acelei
amenințări, ea poate, în mod legitim, să acționeze pe cont propriu și să
întreprindă măsuri anticipative pentru contracararea respectivei ame-
nințări.
Problema doctrinei NSS era că, pentru a justifica extinderea definiției
atacului anticipativ astfel încât să cuprindă războiul preventiv contra
unor amenințări non-iminente, administrația trebuia să evalueze corect
pericolele ce pândesc Statele Unite. După cum s-a vădit, ea a supraesti-
mat amenințarea venită din partea Irakului și, mai general, din partea
terorismului nuclear. Mai mult, administrația a contopit amenințarea
terorismului nuclear cu subiectul statelor-problemă/proliferării și a apli-
cat remediul războiului preventiv la cel mai mic dintre cele două peri-
cole.
Experiența războiului din Irak ar trebui să demonstreze că distincția din-
tre războiul anticipativ și cel preventiv rămâne semnificativă. Nu am in-
trat dintr-o dată într-o lume în care statele-problemă le pasează cu ușu-
rință arme de distrugere în masă teroriștilor; o asemenea lume ar putea
apărea, într-adevăr, dar dacă ne comportăm de parcă ar exista deja vom

67
avea de făcut niște opțiuni foarte costisitoare. Chiar și în condițiile de
după 11 septembrie, războiul preventiv rămâne mult mai greu de justi-
ficat, legal și moral, decât cel anticipativ, și ar trebui să fie utilizat într-
un număr mult mai restrâns de cazuri.
Cu siguranță, privind în urmă, au fost momente istorice în care războiul
preventiv ar fi putut salva lumea de la nenorociri imense. Cazul clasic,
citat de mulți, este remilitarizarea Renaniei de către Hitler, în 1936. Pro-
cesul, care viola clar obligațiile asumate de Germania după Primul Răz-
boi Mondial, s-a desfășurat într-o perioadă când Marea Britanie și
Franța, laolaltă, aveau un avantaj militar copleșitor în raport cu Germa-
nia. Așteptând să declare război Germaniei până după criza Sudeților
din 1938, Marea Britanie și Franța i-au permis celei dintâi să se reînar-
meze în așa măsură încât să poată invada Polonia și să înfrângă Franța.
Distrugerea reactorului irakian de la Osirak, înfăptuită de Israel în 1981,
a fost privită de majoritatea observatorilor ca o aplicare reușită a războ-
iului preventiv, dând înapoi cu câțiva ani programul nuclear al Bagdadu-
lui; după un deceniu, când a invadat Kuweitul, Saddam Hussein nu deți-
nea bomba.15
Unul dintre motivele pentru care războiul preventiv a fost totuși consi-
derat problematic din punctul de vedere al prudenței este faptul că de-
pinde de capacitatea de a prezice viitorul cu acuratețe. În retrospectivă,
știm ce n-au înțeles pe deplin oamenii în 1936 - anume, că Hitler avea
să dezmembreze Cehoslovacia și că plănuia un război împotriva Polo-
niei. Poate că ar fi trebuit să știe și au dovedit o naivitate criminală, însă
judecata aceasta e ușor de făcut post factum. În 1956, premierul britanic
Anthony Eden credea că se găsește într-o situație de tipul celei din Re-
nania când a continuat cu războiul Suezului, neputând să prevadă că
președintele egiptean Nasser nu avea să prezinte aceeași amenințare la
adresa securității mondiale ca Hitler. În primul deceniu al secolului al
XX-lea, germanii se temeau de cel mai slab membru al Concertului Eu-
ropei, Rusia, pe baza estimării rapidității cu care avea să crească forța
acesteia în viitor, și s-au pregătit de un război împotriva ei înainte să
devină prea puternică. Nu este prea surprinzător că marele cancelar ger-
man Otto von Bismarck a descris războiul preventiv drept „comiterea
suicidului din teamă de moarte”.16

68
Ken Jowitt prezintă problema în termenii următori:
Așadar, logica de la baza unei strategii anticipative este foarte puter-
nică. Totuși, aplicarea ei strategică necesită înțelepciunea lui Pericle
și cea a lui Solomon la un loc. Pentru început, premisa unui atac an-
ticipativ implică faptul că un lider și un regim ostil sunt impermeabile
la orice modificări ale mediului intern sau internațional. Ea nu este
totdeauna greșită, Hitler și Pol Pot sunt exemple elocvente, însă e
aproape totdeauna greșită. Nu avem decât să ne gândim la Uniunea
Sovietică după 1956 și China după 1978.
O strategie anticipativă depinde și de administrațiile prezidențiale
americane, care trebuie să aibă capacitatea infailibilă de a identifica
liderii și regimurile impermeabile la schimbările de mediu. Orice
eroare ar avea ca rezultat nu anticiparea sau prevenirea, ci un război
care ar fi putut evitat.17
Se afirma uneori că am fi avut înțelepciunea solomonică dacă dispu-
neam de servicii secrete mai bune. Informațiile de calitate despre pla-
nurile viitoare ale inamicului sunt totdeauna binevenite, însă este o
prostie să credem că bugetele mai mari pentru serviciile secrete sau re-
organizarea comunității de informații ar genera predicții mai precise.
Așa cum a demonstrat Roberta Wohlstetter cu mulți ani în urmă, pro-
blema serviciilor secrete nu constă în informațiile inadecvate, ci în ra-
portul semnal-zgomot al acelor informații. Majoritatea reformelor pro-
puse pentru comunitatea de informații vor spori atât intensitatea sem-
nalului, cât și pe aceea a zgomotului, în loc să mărească raportul dintre
cele două. Capacitatea de a extrage semnalele va continua să depindă
de factori cognitivi precum așteptările anterioare, mentalitatea, stimu-
lentele și alte elemente care nu vor fi niciodată perfecte. În 2003, comu-
nitatea de informații a avut toate stimulentele pentru a supraestima
amenințarea armelor irakiene de distrugere în masă, deoarece o subes-
timase în 1991 și nu voia să se lase păcălită din nou. Nu există nici un
pachet de reforme care să rezolve acest tip de problemă sau să ne per-
mită o prezicere plină de acuratețe a viitorului.

69
Date fiind aceste incertitudini, este ușor de văzut de ce războiul preven-
tiv, spre deosebire de atacul anticipativ, nu a fost utilizat frecvent ca in-
strument al puterii de stat. Evident, războiul preventiv este cu atât mai
justificabil cu cât este mai apropiată amenințarea; un program nuclear
aflat pe punctul de a efectua teste sau de a construi arme funcționale
este un candidat mai bun pentru prevenție decât unul aflat de-abia în
stadiul de planificare. Dacă am fi avut dovezi că alte state-problemă sau
eșuate, în afară de Afganistan, adăposteau teroriști posesori de arme
nucleare, atunci, într-adevăr, distincția dintre anticipare și prevenție ar
fi dispărut. Loviturile preventive trebuiau cel puțin să fie luate în consi-
derare dacă Pakistanul, cu armele sale nucleare, ar fi căzut pradă hao-
sului sau ar fi încăput pe mâna islamiștilor radicali la un moment dat.
Așadar, războiul preventiv nu poate fi exclus ca element al unei strategii
americane ample, însă transformarea lui într-o componentă centrală
atrage după sine riscuri și costuri enorme care, în retrospectivă, sunt
evidente.
Al doilea neajuns al modului în care administrația Bush aborda atacul
anticipativ, cel puțin așa cum reiese din NSS, a fost incapacitatea sa de
a face deosebirea între războiul anticipativ/preventiv, menit să stopeze
terorismul generator de catastrofe, și utilizarea aceleiași politici pentru
a pune capăt proliferării practicate de statele-problemă. După cum ară-
tam anterior, dobândirea armelor nucleare de către statele-problemă
este o chestiune gravă care merită o reacție puternică din partea comu-
nității internaționale, însă, ca periculozitate, are un ordin de mărime in-
ferior față de posibilitatea ca un stat-problemă să dea unei organizații
teroriste o bombă pe care aceasta s-o folosească împotriva Statelor
Unite. Președintele Bush și alți membri ai administrației au afirmat clar
că politica lor referitoare la războiul preventiv se baza pe cel din urmă
considerent: într-un discurs ținut înainte de război, el a declarat că ame-
ricanii nu pot aștepta „să vadă țeava puștii fumegând, când fumul poate
să fie un nor în formă de ciupercă.”19
Înaintea războiului s-a discutat prea puțin eventualitatea ca statele-pro-
blemă ce practică proliferarea, inclusiv Irakul, să le doneze sau să le
vândă arme nucleare grupărilor teroriste. Cei care susțineau că această
probabilitate există aduceau două argumente. Primul era că Irakul îi

70
sprijinise deja pe teroriști în încercarea lor de a arunca în aer World
Trade Center în 1993, când au folosit un camion-capcană, iar ulterior
Saddam Hussein întreținuse legături cu al-Qaeda. Cel de-al doilea argu-
ment, formulat de Kenneth Pollack în influenta sa carte The Threatening
Storm (2002), afirma că Saddam Hussein nu era un actor rațional și, prin
urmare, nu putea fi descurajat.20
Argumentul existenței unor legături între Saddam Hussein și al-Qaeda a
fost dezbătut pe larg în comunitatea de informații în perioada anteri-
oară războiului si, după aceea, în văzul opiniei publice. Deși existau do-
vezi circumstanțiale pentru implicarea serviciilor secrete irakiene în
atentatul din 1993, conexiunea nu a putut fi verificată, cum s-a întâm-
plat și cu alte evenimente ulterioare, de pildă prelinsa întâlnire de la
Praga dintre Mohamed Alta, participant la atacurile din 11 septembrie,
și un agent irakian de informații.21 Desigur, simpla existență a contacte-
lor nu dovedește că a existat o colaborare substanțială între Irak si al-
Qaeda, că Bagdadul a plănuit atentatele de la 11 septembrie sau urma
să doneze arme de distrugere în masă acestei organizații teroriste. Într-
adevăr, administrația Bush a recunoscut oficial, în cele din urmă, că nu
deține dovezi privind implicarea Irakului în atacurile de la 11 septem-
brie.
Problema mai importantă se referă la comportamentul probabil și rați-
onalitatea lui Saddam Hussein, discutate în cartea lui Kenneth Pollack.
Cea de-a doua chestiune este foarte complicată, întrucât raționalitatea
nu este o stare binară, nu există doar două situații în care un lider să fie
ori rațional și descurajabil, ori irațional și imposibil de descurajat. În vi-
ziunea lui Pollack, Saddam Hussein este atât o persoană căreia îi place
să riște, cât și una cu o judecată foarte proastă (spre deosebire, să spu-
nem, de un dictator la fel de brutal, dar mult mai prudent, ca Hafez al
Assad din Siria). Însă Saddam Hussein nu este un individ înclinat să intre
în pielea unui terorist sinucigaș și să riște o ripostă nucleară pentru că
atacă America, după cum nu e plauzibil că s-ar strădui să construiască o
bombă numai ca s-o dea pe mâna unei grupări asupra căreia n-are nici
un control.

71
Dacă transferul de arme nucleare irakiene către teroriștii sinucigași nu
era credibil, dezbaterea reală ar fi trebuit să analizeze în ce măsură me-
rita să se lanseze un război preventiv pentru a împiedica un stat-pro-
blemă, dar descurajabil, să obțină arme nucleare. Așa cum notam mai
devreme, preocuparea aceasta era cât se poate de serioasă, însă miza
ar fi fost mai mică și, în consecință, pragul de intervenție ar fi fost mai
înalt.
Într-adevăr, întrebarea mai amplă care ar fi trebuit să fie formulată și
care ar trebui discutată în prezent este dacă războiul preventiv trebuie
să fie un instrument esențial pentru contracararea proliferării acum,
când constrângerile impuse anterior de Tratatul de Neproliferare au dis-
părut. Avem câteva motive pentru a crede că războiul preventiv nu mai
este o opțiune bună.
În primul rând, o dată cu trecerea timpului a devenit din ce în ce mai
dificil, din punct de vedere operațional, să se distrugă anticipativ pro-
gramele nucleare în curs de dezvoltare. Tocmai succesul loviturii israe-
liene asupra reactorului de la Osirak a făcut practic imposibil un atac
similar, întrucât statele ce practică proliferarea și-au mutat facilitățile
sub pământ sau au încercat să le disperseze. Eșecul teribil al serviciilor
secrete americane, care nu au reușit să identifice instalațiile armelor de
distrugere în masa din Irak, și incapacitatea lor de a evalua afirmațiile
Coreii de Nord, potrivit cărora Phenianul ar deține deja bomba nucleară,
sugerează dificultățile cu care se vor confrunta viitoarele lovituri antici-
pative.22
Cea de-a doua problemă este că, în timp ce atacul anticipativ sau ame-
nințarea cu acesta ar putea, într-adevăr, să descurajeze proliferarea (așa
cum au susținut unii comentatori că s-ar fi întâmplat în cazul Libiei), în
anumite situații ar putea servi drept stimul pentru proliferare. Nici Co-
reea de Nord, nici Iranul nu par să fi tras concluzia că trebuie să renunțe
la programele de înarmare nucleară și să se dezarmeze ca urmare a răz-
boiului din Irak; dimpotrivă, Phenianul pare să-și fi accelerat activitățile
în domeniu, socotind că deținerea unei arme nucleare ar constitui un
puternic factor de descurajare pentru atacul american. Oricum, măsu-
rile anticipative pot doar să încetinească, nu să oprească proliferarea.

72
Cea de-a treia problemă este că, dacă Statele Unite intenționează să fo-
losească nu numai loviturile aeriene de precizie, ci și schimbarea de re-
gim ca mijloc de a stopa statele-problemă ce practică proliferarea, tre-
buie să poată gestiona cu succes procesul de schimbare a regimului. Ex-
periența americană din Irak a pus, probabil, capăt tipului de discuții care
puteau fi auzite înainte de război, despre planurile pentru „doborârea”
Pakistanului - țară cu o populație de opt ori mai mare decât cea a Iraku-
lui - în eventualitatea în care puterea ar fi fost preluată de islamiștii ra-
dicali.
În sfârșit, timpul câștigat prin folosirea forței militare pentru stoparea
proliferării trebuie pus în balanță cu daunele politice pe care le-ar putea
provoca o asemenea acțiune. Dilema este evidentă în prezent, în cazul
Iranului; o parte considerabilă a populației iraniene se opune regimului
mullahilor de la Teheran și nutrește sentimente pozitive față de Statele
Unite. Simultan însă, mulți dintre acești opozanți sunt foarte naționaliști
și ar putea prefera un Iran mai liberal care să posede arme nucleare. O
lovitură militară americană la adresa facilităților iraniene ar submina,
probabil, această opoziție și ar afecta grav perspectivele de reformare
internă.

Risc justificat?
Toate politicile externe, inclusiv inacțiunea totală și menținerea statu
quo-ului, presupun riscuri. Modalitatea corectă de a estima felul în care
a gestionat administrația Bush politica externă după 11 septembrie nu
constă în a întreba dacă și-a asumat riscuri, ci dacă acele riscuri erau
rezonabile, ținând cont de informațiile disponibile în momentul luării
deciziei.
Privind în retrospectivă, pericolul reprezentat de regimul lui Saddam
Hussein era, evident, mult mai scăzut decât l-a descris administrația. Nu
numai că, după cât se pare, nu desfășura un program de înarmare nu-
cleară, dar nu poseda nici stocurile considerabile de arme biologice și
chimice despre care vorbea secretarul de stat Colin Powell în discursul
73
ținut pe 6 februarie 2003 în fața Consiliului de Securitate. S-a vădit că
regimul sancțiunilor din anii `90 fusese suficient pentru a-l convinge pe
Saddam să se debaraseze de armele rămase; scepticismul administrației
cu privire la eficacitatea inspecțiilor nu a fost confirmat de realitate.
După cum indică rapoartele Grupului de Expertiză pentru Irak (Iraq Sur-
vey Group, ISG), condus mai întâi de David Kay și apoi de Charles Duel-
fer, Saddam Hussein intenționa să desfășoare un program de dobândire
a armelor de distrugere în masă de îndată ce s-ar fi ridicat sancțiunile,
însă în felul acesta amenințarea postulată de administrație se plasa un-
deva mult mai departe în viitor.
Comunitatea americană de informații, inspectorii ONU în domeniul ar-
mamentului și majoritatea serviciilor secrete ne-americane credeau că
Irakul deținea stocuri ascunse de arme chimice și biologice, astfel că
toată lumea a fost uimită când ISG s-a întors cu mâinile goale. De aceea,
este dificil să învinovățim administrația Bush pentru că a crezut în exis-
tența acestor depozite.
Pe de altă parte, dovezile că Irakul și-ar fi demarat din nou programul
nuclear, după cum declarase vicepreședintele Dick Cheney, pur și sim-
plu nu erau de găsit, iar administrația s-a făcut în mod clar vinovată de
a fi exagerat considerabil acest aspect înfricoșător al amenințării. În
plus, referindu-se la armele de distrugere în masă în general, fără a le
separa pe cele nucleare de cele chimice și biologice, administrația a su-
gerat că amenințarea nucleară era mult mai gravă decât în realitate.
Deși în prezent multora le-ar plăcea să creadă că războiul din Irak a fost
dintru-început o conspirație criminală, bazată pe dovezi măsluite, este
mai probabil ca oficialii administrației să fi exagerat și nu să fi mințit,
dacă prin minciună înțelegem afirmarea deliberată a unui lucru despre
care persoana respectivă știe că este fals. Ei credeau că Saddam Hussein
încerca să obțină arme nucleare și că, deși dovezile nu erau atât de clare
pe cât ar fi dorit, în cele din urmă aveau să se materializeze și să le sus-
țină punctul de vedere. Vina lor mai gravă a fost aceea că nu au mani-
festat îndoieli și nu au analizat mai atent, fără prejudecăți, dovezile exis-
tente înainte de a lansa un război preventiv.

74
După ce Grupul de Expertiză pentru Irak a raportat că nu reușise să gă-
sească arme de distrugere în masă în Irak, președintele Bush a continuat
să afirme că războiul preventiv era justificat deoarece ISG descoperise
că regimul de la Bagdad avusese intenția de a dobândi arme de distru-
gere în masă la un anumit moment din viitor. Dacă simpla manifestare
a intenției de a dobândi arme de distrugere în masă (spre deosebire de
dovezile clare referitoare la depozite sau existența unui program de pro-
ducție în plină desfășurare) este suficientă pentru a declanșa un război
preventiv, multe țări din lume pot fi considerate ținte potențiale ale unei
intervenții americane. Am îndoieli că președintele se gândea la un ase-
menea gen de extindere a criteriilor pentru războiul preventiv, însă dez-
nodământul situației încurcate din Irak sugerează că doctrina ca atare
trebuie să fie revizuită.

75
4. EXCEPȚIONALISMUL AMERICAN ȘI LE-
GIMITATEA INTERNAȚIONALĂ

Mulți neoconservatori au susținut, la sfârșitul anilor `90, că Statele Unite


ar trebui să-și folosească predominanța militară pentru a impune o „he-
gemonie luminată” în acele părți ale lumii ce prezintă importanță stra-
tegică. Invadând Irakul, administrația Bush nu considera că acționează
în numele unui interes egoist îngust, ci că oferă un bine public global.
Credința administrației în propriile motive generoase explică în mare
parte incapacitatea ei de a anticipa reacția internațională extrem de ne-
gativă la adresa războiului.
Numeroase persoane afirmă că administrația Bush a arătat dispreț față
de opinia publică internațională și față de legitimitatea pe care se spune
că ar conferi-o instituțiile multilaterale. E adevărat că mulți membri ai
administrației aveau o părere proastă despre Organizația Națiunilor
Unite, un exemplu fiind subsecretarul de la Departamentul de Stat, ul-
terior ambasador la ONU, John Bolton. Însă lipsa de simpatie pentru Na-
țiunile Unite nu înseamnă neapărat același lucru ca disprețul față de le-
gitimitatea internațională. Mulți membri ai administrației Bush conside-
rau că experiența Războiului Rece, a primului război din Golf și a Balca-
nilor a demonstrat că uneori sistemul internațional răsplătește legitimi-
tatea ex post, nu ex ante, iar Statele Unite, ținând cont de slăbiciunile
instituțiilor cu mecanisme colective de luare a deciziei din politica mon-
dială, trebuiau să acționeze mai întâi și abia apoi să primească aproba-
rea.1 Această condiție de fundal explică (dar nu justifică în mod necesar)

76
tratamentul aparent disprețuitor aplicat de administrație aliaților săi eu-
ropeni.
O mare parte a membrilor administrației au formulat și un alt argument,
anume că Statele Unite aveau deja confirmarea legală - și, prin aceasta,
dreptul legitim - de a invada Irakul, deoarece, procedând astfel, nu făcea
decât să ducă la îndeplinire cele șaptesprezece rezoluții ONU anterioare
care impuneau dezarmarea Irakului.2 Este foarte adevărat că Saddam
Hussein a încălcat numeroase rezoluții, mai cu scamă în 1999, când i-a
expulzat pe inspectorii Comisiei Speciale a Națiunilor Unite (UNSCOM).
După cum a devenit dureros de evident la sfârșitul războiului, Irakul a
folosit în cu totul alte direcții banii primiți în cadrul programului „Petrol
contra hrană” și a pus permanent la încercare limitele acordului de în-
cetare a focului încheiat după Războiul din Golf.
Deși lucrurile acestea sunt clare, mai puțin clar este în baza cărui drept
legal din cadrul normelor internaționale au putut doi membri perma-
nenți ai Consiliului de Securitate, Statele Unite și Marea Britanie, să
aplice pe cont propriu rezoluțiile ONU. Organizația Națiunilor Unite nu
are o ramură executivă însărcinată cu punerea în practică a deciziilor
sale și se poate argumenta că delegarea puterilor de aplicare către anu-
mite țări necesită o decizie separată și un vot de sine stătător. În orice
caz, ONU nu-și poate crea obligații legale pe termen nedeterminat și nici
nu poate împiedica statele membre să-și schimbe opinia. Într-adevăr,
Consiliul de Securitate nu a abrogat prin vot nici una dintre rezoluțiile
pe care le încălcase Irakul; pe de altă parte, în ajunul războiului era evi-
dent că majoritatea membrilor Consiliului nu doreau ca Statele Unite și
Marea Britanie să pună în aplicare unilateral edictele organismului. În
momentul acela, administrația Bush arătase foarte limpede că Statele
Unite nu se simțeau constrânse de acțiunile Consiliului de Securitate,
conferind propriei conformări la dreptul internațional o selectivitate
care a dat de bănuit multor observatori.
La urma urmelor, legitimitatea internațională a gesturilor americane nu
era o chestiune legală, ci una politică. Înainte de izbucnirea războiului

77
era clar că marea majoritate a opiniei publice de pe mapamond se opu-
nea invaziei americane, inclusiv în țări care oficial susțineau Statele
Unite, cum ar fi Marea Britanie, Spania și Italia. Nu ar fi avut vreo impor-
tanță dacă Statele Unite ar fi fost în stare să demonstreze ex post logica
și necesitatea intervenției - de pildă, scoțând la iveală un program de
înarmare nucleară în plină desfășurare. Dacă e să ne gândim, exact
acesta este tipul de legitimitate politică pe care l-a căutat și l-a obținut
Washingtonul în crizele anterioare, iar administrația avea dreptate să-și
critice oponenții pentru că exagerau rolul dreptului internațional ca
unică bază pentru acțiunea legitimă.
Problema acțiunii colective, percepută de numeroși membri ai adminis-
trației Bush, era legată de Organizația Națiunilor Unite și de europenii
care voiau să treacă prin ONU pentru a rezolva amenințările grave la
adresa securității care necesitau o intervenție militară. Experiența din
Balcani a administrației Clinton i-a convins pe mulți din preajma lui Bush
că ONU era incapabilă de a soluționa problemele grave de securitate. În
Bosnia, embargoul asupra armamentului, impus de ONU, și pretenția de
imparțialitate au sfârșit prin a avantaja tabăra care în mod clar avea o
vină majoră, respectiv Serbia. Reglementările restrictive cu privire la an-
gajarea în operațiuni a forțelor ONU de menținere a păcii, aflate sub co-
mandă europeană, s-a soldat cu spectacolul oferit la Srebrenica de tru-
pele olandeze, care n-au fost în stare să se apere nici pe sine, darmite
pe bosniacii pe care erau însărcinate să-i protejeze, fiind luate ostatice
de către sârbi. La fel, în timpul crizei din Kosovo, veto-ul Rusiei a împie-
dicat Consiliul de Securitate să acționeze în vreun fel. La mijlocul dece-
niului zece, Statele Unite ar fi fost absolut fericite să-i lase pe europeni
să se ocupe de o problemă care, în definitiv, se găsea în propria lor
ogradă. Însă atât criza din Bosnia, cât și cea din Kosovo au fost rezolvate
numai atunci când Statele Unite au intrat în cadru și și-au folosit puterea
militară într-un mod decisiv. Statele Unite au intermediat acordurile de
la Dayton, care au pus capăt conflictului bosniac, și au condus coaliția
militară care a stopat agresiunea sârbă din Kosovo, deschizând calea
pentru schimbarea de regim de la Belgrad.

78
Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, era unul dintre cei mai nemulțu-
miți de capacitatea de acțiune a Europei. Nu e limpede dacă încă de la
început a fost entuziasmat de ideea unei intervenții americane în Bal-
cani și a ajuns la concluzia că Statele Unite s-au împotmolit acolo din
cauză că dorința administrației Clinton de a opera prin intermediul unor
instituții multilaterale de felul NATO i-a legat mâinile. Generalul Wesley
Clark, comandantul NATO care a condus intervenția în Kosovo și ulterior
a dorit să candideze la președinție din partea democraților, își amintește
că după alegerile din 2000 s-a întâlnit cu un membru de rang înalt al
administrației Bush care i-a spus; „V-am citit cartea. Nimeni n-o să ne
spună unde putem sau nu putem să bombardăm.”3
Ceea ce s-a întâmplat în Balcani la sfârșitul anilor `90 a fost doar ultima
etapă dintr-un tipar de comportament pe care Stephen Sestanovich l-a
etichetat drept maximalism american.4 În cadrul acestui tipar, care a
fost instituit la începutul Războiului Rece, americanii au insistat consec-
vent asupra unor obiective mai ambițioase și mai departe de granițele
gândirii convenționale decât cele ale aliaților europeni. Indecizia euro-
penilor și incapacitatea lor de a crea instituții robuste de luare a deciziei
făceau necesară intervenția frecventă a Statelor Unite pentru a impune
chestiunile importante pe agenda de lucru. Faptul acesta s-a adeverit în
anii `80, în cazul rachetelor cu rază medie de acțiune, apoi o dată cu
propunerea ulterioară a administrației Reagan de a le elimina complet,
printr-o opțiune de tip „dublu zero”, și în 1989, cu presiunile exercitate
de americani pentru o Europă „întreagă și liberă”.
În cartea sa The Logic of Collective Action (1965), Mancur Olsen notează
că elementele ce țin de binele public sunt adesea furnizate unilateral de
un singur actor care, fiind mult mai puternic decât ceilalți, le permite
acestora să obțină beneficii fără costuri deoarece are un interes ferm în
asigurarea elementelor respective.5 Mulți au susținut că în timpul Răz-
boiului Rece aceasta era poziția Statelor Unite în raport cu aliații lor, atât
din Europa, cât și din Asia, iar acest fapt a generat mentalitatea unilate-
ralistă a membrilor administrației Bush care insistau pentru declanșarea
războiului din Irak. Administrația s-a despărțit de tiparele anterioare ale

79
politicii externe americane într-o măsură mai mică decât au sugerat nu-
meroși comentatori. Administrația Bush și susținătorii ei neoconserva-
tori nu au reușit să anticipeze ostilitatea reacției globale față de război,
mai ales din Europa, atunci când s-a pregătit să-l pornească. A comis o
eroare tactică prin faptul că nu a prevăzut că președintele francez, Jac-
ques Chirac, și ministrul său de Externe, Dominique de Villepin, aveau
să-i păcălească pe Colin Powell retrăgând sprijinul pentru cea de-a doua
rezoluție a Consiliului de Securitate pe tema intervenției. Însă opoziția
față de război nu era apanajul elitelor, cu calculele lor politice. Pe 15
februarie 2003, cu o lună înainte de declanșarea conflictului, au avut loc
masive demonstrații antirăzboi în toată Europa, inclusiv la Londra. Ma-
drid și Roma, capitalele celor trei țări aliate de pe continent care încuvi-
ințaseră să se alăture „coaliției de voluntari” închegate de administrația
Bush. Într-adevăr, Europa nu se mai unise niciodată spontan în numele
unei singure probleme, aceasta fiind rațiunea pentru care Dominique
Strauss-Kahn, fost ministru francez de Finanțe, a botezat demonstrațiile
„nașterea națiunii europene.”6 Sunt multe motive pentru a crede că,
spre deosebire de ciocnirile transatlantice anterioare, falia generată de
războiul din Irak semăna cu deplasarea plăcilor tectonice, fiind greu de
acoperit în viitor.
Cauzele din care războiul din Irak a provocat o asemenea escaladare a
antiamericanismului sunt complexe și vor fi explorate pe îndelete în cele
ce urmează. Însă pentru această opoziție a existat și un motiv pe termen
scurt, care se regăsește în doctrina războiului preventiv din Strategia de
securitate națională. recunoașterea implicită, în această doctrină, a ex-
cepționalismului american. În mod clar, doctrina războiului preventiv nu
poate fi generalizată în sistemul internațional fără a periclita securitatea
mondială. Multe țări se confruntă cu amenințări teroriste și ar putea fi
înclinate să le contracareze prin intervenții anticipative sau prin răstur-
narea regimurilor despre care se crede că adăpostesc teroriști. Rusia,
China și India se încadrează în această categorie, însă dacă vreuna dintre
ele ar face publică o strategie a războiului anticipativ/preventiv ca mo-
dalitate de combatere a terorismului, nu încape îndoială că Statele Unite

80
ar fi prima țară care să formuleze obiecții. Faptul că Statele Unite își
acordă un drept pe care l-ar refuza altora se bazează, în Strategia de
securitate națională, pe concepția că sunt diferite de celelalte țări și că
toate lumea poate avea încredere că-și vor folosi puterea militară cu
dreptate și înțelepciune, în moduri care nu le sunt accesibile altor puteri.
Această concepție este profund înrădăcinată în viziunea americanilor
asupra propriei patrii. Istoric, începe de la Discursul de Adio al lui Was-
hington și de la ideea că republica americană s-a născut din virtute, prac-
ticarea jocurilor politicii de putere, în care erau specialiști europenii, ne-
putând decât s-o întineze.
Ceea ce era doar implicit în declarațiile oficiale ale administrației Bush
fusese afirmat explicit de câțiva autori neoconservatori în anii premer-
gători războiului din Irak. Una dintre primele expuneri referitoare la ne-
voia ca America să exercite puterea hegemonică pentru a obține ordi-
nea și securitatea globală i-a aparținut lui Charles Krauthammer, care la
sfârșitul Războiului Rece susținea că Statele Unite se confruntau cu un
„moment unipolar", când nu exista nici o altă putere care să conteste
hegemonia americană. Cu alt prilej, Krauthammer a spus că Statele
Unite, spre deosebire de alte mari puteri, nu caută să-și creeze un im-
periu, ci vor acționa ca un „custode al sistemului internațional.”7
În mod similar, William Kristol și Robert Kagan, referindu-se la politica
externă americană de la sfârșitul deceniului zece în cartea lor Present
Dangers, au adus argumente explicite în favoarea unei politici de hege-
monie luminată în cadrul căreia Statele Unite și-ar folosi puterea pentru
a crea o ordine mondială benignă, pașnică și democratică. Ei au analizat
cu atenție posibilitatea ca o asemenea hegemonie să suscite opoziție și
rezistență, însă au conchis că acest lucru nu se va întâmpla, datorită ne-
obișnuitului nivel de virtute al Americii: „însă reticența celorlalte puteri
de a se uni împotriva Statelor Unite este legată și de faptul că acestea
din urmă nu se bazează pe o definiție îngustă, egoistă a interesului nați-
onal, ci, în genere, își regăsesc interesele într-o ordine internațională cu
scopuri generoase. Cu alte cuvinte, tocmai pentru că politica externă
americană este impregnată cu un grad neobișnuit de înalt de moralitate,
81
celelalte națiuni constată că au mai puține motive să se teamă de pute-
rea Statelor Unite, care altfel este descurajantă” (sublinierea mea).8 Este
greu să citim aceste rânduri fără ironie după ce am văzut cum arată reac-
ția globală la războiul din Irak. Nu este suficient ca americanii să creadă
în bunele lor intenții; și neamericanii trebuie să fie convinși de ele.
Ideea că în trecut Statele Unite au acționat cu o mentalitate deschisă și
au furnizat pe plan global elemente ale binelui public este foarte plauzi-
bilă. Transformarea Germaniei și Japoniei în democrații și țări aliate
după cel de-al Doilea Război Mondial, sprijinul oferit de America institu-
țiilor de la Bretton Woods și Organizației Națiunilor Unite în anii `40 și
susținerea acordată Europei Occidentale prin Planul Marshall și Europei
de Est în cursul Războiului Rece au furnizat ample beneficii comunității
globale, chiar dacă, simultan, au convenit intereselor strategice ameri-
cane. În loc de asta. Statele Unite ar fi putut opta cu mare ușurință pen-
tru izolaționism, așa cum au propus mulți americani la sfârșitul deceni-
ului al cincilea, și s-ar fi putut arăta mult mai puțin generoase față de
aliați în toată această perioadă.
La vremea războiului din Irak însă, ideea că neamericanii ar reacționa
favorabil sau măcar ar admite afirmarea unei hegemonii luminate din
partea Americii era mai mult o speranță decât o realitate. Înainte ca alte
țări să accepte rolul conducător al Statelor Unite, trebuia să fie convinse
nu doar că America era bună, dar și că avea să-și exercite puterea cu
înțelepciune, reușind să-și atingă scopurile propuse. Sentimentele vio-
lent negative care au luat naștere după război își aveau originea în evo-
luții care au precedat administrația Bush, astfel că simptomele puteau
și ar fi trebuit să fie identificate în anii anteriori.
Problemele Strategiei naționale de securitate a Statelor Unite nu se li-
mitau la conceptul de atac anticipativ, expus în document, sau la afir-
mația că uneori Statele Unite ar putea fi nevoite să acționeze prin inter-
mediul unor coaliții de voluntari. La fel de multe întrebări ridica și faptul
că strategia nu oferea nici un criteriu pentru modul de a decide când e
necesar ca Statele Unite să-și asume un război preventiv. Condoleezza

82
Rice, pe atunci consilier pentru securitatea națională, a afirmat, într-
adevăr, la scurt timp după publicarea Strategiei... că „această abordare
trebuie tratată cu maximă precauție. Numărul de cazuri când ar fi justi-
ficată va fi întotdeauna mic. Nu dă undă verde - nici Statelor Unite, nici
vreunei alte națiuni - pentru a trece la fapte fără să fi epuizat celelalte
mijloace, inclusiv diplomatice. Acțiunea anticipativă nu se află la înce-
putul unei îndelungate înlănțuiri de eforturi. Amenințarea trebuie să fie
foarte gravă, iar riscurile așteptării trebuie să depășească de departe
riscurile acționării.”9
Mesajul acesta ar fi trebuit să fie cuprins în Strategia de securitate nați-
onala, laolaltă cu niște criterii mai precise menite să evidențieze în ce
condiții atacul anticipativ poate fi utilizat în mod legitim. Apoi trebuia să
fie repetat necontenit, pe măsură ce administrația își prezenta argu-
mentele pentru acțiunea împotriva Irakului. În loc de asta s-a prezentat
un mesaj mult mai difuz, sugerând o aplicare mai largă a doctrinei anti-
cipative. În discursul despre starea Uniunii din 2002, președintele Bush
se referise la o „axă a răului” compusă din Irak, Iran și Coreea de Nord;
era cum nu se poate mai firesc ca observatorii străini să juxtapună
această expresie cu noua doctrină a atacului anticipativ și să presupună
că administrația punea la cale o serie de trei războaie preventive.
Există câteva explicații posibile pentru faptul că o echipă de politică ex-
ternă atât de experimentată a comis niște gafe elementare. Cea dintâi
este confundarea interlocutorilor. Mare parte din discursul dur al admi-
nistrației Bush era destinat statelor-problemă și altor actori care ar fi
fost tentați să le sprijine. Vestita formulare a lui Bush de după 11 sep-
tembrie, despre cei care sunt „cu noi sau împotriva noastră” în războiul
contra terorismului, le era, neîndoielnic, adresată unor țări precum Pa-
kistanul sau Yemenul, care în trecut adăpostiseră teroriști iar acum dez-
băteau dacă să coopereze cu Statele Unite la vânarea agenților al-
Qaeda. Problema a fost că europenii au luat cuvintele respective drept
o invitație de a adopta agenda de lucru a administrației Bush de o ma-
nieră ce nu lăsa loc de întors, astfel că resentimentele lor sunt de înțeles.

83
Din nefericire, administrația a făcut prea puțin pentru a lămuri cărui au-
ditoriu i se adresase președintele.
Un al doilea motiv pentru acest eșec în privința comunicării ar putea fi
legat de faptul că în interiorul administrației înseși existau încă dezacor-
duri pe tema condițiilor în care s-ar aplica doctrina; de aceea, nimeni nu
a enunțat explicit aceste condiții, într-adevăr, poate că mulți funcționari
din Departamentul Apărării ar fi dorit să mențină ușa deschisă pentru
mai multe războaie preventive, nedorind, din această cauză, să admită
din partea diplomației publice vreo directivă care să limiteze opțiunile
Statelor Unite.
În sfârșit, Colin Powell nu considera că discursurile și declarațiile de doc-
trină ar ocupa locul central în activitatea sa de secretar de stat. Le-a spus
unor apropiați că nu se simțea în largul lui când venea vorba de idei mă-
rețe și doctrine abstracte. S-a remarcat adesea că Powell a vorbit în pu-
blic și a călătorit mai puțin decât majoritatea predecesorilor săi; în peri-
oada critică dintre votarea primei, respectiv celei de-a doua rezoluții a
Consiliului de Securitate prin care se autoriza războiul, de pildă, el a stat
la Washington. Ca să fim drepți, poate că simțea că nu are autoritatea
de a le transmite aliaților Americii acele lucruri care să le potolească te-
merile față de angajarea Statelor Unite într-un șir de războaie preven-
tive cu final nedeterminat.
Elitele americane au suferit un eșec de proporții, nereușind să perceapă
tendința antiamericană - ceea ce Walter Russel Mead numea „furtuna
în creștere” - care s-a dezvoltat între sfârșitul Războiului Rece și izbucni-
rea războiului din Irak.10 Americanii se obișnuiseră să fie antipatizați în
timpul Războiului Rece și le era ușor să desconsidere noile manifestări
de antiamericanism, tratându-le ca pe o recrudescență a bine cunoscu-
tei ostilități afișate de stânga față de puterea și scopurile Statelor Unite.
De data aceasta, însă, se întâmpla altceva. În perioada de după 11 sep-
tembrie, ostilitatea din Orientul Mijlociu și lumea musulmană a atins ni-
veluri fără precedent, sentimentul pozitiv față de Statele Unite ajungând
la 5% în Iordania, 21% în Pakistan, 27% în Maroc și 30% în Turcia - cu

84
toatele, țări prietene prin tradiție.11 O nemulțumire mai moderată era
afișată de cei mai apropiați prieteni și aliați ai Americii, țări cu care ame-
ricanii credeau că împărtășesc valori comune și care fuseseră principa-
lele beneficiare atunci când Statele Unite ținuseră piept Germanici na-
ziste și fostei Uniuni Sovietice. Mai mult, în Europa Occidentală criticile
nu veneau numai de la „suspecții de serviciu” de stânga, ci și de la multe
persoane de centru și de dreapta care slujiseră drept ancore pentru in-
fluența americană în timpul Războiului Rece.
O parte a explicației acestui fenomen rezida în trecerea spre „capitalis-
mul milenar”, cum îl numea Mead, proces care a avut loc începând cu
anii `80. Până la revoluțiile conservatoare ale lui Reagan și Thatcher,
toate țările industrializate, inclusiv Statele Unite, clădiseră state asisten-
țiale generoase, cu programe finanțate tot mai bine și cu administrarea
guvernamentală a concurenței de pe piață. Pe la sfârșitul deceniului opt,
sistemul acesta se îndrepta rapid spre o criză caracterizată prin supra-
reglementare și scăderea productivității. Statele Unite au deschis calea
în răsturnarea acestei tendințe, dezmembrându-și parțial statul asisten-
țial postbelic. Piețele americane fuseseră dintotdeauna mai puțin regle-
mentate decât omoloagele lor din Europa, iar diferența a devenit încă și
mai clară în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, pe măsură ce
Statele Unite și-au dereglementat aviația comercială, telecomunicațiile,
furnizarea de energie electrică și alte servicii. Măsurile acestea au dez-
lănțuit un val de inovații tehnologice și de creștere economica, punctul
culminant constituindu-l boom-ul tehnologiei informației din anii `90.
Americanii se mândresc pe drept cuvânt cu rolul jucat de ei în inventa-
rea tranzistorului, a circuitului integrat, a computerului personal și a In-
ternetului. Mulți simt că aceste evoluții ar fi putut apărea numai într-o
ordine capitalistă liberă, competitivă cu un amestec minim al guvernului
în funcționarea piețelor private. Există o formă de tehno-libertarianism
specifică Statelor Unite care transpune antietatismul american tradițio-
nal într-un decor modern, high-tech, exemplificat de John Perry Barlow
și Fundația Electronic Frontier, la întemeierea căreia a contnbuit.12 Ideea

85
potrivit căreia industria americană a tehnologiei informației își dato-
rează succesul lipsei intervenției guvernamentale este doar parțial co-
rectă. În Statele Unite, majoritatea progreselor tehnologice importante
de la sfârșitul secolului al XX-lea au fost stimulate de încurajarea și in-
vestițiile guvernului.13 Însă viziunea tehno-libertariană conținea o doză
suficientă de adevăr încât să-i convingă pe mulți americani că mixtura
lor de piață și stat, cu totul aparte, reprezenta soluția viitorului. Invers,
Europa a ajuns să fie considerată suprareglementată, retrogradă și os-
tilă pieței. Valul concurenței capitaliste revigorate care s-a dezlănțuit în
anii `90 a primit în dezbateri titlul de „globalizare” și a fost privit, în mare
parte a lumii, cu un amestec de fascinație, invidie, teamă și neplăcere.
Au fost, desigur, țări precum Coreea de Sud, Taiwanul și China care au
profitat pe deplin de pe urma globalizării deschizându-și piețe pentru
export și intensificându-și creșterea economică, însă celelalte democra-
ții industrializate erau mulțumite de statele lor asistențiale și considerau
adesea demersul american de liberalizare a piețelor de pe mapamond
nu ca pe un efort bine intenționat de promovare a reformelor, ci ca pe
o încercare a Statelor Unite de a-și impune propriile valori etatiste asu-
pra restului lumii, într-o „cursă spre fundul prăpastiei”.
O componentă majoră a demersului de americanizare a economiei glo-
bale a provenit din sectorul privat, un rol important fiind deținut de
companiile și instituțiile financiare din Statele Unite, redevenite compe-
titive. Însă politicile guvernamentale americane au susținut și ele libera-
lizarea economică, în moduri care au generat reacții adverse ce adesea
au trecut neremarcate la Washington. Consensul de la Washington a în-
semnat un pachet de măsuri convenționale de liberalizare economică
pe care instituțiile financiare internaționale, precum Fondul Monetar In-
ternațional (FMI) și Banca Mondială, le atașau de obicei la propriile cri-
terii pentru acordarea de împrumuturi de ajustare structurală către ță-
rile în curs de dezvoltare.14 Dacă acest tip de liberalizare economică pro-
movat de Statele Unite ar fi produs rezultate pozitive consistente, poate
că forma aceasta de hegemonie luminată ar fi fost acceptată mai bine,
însă chiar niște țări ca Argentina, care credeau că urmează sfaturile ame-
ricane, s-au trezit într-o criză economică profundă la sfârșitul anilor `90.

86
Rezultatul a constat în discreditarea generală a „neoliberalismului” în
întreaga Americă Latină și apariția unei noi generații de lideri stângiști
în regiune.
În locuri precum Thailanda și Coreea de Sud, administrația Clinton a in-
sistat cu vigoare asupra liberalizării piețelor de capital în prima jumătate
a deceniului zece. Aceia care promovau politicile respective, printre care
secretarul Trezoreriei, Robert Rubin, și adjunctul său, Darry Summers
(care i-a succedat în funcție), considerau că astfel țările în chestiune vor
avea de câștigat. Mulți asiatici, pe de altă parte, priveau cu mai multă
suspiciune motivațiile Statelor Unite, socotind că întreaga acțiune era
menită să forțeze deschiderea piețelor de capital în favoarea companii-
lor de pe Wall Street, la care Rubin, fost președinte al Goldman Sachs,
avea numeroși prieteni.
Când a izbucnit criza asiatică din 1997-1998, aceleași țări au fost devas-
tate de ieșirea năvalnică a lichidităților pe care o încurajase liberalizarea
piețelor de capital. În prezent, majoritatea observatorilor sunt de acord
că liberalizarea contului de capital s-a produs prematur, înainte de in-
stalarea unor sisteme de reglementare care să întărească economiile
față de manifestările imprevizibile ale piețelor internaționale de capital.
Mai mult, primul instinct al FMI a fost să administreze doctoria austeri-
tății fiscale unor țări care, dacă aveau nevoie de ceva aveau nevoie de
sporirea cheltuielilor publice. Cu toate acestea, deși erau răspunzătoare
pentru cel puțin câteva dintre condițiile care au condus la criză, Statele
Unite nu au venit în ajutorul Thailandei și și-au folosit influența pe lângă
instituțiile internaționale precum FMI pentru a forța continuarea libera-
lizării pieței de capital într-un moment când țările vizate erau la pământ
din punct de vedere economic. Nu e de mirare că până și în ziua de azi
coreenii se referă la criza aceea ca la „criza FMI”, fără a o pune pe seama
propriilor politici și instituții.
În sfera politică, hegemonia americană a avut anumite efecte negative
neprevăzute. Războiul Rece obligase Statele Unite să acorde atenție
multor părți ale lumii unde altfel nu aveau mari interese economice sau
politice directe. Adeseori, această atenție a căpătat forma ajutorului sau

87
intervenției militare, cu consecințe problematice pentru țările respec-
tive. După încheierea Războiului Rece însă, Statele Unite au decis că se
pot retrage în totalitate din aceste locuri.16 Afganistanul este exemplul
clasic, iar după 11 septembrie s-a întors ca o fantomă să bântuie Was-
hingtonul. Lipsa competiției din partea sovieticilor le-a lăsat americani-
lor mână liberă pentru a sprijini mișcările democratice din țări precum
Filipine sau Chile, unde anterior susținuseră niște lideri autoritari; în ace-
lași timp, acum Statele Unite aveau mâna liberă să se uite în altă parte
când se petreceau fapte cumplite în locuri ca Kwanda sau Liberia.
Ideea că rolul conducător jucat de America în cursul Războiului Rece ar
putea fi transformat într-o postură de hegemonie luminată față de res-
tul lumii include câteva erori și contradicții structurale care fac imposi-
bilă adoptarea ei ca bază pe termen lung pentru conceptualizarea poli-
ticii externe americane.
În primul rând, hegemonia luminată se sprijină pe o credință în excepți-
onalismul american pe care; majoritatea neamericanilor pur și simplu
nu o găsesc plauzibilă. Ideea că Statele Unite se comportă dezinteresat
pe scena mondială nu este crezută de prea multă lume tocmai pentru
că în cea mai mare parte nu este adevărată; pe drept cuvânt, nici n-ar
putea fi adevărată, dacă liderii americani și-ar îndeplini responsabilită-
țile față de propriul popor. Statele Unite sunt capabile să acționeze cu
generozitate în ceea ce privește furnizarea de componente ale binelui
public global și au fost cât se poate de generoase atunci când idealurile
și interesele lor egoiste au coincis. Dar Statele Unite sunt, în același
timp, o mare putere cu interese fără legătură cu binele public global.
Președinții americani trebuie să ocrotească interesele economice, ade-
sea înguste, ale anumitor alegători, trebuie să se preocupe de securita-
tea aprovizionării cu energie, trebuie să răspundă la cererile diverselor
grupuri etnice de votanți din Statele Unite și în fine, au nevoie de coo-
perarea unui număr mare de țări, indiferent cum își tratează acestea
propriii cetățeni. Binele public global are o sumedenie de componente,
de la menținerea păcii în Africa la reducerea emisiilor de carbon, iar pe

88
unele dintre acestea Statele Unite găsesc că e prea împovărător să le
asigure.
Cea de-a doua problemă a hegemoniei luminate este că presupune un
nivel de competență extrem de înalt din partea puterii hegemonice. Îna-
intea războiului din Irak, mulți critici ai administrației Bush din Europa și
Orientul Mijlociu nu au contestat atacul pe temeiuri normative ab-
stracte (adică susținând că n-a primit binecuvântarea unei a doua rezo-
luții a Consiliului de Securitate), ci s-au întrebat dacă administrația înțe-
legea într-adevăr ce implica transformarea politică a Orientului Mijlociu
pe care intenționa s-o demareze. Exprimând aceste îngrijorări, au dove-
dit o clarviziune remarcabila.
Ultima problemă a hegemoniei luminate rezidă în politica internă ame-
ricană. Atenția poporului american față de politica externă si disponibi-
litatea de a finanța proiecte în străinătate care să nu aducă beneficii
clare intereselor Statelor Unite sunt limitate foarte precis. Atacurile de
la 11 septembrie au modificat acest calcul, furnizând sprijin popular
pentru două războaie în Orientul Mijlociu și pentru o creștere conside-
rabilă a bugetului Apărării. Însă durabilitatea sprijinului este nesigură:
deși majoritatea americanilor vor să facă ceea ce este necesar pentru
reușita proiectului din Irak, perioada de după război nu a sporit apetitul
publicului pentru alte intervenții costisitoare. O problemă mai profundă
constă în faptul că, în adâncul sufletelor lor, americanii nu sunt un popor
imperial. Uneori, chiar și hegemonii luminați trebuie să acționeze fără
cruțare și au nevoie de o vigoare și o rezistență ce nu le sunt la îndemână
unor oameni mulțumiți cu viețile și societatea lor.

89
5. INGINERIA SOCIALĂ ȘI
PROBLEMA DEZVOLTĂRII

Arealul dezvoltării politice și economice constituie spațiul în care se


ciocnesc două însemnate principii neoconservatoare. Pe de o parte, ne-
oconservatorii cred, pe bună dreptate, că este foarte important carac-
terul intern al unui regim: democrațiile liberale respectă, în general,
drepturile de bază ale cetățenilor lor și sunt mai puțin agresive pe plan
extern decât dictaturile. Prin urmare, este imperativ să se elibereze po-
poarele de sub tiranie și să se promoveze democrația în întreaga lume
prin pătrunderea în interiorul statelor și modelarea instituțiilor lor fun-
damentale. Atitudinea aceasta contrastează pregnant cu politica ex-
ternă realistă, care tinde să respecte suveranitatea, fiind indiferentă la
caracterul intern al altor state.
Pe de altă parte, un alt curent al gândirii conservatoare subliniază peri-
colele unei inginerii sociale prea ambițioase. Atitudinea aceasta își are
originea în antistalinismul celor de la City College și a fost întărită de
colaboratorii revistei The Public Interest, care au criticat programele so-
ciale americane pe motiv că generau consecințe neprevăzute ce aveau
să submineze scopurile inițiale. După cum remarcam anterior, o temă
importantă, care se regăsește pe larg în scrierile lui James Q. Wilson des-
pre infracționalitate, este ideea că nu putem reduce ratele criminalității
încercând să rezolvăm unele probleme fundamentale, de genul sărăciei
și rasismului; politicile eficiente trebuie să se concentreze asupra unor
măsuri pe termen scurt care să atace mai curând simptomele decât ca-
uzele primordiale. Transpus în domeniul politicii externe, acest principiu

90
ar fi trebuit să îndemne la moderarea speranțelor în privința transfor-
mărilor politice care ar putea fi realizate în Orientul Mijlociu prin pro-
movarea democrației, de pildă.1
Nici administrația Bush, nici susținătorii ei neoconservatori nu au reflec-
tat suficient, înainte de războiul din Irak, la căile de rezolvare a acestei
situații dificile. Deși detestă s-o recunoască după consumarea eveni-
mentelor, administrația a subestimat grav costurile și greutățile impli-
cate de reconstrucția Irakului și ghidarea lui spre o tranziție democra-
tică. În planificarea internă de dinaintea atacului, Pentagonul estima că
și-ar putea reduce trupele de la efectivul inițial de 150.000 la doar
60.000 după șase luni de la încheierea luptelor. În ajunul războiului, vi-
cepreședintele Cheney i-a acordat un interviu lui Tim Russert, spunând
că „nu cred că este corect să se sugereze că avem nevoie de câteva sute
de mii de soldați acolo după încetarea operațiunilor militare, după în-
cheierea conflictului.[...] Cred cu sinceritate că vom fi întâmpinați ca
niște eliberatori.”2 Președintele Bush n-ar fi aterizat pe un portavion îm-
podobit cu banner-ul „Misiune îndeplinită” dacă ar fi știut că peste doi
ani aproape 150.000 de soldați americani încă vor mai purta un război
dur contra insurgenților.
Promotorii războiului înclinau să creadă că democrația este o condiție
din oficiu la care societățile se vor întoarce după ce vor fi eliberate de
dictatură. Într-un discurs ținut la American Enterprise Institute cu puțin
timp înainte de începerea războiului, președintele declara: „Culturile
umane pot fi foarte diferite. Cu toate acestea, inima omului dorește ace-
leași lucruri bune, pretutindeni pe Pământ. În dorința lor de a fi ferite
de opresiunea brutală și abuzivă, ființele umane sunt toate la fel. În do-
rința noastră de a avea grijă de copiii noștri și de a le oferi o viată mai
bună, suntem cu toții la fel. Din aceste motive fundamentale, libertatea
și democrația vor fi întotdeauna și peste tot mai atrăgătoare decât lo-
zincile urii și tacticile teroriste.” Se poate afirma că există o dorință ome-
nească universală de a fi liber de tiranie și că la fel de universală este și
atractivitatea traiului într-o democrație liberală prosperă. Problema
este aceea a cadrului temporal. Una e să spui că se manifestă o tendință
amplă, extinsă pe câteva secole. În direcția răspândirii democrației libe-
rale - un lucru pe care eu însumi l-am susținut cu tărie în trecut - și alta

91
e să spui că fie democrația, fie prosperitatea pot apărea într-o anumită
societate la un anumit moment.3 Intervin aici niște variabile esențiale,
cunoscute sub numele de instituții, care trebuie să opereze înainte ca
societatea să poată trece de la dorul amorf de libertate la un sistem po-
litic democratic consolidat, funcțional, cu o economie modernă. Iar dacă
studierea tranzițiilor democratice și a dezvoltării politice ne învață un
lucru, acesta este că instituțiile sunt foarte greu de pus pe picioare.
În deceniul al zece-lea au avut loc frământări intelectuale extraordinare
pe tema dezvoltării instituționale; în prezent avem o enormă cantitate
de literatură, scrisă de universitari și practicieni, despre tranzițiile de-
mocratice, și o cantitate încă și mai mare de lucrări despre instituții și
dezvoltarea economică. Însă neoconservatorii de frunte care au sprijinit
războiul s-au menținut în afara acestei dezbateri, și sunt foarte greu de
găsit mari discuții despre mecanismele concrete prin care Statele Unite
aveau să promoveze instituțiile democratice sau dezvoltarea econo-
mică. De exemplu, volumul scris de Kristol și Kagan, Present Dangers,
analizează instrumentele ce trebuie folosite pentru promovarea demo-
crației în întreaga lume; acestea sunt, în primul și-n primul rând, capaci-
tatea de a proiecta puterea militară, apoi aliații și sistemul de apărare
cu rachete antirachetă.4 Nici măcar nu se face aluzie la politicile care
joacă un rol crucial în stimularea tranzițiilor politice, puse în practică de
organisme precum Departamentul de Stat și Agenția Statelor Unite pen-
tru Dezvoltare Internațională sau de instituții multilaterale ca FMI sau
Banca Mondială. În timpul administrației Clinton, The Weekly Standard
și-a concentrat argumentele în direcția creșterii cheltuielilor americane
pentru apărare, nu în cea a promovării unor noi abordări pentru recon-
strucția de după încheierea conflictelor, dezvoltarea economică, susți-
nerea societății civile, diplomația civilă și altele de felul acesta. Neocon-
servatorii păreau să pornească de la premisa că instituțiile or să se des-
curce cumva singure o dată ce Statele Unite vor fi rezolvat partea cea
mai grea, anume schimbarea regimului cu forța.
Evoluția reflecției asupra dezvoltării de după cel de-al Doilea Război
Mondial este presărată cu încercări nereușite de a conceptualiza adec-
vat procesul de dezvoltare și este marcată de lipsa instrumentelor cu

92
ajutorul cărora donatorii externi ar putea influența rezultatele dezvol-
tării. La final, este util să se facă o demarcație între dezvoltarea econo-
mică și cea politică, de vreme ce istoriile intelectuale ale acestor aspecte
complementare ale modernizării au avut traiectorii întrucâtva diferite,
deși cele două ramuri au ajuns la convergență în anii `90, cu implicații
interesante pentru politicile viitoare.

Dezvoltarea economică
Teoretizarea dezvoltării economice a parcurs o serie de etape distincte
după destrămarea imperiilor coloniale europene, începută la finele de-
ceniului al cincilea. Sub influența modelului de creștere Harrod-Domar,
majoritatea economiștilor au crezut că principalul obstacol în calea creș-
terii economice din țările care și-au dobândit recent independența este
lipsa investițiilor.5 Ei presupuneau tacit că țările subdezvoltate erau la
fel cu acelea dezvoltate, numai că nu posedau capital. Strategiile de dez-
voltare promovate de Statele Unite sau agențiile multilaterale, de pildă
Banca Mondială, s-au concentrat, prin urmare, asupra unor mari pro-
iecte de infrastructură de genul barajelor, șoselelor și centralelor elec-
trice, transferând banii necesari guvernelor în funcție. În Statele Unite
se manifesta un optimism extraordinar, considerându-se că electrifica-
rea Sudului american prin intermediul Autorității Văii Tennessee avea să
ofere un model pentru promovarea dezvoltării economice care să poată
fi exportat în țările recent decolonizate. Planificarea economică atingea
pe atunci apogeul; nu numai donatorii oficiali, dar și organizațiile pri-
vate, precum Fundația Ford, au sprijinit reforma administrației publice
și crearea unor agenții de planificare economică.6
În anii `70 s-a ajuns însă la o deziluzie amară față de această abordare.
Marile proiecte de infrastructură nu au generat externalitățile sperate,
care să susțină o creștere durabilă, și au fost subminate de instabilitatea
politică. În plus, barajele și alte proiecte inginerești de anvergură au avut
efecte neprevăzute asupra mediului înconjurător și au căzut în dizgrație
după ascensiunea grupărilor ecologiste din deceniul al șaptelea. O mare

93
parte a sprijinului pentru instituțiile de stat a sfârșit prin a întări regimu-
rile autoritare care comiteau abuzuri la adresa drepturilor omului sau,
corupte fiind, delapidau ajutoarele internaționale. Pakistanul a fost un
exemplu elocvent: a primit mari cantități de ajutoare în anii `50, apoi, în
anii `60, a devenit dictatură militară și a pornit la război împotriva veci-
nei sale, India.
Ceea ce omitea modelul Harrod-Domar era faptul că țările subdezvol-
tate se deosebeau de cele dezvoltate în multe alte privințe decât rapor-
tul dintre capital și mâna de lucru. Existau deficite grave, legate nu doar
de capitalul fizic, ci și de capitalul uman, și ele au dus în deceniile șapte
și opt la accentuarea tendinței de promovare a capitalului uman, adică
a educației. „Dezvoltarea durabilă” - care reduce, pe cât posibil, conse-
cințele creșterii economice asupra mediului înconjurător - a devenit un
obiectiv distinct al politicii de dezvoltare, la fel ca alte aspecte precum
controlul nașterilor, dezvoltarea rurală și, o dată cu ascensiunea femi-
nismului în Occident, acordarea de puteri sporite femeilor. Studiul lui
William Easterly, The Elusive Quest for Growth (2001), oferă o retros-
pectivă a acestor mode care ne trezește la realitate, analizând de ce nici
una dintre ele nu a fost în stare să creeze un proces de creștere dura-
bilă.7
Donatorii internaționali au înregistrat, e drept, câteva succese fără echi-
voc în ceea ce privește promovarea dezvoltării, însă trebuie remarcat că
aproape toate s-au produs în domeniul sănătății publice și, într-o oare-
care măsură, în cel al agriculturii. Variola, poliomielita, tuberculoza, on-
cocercoza și pojarul au fost fie eradicate, fie reduse considerabil în lu-
mea în curs de dezvoltare, în timp ce revoluția verde din India și din alte
părți a fost declanșată cu ajutorul fundațiilor și finanțatorilor externi.8
Pe de altă parte, capacitatea acestora din urmă de a promova o creștere
economică susținută, care să includă toate categoriile sociale, a fost
mult mai restrânsă. Țările din Asia de Est, cu o dezvoltare rapidă, s-au
descurcat bine pe cont propriu; în alte zone a existat o corelație practic
nesemnificativă între nivelul investițiilor internaționale și rezultatele po-
zitive.

94
Modurile în care Statele Unite au abordat dezvoltarea au fost marcate
de necesitățile politicii externe americane, de vreme ce pe atunci Was-
hingtonul se vedea prins într-o concurență ucigătoare cu lumea comu-
nistă pentru influența asupra țărilor în curs de dezvoltare. Teoretizarea
academică și aplicarea politicilor în practică au fost reunite în lucrările
unora ca Walt Rostow, a cărui carte din 1960, The Stages of Economic
Growth, a devenit un model pentru promovarea dezvoltării în cursul ad-
ministrațiilor Kennedy și Johnson.9 Competiția dintre Statele Unite și
Uniunea Sovietică a culminat cu strategiile rivale de construcție a state-
lor adoptate de Vietnamul de Sud, respectiv de Nord. Când vietnamezii
din sud au fost înfrânți în Războiul din Vietnam, încrederea americanilor
că s-ar afla în posesia unei teorii viabile despre modernizarea politică s-
a prăbușit.
Penultima modă care a cuprins politicile de dezvoltare înainte de războ-
iul din Irak a fost întoarcerea la ortodoxia economică din anii `80. Revo-
luțiile Reagan și Thatcher din lumea politică au fost însoțite de transfor-
marea curentelor intelectuale, care au înclinat balanța dintre stat și pi-
ață în favoarea celei din urmă. Planificarea economică a căzut în dizgra-
ție atât în lumea dezvoltată, cât și în cea mai puțin dezvoltată, fiind în-
locuită de insistența asupra piețelor libere și integrării economice glo-
bale. Ascensiunea aparent miraculoasă a țărilor din Asia de Est cu dez-
voltare foarte rapidă, orientate spre export, precum Coreea de Sud,
Taiwan și Hong Kong, a întărit această tendință intelectuală.
Problema întoarcerii la ortodoxia economică nu consta în faptul că ideile
de bază ar fi fost greșite; în Chile, liberalizarea piețelor a funcționat
foarte bine. Nu, problema era că în lipsa unor instituții puternice și a
voinței politice, programele nu puteau fi adoptate sau implementate co-
respunzător. În Africa subsahariană, guvernele au reușit, în mare parte,
să anuleze efectul presiunilor pentru reformă politică; simultan, în anii
`80 și `90, au primit de la agențiile internaționale o serie nesfârșită de
împrumuturi de ajustare structurală.10
Într-adevăr, Africa e regiunea unde eșecul conceptual și practic al stra-
tegiilor occidentale de dezvoltare este cel mai vizibil. În pofida asistenței
și consilierii oferite de donatorii externi timp de trei decenii, veniturile

95
pe cap de locuitor, în majoritatea țărilor de pe continent, au scăzut. Sta-
tele africane care fuseseră slabe dintotdeauna s-au degradat și, în cazu-
rile Somaliei, Liberiei și Sierrei Leone, au dispărut cu totul. Se pare chiar
că bine intenționatele politici occidentale de dezvoltare au înrăutățit si-
tuația de multe ori, creând echivalentul „blestemului resurselor natu-
rale”, care le-a permis guvernelor africane să eludeze nevoia de reforme
interne, sau întărind regimurile incompetente.11
În ultima jumătate a deceniului zece s-a produs o altă modificare în con-
cepția asupra politicilor de dezvoltare. Instituțiile (adică regulile formale
și informale care constrâng opțiunea individuală) fuseseră oarecum ne-
glijate în economia neoclasică până la apariția așa-numitei economii in-
stituționale întemeiate de Douglass North, istoric al economiei. Econo-
mia instituțională a luat naștere cumva accidental, din teoriile asupra
întreprinderii, și a devenit maniera dominantă prin care economiștii au
conceptualizat fenomenele de ierarhie, analizate anterior de politologi
cu o terminologie diferită. Acum există o literatură empirică substanți-
ală care demonstrează că succesul dezvoltării depinde de unele instituții
ca drepturile de proprietate, aplicarea riguroasă a legilor și statul de
drept. Descoperirile lui Easterly și Levine sunt deosebit de relevante,
arătând că înzestrarea cu resurse naturale afectează dezvoltarea în prin-
cipal prin influența asupra evoluției instituționale.12
Transferarea atenției către instituții și, pe plan mai larg, către dimensiu-
nile politice ale dezvoltării a întârziat nepermis de mult. Am susținut în
altă parte că diferența dintre rezultatele obținute de Asia de Est și Ame-
rica Latină în privința dezvoltării, din anii `70 încoace, se datorează în
mare parte competenței și puterii instituțiilor de stat din prima regiune,
și nu politicilor de favorizare a pieței. Avem nenumărate exemple de țări
cu perspective bune a căror dezvoltare a fost subminată de liderii ra-
pace, conflictele etnice, războaiele interne sau externe ori alți factori
pur politici. Programele bune, inclusiv eforturile de reducere a sectoru-
lui de stat prin privatizare și dereglementare, presupun, la rândul lor, o
semnificativă capacitate de aplicare din partea statelor.13
Este important, însă, să plasăm instituțiile în perspectiva adecvată și să
nu considerăm dezvoltarea instituțională ca pe minunea care va rezolva

96
creșterea economică. Instituțiile sunt doar una dintre multiplele dimen-
siuni ale dezvoltării; resursele, sub forma capitalului din investiții, poli-
ticile economice corecte, așezarea geografică, problemele de sănătate
publică și alte aspecte contribuie la rezultatele dezvoltării.
Focalizarea asupra instituțiilor mai este limitată de un fapt: deși înțele-
gem cât sunt de importante în promovarea dezvoltării economice și ne
putem da seama cum funcționează acolo unde există, nu prea știm cum
să le creăm sau să le întărim în societățile unde sunt inexistente ori
slabe. Aceasta nu înseamnă că nu avem nici un fel de cunoștințe: în anu-
mite domenii, cum ar fi băncile centrale sau sistemele financiare în ge-
neral, există modele-cadru universale, iar tehnocrații din exterior pot
aduce îmbunătățiri substanțiale capacității de acțiune a statului. Însă în
alte activități din sectorul public, de pildă instituirea statului de drept
sau promovarea educației primare și secundare, pentru care nu există
tipare universale, soluțiile tehnocratice externe sunt mai puțin eficace.
În plus, înființarea sau reformarea instituțiilor constituie, aproape tot-
deauna, o problemă mai curând politică decât tehnocratică. De exem-
plu, administrarea fiscală ineficientă (ca atunci când guvernele cheltu-
iesc mai mult decât obțin din impozite sau utilizează banii publici în sco-
puri private) provoacă mari necazuri multor țări în curs de dezvoltare.
Însă lucrurile acestea se datorează numai parțial faptului că lipsesc or-
ganizarea și tehnologia necesare pentru supravegherea bugetelor. Mai
frecvent, problema este creată de politicienii care doresc să folosească
banii publici pentru a întreține rețelele clientelare ce joacă un rol crucial
în supraviețuirea lor politică. A le cere să dovedească responsabilitate
fiscală e același lucru cu a le cere să se sinucidă din punct de vedere
politic, faptă pe care este de înțeles că ezită s-o săvârșească. De aceea,
rezolvarea acestei probleme necesită o soluție politică, de pildă antre-
narea unei circumscripții de alegători în favoarea reformei fiscale sau
retragerea sprijinului politic pentru grupările politice recalcitrante. Une-
ori, aceste grupări sunt atât de bine poziționate, încât problema este
practic insolubilă, cel puțin dacă se aplică doar presiuni externe, în lipsa
unei cereri politice interne pentru reformă, nu va fi niciodată posibil ca
instituțiile să funcționeze bine.

97
Dezvoltarea politică
Dezvoltarea politică este înțeleasă ca întemeierea unor instituții de stat
din ce în ce mai complexe și mai influente care să servească fie la pro-
movarea acțiunii colective, fie la atenuarea conflictelor sociale. Dezvol-
tarea politică este superioară logic promovării democrației: în timp ce
dezvoltarea de instituții democratice precum adunările legislative și ale-
gerile constituie un semn de dezvoltare politică, guvernămintele autori-
tare pot fi mai mult sau mai puțin dezvoltate. Înainte de a putea avea o
democrație, trebuie să ai un stat; construcția statelor este o activitate
care se suprapune doar parțial cu promovarea democrației.14
Traiectoria reflecției cu privire la dezvoltarea politică este paralelă cu
aceea a teoretizării dezvoltării economice și foarte apropiată de ea, în-
trucât cele două sunt îngemănate într-un proces comun de moderni-
zare. Teoriile americane despre modernizare și-au avut originile în lu-
crările clasice ale sociologiei europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea;
Henry Maine, Ferdinand Tonnies, Emile Durkheim și Max Weber au fur-
nizat concepte - status/contract, Gemeinschaft/Gesellschaft, solidari-
tate mecanică/organică, autoritate charismatică/birocratic-rațională -
menite să ajute la înțelegerea procesului de modernizare. Aceste idei au
migrat din Lumea Veche în Statele Unite, uneori la modul propriu, în
capetele refugiaților din Europa lui Hitler, și s-au instalat în locuri pre-
cum Departamentul de Politică Comparată de la Harvard, Centrul de
Studii Internaționale de la MIT sau Comitetul de Politică Comparată din
cadrul Consiliului pentru Cercetări în Științele Sociale.15 Talcott Parsons,
Edward Shils, Daniel Lerner, Lucian Pye, Gabriel Almond, David Apter și
Walt Rostow se considerau, cu toții, parte dintr-un efort comun pentru
elaborarea unei teorii integrate a dezvoltării care nu numai să explice
tranziția de la societățile tradiționale la cele moderne, dar și să le ofere
factorilor de decizie din politica externă americană sfaturi practice pri-
vind provocarea și gestionarea acestei tranziții.
La fel ca teoriile dezvoltării economice, cele ale dezvoltării politice au
început să se prăbușească în anii `60, când s-au confruntat cu lovituri de
stat, insurgențe, corupție și revenirea la putere a regimurilor autoritare.

98
La stânga spectrului politic, criticii afirmau că teoria modernizării de-
semna tiparul dezvoltării americane drept unicul ghid normativ pentru
lumea în curs de dezvoltare, atitudine socotită de oponenții ei etnocen-
trică și mioapă față de realitățile societăților neoccidentale. La dreapta,
Samuel Huntington susținea în lucrarea sa de referință din 1968, Politi-
cal Order în Changing Societies, că declinul politic este la fel de probabil
ca dezvoltarea politică. Modernizarea socio-economică excesiv de ra-
pidă putea întrece dezvoltarea politică, dând naștere la dezordini și vio-
lență.16 Modernizarea nu mai părea să fie un proces integrat de tran-
sformări economice, sociale și politice, ci, mai curând, o serie de activi-
tăți disparate care puteau ieși de sub control. Consecința teoriei lui Hun-
tington în planul politicilor a fost aceea că dezvoltarea unei autorități
politice puternice era necesară pentru dezvoltarea economică și trebuia
să preceadă democrației.
Imediat după cel de-al treilea val al democratizării și prăbușirea Uniunii
Sovietice, teoreticienii au purces să reanime un model de dezvoltare po-
litică foarte des întâlnit în literatura despre „tranziția democratică”. În
acest model, tranziției democratice i se atribuie trei faze: de deschidere,
de pătrundere prin breșă și de consolidare. Deschiderea apare ca rezul-
tat al clivajelor dintre aripa dură și cea moderată din cadrul guvernului
autoritar; adepții liniei moderate încheie cu membrii opoziției pacte
care apoi vor face posibilă breșa către noul regim democratic. Faza de
consolidare necesită neutralizarea reprezentanților liniei dure rămași în
funcții și apoi construirea unor instituții care să susțină noua ordine de-
mocratică. La început, această literatură s-a bazat pe experiența Europei
de Sud și a Americii Latine, însă este aplicabilă și anumitor tranziții est-
europene.17
Laolaltă, aceste studii despre tranzițiile democratice nu constituie o te-
orie completă a dezvoltării politice, căci se referă la cazuri specifice din
anumite regiuni ale lumii și nu reușesc să răspundă de ce moderații apar
în unele societăți și nu în altele, de ce unele societăți sunt dornice să
aibă o tranziție pașnică, în loc să rezolve situația prin violență, și de ce
unele societăți sunt în stare să dezvolte o democrație multipartită, în
vreme ce altele rămân dominate de vechile elite.

99
După cum arată Thomas Carothers, uneori există o premisă ascunsă, le-
gată de dezvoltare, care creează presiuni inevitabile pentru trecerea de
la guvernarea autoritară la cea democratică; atunci când progresul poli-
tic către democrație a stagnat sau chiar a virat în sensul opus, despre
țările respective se spune în continuare că sunt „în tranziție”. Carothers
afirmă că multe dintre așa-numitele societăți în tranziție nu se îndreaptă
nicidecum spre democrație, ci sunt mulțumite să rămână în zona gri din-
tre regimul autoritar și cel democratic.
Ca să fim drepți, premisa tranziției democratice inevitabile este formu-
lată mai frecvent de politicieni și practicieni, care vor să confere o undă
de speranță eforturilor lor de a promova democrația și reforma politică
în întreaga lume, și mai rar de către analiștii academici. Deși procesul
dezvoltării economice are o logică internă - surprinsă de diversele mo-
dele de creștere pe care le folosesc economiștii - este mult mai puțin
clară existența unei asemenea logici în cazul dezvoltării politice.
În măsura în care avem, totuși, o teorie coerentă a dezvoltării politice,
procesul se bazează, după toate probabilitățile, pe unul din trei ele-
mente. Cel dintâi este legătura empirică existentă între dezvoltarea eco-
nomică și democrație. Adam Przeworski și Fernando Limongi au demon-
strat că, deși tranzițiile către democrație se produc cu frecvență egală la
toate nivelurile de dezvoltare, ele sunt mult mai puțin susceptibile de a
da greș, inversându-și sensul, o dată ce o țară a depășit un nivel de dez-
voltare cu PNB pe cap de locuitor de 6.000 de dolari. Așa se explică acea
corelație dintre dezvoltare și democrație observată pentru prima dată
de Lipset și de aici se poate deriva ideea că dezvoltarea politică decurge
dintr-o dezvoltare economică reușită.19
Teoria aceasta este utilă și beneficiază de o largă acceptare din partea
politologilor, însă nu explică felul în care se produce dezvoltarea politică
în țările foarte sărace, aflate mult sub pragul de 6.000 de dolari pe cap
de locuitor. Într-adevăr, dacă teoriile recente referitoare la importanța
instituțiilor pentru dezvoltarea economică sunt corecte, apare o pro-
blemă foarte serioasă de tipul „care a fost mai întâi; oul sau găina?” în
cazul țărilor apropiate de pragul de 6.000 de dolari pe cap de locuitor
sau deasupra acestuia, dezvoltarea economică o impulsionează pe cea
100
politică, însă pentru țările situate cu mult sub acest prag, dezvoltarea
politică o determină pe cea economică. Nu există nici o teorie care să
explice cum și de ce are loc dezvoltarea economică în țările foarte să-
race.
Un alt mecanism care conduce la dezvoltare politică este reprezentat de
o formă de competiție și emulație evolutivă prin care societățile se ob-
servă reciproc și adoptă instituții care să promoveze obiective dezirabile
pentru un număr mare de cetățeni, cum ar fi dezvoltarea economică sau
dreptatea socială.20 În lucrarea sa despre constituirea statelor euro-
pene, istoricul Charles Tilly sugerează o versiune particulară a acestui
proces. El susține că nevoia unităților politice descentralizate din Europa
de a-și crea armate regulate numeroase, dimpreună cu economiile de
scară oferite de orașele mari pe plan comercial, au dus la un proces com-
petitiv de creștere și consolidare a statelor. Și în alte părți ale lumii se
pot găsi exemple pentru modul în care concurența a determinat dezvol-
tarea politică: japonezii au constatat că societatea din care venea co-
mandorul Perry avea ceva ce lor le lipsea, astfel că au demarat un proces
de modernizare extrem de rapidă cu scopul de a-și menține indepen-
dența politică. Pe de altă parte, așa cum a arătat Douglass North însuși,
societățile cad în niște capcane cognitive care le fac fie să nu înțeleagă
că au rămas în urmă, fie să diagnosticheze greșit sursa nedezvoltării lor,
nereușind, astfel, să imite modelele competitive de succes pentru lungi
perioade de timp, în unele părți ale lumii, de pildă în Africa subsahari-
ană, violența endemică și competiția militară nu au dus la formarea sta-
telor, ca în Europa, ci la haos și dezagregare socială.21
Un ultim mecanism al dezvoltării politice își are sorgintea pe tărâmul
ideilor. Pur și simplu nu există nici un alt set de idei legitimatoare, în
afară de democrația liberală, care să fie acceptat pe scară largă în lumea
zilelor noastre.22 Liderii autoritari ineficienți trebuie, ei înșiși, să adopte
limbajul tranziției democratice pentru a-și legitima regimul, chiar dacă
în realitate puterea acestuia se bazează pe clientelism, legături de rude-
nie, etnie sau alte principii înguste. Astfel, în timp ce niște lideri precum

101
Saparmurat Niazov din Turkmenistan sau Aleksandr Lukașenko din Be-
larus nu au nici o intenție de a-și purta țările spre democrație, ei, ca per-
soane, rămân vulnerabili, deoarece regimurile lor nu se bazează pe un
set de idei care să genereze loialitate ori să structureze autoritatea.
Totuși, deși în momentul de față nu există o mare teorie a dezvoltării,
avem o enormă experiență practică în ceea ce privește strategiile de
dezvoltare politică. În plus fată de literatura despre tranziția democra-
tică, în ultimele două decenii știința politică a cunoscut o revigorare a
instituționalismului, curent de gândire în care statul nu mai este consi-
derai obiectul pasiv al presiunilor sociale, ci un formator autonom și ac-
tiv al rezultatelor.23 Lucrul acesta a dat naștere unei literaturi substanți-
ale despre designul instituțional, fiind tratate teme precum meritele re-
lative ale sistemelor prezidențiale, respectiv parlamentare, modul în
care puterea executivă interacționează cu sistemele electorale, avanta-
jele și dezavantajele diferitelor forme de federalism ș.a.m.d. Mai mult,
exista și o literatură din ce în ce mai bogată despre promovarea demo-
crației, adică despre acele strategii și politici care par să aibă cele mai
bune rezultate pentru promovarea dezvoltării democratice în societă-
țile autoritare sau aflate în tranziție.24

Experiența americana cu privire la promovarea


democrației și dezvoltarea politică
Modul optim de a studia perspectivele și limitările strategiilor de pro-
movare a democrației este să privim în urmă la eforturile istorice pe care
și le-au asumat Statele Unite, fie ca exerciții de construire a națiunilor,
fie ca încercări de promovare a tranzițiilor democratice. Ceea ce desco-
perim este că palmaresul în domeniul construcției națiunilor este ames-
tecat: sunt câteva succese și foarte multe eșecuri, iar acolo unde s-au
realizat succese, ele au necesitat un nivel extraordinar de atenție și stră-
danii.
Pe de altă parte, Statele Unite au jucat adesea un rol decisiv în promo-
varea tranzițiilor către democrație din cadrul celui de-al Treilea Val. De

102
la sfârșitul deceniului al nouălea încoace, Statele Unite au elaborat, îm-
preună cu comunitatea internațională, o gamă impresionantă de instru-
mente politice menite să sprijine schimbarea democratică a regimurilor.
În practic toate cazurile, impulsul fundamental pentru schimbare a venit
din interiorul societății vizate și nu ca urmare a presiunilor externe. Sta-
tele Unite pot oferi un ajutor deosebit de important într-un proces de
tranziție democratică, însă au puține pârghii de acțiune în lipsa unor ac-
tori interni suficient de puternici.
Înaintea războiului din Irak, președintele Bush și alți membri ai adminis-
trației sale remarcau că Statele Unite democratizaseră cu succes alte
dictaturi agresive, mai cu seamă Germania și Japonia, unde America „nu
a lăsat în urmă armate de ocupație”, ci „constituții și parlamente”. Lu-
crul acesta este adevărat, însă exemplele erau în bună măsură înșelă-
toare. Germania și Japonia au fost transformate în democrații-model
după 1945, dar ele au pornit ca țări foarte dezvoltate, cu state puternice
ale căror nuclee au supraviețuit conflagrației aproape nevătămate. Mai
mult, erau societăți învinse total care se întorseseră decisiv împotriva
forțelor ce le mânaseră în război.25
O comparație mai bună ar fi fost experiența Americii cu guvernarea Fili-
pinelor, numeroasele intervenții din Caraibe și America Latină, lansate
în numele Doctrinei Monroe, sau intervenția din Bosnia, dar și aici pal-
maresul Statelor Unite a fost, iarăși, destul de neclar. Statele Unite au
guvernat Filipinele timp de aproape cincizeci de ani; cu toate acestea,
de la independență și până în 1968 democrația de acolo n-a prea func-
ționat, iar țara rămâne una dintre codașele ASEAN (Asociația Națiunilor
din Asia de Sud-Est) din punctul de vedere al dezvoltării economice. Sta-
tele Unite au intervenit în mod repetat în Cuba, Nicaragua, Republica
Dominicană și Haiti, însă n-au reușit să lase în urmă instituții puternice
în nici unul dintre aceste state. Intervenția din Bosnia a fost un succes în
măsura în care a pus capăt conflictului și a readus țara la nivelul de acti-
vitate economică de dinaintea războiului, însă faptul acesta a necesitat
resurse substanțiale și un nivel înalt de implicare internațională. Mai im-
portant este însă că problema politică nu a fost rezolvată; după cum se
întrevede, comunitatea internațională nu va desființa prea curând Ofi-
ciul înaltului Reprezentant care guvernează țara în numele ei.26

103
Așa cum o demonstrează dureros experiența americană în Irak, demo-
cratizarea regimurilor pe calea intervenției militare și a ocupației este
extrem de costisitoare și de nesigură și nu constituie un instrument des-
pre care să credem că va fi folosit în viitor de o manieră rutinieră. În altă
ordine de idei. Statele Unite și alte democrații dezvoltate au jucat un rol
important, uneori chiar decisiv, în susținerea multora dintre tranzițiile
democratice care au avut loc începând cu anii `70. Toate acestea au fost
mai curând produsul puterii soft decât al celei hard- adică au fost gene-
rate de instrumente precum presiunile diplomatice, finanțarea grupări-
lor pro-democrație, diplomația publică, instruirea activiștilor etc.
Primul caz de tranziție reușită s-a petrecut la începutul celui de-al Trei-
lea Val, când institutele partidelor germane (Friedrich Ebert Stiftung și
Konrad Adenauer Stiftung) au oferit sprijin material partidelor omo-
loage din Portugalia după căderea dictaturii lui Antonio de Oliveira Sa-
lazar. Portugalia a trecut printr-o scurtă perioadă de cvasi-război civil în
1974-1975, iar Partidul Comunist Portughez ar fi avut șanse foarte mari
să preia puterea după lovitura de stat a unor ofițeri de stânga, însă a
fost împiedicat de partidele democratice, fortificate de susținerea ex-
ternă.
Succesul repurtat de aceste Stiftungen germane în asistarea tranziției
din Portugalia a fost unul dintre factorii care au inspirat crearea Funda-
ției Naționale pentru Democrație (National Endowment for Democracy,
NED) în Statele Unite, la începutul deceniului al nouălea. În cursul Răz-
boiului Rece, Washingtonul sprijinise sindicatele, revistele, partidele po-
litice și alte organisme democratice în lupta pe care o ducea cu Uniunea
Sovietică pentru influență mondială. O parte din această susținere a fost
canalizată prin CIA, care în anumite cazuri a oferit sprijin unor grupări în
mod cert nedemocratice. Dezvăluirile referitoare la operațiunile efectu-
ate sub acoperire de CIA în anii `70 și activitatea comisiei Church, care
le-a scos la lumină, s-au soldat cu faptul că Statele Unite au impus limite
drastice acestui tip de operațiuni și au decis să afișeze deschis sprijinul
acordat pentru democratizare. În afară de NED, Agenția Statelor Unite
pentru Dezvoltare Internațională (USAID) a înființat o filială pentru De-
mocrație și Guvernare, pe când Departamentul de Stat a creat un birou

104
pentru Democrație, Drepturile Omului și Forța de Muncă în „parohia”
subsecretarului de stat pentru afaceri globale.
Influența americană a jucat un rol determinant în câteva tranziții demo-
cratice. Politicile Statelor Unite au suferit o transformare majoră în a
doua jumătate a deceniului al nouălea. Anterior, anticomunismul și rea-
lismul în politica externă îndemnaseră Washingtonul să sprijine sau cel
puțin să accepte regimurile autoritare ale unor state pe motiv că aceste
guverne reprezentau răul cel mai mic.27 Dar o dată cu îmblânzirea Răz-
boiului Rece, riscul implicat de susținerea regimurilor democratice de
stânga nu a mai fost perceput ca foarte mare, iar Statele Unite și-au uti-
lizat tot mai mult influența pentru a alunga de la putere diverși dictatori.
Cu sprijinul Organizației Națiunilor Unite, Washingtonul a intermediat
negocierile pentru încheierea războiului civil din Salvador și, după ce
ajutase grupările Contras din Nicaragua, a contribuit și acolo la demara-
rea tranziției democratice.28 În Filipine, Statele Unite au avut un rol de-
cisiv pentru înlăturarea lui Ferdinand Marcos în cursul revoluției „puterii
poporului”, după asasinarea lui Benigno Aquino din 1986. În anul urmă-
tor, și-au folosit influența pentru a împiedica armata sud-coreeană să
atace protestatarii din rândul sindicaliștilor și studenților și a facilitat ac-
ceptarea alegerilor legislative libere. În fine, în 1988 Washingtonul și-a
retras tacit sprijinul acordat chilianului Augusto Pinochet atunci când
acesta, pe neașteptate, a convocat un referendum care să-i întărească
poziția, și a exercitat presiuni asupra lui să accepte rezultatele votului
negativ.
Puterea hard a Americii a fost foarte importantă în aceste tranziții: rela-
țiile militare cu Coreea de Sud, Taiwanul și Filipinele i-au conferit Was-
hingtonului o enormă forță de acțiune. Schimbarea de regim prin mij-
loace coercitive a fost aplicată cu succes în Panama în 1991. Dar Statele
Unite au dezvoltat și multe alte instrumente în cursul acestei perioade.
Poate că cel mai important a fost capacitatea de monitorizare a alegeri-
lor prin intermediul observatorilor, sondajelor la ieșirea de la urne și
prezenței extinse a mass-media. Primele eforturi de monitorizare a ale-
gerilor din America Centrală, în anii `80, au fost marcate de posibilitățile
limitate, însă până la sfârșitul deceniului zece Statele Unite, Organizația
Națiunilor Unite și unele organizații neguvernamentale precum Centrul

105
Carter, Democracy Watch, IFES, Freedom House și Fundația Eurasia au
elaborat tehnici sofisticate pentru a monitoriza corectitudinea alegeri-
lor desfășurate în regimuri semiautoritare.29 Organizațiile de sprijinire a
democrației, de felul NED, și unele ONG-uri, printre care Centrul Ameri-
can pentru Solidaritatea Forței de Muncă (afiliată la Federația Ameri-
cană a Muncii și Congresul Organizațiilor Industriale, AFL-CIO) au oferit
o susținere vitală sindicatului polonez Solidaritatea; cu timpul, aceste
organizații au devenit agenți extrem de puternici pentru dezvoltarea so-
cietății civile. Transmisiile radio, prin intermediul unor posturi ca Radio
Europa Liberă/Radio Libertatea și Vocea Americii, au constituit un mijloc
foarte important, oferind locuitorilor blocului comunist surse alterna-
tive de informație despre propriile țări și despre restul lumii.
La începutul secolului al XXI-lea apăruse deja o vastă infrastructură in-
ternațională cu scopul de a ajuta societățile să efectueze tranziția iniți-
ală de la guvernarea autoritară la democrație și de a contribui la conso-
lidarea instituțiilor democratice după încheierea tranziției. Impactul
acestor instrumente internaționale ale puterii soft a fost evident în trei
tranziții democratice majore care au avut loc în Europa în noul mileniu -
înlăturarea lui Slobodan Miloșevici în Serbia, în 2000, Revoluția Tranda-
firilor din Georgia, în 2003, și Revoluția Portocalie din Ucraina, în 2004-
2005. În toate aceste cazuri, tiparul a fost același; un lider corupt și/sau
semi-autoritar a organizat alegeri marcate de nereguli sau chiar de-a
dreptul măsluite; au izbucnit demonstrații în semn de protest față de
rezultatele alegerilor; populația s-a mobilizat împotriva fostului lider, to-
tul încheindu-se cu schimbarea nonviolentă, democratică a regimului.
Sprijinul extern a fost crucial de fiecare dată. În lipsa unei rețele sofisti-
cate de observatori internaționali ai alegerilor, care să poată fi activată
rapid, ar fi fost imposibil să se demonstreze falsificarea rezultatelor elec-
torale. În lipsa unor mijloace de informare independente ar fi fost impo-
sibil să se realizeze mobilizarea maselor, iar aceste organizații (printre
care Maidan, Ostriv și Ukrainska Pravda) au primit o susținere conside-
rabilă din afară. Dacă nu ar fi existat o formare pe termen lung a orga-
nizațiilor societății civile care să poată mobiliza populația la proteste îm-
potriva alegerilor, demonstrațiile de stradă și acțiunea directă nu s-ar fi
materializat. În Serbia, grupările studențești de felul Otpor au primit

106
sprijin de la o sumedenie de organizații occidentale de promovare a de-
mocrației, printre care NED, Institutul Republican Internațional și
USAID. Organizațiile societății civile din Ucraina implicate în Revoluția
Portocalie, între acestea Asociația Tineretului Ucrainian, Tinerii Rukh și
Școala de Analiză Politică de la Academia Petru Movilă din Kiev, primi-
seră ani de zile fonduri de la NED. Institutul pentru o Societate Deschisă
al filantropului George Soros a jucat, la rândul lui, un rol semnificativ în
acordarea de asistență pentru toate aceste țări.
Cazurile recente de promovare reușită a democrației au avut trei carac-
teristici. În primul rând, inițiativa trebuie să provină din sânul societății
respective. Dacă nu există grupuri indigene puternice, pregătite să re-
ziste regimului în funcție, schimbarea politică nu se va produce. Finan-
țatorii și organizatorii externi au o contribuție vitală la întărirea acestor
mișcări, însă ele trebuie să aibă rădăcini adânc înfipte în propriile socie-
tăți. Finanțatorii din străinătate nu pot determina schema temporală a
tranzițiilor democratice; acestea sunt declanșate de evenimente speci-
fice, precum un asasinat sau fraudarea alegerilor, care devin o sursă de
mânie și mobilizare populară.
În plus, sprijinul extern funcționează numai în regimurile semi-autori-
tare care simt nevoia să organizeze alegeri și permit un anumit grad de
libertate societății civile. Tranzițiile din Serbia, Georgia și Ucraina au în-
ceput imediat după niște alegeri contestate și nu s-ar fi produs în lipsa
acestora. Regimurile totalitare, ca Irakul lui Saddam Hussein sau majo-
ritatea țărilor foste comuniste de dinainte de 1989, n-ar fi fost vulnera-
bile la acest tip de acțiuni.
În sfârșit, receptivitatea forțelor pro-democratice indigene la sprijinul
extern, și mai ales la sprijinul oferit de Statele Unite, depinde în foarte
mare măsură de istoria societății respective și de influența naționalis-
mului în acea țară. Cele mai multe state est-europene care au efectuat
tranziția către democrație după 1989, ca și Serbia, Georgia și Ucraina,
aveau populații care doreau, în majoritate, să se alăture Europei Occi-
dentale și comunității mai largi a statelor democratice. Nu se considerau
puteri imperiale care eșuaseră ori fuseseră umilite și erau bucuroase să

107
primească susținere de la Washington; dacă resimțeau vreo amenin-
țare, aceasta era întruchipată de naționalismul rusesc. Lucrurile nu stau
neapărat la fel în țări de felul Rusiei sau Chinei, care au amintiri puter-
nice din epoca dominației și hegemoniei, sau în anumite părți ale lumii
arabe, unde există dezbateri aprige despre tipul de societate dorit și re-
lația cu Occidentul condus de Statele Unite.30

Regândirea dezvoltării
Dezvoltarea, atât pe plan economic cât și politic, a fost totdeauna o fiică
vitregă a politicii externe americane. Politica externă avea în centru ac-
tivități precum purtarea războaielor, contracararea amenințărilor sau
negocierea unor acorduri. Dezvoltarea apărea totdeauna la urmă, ca un
fel de operațiune de curățenie îndeplinită după ce actorii „serioși” pără-
siseră scena. În cursul Războiului Rece, în zilele de glorie ale teoriei cla-
sice a modernizării, dezvoltarea a beneficiat de mai multă atenție: era
privită ca o modalitate de vaccinare a populațiilor împotriva mirajului
comunismului, de stabilizare a aliaților și de impunere a influenței ame-
ricane pe mapamond. Însă o dată cu scăderea încrederii Washingtonului
în capacitatea Statelor Unite de a promova cu succes dezvoltarea, a de-
venit din ce în ce mai puțin importantă pentru obiectivele americane.
Ajutorul extern a fost atacat de la dreapta spectrului politic ca o moda-
litate de cadorisire a liderilor străini corupți și, de la stânga, ca un instru-
ment al imperialismului american. Agenția Statelor Unite pentru Dez-
voltare Internațională a trecut în subordinea Departamentului de Stat și
s-a confruntat cu o reducere drastică a bugetului și a personalului.
Atunci când a intervenit în Haiti și în Balcani pe temeiuri în mare parte
umanitare, administrația Clinton a fost atacată pentru că banaliza poli-
tica externă, transformând-o într-o „activitate de asistență socială”.31
După 11 septembrie și războiul din Irak, dezvoltarea și-a recuperat în
oarecare măsură statutul. La început a fost privită ca o modalitate de
luptă contra terorismului, un mijloc de „desecare a mlaștinii” care ali-
menta furia și alienarea musulmanilor. Administrația Bush a propus du-
blarea sumelor alocate pentru ajutorul extern în primul său buget de

108
după 11 septembrie, precum și creșterea contribuției Statelor Unite la
lupta contra HIV/SIDA din Africa. Dificultățile întâmpinate în încercarea
de a pacifica Irakul au determinat administrația Bush să admită că re-
construcția nu este un apendice al luptei active, ci o activitate care are,
din păcate, propriile cerințe și propria logică. La începutul celui de-al do-
ilea mandat al lui Bush, latura politică a dezvoltării - promovarea demo-
crației - a fost ridicată, cel puțin retoric, la o poziție centrală în politica
externă americană.
Dacă Statele Unite doresc să facă din dezvoltare o componentă esenți-
ală a politicii lor externe și nu doar o anexă, este important să nu-i atri-
buie așteptări care, inevitabil, se vor solda cu o dezamăgire dureroasă.
Aceasta înseamnă că obiectivele trebuie definite clar, iar instrumentele
aflate la dispoziție pentru îndeplinirea lor trebuie examinate cu lucidi-
tate.
În dimensiunea politică a dezvoltării, Statele Unite ar trebui să-și fixeze
drept obiectiv promovarea bunei guvernări, nu doar a democrației. Așa
cum remarcam anterior, dezvoltarea politică este superioară logic pro-
movării democrației. Ea implică elemente cum ar fi construcția statelor
și crearea de instituții eficiente; acestea sunt condiții pentru o guver-
nare democratică, dar nu sunt neapărat democratice în sine. Fareed Za-
karia are dreptate când spune că, acolo unde este posibil, un stat de
drept liberal este inițial mai important pentru creșterea economică de-
cât participarea politică democratică, iar în anumite situații liderii auto-
ritari cu intenții modernizatoare ar putea fi de preferat unor democrații
incompetente.32
Amânarea democratizării în favoarea unui autoritarism liberal nu este,
totuși, prea utilă ca strategie generală. În primul rând, liderii de tipul
acesta sunt greu de găsit; din anumite motive, par să fie concentrați mai
ales în Asia de Est. Majoritatea dictatorilor din țările în curs de dezvol-
tare sunt atât incompetenți în ceea ce privește promovarea creșterii
economice, cât și îngrozitor de corupți. În schimb, reformatorii care do-
resc să instaureze statul de drept liberal doresc, în genere, și democra-
tizarea. Însă există o legătură mai profundă. Buna guvernare nu este po-

109
sibilă fără democrație și participare publică; în timp, calitatea unei biro-
crații izolate de supravegherea populației se deteriorează; corupția
poate fi ținută în frâu numai dacă un public mai larg devine conștient de
existența ei și cere performante mai bune din partea oficialilor. În lipsa
legitimității democratice, conducătorii autoritari nu vor supraviețui ine-
vitabilelor crize și înfrângeri.
Statele Unite ar trebui să promoveze dezvoltarea economică a țărilor
sărace atât ca pe un scop în sine, cât și ca pe un complement la eforturile
americane de promovare a democrației, de vreme ce democrația este
mult mai ușor de consolidat pe fundalul creșterii economice. Pentru
aceasta există atât o motivație morală, cât și una de ordin practic. Argu-
mentul moral se vede cu ochiul liber; este pur și simplu inacceptabil ca
țara cea mai bogata și mai puternică din istoria omenirii să fie indife-
rentă la soarta țărilor care nu numai că nu posedă resursele ei umane și
sociale, dar suferă de scăderea continuă a nivelului de trai. Dacă vrem
să trăim într-o lume în care mulți alții să ne împărtășească valorile și
instituțiile, prosperitatea noastră trebuie să fie, și ea, distribuită pe scară
mai largă.
Motivația practică nu are de-a face cu terorismul, ci cu condițiile care
facilitează terorismul și alte amenințări la adresa ordinii globale. Strate-
gia de securitate națională a Statelor Unite din septembrie; 2002 ex-
primă foarte clar această idee: „Sărăcia nu-i transformă pe oameni în
teroriști și ucigași, dar sărăcia, instituțiile nefuncționale și corupția pot
face statele slabe vulnerabile la rețelele teroriste și cartelurile de dro-
guri care operează în interiorul granițelor lor.” Efortul pe care îl depun
Statele Unite pentru dezvoltare afectează modul cum este percepută
țara în întreaga lume. America este văzută într-o măsură din ce în ce mai
mare ca izolată, preocupată doar de sine și interesată de problemele
altor țări numai atunci când propriii săi cetățeni sunt implicați. Sunt
multe țări mijlocii și mici care s-ar putea descurca foarte bine într-o ase-
menea postură, însă pentru Statele Unite este mult mai greu, dacă vor
să conducă prin puterea exemplului și să constituie o sursă de inspirație
pentru alții.

110
Dacă totuși Statele Unite ar lua-o de la început cu promovarea dezvol-
tării economice, cum ar putea aborda această problemă în așa fel încât
chiar să ajute țările sărace? Economistul Jeffrey Sachs face apeluri neo-
bosite ca Statele Unite să îndeplinească Obiectivul de Dezvoltare al Mi-
leniului, constând în alocarea a 0,7% din PIB asistenței pentru dezvol-
tare, fapt ce ar spori de peste trei ori ajutoarele oferite. Este adevărat
că America a devenit tot mai puțin generoasă în acest domeniu; cu
0,17% este ultima dintre cele 22 de membre ale Organizației pentru Co-
operare și Dezvoltare Economică (OECD) din punctul de vedere al pro-
centului din PIB acordat asistenței pentru dezvoltare. Chiar dacă adău-
găm aici sumele donate de asociațiile caritabile, Statele Unite nu urcă
decât un loc, clasându-se pe poziția 21 din 22.23
Înainte de a putea fi convins să mărească sumele alocate asistenței pen-
tru dezvoltare, Congresul american trebuie să fie încredințat că banii vor
fi folosiți în scopuri benefice pentru oamenii săraci din țările în curs de
dezvoltare. Sunt unele lucruri care se pot cumpăra cu bani și altele care
nu au preț. Medicamentele antiretrovirale pentru persoanele care tră-
iesc cu un dolar pe zi, cercetarea și dezvoltarea în domeniul luptei con-
tra malariei, plasele de țânțari pentru paturi și altele asemenea sunt bu-
nuri scumpe pe care piețele private nu le vor produce de la sine, în cazul
lor justificându-se pe deplin subvențiile publice.
Pe de altă parte, aceste medicamente nu vor ajunge la destinatari și nu
vor fi administrate corect în fiecare țară dacă nu există o infrastructură
puternică de sănătate publică, un sistem funcțional de educație și un
efort instituțional care să dea urmare acțiunilor inițiale ale donatorilor.
În numeroase cazuri, din cauză că infrastructura lipsește, sau pentru că
oficialii sunt corupți ori nu dețin capacitățile necesare, ajutorul nu
ajunge la cei vizați. Faptul acesta determină agențiile externe de asis-
tență să încerce să acorde serviciile direct, ocolind guvernele locale. Pro-
cedura accelerează oferirea serviciilor, însă are, pe termen lung, efectul
de a submina autoritățile publice din țara respectivă, pe măsură ce lu-
crătorii părăsesc sectorul public în favoarea unor locuri de muncă mai

111
bine plătite, la donatorii externi și ONG-uri. Atunci când asistența ex-
ternă este canalizată prin guvernele locale, este folosită adesea în sco-
puri politice (cum ar fi avantajarea unui grup etnic sau a unui trib în de-
trimentul altuia) ori sfârșește prin a distorsiona și submina piețele din
zonă.34
Criticii conservatori ai asistenței externe tradiționale au dreptate în
unele privințe: o mare parte din dolarii contribuabililor, destinați săraci-
lor din lumea în curs de dezvoltare, au ajuns în mâinile companiilor din
lumea dezvoltată sau în cele ale firmelor private locale ori au fost detur-
nați de oficialii țărilor respective. Dacă nu intră în proverbialele conturi
elvețiene, banii aceștia slujesc altor scopuri de-a dreptul distrugătoare,
cum este cumpărarea de armament. Există un risc real ca, dacă Statele
Unite vor cheltui pentru asistența externă atât de mult cât și-ar dori
Sachs, fondurile să copleșească de departe capacitățile locale și să afec-
teze negativ perspectivele de dezvoltare pe termen lung ale oamenilor
pe care erau menite să-i ajute.
Prin urmare, este legitim să se afirme că Statele Unite ar trebui să sus-
țină cu mai multă generozitate nu doar dezvoltarea politică, ci și pe cea
economică din întreaga lume. Însă trebuie să-și folosească foarte pre-
caut banii și să-și concentreze eforturile asupra construirii unor instituții
mai puternice și a unei guvernări mai bune în țările sărace. Atenția acor-
dată pe termen lung instituțiilor și politicii va avea două beneficii, dacă
ținem cont de convergența dintre agenda dezvoltării economice și
aceea a dezvoltării politice. Statul de drept este extrem de important
pentru crearea unui climat în care investițiile și creșterea economică să
poată avea loc; de asemenea, reprezintă componenta „liberală” a de-
mocrației liberale. Controlarea clientelismului, verificarea faptului că
banii publici sunt cheltuiți pe bunuri publice și nu în rețeaua de fideli,
precum și ținerea în frâu a corupției contribuie, simultan, la promovarea
dezvoltării și la legitimarea sistemelor politice democratice.
Din anii `80 încoace, instituțiile financiare internaționale de tipul FMI
sau al Băncii Mondiale au căutat să condiționeze împrumuturile de ajus-
tare structurală ca modalitate de a stimula artificial cererea de reforme
în țările unde aceasta este scăzută. Condiționarea a repurtat anumite
112
succese în promovarea reformelor din domeniul stabilizării macroeco-
nomice, însă a avut un impact mult mai mic asupra dezvoltării instituți-
onale pe termen lung în sfere precum statul de drept și anticorupția.
Reforma politicilor implică decizii pe termen scurt în chestiuni precum
ratele dobânzilor ori subvențiile, care sunt în mod clar de competența
guvernelor; în schimb, reforma instituțională presupune înclinarea ba-
lanței de putere dintre actorii politici, amenințând astfel multe interese
deja consolidate. Stimulentele externe trebuie să fie mult mai puternice
în ultimul caz și, oricum, pot avea efect numai dacă există actori politici
locali care au propriile motive pentru a demara schimbările.
Există câteva cauze din care condiționarea împrumuturilor de ajustare
structurală generează rareori o cerere suficientă pentru reforma insti-
tuțională. În primul rând, condiționarea este exercitată la început, adică
banii sunt plătiți pe baza promisiunii că vor fi îndeplinite cerințele, și nu
ca o recompensă pentru rezultatele efective. Promisiunea lui Lucy că nu
va mișca mingea este, de obicei, suficientă pentru a-l face pe Charlie
Brown să se întoarcă și să mai șuteze o dată. În al doilea rând, modul
prin care se decide dacă au fost respectate condițiile poate fi viciat; de
vreme ce instituțiile financiare internaționale și organismele donatoare
au propriile stimulente pentru a le acorda împrumuturi clienților, indi-
ferent de performanțele acestora, ele sunt adesea complice la atenua-
rea criteriilor pentru ajutorare. În al treilea rând, faptul că donatorii și
creditorii au obiective multiple înseamnă că, chiar dacă un creditor se
va retrage dintr-o anumită țară, un altul îi va lua locul, compensând ime-
diat. În sfârșit, creditorii înșiși caută să gestioneze reforma îndeaproape,
alcătuind liste lungi de condiții, uneori contradictorii, care adesea nu țin
seama de realitățile politice și sociale ale țării în discuție. Se întâmplă
frecvent ca guvernele ce încearcă să respecte condițiile creditorilor să
provoace neliniști sociale și reacții ostile care, la rândul lor, subminează
întregul proces de reformă. Regimurile care evită acest cerc vicios se
blochează în birocrația impusă de donatori.
Unul dintre cele mai eficace motoare ale reformei instituționale este
procesul de aderare la Uniunea Europeană, care a transformat peisajul
instituțional din Europa de Est și nu numai. Succesul s-a datorat faptului
că aderarea la UE constituie o formă de condiționare care evită multe

113
dintre neajunsurile împrumuturilor de ajustare structurală: apartenența
la Uniunea Europeană oferă un important stimul politic și economic
pentru reformare, răsplata apare abia la sfârșit, după încheierea refor-
melor, iar criteriile de aderare sunt relativ transparente și greu de ate-
nuat. Mai mult, inițiativa aparține totdeauna țărilor care doresc să se
alăture Uniunii Europene, nimeni nu le obligă la acest demers. De fapt,
majoritatea statelor membre ale UE ar prefera ca acest club să rămână
mai restrâns și mai exclusivist.
Contul „Provocarea Mileniului” (Millenium Challenge Account, MCA) în-
ființat de administrația Bush avea inițial scopul de a depăși limitările ce
marcau instituțiile multilaterale, ca Banca Mondială, în procesul de
acordare a împrumuturilor pentru ajustare structurală.35 Proiectul spe-
cifica o serie de indicatori ai guvernării, considerați fundamentali pentru
reformă, și căuta să transfere condiționarea spre sfârșitul procesului,
precizând un șir de praguri pe care țările trebuie să le treacă înainte de
a se califica pentru program. Modelul „fundației” plasa povara, așa cum
se cuvine, pe umerii țărilor destinatare, care trebuiau să conceapă și să
execute propunerile de asistență, în loc ca organizațiile de ajutorare să
decidă în numele lor care le sunt necesitățile.
În timp ce abordarea MCA în privința dezvoltării este novatoare, modul
în care a aplicat-o administrația Bush până acum este mai puțin strălu-
cit. Atunci când a fost anunțat programul, în martie 2002, administrația
a propus o finanțare anuală de 5 miliarde de dolari, însemnând dublarea
nivelului de ajutorare acordat de Statele Unite țărilor sărace. În 2005
însă, Congresul a aprobat numai 1,75 miliarde. Până la începutul celui
de-al doilea mandat, administrația nu acordase nici un împrumut și era
gata să accepte pentru etapa următoare doar două țări, Honduras și Ma-
dagascar. Mai mult, criticii au arătat că criteriile de guvernare fuseseră
stabilite în așa fel încât singurele țări care se puteau califica pentru fi-
nanțare erau cele care n-aveau nevoie de ea, deoarece practicau deja o
bună guvernare.
Cealaltă trăsătură problematică a MCA este că a fost concepută ca o
nouă agenție, în proprietate și cu finanțare exclusiv americană. Întrucât

114
unul dintre blestemele asistenței externe este lipsa coordonării donato-
rilor, se vădește că MCA ar putea să adauge un nou set de cerințe biro-
cratice valului deja existent de reglementări ale donatorilor. Mai mult,
relația MCA cu celelalte activități ale guvernului de la Washington din
domenii conexe e neclară: menirea ei este să fie un complement sau un
înlocuitor pentru USAID?
O lecție ce reiese limpede din istoria dezvoltării încununate de succes
de la sfârșitul secolului al XX-lea - de la Coreea și Taiwan până la Bot-
swana și Uganda - este aceea că instituțiile nu vor fi create dacă nu se
va manifesta o puternică cerere internă pentru ele. Guvernarea proastă,
instituțiile slabe, corupția politică și clientelismul există pentru că anu-
miți actori politici de la vârf au un interes solid pentru menținerea statu
quo-ului. Dacă în interiorul societății nu se va putea genera voința poli-
tică de a-i înlătura pe acești actori, presiunile externe vor fi rareori sufi-
ciente pentru a-i scoate din cursă.
În numeroase țări în curs de dezvoltare se desfășoară reforme instituți-
onale autentice care trec neobservate chiar și de către observatorii stră-
ini informați. Alegerile federale din Mexic, de exemplu, erau în trecut
manipulate fățiș de Partidul Revoluționar Instituțional (PRI) care, aflat
de multă vreme la putere, a subjugat până la începutul anilor `90 politica
mexicană. În 1996, totuși. Mexicul și-a reformat Institutul Electoral Fe-
deral (Institute Federal Electoral, IFE), care de atunci monitorizează ale-
gerile federale, acordă instruire electorală și cetățenească și amendează
partidele politice pentru încălcarea regulilor de finanțare a campaniei.
În prezent, IFE este o organizație mare, cu 13.000 de angajați și filiale în
toate statele și orașele țării, iar alegerile federale mexicane sunt cel pu-
țin la fel de curate ca omoloagele lor americane. Toate aceste lucruri au
fost înfăptuite de mexicani înșiși, cu un ajutor relativ redus din partea
specialiștilor străini.

115
Reformarea instituțiilor americane ce exercită
puterea soft
Dacă Statele Unite doresc să promoveze dezvoltarea politică și econo-
mică, ele nu trebuie doar să re-conceptualizeze problema dezvoltării,
centrând-o pe tematica instituțiilor, ci și să reformeze acele departa-
mente și agenții americane care sunt menite să promoveze dezvoltarea
și să proiecteze puterea soft. Joseph Nye, profesor universitar și fost ofi-
cial al administrației Clinton, a popularizat acest termen pentru a des-
crie capacitatea de a obține ce vrei nu prin coerciție militară și econo-
mică, ci prin atractivitatea valorilor și societății tale.36 Această definiție
nu cuprinde toate tipurile de instituții în discuție; de pildă, destinatarii
ajutorului percep adesea condiționarea împrumuturilor, practicată de
agențiile de dezvoltare, ca pe o măsură coercitivă. Totuși, este o eti-
chetă utilă pentru unele organisme, între care Departamentul de Stat,
Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională, Corporația
„Provocarea Mileniului” și diversele posturi de radio și organizații de
promovare a democrației, care caută să modeleze politica globală prin
mijloace nemilitare.
În contrast cu armata americană, care a folosit perioada de după înche-
ierea Războiului din Vietnam pentru a se transforma într-o instituție ex-
trem de motivată și bine condusă, agențiile ce exercită puterea soft din
establishment-ul de politică externă al guvernului de la Washington
erau, înainte de 11 septembrie, subfinanțate, demoralizate și dezorga-
nizate. De atunci au primit sume mari de bani, însă rezultatele au fost
nesatisfăcătoare, deoarece agențiile se confruntă cu probleme mai pro-
funde, legate de definirea propriei misiuni și cultura instituțională.
Să luăm, de pildă, chestiunea promovării democrației în Orientul Mijlo-
ciu, căreia administrația Bush i-a atribuit rolul de cheie de boltă a politi-
cii sale regionale. Modul în care este organizat guvernul american pen-
tru promovarea democrației lasă mult de dorit. Autoritatea este divizată
între o amplă varietate de agenții. Printre acestea se numără Oficiul
pentru Democrație și Guvernare de la Agenția Statelor Unite pentru
Dezvoltare Internațională (precum și birourile regionale ale USAID),

116
care, din punctul de vedere al sumelor alocate, este cel mai mare repar-
titor de fonduri, Fundația Națională pentru Democrație și institutele
care funcționează sub umbrela ei, de exemplu Institutul Democratic Na-
țional (NDI) și Institutul Republican Internațional (IRI), Inițiativa pentru
Parteneriatul cu Orientul Mijlociu (MEPI) și Oficiul pentru Democrație,
Drepturile Omului și Forța de Muncă (DRL) din cadrul Departamentului
de Stat. Diplomația publică este o parte integrantă a promovării demo-
crației, iar în această sferă autoritatea este disipată de aceeași manieră,
între subsecretarul pentru diplomație publică și afaceri publice de la De-
partamentul de Stat și Consiliului Guvernatorilor în domeniul Audiovi-
zualului, în subordinea căruia funcționează o sumedenie de agenții indi-
viduale precum Vocea Americii, Radio SAWA, Radio Europa Liberă/Ra-
dio Libertatea, Alhurra, Radio Farda etc. Nu există o coordonare globală
a diferitelor lor activități, ceea ce înseamnă că multe dintre ele se supra-
pun, sunt dezorganizate și, frecvent, chiar servesc scopuri contrarii.
Problemele puterii soft americane sunt mai profunde decât simpla frag-
mentare instituțională. Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Inter-
națională, de pildă, nu a fost niciodată capabilă să cultive în rândurile
personalului profesionalismul și mândria ce caracterizează Departa-
mentul de Stat sau forțele armate, iar în anii `90 a trecut cu totul în su-
bordinea celui dintâi.37 Bugetul său a fost condamnat la moarte de către
Congres, care a cerut ca agenția să sprijine programele favorite ale anu-
mitor membri ai forului legislativ. USAID) a suferit pierderi constante de
personal în cursul deceniului al zecelea si nu mai are decât o mică parte
din capacitatea necesara pentru a supraveghea programele de dezvol-
tare. În consecință, ca să-și poată efectua serviciile în țările în curs de
dezvoltare, depinde în mare măsură de companii comerciale, precum
Chemonics International sau Bearing Point, sau de ONG-uri nonprofit.
Incapacitatea de a înțelege cum trebuie folosite instituțiile americane
ce exercită puterea soft a devenit cum nu se poate mai evidentă în tim-
pul reconstrucției Irakului. Statele Unite participaseră la un mare număr
de proiecte de construcție națională după Reconstrucția Sudului ce a
urmat Războiului Civil și s-au implicat deosebit de intens în locuri pre-
cum Haiti, Somalia, Bosnia și Kosovo. Cu toate acestea, pe plan institu-

117
țional nu s-au tras prea multe învățăminte. Administrația Clinton a în-
cercat să impună o oarecare ordine în relația haotica dintre agenții prin
Directiva Prezidențială 56, un document ce definea rolurile si misiunile
agențiilor într-un proiect complex de reconstrucție post-conflict. Chiar
și acest pas mărunt de evoluție instituțională a fost eliminat de adminis-
trația Bush înainte de războiul din Afganistan. Ca urmare, administrația
s-a implicat în două proiecte enorme de reconstrucție naționala, în Af-
ganistan și Irak, fără să beneficieze de cunoașterea acumulată anterior
de guvernul american pe această tema. Administrația Bush a recunoscut
tacit aceste slăbiciuni; drept dovadă, a înființat în cadrul Departamen-
tului de Stat un nou oficiu, cel al Coordonatorului pentru Reconstrucție
și Stabilizare, deși rămâne de văzut dacă acesta este cel mai bun domi-
ciliu instituțional pentru funcția respectivă. De asemenea, nu se știe câtă
autoritate i se va acorda.
Dificultățile evidente cu care s-a confruntat administrația Bush în Irak
au dat naștere unei serii de studii care analizează cum se poate reorga-
niza guvernul american astfel încât data viitoare să aibă performanțe
mai bune. De exemplu, un grup de cercetători de la Centrul pentru Dez-
voltare Globala afirmă că este imperios necesar să se creeze un Depar-
tament al Dezvoltării, cu rang de ministeriat, în scopul de a superviza
activitățile americane în domeniul dezvoltării.38 Este însă îndoielnic că
forul legislativ a Statelor Unite va lua în considerare ridicarea USAID la
rang de ministeriat până când nu va fi convins ca o asemenea măsură ar
produce rezultate. De fapt s-ar putea ca un demers diferit, mai radical,
să fie mai adecvat. În loc să extindem USAID, ar fi mai logic să separăm
părțile cu adevărat eficiente ale instituției, cum sunt echipele ce se
ocupă de Dezastre și Reconstrucție sau Oficiul pentru Inițiative de Tran-
ziție, și să le regrupăm într-o singură agenție pentru reconstrucție, lă-
sând dezvoltarea pe termen lung în seama unei Corporații „Provocarea
Mileniului” reorganizate masiv.
Daca Statele Unite doresc să încurajeze dezvoltarea economica și poli-
tică punând accentul pe construcția instituțională, ele sunt obligate să
adopte o abordare complet diferită. Modelul MCA este solid, însă Was-
hingtonul va trebui să accepte să-i finanțeze corespunzător, oferind as-
tfel celorlalte țări o motivație reală pentru a se alătura proiectului. De

118
asemenea, americanii vor trebui sa învețe să aibă răbdare. Nu se pot
aștepta la rezultate măsurabile de la un an la altul, de vreme ce con-
strucția instituțională depinde adesea de oportunitățile politice și nece-
sită timp chiar și în circumstanțe optime. Principalele măsuri reformiste
ar trebui să fie executate corect și înainte ca țările să se califice pentru
intrarea în programul MCA, această calificare urmând a fi utilizată ca un
stimulent oferit la sfârșit și nu ca un preludiu la proiectele gestionate
îndeaproape de donatori.
În regândirea instituțiilor americane ce exercită puterea soft, o ultima
chestiune se referă la modul în care agențiile din Statele Unite vor cola-
bora cu restul lumii. Când a conceput Contul „Provocarea Mileniului”,
administrația Bush a optat pentru o agenție nouă, exclusiv americană,
în loc să încerce crearea unei instituții multilaterale mai ambițioase.
Aceasta ar fi putut să preia abordarea novatoare a MCA, însă cooptând
mai multe țări la componenta de finanțare; așa s-ar fi putut rezolva pro-
blema coordonării donatorilor. Administrația s-a opus acestei opțiuni în
parte pentru că dorea să păstreze controlul (și beneficiile politice) în mâ-
ini americane, dar și pentru că disprețuia instituțiile internaționale de
felul Băncii Mondiale și considera că Statele Unite s-ar putea descurca
mai bine pe cont propriu.
Nu e deloc limpede dacă decizia a fost bună. Acum, spre jumătatea celui
de-al doilea mandat al administrației Bush, MCA funcționează pe bâjbâ-
ite și se pare că se va dovedi o inițiativă mult mai modestă decât s-a
crezut când a fost anunțată crearea ei. În 2002, în loc să încerce reinven-
tarea USAID, ar fi fost mai bine ca Statele Unite să încerce reinventarea
Băncii Mondiale și a altor instituții financiare multilaterale. Însă admi-
nistrația Bush are o adevărată aversiune față de înființarea unor noi in-
stituții multilaterale; drept urmare, după toate probabilitățile, nu va lăsa
moștenire o arhitectură durabilă în cadrul căreia să se trateze proble-
mele ordinii mondiale.

119
6. REGÂNDIREA INSTITUȚIILOR ORDINII
MONDIALE

Războiul din Irak a scos la iveală limitele hegemoniei luminate pe care


doresc s-o exercite Statele Unite. În același timp însă, a scos la iveală și
limitele instituțiilor internaționale existente; este vorba mai cu seamă
de Organizația Națiunilor Unite, care a fost considerată de europeni ca-
drul adecvat pentru acțiunea internațională legitimă. ONU nu a fost în
stare nici să ratifice decizia Statelor Unite de a porni la război, nici să
împiedice Washingtonul să acționeze pe cont propriu. Din ambele per-
spective, a dat greș.
Lumea de azi nu are suficiente instituții internaționale care să poată
conferi legitimitate unor acțiuni colective, iar crearea unor noi instituții
care să echilibreze mai bine cerințele de legitimitate și eficacitate va re-
prezenta sarcina principală a viitoarei generații. După peste două secole
de evoluție politică, am învățat cum să înființăm instituții guvernate de
reguli, care pot fi trase la răspundere și totuși au o eficacitate rezonabilă
în conductele verticale pe care le numim state. Ceea ce ne lipsește sunt
instituții adecvate care să dea seamă în plan orizontal, între state.
Necesitatea răspunderii pe orizontală a căpătat o importanță deosebită
din două motive. În primul rând, globalizarea face ca societățile să fie
întrețesute într-o măsură din ce în ce mai mare din punct de vedere eco-
nomic și cultural; o modificare tehnologică sau o nouă investiție produsă
la mii de kilometri depărtare pot provoca aici dispariția unor locuri de
muncă, noi influențe culturale sau deteriorarea mediului înconjurător.
Capacitatea țărilor sau, mai corect, a actorilor din interiorul țărilor, de
a-i afecta pe oamenii aflați în afara jurisdicției din care operează a cres-
cut, astfel, enorm.
120
În al doilea rând, ponderea Statelor Unite pe scena globală a creat un
dezechilibru inerent: America poate afecta multe țări de pe mapamond
fără ca acestea să poată exercita un grad similar de influență asupra ei.
Lucrul acesta se vădește cel mai clar în domeniul militar, ținând cont că
Statele Unite pot schimba un regim aflat la 8.000 de mile distanță. Însă
disparitatea există și în multe alte sfere; ca dovadă, o subvenție pentru
agricultură sau o modificare a regulilor comerciale pot distruge un întreg
sector din economia unei țări în curs de dezvoltare. Puțini au încredere
că Statele Unite sunt destul de binevoitoare sau de înțelepte ca să-și
utilizeze influența unilaterală în beneficiul tuturor, fără ca puterea ame-
ricană să fie supusă unor constrângeri formale.
Într-un fel, existența Organizației Națiunilor Unite este o imensă moda-
litate de distragere a atenției care-i împiedică atât pe cei de stânga, cât
și pe cei de dreapta să reflecteze profund la guvernarea globală și insti-
tuțiile internaționale. Dreapta asociază guvernarea globală cu ONU și,
pentru că organismul se expune adeseori ca o țintă ușoară, ea poate
respinge guvernarea globală pe de-a-ntregul. Însă în zilele noastre avem
o amplă guvernare globală care se desfășoară în afara orbitei ONU și a
agențiilor sale aliate; totul, de la acordurile bancare până la protocoa-
lele de comunicații, standardele de siguranță și numele domeniilor de
Internet, este stabilit de instituții noi și complexe care ies din sfera defi-
nițiilor tradiționale cu privire la cooperarea internațională. Vechiul mo-
del realist al relațiilor internaționale, care consideră că lumea este orga-
nizată exclusiv pe baza statelor-națiune suverane, pur și simplu nu mai
corespunde lumii pe cale de apariție și nu va fi suficient pentru a satis-
face, în viitor, nevoile de legitimitate și eficacitate care sunt manifeste
în zona acțiunii internaționale.
Pe de altă parte, stânga americană și numeroși europeni exagerează im-
portanța Organizației Națiunilor Unite și își pun prea multe speranțe în
capacitatea ei de a rezolva problemele economice și de securitate ale
lumii. Este o realitate faptul că ONU, deși utilă pentru anumite funcțiuni
precum menținerea păcii și reconstrucția națională, prezintă limitări
structurale în ceea ce privește atât legitimitatea, cât și eficacitatea, și e
îndoielnic că vreunul dintre pachetele de reforme avute acum în vedere
sau fezabile politic va elimina dificultățile organizației.

121
O soluție realistă la problema acțiunii internaționale, care să fie atât efi-
cace, cât și legitimă, va consta în crearea de noi instituții și adaptarea
celor existente la noile împrejurări. Pentru politica externă americană,
o agendă adecvată ar implica promovarea unei lumi populate de un
mare număr de instituții care să se intersecteze și uneori să intre în com-
petiție unele cu altele în ceea ce s-ar putea numi multi-multilateralism.
În această lume ONU nu ar dispărea, însă ar deveni una dintre cele câ-
teva organizații care încurajează acțiunea internațională legitimă și efi-
cace.
O problemă majoră cu care se confruntă Organizația Națiunilor Unite
este cea a legitimității. Aceasta este cauzată de faptul că apartenența la
ONU se bazează pe suveranitatea formală și nu pe o definiție a dreptății
care să prevadă drepturi și îndatoriri - în particular, nu le cere membrilor
să fie democratici ori să respecte drepturile cetățenilor lor.1 Această
acomodare la realitatea politicii mondiale, așa cum era ea în momentul
întemeierii organizației, a afectat în numeroase moduri activitățile ulte-
rioare ale acestei instituții care încă de la început a fost populată de
state autoritare, abuzive sau nereprezentative.
Conflictele ideologice ale Războiului Rece aveau ca temă, la urma urme-
lor, principiile fundamentale ale justiției, astfel încât nu e surprinzător
că ONU a fost adeseori în situație de blocaj, fiind incapabilă să rezolve
problemele legate de securitate. Încheierea Războiului Rece a născut
speranțe că organizația va dobândi o eficacitate sporită deoarece, de
atunci înainte, avea să existe un consens mai larg asupra principiilor
drepturilor omului și democrației. Însă în timp ce majoritatea membrilor
ONU ridicau în slăvi aceste principii, mulți dintre ei nu le aplicau nici pe
departe; cu toate acestea, au fost tratați în continuare ca membri cu
drepturi depline. Așa a fost posibil ca în 2001 Statele Unite să fie înlocu-
ite de Siria în Comisia ONU pentru Drepturile Omului și că în 2003 pre-
ședinția comisiei respective să fie preluată de Libia.
Americanii critică mult mai frecvent decât europenii lipsa de legitimitate
democratică a organizației, tendință care explică neîncrederea conside-

122
rabil mai mare arătată de americani instituției și reticența lor de a res-
pecta multe dintre deciziile ei. O parte din această neîncredere este le-
gată de modul diferit în care concep americanii și europenii suveranita-
tea democratică.
Statele Unite au o credință nestrămutată în democrația constituțională
ca sursă a legitimității și, în aceeași măsură, în legitimitatea propriilor
instituții democratice. Mulți europeni, în schimb, nu au încredere în su-
veranitatea ca atare deoarece o consideră o sursă de conflicte și răz-
boaie, ținând cont de experiența pe care au trăit-o între cele două răz-
boaie mondiale din prima jumătate a secolului al XX-lea. Numeroase țări
europene au căutat să-și asigure suveranitatea printr-o serie de instituții
cu atribuții întrepătrunse, printre care Organizația Națiunilor Unite și
Uniunea Europeană. Prin urmare, nu e surprinzător că europenii atri-
buie ONU o legitimitate mai mare decât americanii.
O altă cauză a neîncrederii americanilor în ONU este un produs secundar
al relației speciale dintre America și Israel și al modului cum a tratat Or-
ganizația Națiunilor Unite disputa arabo-israeliană în decursul timpului.
Adunarea Generală a votat câteva rezoluții considerate atât de Israel,
cât și de Statele Unite ca neechilibrate sau disproporționat pro-arabe;
dintre acestea, cea mai ofensatoare a fost rezoluția din 1975, „Sionismul
înseamnă rasism.”2 În mod diametral opus, europenii tind să învinovă-
țească mai mult Israelul pentru că ar stimula ostilitatea celorlalți. Statele
Unite și-au exercitat deseori dreptul de veto la discutarea rezoluțiilor
Consiliului de Securitate pe care le considerau îndreptate contra Israe-
lului, obișnuindu-se astfel să aibă o opinie contrară celei a majorității.
Cea de-a doua problemă a Organizației Națiunilor Unite este legată de
eficacitatea sa ca instituție menită să contracareze amenințările grave
la adresa securității. Autorizările pentru folosirea forței pe temeiul arti-
colului 51 trebuie să treacă prin Consiliul de Securitate. Dar Consiliul de
Securitate, a cărui componență reflectă coaliția câștigătoare a celui de-
al Doilea Război Mondial, a fost conceput ca o instituție slabă: puterea
de veto de care se bucură cei cinci membri permanenți garanta că acest
organism nu va acționa niciodată împotriva intereselor lor. Coaliția din

123
timpul conflagrației mondiale s-a destrămat chiar la începutul Războiu-
lui Rece, iar de atunci încolo Consiliul de Securitate n-a mai fost în stare
să obțină un acord în ceea ce privește reacția la amenințările grave asu-
pra securității ce necesitau utilizarea forței. (Singura excepție a fost ca-
zul Coreii din 1950, când Uniunea Sovietica a comis greșeala de a părăsi
Consiliul de Securitate, permițând celor patru membri rămași să voteze
în favoarea intervenției.) La încheierea Războiului Rece, Consiliul de Se-
curitate s-a unit pentru a autoriza acțiunea ONU împotriva Irakului după
ce, în 1990, acesta din urmă invadase Kuweitul. Însă organizația nu a
reușit să continue cu consecvență și în deceniul următor nu a impus Bag-
dadului aplicarea rezoluțiilor referitoare la dezarmare, netezind astfel
terenul pentru intervenția americană din 2003.
Faptul că există deficiențe în capacitatea Organizației Națiunilor Unite
de a autoriza folosirea forței în chestiuni majore de securitate nu în-
seamnă că instituția nu poate juca un rol important în reconstrucția
post-conflict și alte activități legate de refacerea națiunilor. Lucrul
acesta s-a și întâmplat în Congo, El Salvador, Mozambic, Slavonia Orien-
tală, Bosnia și în alte locuri. Dar, deși ONU oferă legitimitate și o coor-
donare utilă pentru organizarea operațiunilor de menținere a păcii și de
stabilizare, chiar și aici limitările sunt evidente. Mecanismul greoi de lu-
are a deciziilor în Consiliul de Securitate îngreunează sarcina organismu-
lui de a identifica vinovații într-un anumit conflict și, astfel, de a trece de
la menținerea la impunerea păcii.3 ONU nu este o organizație ierarhică
în stare să declanșeze acțiuni decisive. În mod necesar, funcționează pe
baza consensului și este dependentă de principalii donatori - Statele
Unite, țările Europei și Japonia - pentru bani, trupe și asistență tehnică.
În decursul timpului s-au formulat numeroase propuneri vizând modifi-
carea componenței Consiliului de Securitate astfel încât să reflecte mo-
dificările din distribuția mondială a puterii, cu scopul de a îmbunătăți
modul cum este percepută legitimitatea sa. Este greu de crezut că vre-
unul dintre aceste proiecte de reformă va avea sorți de izbândă dacă nu
apare o criză majoră. Membrii de acum își vor exercita dreptul de veto
față de orice propunere care-i va priva de influența lor actuală, în vreme
ce noii membri se vor confrunta, inevitabil, cu opoziția statelor care se
consideră la fel de îndreptățite la un loc în Consiliu.

124
Chiar și în cazul în care componența Consiliului de Securitate ar putea
să fie lărgită sau modificată, problema acțiunii colective nu se va rezolva.
Un Consiliu de Securitate cu mai mulți membri cu drept de veto va suferi
de o paralizie încă și mai gravă ca în prezent. Dar schimbarea regulilor
de votare de la consens la o formă de majoritate riscă să impulsioneze
instituția mai mult decât și-ar dori vreunul dintre membrii săi. Mai cu
seamă Statele Unite, care au făcut opinie separată în multe rânduri, nu
vor aproba niciodată modificarea regulii unanimității. Într-adevăr, se
pune întrebarea dacă lumea ar avea de profitat de pe urma unei ONU
aflate sub presiune care ar putea autoriza folosirea forței în condițiile în
care statele membre s-ar contrazice vehement cu privire la înțelepciu-
nea sau legitimitatea acțiunii respective. După toate probabilitățile,
imediat ce va încuviința o asemenea utilizare a forței, organizația se va
evapora.
Dacă Organizația Națiunilor Unite nu este reformabilă, cine o poate în-
locui? Nu o altă instituție globală, ci, mai curând, o multitudine de orga-
nizații internaționale care să poată furniza atât putere, cât și legitimitate
pentru acțiunile de combatere a diferitelor provocări la adresa ordinii
mondiale. Plasarea tuturor ouălor în coșul unei singure instituții globale
este o formulă ce generează fie tiranie - dacă instituția respectivă va de-
veni cu adevărat puternică - fie ineficacitate, aspect ce caracterizează
deja cea mai mare parte a activității ONU. Lumea este prea diversă și
complexă pentru a putea fi supervizată adecvat de un singur organism
global. Principiile liberale autentice nu invocă o ordine liberală unică,
atotcuprinzătoare, care să le fie impusă tuturor, ci o varietate de insti-
tuții și forme instituționale care să gestioneze probleme legate de secu-
ritate, economie și mediul înconjurător.
O rețea de instituții internaționale care se află în competiție și se inter-
sectează parțial a început deja să se contureze în ultimele decenii, mai
ales în sfera economică, însă cu implicații tot mai mari asupra modului
în care vor fi abordate problemele politice internaționale. Toate institu-
țiile internaționale se confruntă cu aceleași compromisuri cu care au
avut de-a face Statele Unite înainte de războiul din Irak: instituțiile care
sunt considerate legitime (ONU, de pildă) nu sunt nemaipomenit de efi-
cace, pe când cele care sunt eficace (coaliția de voluntari condusă de

125
Statele Unite) nu sunt socotite legitime. Cererea de instituții eficace se
manifestă în toate domeniile și și-a produs deja propria ofertă, întruchi-
pată de multitudinea noilor forme de cooperare internațională.
Schema de mai jos ilustrează acest spectru continuu al designului insti-
tuțional. La un capăt se găsesc organizațiile internaționale formale, tra-
diționale, bazate pe tratate, ca Organizația Națiunilor Unite, Banca Mon-
dială și NATO, care corespund ideii pe care și-o fac majoritatea oameni-
lor atunci când aud cuvântul multilateralism. Instituțiile acestea sunt în-
ființate de statele suverane care deleagă puteri organizațiilor internați-
onale prin acorduri legale oficiale. Ele sunt transparente în măsura în
care regulile lor de funcționare au fost negociate și aprobate explicit în
acest sens și pot fi trase la răspundere în măsura în care statele care le-
au creat reușesc să le disciplineze.

126
Legitimitate contra eficacitate
Exemple și tipuri de cooperare internațională

Formală Informală

Transparentă Flexibilă, rapidă


Poate fi trasa la răspundere Nu poate fi trasă la răspundere
Legitimă Legitimitate redusă Actori nesta-
Bazată pe state suverane tali multipli

La celălalt capăt al spectrului se află tipurile informale de cooperare care


adesea nu-și au baza în dreptul internațional, uneori implică actori nes-
tatali și posedă reguli flexibile, negociate rapid și în unele cazuri nes-
crise. Un exemplu ar putea fi codul de conduită corporativă negociat în-
tre un fabricant de îmbrăcăminte și un grup de sindicate sau organizații
neguvernamentale care reprezintă interesele angajaților fabricantului
dintr-o țară în curs de dezvoltare. Un alt exemplu este ceea ce se nu-
mește acum dreptul soft, adică acordurile neconstrângătoare de felul
tratatului START (Strategic Arms Reduction Talks, Convorbiri pe tema

127
reducerii armamentelor strategice), niciodată ratificat, pe care părțile îl
respectă din rațiuni pragmatice, nu juridice.4
Spre deosebire de instituțiile legale oficiale, aceste forme de cooperare
sunt adesea netransparente și se negociază între părți ce nu pot fi trase
la răspundere.5 Pe de altă parte, actorii internaționali recurg la acest tip
de cooperare deoarece este rapid, flexibil și relativ ușor de negociat. Fa-
bricantul de îmbrăcăminte și criticii săi din ONG-uri, de pildă, s-ar fi pu-
tut adresa Organizației Mondiale a Comerțului, care ar fi atașat inițiati-
velor comerciale niște reguli formale privind foița de muncă, însă un
asemenea acord ar fi greu, dacă nu imposibil de negociat și apoi de mo-
dificat.
Între aceste două extreme se află o sumedenie de alte posibilități insti-
tuționale. De exemplu, numeroase standarde internaționale pentru
produse, de la aparatele foto la placaj, sunt stabilite de Organizația In-
ternațională pentru Standarde (ISO). Instituția, creată în 1946, coordo-
nează acum eforturile a peste o sută de organisme naționale ce acti-
vează în domeniul standardizării. Comitetele, subcomitetele și grupurile
de lucru din cadrul ISO includ nu doar organizațiile oficiale de standar-
dizare, ci și reprezentanți ai firmelor private, ai comunităților de afaceri
și ai consumatorilor, precum și delegații altor părți care ar putea fi afec-
tate de anumite standarde.6
În sine, standardele ISO țin mai curând de dreptul privat decât de cel
public; respectarea lor este voluntară și organizația nu are nici un me-
canism pentru a o impune. Pe de altă parte, standardele ISO intră în
dreptul public ori de câte ori sunt adoptate de state sau de organizațiile
supranaționale de felul Uniunii Europene ca bază pentru comerțul legal;
în momentul acela capătă greutatea puterii de impunere a statului.
În afară de acestea mai există un areal intermediar complet separat, pe
care Anne-Marie Slaughter l-a botezat interguvernamentalism.7 Aici
sunt cuprinse înțelegerile și negocierile realizate de oficialii ce repre-
zintă state suverane, însă este vorba de demersuri ce au loc la nivelurile
intermediare ale birocrației, fără a beneficia de consfințirea oficială a
celor mai înalte niveluri guvernamentale. Activitatea rețelelor intergu-

128
vernamentale are ca rezultat tipic memorandumurile de înțelegere (me-
morandum of understanding, MOU), nu tratatele sau acordurile for-
male, și se găsește la jumătatea spectrului continuu despre care vor-
beam la început. Aceasta înseamnă că un MOU este mai legitim deoa-
rece se negociază între state suverane, însă este mai puțin transparent
(în unele cazuri, un cetățean american trebuie să depună o cerere în
baza legii pentru accesul liber la informație ca să poată vedea textul unui
MOU) și mai puțin supus tragerii la răspundere decât un acord oficial.
Există sute, dacă nu chiar mii de exemple de instituții internaționale care
populează în prezent spațiul dintre capetele spectrului pe care l-am pre-
zentat. Acestea reglementează orice, de la acordurile bancare până la
protocoalele de comunicații, sectoarele orbitale alocate sateliților, sigu-
ranța produselor alimentare sau regulile de securitate referitoare la me-
diul înconjurător și la consumatori. Marea lor majoritate implică o cola-
borare public/privat în care corporațiile, camerele de comerț, ONG-urile
sau alți actori nestatali joacă un rol direct în elaborarea reglementărilor
internaționale. Motivul pentru care nu se aglomerează toate la capătul
formal al spectrului (laolaltă cu organizațiile bazate pe tratate) este că
organizațiile oficiale de acest tip sunt prea lente, greoaie și inflexibile ca
să furnizeze cadrul dinamic de reglementare necesar economiei globale
moderne.
Cum putem aborda acest fenomen de multiplicare rapidă a formelor de
instituții internaționale sau multilaterale? Critica dreptului internațional
întreprinsă de conservatori ca John Bolton și, mai sistematic, Jeremy
Rabkin are în focar delegarea excesivă a puterilor de luare a deciziei că-
tre organisme internaționale ce nu pot fi trase la răspundere, pe când
aceste puteri ar trebui să rămână sub controlul autorităților interne de-
semnate de Constituție.8 Problema aceasta caracterizează unele institu-
ții formale precum Organizația Națiunilor Unite sau Tribunalul Penal In-
ternațional, dar se aplică, într-o măsură încă și mai mare, practic tuturor
organismelor din partea informală a spectrului. Singurele mecanisme
funcționale care dau seamă politic și pot impune aplicarea reglementă-
rilor sunt, în zilele noastre, conductele verticale reprezentate de statele
naționale. Atunci când reglementările internaționale nu sunt întocmite
de statele ce tratează direct cu alte state, ci de organizații internaționale

129
cu mecanisme slabe sau neclare de tragere la răspundere, ori prin legă-
turi orizontale între un amalgam de actori publici și privați, democrația
este ocolită și de-a dreptul subminată.
Se poate afirma că, de vreme ce majoritatea noilor organizații interna-
ționale enumerate mai sus abordează chestiuni tehnice, precum stan-
dardele sau aspecte economice relativ necontroversate, problema răs-
punderii lor democratice nu este importantă. Cei mai mulți oameni nu
prea au habar cu ce se ocupă ISO, Codex Alimentarius sau Organizația
Aviației Civile Internaționale și sunt mulțumiți că aceste organisme își
desfășoară activitatea în afara atenției opiniei publice. Dar însemnăta-
tea domeniului de care se ocupă o instituție nu contează dacă aceasta
încalcă principiul democratic crucial al responsabilității; mai mult, nu-
meroase dintre temele pe care le abordează aceste structuri au un ca-
racter politic tot mai pronunțat.
ISO, de pildă, a trecut de la obiectul său tradițional de activitate, stan-
dardele pentru produse, la standardele pentru servicii. După ce în dece-
niul al nouălea a elaborat standardele ISO 9000 pentru asigurarea cali-
tății, în anii `90 a început să se ocupe de problema certificatelor de me-
diu, incluse în categoria ISO 14000. Regulile de mediu nu sunt doar teh-
nice; ele implică dispute politice înverșunate între companiile europene
și americane, pe de o parte, și grupurile de interese, pe de altă parte, cu
privire la criteriile de acordare a certificatelor. La fel, chestiunea aparent
tehnică a siguranței alimentare, reglementată de Codex Alimentarius
sub egida Programului pentru Alimentație și Agricultură, a căpătat o po-
litizare intensă ca urmare a controverselor dintre europeni și americani
pe tema siguranței alimentelor modificate genetic.9
Scopul discuției de față nu este să indicăm calitățile și defectele anumi-
tor decizii și organizații, ci pur și simplu să arătăm că lumea multi-multi-
lateralismului deja există. În prezent, cooperarea internațională se des-
fășoară sub oblăduirea unor forme instituționale noi care nu corespund
modelului tradițional al organizațiilor formale întemeiate de statele su-
verane pe baza unor tratate. Nu e întâmplător faptul că aceste noi forme
organizaționale au apărut inițial cu scopul de a stimula cooperarea teh-

130
nologică și economică, căci necesitățile afacerilor globale impun ca de-
ciziile să fie luate de o manieră eficientă. Organizațiile formale ce acțio-
nează pe baza unor instrucțiuni date de statele suverane printr-o ierar-
hie care dă seamă permanent pentru acțiunile sale sunt prea ineficiente
ca să corespundă necesităților economiei globale. Am acceptat un com-
promis între legitimitate, transparență și responsabilitate de dragul efi-
cienței în privința luării deciziilor în domeniul economic; problema difi-
cilă este cum se pot echilibra cele două obiective concurente, legitimi-
tatea și eficacitatea.
Un exemplu recent pentru această nevoie de ponderare se referă la mo-
dul în care sunt alocate domeniile de Internet. Corporația pentru Atri-
buirea de Nume și Adrese pe Internet (ICANN) a fost înființată în 1998
de administrația Clinton ca o entitate privată, nonprofit, cu sediul în Ca-
lifornia, având sarcina de a atribui și reglementa așa-numitele domenii
de top (cu sufixe de genul „.com” sau „.org”) pentru Departamentul Co-
merțului, pe al cărui server se afla registrul-master cu toate adresele de
Internei. Structura ICANN era ciudată pentru o organizație care îndepli-
nea o funcție de reglementare oficială, și încă pe plan internațional. La
început a avut un consiliu director din cinci membri, cu toții proveniți
din industria informaticii, și mecanisme netransparente, imposibil de su-
pravegheat, pentru preluarea inputurilor publice, nu doar de la neame-
ricani, ci și de la cetățenii Statelor Unite.
Motivul pentru care ICANN a fost concepută astfel era acela că majori-
tatea profesioniștilor din industria IT americană credeau că instituția de
reglementare existentă, care în mod normal ar fi trebuit să îndepli-
nească acest rol, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (Interna-
tional Telecommunications Union, ITU), era mult prea lentă și birocra-
tică și nu dădea speranțe de schimbare. ITU este una dintre cele mai
vechi uniuni publice internaționale; a fost întemeiată în 1885, prece-
dând, așadar, ONU cu aproape un secol. Este o organizație formală, ba-
zata pe un tratat, care stabilește tarifele și standardele din domeniul te-
lecomunicațiilor internaționale în funcție de negocierile dintre statele
membre. ICANN, pe de altă parte, a avut drept model Grupul Operativ
pentru Tehnologia Internet (Internet Engineering Task Force, IETF) care

131
elaborase protocoalele de comunicații în lipsa cărora Internetul n-ar pu-
tea funcționa. ICANN avea structura lejeră, informală a multora dintre
companiile californiene care participaseră la IETF și căuta să reproducă
stilul rapid, de jos în sus în care se luau deciziile aici.11
După cum s-a vădit, singura problemă a ICANN era că, indiferent de vir-
tuțile sale din punctul de vedere al luării deciziilor, a ajuns să fie consi-
derată complet nelegitimă de mulți dintre cei cu interese mari în pri-
vința Internetului, mai ales neamericani, care nu aveau nici o idee des-
pre felul cum acest organism lua hotărârile care, în cele din urmă, îi afec-
tau pe ei. Specialistul în drept Michael Froomkin crede că ICANN era atât
ilegal, cât și neconstituțional, deoarece era un organism cu funcție de
reglementare care ar fi trebuit să se supună, asemenea tuturor institu-
țiilor americane de acest fel, Legii din 1946 privind Procedurile Adminis-
trative, care stabilește cerințe formale privind transparența și tragerea
la răspundere.12 Criza de legitimitate a ICANN este atât de profundă, în-
cât în 2005 se făceau auzite numeroase solicitări ca organismul să fie
desființat, iar rolul său să fie preluat de ITU. Faptul acesta ascunde o
ironie a sorții, întrucât schimbarea ar duce la cedarea unei eficiențe
enorme în schimbul legitimității instituției formale.
Discuția precedentă despre niște organizații obscure de felul ISO sau
ICANN ar putea să nu pară relevantă în comparație cu disputele aprinse
care s-au desfășurat înaintea războiului din Irak pe tema multilateralis-
mului și legitimității internaționale, însă toate fac parte din aceeași pro-
blemă: pe de o parte, organizațiile internaționale formale percepute ca
legitime, indiferent dacă e vorba de Consiliul de Securitate al ONU sau
de ITU, sunt ineficiente fără speranță de îndreptare, în timp ce formele
eficiente de cooperare internațională, de la coalițiile de voluntari până
la ICANN, nu sunt percepute ca fiind legitime. În mod inevitabil, luarea
eficientă a deciziilor necesită delegare, însă tocmai delegarea este cea
care generează problemele legate de legitimitate.
Este foarte dificil să se ajungă la o poziție de principiu în privința acestui
compromis. În general, cei de stânga solicită ca Statele Unite să dea
seamă formal atunci când decid să intervină militar, dar acceptă mulțu-
miți rezultatele negocierii informale a unui cod de conduită corporativă

132
atunci când aceasta este singura cale de a constrânge comportamentul
unei corporații multinaționale. Conservatorii, pe de altă parte, sunt ne-
încrezători în ONG-uri și în instituțiile care au apărut în jurul lor, pe mo-
tiv că nu pot fi trase la răspundere, însă ei aprobă instituțiile cu structură
lejeră, în mare măsură neverificabile, care facilitează funcționarea eco-
nomiei globale. În plus, este cert că nu vor să renunțe la tragerea la răs-
pundere formală atunci când vine vorba de luarea unor decizii legate de
securitate.
În domeniul securității, multi-multilateralismul ar putea fi o modalitate
de a rezolva problema acțiunii colective pe care a evidențiat-o războiul
din Irak. Întrucât Organizația Națiunilor Unite va continua să aibă o ca-
pacitate limitată de contracarare a amenințărilor grave la adresa secu-
rității internaționale, cum sunt statele-problemă cu arme de distrugere
în masă ori conflictele ce necesită măsuri viguroase de impunere a păcii,
existența unei multitudini de instituții care s-ar intersecta geografic și
funcțional ar permite Statelor Unite și altor puteri să caute instrumentul
adecvat pentru facilitarea cooperării internaționale. Lucrul acesta s-a în-
tâmplat în cursul conflictului din Kosovo: atunci când veto-ul Rusiei în
Consiliul de Securitate a împiedicat ONU să acționeze în vreun fel. Sta-
tele Unite și aliații lor europeni au transferat problema la NATO, unde
rușii nu erau membri. Alianța nord-atlantică, deși greoaie din punct de
vedere operațional, a oferit intervenției militare o legitimitate pe care
Organizația Națiunilor Unite n-a putut-o furniza.
Într-adevăr, NATO însăși ar putea avea din nou vânt din pupa, ca orga-
nizație de securitate, după năruirea eforturilor pentru adoptarea unei
constituții europene. În mod tradițional, eurogaulliștii au atribuit NATO
un rol minor, preferând Uniunea Europeană, și au sperat că aceasta din
urmă va deveni o contragreutate omogenă față de influența americană.
Însă frapantele voturi negative ale Franței și Olandei de la jumătatea
anului 2005, prin care aceste țări au respins constituția europeană, au
plasat adâncirea relației europene într-o poziție de așteptare pe termen
nedefinit. Opiniile publice din aceste două state din nucleul european
au părut să le spună elitelor politice că preferă o uniune mai laxă, bazată
pe suveranitatea națională și diversitate. Astfel, evenimentul a deschis
noi posibilități pentru revigorarea NATO.

133
NATO are mai puține probleme de legitimitate decât ONU. Toate statele
membre sunt democrații liberale autentice și împărtășesc valori și insti-
tuții esențiale. Este un organism în care Statele Unite au mulți prieteni
de nădejde, mai ales de când s-a extins pentru a include noile democrații
din Europa de Est. De asemenea, este un organism din care principalul
critic al Washingtonului Parisul, s-a exclus în mare măsură, și în care Ru-
sia și China nu au drept de veto. De vreme ce operează prin consens,
NATO sacrifică o bună parte din eficacitatea procesului de decizie. După
cum remarcam anterior, lentoarea dovedită de mașinăria NATO în
cursul războiului din Kosovo a fost unul dintre motivele pentru care unii
membri ai administrației Bush au optat pentru unilateralism. Cu toate
acestea, NATO a jucat un rol important în susținerea obiectivelor ame-
ricane recente din Afganistan și Darfur.
După războiul din Irak, mulți neoconservatori au insistat că nu sunt uni-
lateraliști din principiu; când li s-a cerut să numească o organizație mul-
tilaterală pe care o agreează, cu toții au indicat NATO. Dar nu vorbeau
serios: când NATO nu s-a arătat dornică de a sprijini administrația Bush
în chestiunea Irakului, ei au respins și alianța nord-atlantică. A dori să
lucrezi într-un cadru multilateral nu înseamnă să accepți susținerea doar
în condițiile impuse de tine; acesta nu este decât o altă formă de unila-
teralism.
Dacă Statele Unite s-ar angaja ferm ca în viitor să opereze prin interme-
diul NATO, ar renunța la o parte din libertatea de acțiune în schimbul
legitimității. NATO a sprijinit intervenția din Afganistan, însă nu și inva-
darea Irakului. Dacă Statele Unite s-ar fi supus nu unui „test global”, ci
unui test implicând majoritatea democrațiilor dezvoltate ale lumii, n-ar
fi lansat al doilea război și în final, dovedind stăpânire de sine, ar fi avut
de câștigai. Faptul că factorii de decizie de la Washington simt că trebuie
să atragă de partea lor opinia publică din acest grup esențial de țări nu
este deloc greșit.
Ca recompensă pentru că acceptă acest gen de constrângere asupra li-
bertății lor de acțiune, Statele Unite ar putea cere cu toată îndreptățirea
modernizarea mașinăriei de luare a hotărârilor în cadrul NATO. În timp

134
de pace, alianța nord-atlantică funcționează pe baza consensului, iar în
cazul Kosovo convingerea tuturor statelor membre să accepte lista cu
țintele bombardamentelor a fost deosebit de dificilă. Acum, că NATO
are 26 de membri, este rezonabil să se caute un alt mod de luare a de-
ciziilor, pe baza ponderării voturilor sau prin delegarea puterilor către
un comitet executiv mai restrâns.
Este loc pentru destulă creativitate în conceperea unor noi organizații
multilaterale de securitate. În Asia de Est, de exemplu, securitatea este
asigurată, de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, de un sistem
bilateral de alianțe cu punctul nodal la Washington. Însă bipolaritatea
Războiului Rece a făcut loc unei situații mai complexe: Coreea de Nord
a devenit principala amenințare pe termen scurt din regiune, China pre-
zintă un pericol pe termen lung, dar acum poate ajuta în problema Phe-
nianului, Coreea de Sud s-a apropiat de vecina de la nord și s-a îndepăr-
tat de Statele Unite, iar Japonia încearcă să utilizeze alianța cu America
pentru a contrabalansa China și Coreea de Nord. În același timp, au apă-
rut noi instituții multilaterale regionale, ca ASEAN Plus Trei și Summitul
Est-asiatic, fără participarea Statelor Unite. În prezent sunt mai multe
posibilități pentru noi aliniamente și instituții decât au existat vreodată
din anii `50 și până azi.
În această zonă, opțiunea strategică fundamentală se referă la include-
rea Chinei în noile structuri politice. Ar fi posibil, de pildă, ca sistemul
hexapartit de convorbiri pe tema programului nuclear al Coreii de Nord
să se transforme într-o organizație permanentă cu cinci membri care să
constituie un forum de dezbatere a problemelor de securitate regională
similar Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).13
La fel de posibilă este inițierea unei coaliții a statelor democratice din
Asia de Est, care la început să cuprindă Statele Unite, Japonia, Australia,
Noua Zeelandă și, poate, India; proiectul ar funcționa mai întâi ca zonă
economică integrată și apoi, eventual, ca pact de securitate. În conjunc-
tura actuală, Japonia n-ar fi de acord cu o noua organizație multilaterală
la care să participe și China, în timp ce majoritatea țărilor din ASEAN s-ar
opune unei zone de comerț liber care s-o includă. Statele Unite ar putea
încerca într-o lume multi-multilaterală să creeze ambele instituții, una
în care China să fie membră și alta din care aceasta să nu facă parte. Cea

135
dintâi ar căuta să întrețină relații de colaborare cu Beijingul și să-i recu-
noască influența crescândă în regiune, pe când cea de-a doua ar oferi
protecție față de eventualitatea în care China ar deveni agresivă pe față.
Mulți americani au criticat pe bună dreptate Organizația Națiunilor
Unite deoarece include numeroase țări nedemocratice și a devenit o
platformă de pe care acestea pot ataca ipocrit Statele Unite și alte de-
mocrații autentice, precum Israelul, pentru o gamă largă de pretinse
abuzuri. Aceste acuzații la adresa ONU sugerează că lumea are nevoie
de o alianță a statelor democratice care să respecte modelul Ligii Națiu-
nilor imaginat de Immanuel Kant. (Liga lui Kant, spre deosebire de Liga
Națiunilor din perioada interbelică sau Organizația Națiunilor Unite, le
impunea membrilor săi forma republicană de guvernământ.) NATO este
o asemenea organizație, însă cuprinde numai democrații din Europa și
America de Nord.
De fapt, există deja o organizație mai vastă a democrațiilor, sub forma
unui grup denumit Comunitatea Democrațiilor, întemeiat în 2000 la Var-
șovia cu sprijinul administrației Clinton. Printre membrii săi se numără
multe dintre democrațiile celui de-al Treilea Val din Europa de Est, Ame-
rica Latină și Asia de Est care au declanșat tranziții democratice din anii
`70 încoace. De atunci însă, Comunitatea Democrațiilor a fost practic in-
vizibilă: fără un personal sau un secretariat permanent, organizația a
fost ținută în viață, dar nu are o percepție clară asupra misiunii sau rea-
lizărilor ei. Comunitatea Democrațiilor și-ar putea dezvolta propria mi-
siune de promovare a democrației furnizând observatori pentru alegeri,
instruire sau alte forme de sprijin ca acelea oferite de OSCE, dar dacă
țările bogate nu vor aloca resurse și nu se vor arăta interesate de acest
obiectiv, el va rămâne doar în stadiul de proiect.
Dacă s-ar fi acordat mai multă atenție dezvoltării instituționale a Comu-
nității Democrațiilor, aceasta ar fi putut juca un rol de primă mână în
promovarea democrației în Orientul Mijlociu după 11 septembrie. Lan-
sând războiul din Irak și, aparent, nemanifestând nici o preocupare față
de soarta palestinienilor, administrația Bush și-a distrus propriile efor-
turi de promovare a democrației. În timp ce mulți locuitori ai Orientului
Mijlociu își doresc cu disperare democrația, regiunea este afectată într-

136
un asemenea grad de americanism, încât ei simt adesea nevoia de a se
distanța de Statele Unite și de susținerea americană. Dacă ideea demo-
cratizării „Orientului Mijlociu mai larg” ar fi venit din partea Comunității
Democrațiilor și nu de la Washington, probabil că ar fi fost adoptată cu
mai mult entuziasm în zona respectivă.
Jeremy Rabkin a oferit argumente foarte puternice în sprijinul ideii că
ordinea globală din secolul al XXI-lea ar trebui să se bazeze pe suverani-
tatea statelor, care sunt singurii actori internaționali ce îmbină (cel puțin
potențial) legitimitatea democratică și capacitatea de a impune aplica-
rea normelor de drept. În opinia sa, cooperarea internațională este le-
gitimă, însă ar trebui să se desfășoare numai în condițiile în care delega-
rea autorității către un organism internațional este precisă și limitată,
controlul suprem rămânând în mâinile statelor.14
Această viziune tradiționalistă asupra ordinii mondiale, fundamentată
pe suveranitate, este foarte atrăgătoare. Așa cum subliniază Rabkin,
menirea inițială a doctrinei era să modereze țelurile statelor europene
la sfârșitul unei perioade îndelungate de războaie religioase cumplite,
când participanții căutau să modifice caracterul intern al vecinilor lor.
Totuși, această perspectivă prezintă câteva probleme.
În primul rând, este incompatibilă cu o politică externă care urmărește
să amelioreze modul cum sunt guvernate statele și să promoveze de-
mocrația în întreaga lume. După cum remarcam anterior, schimbarea
de regim pe calea războiului preventiv nu constituie o metodă promiță-
toare de promovare a transformărilor democratice, care trebuie să se
bazeze pe dezvoltarea politică internă. Cu toate acestea, Statele Unite
și alte țări au încălcat efectiv suveranitatea Serbiei, Georgiei și Ucrainei
atunci când au sprijinit mișcările democratice locale cu instruire, bani și
asistență electorală. Respectul față de suveranitatea tradițională este o
atitudine realistă incompatibilă cu agenda de politică externă a Washin-
gtonului, care, la urma urmelor, are un caracter profund revoluționar.
În al doilea rând, așa cum arăta Stephen Krasner, suveranitatea, așa cum
o concepe Rabkin, a fost încălcată frecvent în decursul istoriei, într-o
asemenea măsură încât el denumește această idee „o formă de ipocrizie

137
organizată.”15 Statele nu numai că încalcă suveranitatea altor state; une-
ori, ele se supun voluntar pierderii propriei suveranități atunci când lu-
crul acesta se aliniază cu scopurile lor. Cele mai recente exemple sunt
ale țărilor în curs de dezvoltare care au acceptat să-și reformeze politi-
cile și instituțiile în schimbul împrumuturilor de la FMI și Banca Mondi-
ală. Dacă puterea de a impune aplicarea legilor pe teritoriul unui stat
este condiția sine qua non a suveranității, atunci majoritatea țărilor în
curs de dezvoltare și, probabil, multe dintre cele dezvoltate nu sunt
state suverane.
După cum am văzut în capitolul 5, este probabil ca slăbiciunea și eșecul
statelor să fie printre cele mai importante surse ale sărăciei din lumea
în curs de dezvoltare. Dacă e adevărat, înseamnă că ne confruntăm cu
o imensă criză a suveranității. Este în regulă să se susțină că ordinea glo-
bală ideală ar trebui să se bazeze pe un sistem de state care, în mod
coerent, elaborează și aplică reglementări și au capacitatea de a trata
cu alte state pe picior de egalitate. Dar nu avem nici o idee despre modul
în care am putea face statele slabe sau eșuate să îndeplinească aceste
condiții. Putem promova dezvoltarea politică, buna guvernare și demo-
crația la periferia acestui grup, însă în viitorul previzibil va rămâne un
nucleu important de state care pur și simplu nu se încadrează în modelul
tradițional al suveranității. În privința unor state eșuate ca Bosnia, Ko-
sovo, Somalia și Afganistan, pretindem că actorii externi, de la Uniunea
Europeană și Statele Unite până la Banca Mondială, supervizează un
aranjament tranzițional înainte de reinstaurarea suveranității depline.
Însă perspectiva ca lucrurile să stea așa și în realitate este foarte înde-
părtată.
Această realitate i-a determinat pe Krasner și alți observatori să afirme
că ar trebui să ne îndreptăm în direcția opusă, spre modelele suverani-
tății împărtășite în cadrul cărora statele acceptă ajutorul pe termen lung
al comunității internaționale pentru anumite servicii de bază în dome-
niul guvernării – de fapt, este vorba de importarea bunei guvernări de
acolo unde există.16 Cel mai frapant exemplu recent de suveranitate îm-
părtășită este cel al conductei de gaz Ciad-Camerun; în acest caz, guver-
nul Ciadului a fost de acord să plaseze veniturile ce urmează a fi obținute

138
de pe urma comercializării gazului natural într-un fond care va fi admi-
nistrai de Banca Mondială și alte instituții internaționale. Așadar, Ciadul
a acceptat opinia comunității internaționale conform căreia nu se poate
avea încredere că-și va folosi veniturile așa cum trebuie, având nevoie
de ajutor extern pentru a nu fi înghițit de mlaștina corupției și clientelis-
mului.
Conducta Ciad-Camerun a stârnit controverse aprinse nu doar în Ciad,
ci și în restul continentului, mulți africani considerând că astfel se cre-
ează un precedent nociv. Este clar că, dacă se dorește ca suveranitatea
împărtășită să devină un model acceptat pe scară mai largă, faptul
acesta se va întâmpla numai în condițiile în care actorul extern cu care
se împart funcțiile de guvernare este perceput ca legitim. Cu alte cu-
vinte, va trebui ca entitățile cu bună guvernare să o exporte acolo unde
aceasta lipsește, însă deocamdată nu există un regim al acestui tip de
exporturi. Pentru ca transferul să aibă loc, regimul acesta trebuie inven-
tat.

139
7. UN ALT GEN DE POLITICĂ
EXTERNĂ AMERICANĂ

În această conjunctură, este greu de crezut că istoria va judeca blând


războiul din Irak. Invadând Irakul, administrația Bush a creat o profeție
care se îndeplinește prin simpla ei existență: acum Irakul a înlocuit Af-
ganistanul pe post de magnet, teren de instrucție și bază operațională
pentru teroriștii jihadiști, cu nenumărate ținte americane ce pot fi vi-
zate. Legătura subțire care exista înainte de război între jihadistul iorda-
nian Abu Musab al-Zarqawi și baasiștii din Irak s-a transformat într-o ali-
anță strânsă, alimentată de ostilitatea față de ocupația americană. Sta-
tele Unite au încă o șansă de a crea un Irak democratic, dominat de șiiți,
însă vreme de ani de zile noul guvern va fi foarte slab și va depinde total
de sprijinul militar american. Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, care
dorea să intre în Irak cu trupe puține și să se retragă rapid, a împotmolit
armata americană într-un război de gherilă pe termen lung, ca rezultat
al acestei strategii. Forța alcătuită exclusiv din voluntari, creată imediat
după Războiul din Vietnam, nu a fost concepută pentru a purta războaie
prelungite de felul acesta și, cu trecerea timpului, îi va fi greu să mențină
la un nivel ridicat recrutările și moralul soldaților. Chiar dacă în final Sta-
tele Unite vor reuși să se retragă și să lase în Irak o democrație stabilă,
costurile vor fi enorme: în primii doi ani de după invazie, Statele Unite
cheltuiseră deja vreo două sute de miliarde de dolari și avuseseră
pierderi de aproximativ 15.000 de militari, morți și răniți. Numărul iraki-
enilor morți ca urmare ocupației americane și a insurgenței este de or-
dinul zecilor de mii; chiar dacă rămânerea lui Saddam Hussein la putere
ar fi însemnat continuarea abuzurilor, aceste victime produse într-o țară

140
pe care căutam s-o ajutăm reprezintă un cost uman imens. Preocuparea
Americii față de Irak limitează opțiunile Washingtonului în alte părți ale
lumii și distrage atenția factorilor de decizie de la alte regiuni, cum ar fi
Asia, care, pe termen lung, sunt pasibile de a genera provocări strategice
mai grave.
Pare destul de limpede că, în cel de-al doilea mandat, administrația Bush
a trecut pe un plan secund al politicii sale externe schimbarea regimuri-
lor prin intermediul războiului preventiv. În cazul celorlalți doi membri
ai axei răului, Iranul și Coreea de Nord, Washingtonul a semnalat că nu
intenționează să folosească forța militară pentru a provoca schimbarea
de regim. În parte, atitudinea aceasta semnifică acceptarea realității; în
prezent, forțele americane sunt solicitate la maximum, de războiul din
Irak și, oricum, nu e deloc simplu să se execute o intervenție care să
pună capăt programului nuclear al uneia dintre cele două țări. În afară
de constrângerile operaționale însă, administrația pare să recunoască
faptul că războiul din Irak a adus costuri politice enorme, iar războiul
preventiv nu poate constitui cheia de boltă a strategiei americane. In-
stinctual, Condoleezza Rice pare să fie mai apropiată de Colin Powell
decât de Donald Rumsfeld, și are o autoritate mult mai mare pe lângă
președintele Bush. Totuși, capacitatea administrației de a rezolva pro-
blemele pe care și le-a creat singură în primii patru ani va fi restrânsă.
Refacerea credibilității americane nu se va realiza prin ameliorarea re-
lațiilor publice, ci va necesita o nouă echipă și politici novatoare.
Una dintre consecințele unui eșec în Irak va fi discreditarea întregii
agende neoconservatoare și revenirea realiștilor în prim-planul politicii
externe. Au apărut deja o sumedenie de cărți și articole care deplâng
ambițiile imperiale ale Americii și atacă viziunea unei remodelări demo-
cratice a lumii. Riposta față de agenda neoconservatoare ar putea să nu
se oprească aici. Conservatorii jacksonieni, acei americani din statele ce
votează mereu cu republicanii, ai căror fii luptă și mor în Orientul Mijlo-
ciu, s-au aliat cu neoconservatorii, sprijinind războiul din Irak. Însă un
eșec clar i-ar împinge spre o politică externă izolaționistă care, oricum,
pentru ei este o poziție mai firească. Ar fi mare păcat dacă acest recul
s-ar produce, iar Statele Unite ar intra într-un nou ciclu al retragerilor ca
acela care a urmat războiului din Vietnam. Statele Unite rămâne prea

141
mari, bogate și influente ca să renunțe vreodată la ambițiile grandioase
în politica mondială. Ceea ce este necesar nu e o întoarcere la realismul
îngust, ci un wilsonism realist care să recunoască importanța evenimen-
telor din interiorul statelor pentru ordinea mondială și să combine mai
bine instrumentele disponibile pentru atingerea scopurilor democra-
tice. O asemenea politică ar lua în serios partea idealistă a vechii agende
neoconservatoare, însă ar avea o concepție novatoare asupra dezvoltă-
rii, instituțiilor internaționale și altor chestiuni cărora conservatorii, neo-
sau paleo-, rareori le acordă interes.2
Aceasta înseamnă, în primul rând, o demilitarizare drastică a politicii ex-
terne americane și transferarea accentului pe alte tipuri de instrumente
politice. Războiul preventiv și schimbarea regimurilor pe calea interven-
ției militare nu pot fi niciodată excluse complet, însă trebuie să fie înțe-
lese ca niște măsuri extreme. Nu e destul să spui că „nu ne putem per-
mite să așteptăm” în privința statelor-problemă, deoarece rareori avem
opțiuni simple și clare pentru folosirea forței. Strategia de securitate na-
ționala a Statelor Unite ar trebui să fie revizuită oficial astfel încât să
furnizeze criterii limpezi pentru condițiile în care credem că războiul
preventiv este legitim, iar aceste criterii trebuie să fie atât restrictive,
cât și lipsite de orice ambiguitate.
Retorica referitoare la cel de-al Patrulea Război Mondial și războiul glo-
bal împotriva terorismului ar trebui să înceteze. Purtăm războaie fier-
binți, pe care trebuie să le câștigăm, împotriva insurgenților din Afganis-
tan și Irak și a mișcării jihadiste internaționale. Dar descrierea luptelor
ca pe un război global comparabil cu cele mondiale sau cu Războiul Rece
exagerează mult anvergura problemei, sugerând că suntem în conflict
cu o mare parte a lumilor arabă și musulmană. Înaintea atacului din Irak,
probabil că ne aflam în război cu câteva zeci de mii de oameni din în-
treaga lume care aveau de gând să devină martiri și să provoace pagube
enorme Statelor Unite. Amploarea problemei a crescut din cauză că am
dezlănțuit vârtejul; indiferent de meritele intervenției inițiale, dacă
acum ne vom retrage din Irak fără să creăm un guvern puternic și stabil
vom lăsa un adevărat sanctuar terorist în triunghiul sunnit. O mare parte
din campania contra terorismului jihadist va fi desfășurată în Europa Oc-
cidentală de către aliații noștri; vom juca un rol direct neînsemnat în

142
această luptă, de vreme ce mulți dintre teroriști vor fi cetățeni europeni.
În afara operațiunilor militare din Irak și Afganistan, campania anti jiha-
distă va arăta mai curând ca o acțiune a poliției și serviciilor de informații
decât ca un război.
Statele Unite ar trebui să promoveze deopotrivă dezvoltarea politică și
pe cea economică și ar trebui să se preocupe de ce se întâmplă în inte-
riorul statelor din întreaga lume. Ar trebui să facem asta urmărind mai
ales buna guvernare, posibilitatea tragerii la răspundere politică, demo-
crația și instituțiile puternice. Însă principalele instrumente cu care vom
opera țin, în general, de domeniul puterii soft, capacitatea noastră de a
oferi un exemplu, de a instrui și educa, de a furniza sprijin prin sfaturi și,
adesea, bani. Secretul dezvoltării, fie ea economică sau politică, este că
aproape niciodată factorii externi nu sunt cei care determină procesul.
Întotdeauna, oamenii din societățile respective - uneori o elită res-
trânsă, alteori societatea civilă mai largă - trebuie să creeze o cerere
pentru reformă și instituții și să-și exercite dreptul de proprietate asupra
rezultatelor. De aceea, este nevoie de o răbdare extraordinară pe timpul
cât se clădesc instituții, se întemeiază organizații, se formează coaliții,
se modifică norme și, în fine, condițiile devin propice pentru schimbarea
democratică. În anumite cazuri, procesul poate beneficia de pe urma
aplicării puterii hard, ca în Balcani, însă orice asemenea gest trebuie
considerat ca auxiliar al eforturilor actorilor locali.
La începutul celui de-al doilea mandat, administrația Bush își modificase
deja substanțial atitudinea retorică față de democratizarea Orientului
Mijlociu, renunțând la accentul pe stabilitate și optând pentru sugestii
mai blânde potrivit cărora aliații de felul Egiptului și Arabiei Saudite ar
trebui să o ia pe calea reformelor. În calitate de secretar de stat, Condo-
leezza Rice a declarat explicit că administrația își asumă riscul de a asista
la preluarea puterii de către extremiști, ca rezultat al alegerilor libere.3
Este o schimbare binevenită, însă contează foarte mult să ne fie clar de
ce o facem.
Democratizarea Orientului Mijlociu este dezirabilă ca atare, nu pentru
că ne va rezolva problema cu terorismul. Dacă analiza lui Olivier Roy cu

143
privire la sursele jihadismului este corectă, o parte însemnată a proble-
mei teroriste rezidă în Europa Occidentală, nu în Orientul Mijlociu, și
este un produs secundar al imigrației, globalizării și altor aspecte dintr-o
regiune a lumii care este deja deschisă și democratică. Chiar dacă Egip-
tul și Arabia Saudită s-ar transforma peste noapte în democrații, tot am
avea, pentru anii ce vin, o problemă a terorismului adânc înrădăcinată.
Mai mult, n-ar trebui să ne păcălim singuri referitor la costurile pe ter-
men scurt ale democratizării Orientului Mijlociu. O tranziție în stil tur-
cesc spre o democrație laică bazată pe modele occidentale este extrem
de improbabilă în cea mai mare parte a lumii arabe. Un grad mai mare
de democrație va însemna participarea politică a grupărilor islamiste
într-o ordine politică pluralistă. Multe dintre aceste grupări au un atașa-
ment nesigur față de democrație. Deși în general vor dori să ia parte la
alegeri, majoritatea nu sunt nicidecum liberale, iar unele, precum Ha-
mas în Gaza sau Hezbollah în Liban, sunt organizații teroriste. Ceea ce
putem spera este că în cele din urmă vor evolua, transformându-se în
partide politice mai responsabile care să accepte pluralismul din princi-
piu, și nu doar ca necesitate. Pe termen scurt însă, rezultatele pot părea
destul de neatrăgătoare dacă vă pasă de drepturile femeilor, toleranța
religioasă și altele de felul acesta.4
Deși reformele politice în lumea arabă sunt cât se poate de dezirabile,
Statele Unite se confruntă cu o gravă problemă imediată; nu au nici un
fel de credibilitate sau autoritate morală în regiune. Imaginea domi-
nantă a Statelor Unite nu este Statuia Libertății, ci fotografiile cu abuzu-
rile comise împotriva prizonierilor de la Abu Ghraib; reformatorii liberali
prooccidentali simt că trebuie să se distanțeze de Statele Unite și sunt
criticați pentru că acceptă finanțări de la organizații precum Fundația
Națională pentru Democrație. Sperăm că situația nu se va permanen-
tiza, dar ea face ca insistența Washingtonului pentru schimbări politice
să fie contraproductivă în această conjunctură. Aici iese din nou la iveală
importanța existenței unor instituții internaționale alternative, de pildă
Comunitatea Democrațiilor, care să se poată delimita întrucâtva de
Washington când se pune problema de a promova democrația și refor-
mele.
144
Ceea ce nu au reușii să vadă administrația Bush și susținătorii săi neo-
conservatori în ajunul intervenției din Irak a fost faptul că tipul de lume
disproporționat de unipolară care a luat naștere după Războiul Rece
aprinsese în străinătate noi curente de antiamericanism. Semnele erau
vizibile clar cu mult înainte de alegerile din 2000. Ceea ce ar fi trebuit să
facă administrația în urma recunoașterii acestei situații ar fi fost nu să
renunțe complet la folosirea puterii americane, ci să dovedească mai
multă precauție, să pună accentul pe puterea soft și nu pe cea hard și să
conceapă metode mai subtile și indirecte pentru modelarea lumii.
Puterea americană rămâne esențială pentru ordinea mondială; pe scena
lumii, Statele Unite nu sunt doar o versiune gigantică a Elveției ori Sue-
diei. Însă puterea americană este adeseori mai eficace atunci când nu
este văzută. Forțele americane din Asia și alianța dintre Tokyo și Was-
hington permit Japoniei să mențină forțe armate destul de slabe, evi-
tând astfel o remilitarizare care ar părea amenințătoare Chinei, Coreii și
altor state din Asia. Deținând o armată mare și, mai important, tehno-
logia, mobilitatea și rețelele logistice care le permit s-o desfășoare ori-
unde pe glob, Statele Unite descurajează puterile mijlocii de a încerca
să-și domine militar regiunile.
Puterea americană este adeseori mai utilă atunci când e latentă. În
ciuda faptului că Statele Unite cheltuiesc pe plan militar cam cât tot res-
tul lumii la un loc, războiul din Irak a demonstrat că eficacitatea armatei
americane are limite clare. Nu este configurată adecvat pentru a lupta
contra unor insurgențe prelungite, iar eforturile colosale cerute de răz-
boiul din Irak au obligat deja Pentagonul să pună sub semnul întrebării
capacitatea Statelor Unite de a purta simultan două războaie regionale.
Analiza apare în Bilanțul pe patru ani publicat în cel de-al doilea mandat
al administrației Bush.
Modelul istoric pe care ar trebui să-l avem în vedere pentru exercitarea
puterii americane în lumea unipolară de astăzi nu este favoritul lui
Henry Kissinger, prințul austriac realist Metternich, ci cancelarul german
Otto von Bismarck. Bismarck a lansat două războaie, cu Austria și Franța,
pentru a unifica Germania și a-i asigura o poziție dominantă în Europa
Centrală. Cu toate acestea, după ce și-a îndeplinit obiectivele, în 1871,

145
el a înțeles că principala sarcină a Germaniei avea să fie obținerea pozi-
ției de putere de tip statu quo. Scopul său clar era să împiedice formarea
unor coaliții ostile care s-ar fi opus pe față puterii germane. Diplomația
bismarekiană de după 1871 l-a realizat în mod strălucit prin Tratatul de
Reasigurare, Conferința de la Berlin și o sumedenie de alte inițiative me-
nite să îmblânzească imaginea noii puteri germane. Succesorii săi nu au
avut însă aceeași înțelegere clară a nevoii de a asigura în loc de a inti-
mida și au comis greșeli prostești de genul construirii unei mari forțe
navale oceanice. Rezultatul a fost înființarea Antantei franco-ruso-brita-
nice, care a pregătit terenul pentru Primul Război Mondial.
Statele Unite nu vor provoca Franța și Germania să constituie o coaliție
militară ostilă, însă au provocat deja o unitate impresionantă între eu-
ropenii îndeobște scindați, pe seama ideii că exercitarea iresponsabilă a
puterii americane este una dintre problemele principale ale politicii con-
temporane. Aceasta a condus la „contrabalansarea soft”, prin care
Franța și Germania au încercat să blocheze inițiativele americane sau au
refuzat cooperarea atunci când le-a fost cerută.5 La fel, țările asiatice
sunt ocupate cu construirea unor organizații multilaterale regionale
deoarece au sentimentul că Washingtonul nu este prea interesat de ne-
voile lor. În Venezuela, Hugo Chavez își folosește veniturile din petrol
pentru a scoate țările andine și caraibiene de pe orbita americană, în
timp ce Rusia și China colaborează la expulzarea lentă a Statelor Unite
din Asia Centrală.
Statele Unite nu pot evita să provoace teamă și resentimente, dată fiind
puterea lor de facto, așa cum nu putea nici Germania lui Bismarck, însă
pot încerca să minimizeze reacțiile ostile căutând moduri de a-și îm-
blânzi dominația. Administrația Bush a procedat invers: a lansat nu unul,
ci două războaie în replică la 11 septembrie, crezând că nu va fi socotită
„credibilă” dacă nu „face o declarație” dincolo de intervenția din Afga-
nistan. De asemenea, a anunțat o doctrină cu final deschis a schimbării
de regim și a războiului preventiv, s-a retras dintr-o serie de instituții
internaționale ori le-a criticat aspru și, în fine, a afirmat implicit princi-
piul excepționalismului american în autoproclamata ocârmuire lumi-
nată a lumii.

146
Cel mai important mod în care poate fi exercitată puterea americană în
această conjunctură nu este cel militar, ci prin folosirea capacității de a
modela instituțiile internaționale. John Ikenberry susține că exact
aceasta a fost maniera în care Statele Unite și-au exercitat puterea, pe
atunci dominantă, în primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial.6
Neoconservatorii au intuit corect că idealurile și interesele americane
sunt adeseori pe aceeași direcție, însă nu au înțeles că, în cele mai multe
cazuri, această aliniere s-a produs datorită abilității Americii de a crea
cadre politice durabile prin care să obțină cooperarea pe termen lung
cu națiunile asemănătoare ca mentalitate. Lipsa unor instituții interna-
ționale funcționale este cum nu se poate mai evidentă după războiul din
Irak.
Instituțiile realiste ale ordinii mondiale din epoca post-11 septembrie au
nevoie de două lucruri care sunt adesea incompatibile: putere și legiti-
mitate. Puterea este necesară pentru a contracara amenințările venite
nu doar din partea statelor-problemă, ci și de la noii actori nestatali care
ar putea utiliza în viitor arme de distrugere în masă. Trebuie să poată fi
exercitată rapid și decisiv; în unele cazuri, folosirea ei va impune încăl-
carea suveranității naționale, chiar prin atacuri anticipative.
Pe de altă parte, legitimitatea internațională presupune acționarea prin
intermediul instituțiilor internaționale care sunt lente, rigide și inefici-
ente din cauza metodelor și procedurilor greoaie. Legitimitatea se ba-
zează pe consens, care, la rândul lui, este produsul secundar al unui pro-
ces complicat de diplomație și persuasiune. Instituțiile internaționale
au, printre altele, menirea de a reduce costurile pe care le necesită ob-
ținerea consensului, însă, chiar și în cazul optim, se mișcă mai încet de-
cât este necesar pentru garantarea securității.
Este greu de crezut că vom fi vreodată în stare să creăm instituții mon-
diale cu adevărat democratice, mai ales dacă vor aspira, asemenea Or-
ganizației Națiunilor Unite, să aibă o reprezentativitate globală. Uniunea
Europeană încearcă să se constituie ca o entitate supranațională demo-
cratică pe un continent cu o cultură si o istorie în mare măsură comune;

147
cu toate acestea, o dată cu extinderea ea întâmpină obstacole masive,
legate atât de legitimitate, cât și de eficacitate.
Pe de altă parte, dacă democrația autentică, cu toate instituțiile ei elec-
torale, cu tribunalele, autoritatea executivă și puterile separate, pare
greu de realizat la scară internațională, un obiectiv mai modest, acela al
răspunderii democratice, ar putea fi la îndemână. Avem motive să o cre-
dem pur și simplu pentru că, după încheierea Războiului Rece, mult mai
multe țări sunt democratice decât în perioadele anterioare. Deși în vii-
torul previzibil cooperarea internațională va trebui să se bazeze pe sta-
tele suverane, concepția comună asupra legitimității si drepturile omu-
lui va atenua poziția potrivit căreia Statele Unite nu ar trebui să dea
seamă unor regimuri care, ele însele, nu dau seamă nimănui.
Se poate pune întrebarea ele ce și-ar dori Statele Unite să se oblige fără
a fi necesar, când sunt la apogeul puterii în raport cu restul sistemului
internațional. Instituțiile internaționale sunt pentru liliputanii lumii, care
nu au altă cale de a-l lega pe Gulliver. America este suverană nu doar
peste propriul teritoriu, ci și peste o mare parte a globului; de ce să
schimbe lucrurile? Desigur, aceasta a fost întrebarea pe care le-au pus-o
atenienii melienilor în vestitul dialog al lui Tucidide.
Unul dintre răspunsuri are legătură cu credințele americane. Autorul
francez Pierre Hassner - care, întâmplător, a fost studentul lui Leo Stra-
uss - observa că, în privința instituțiilor lor interne, americanii cred în
sistemul de echilibru și control deoarece nu au încredere în puterea con-
centrată, chiar dacă este bine intenționată și legitimată democratic.8
Dar el susține că în lumea unipolară de după Războiul Rece americanii
au promovat hegemonia Statelor Unite fără să țină seama de vreo
normă și le-au spus celorlalți de pe glob: „Aveți încredere în noi.” Dacă
puterea nesupusă controlului este corupătoare pe plan intern, de ce
n-ar fi nocivă și pentru cel ce o deține la nivel internațional?
S-ar putea obiecta că greșelile administrației Bush din primul mandat
s-au datorat lipsei de prevedere și nu unor principii eronate. Membrii ei
înțelegeau perfect că Statele Unite nu pot evita să-și exercite puterea și
să-și asume riscuri când se confruntă cu provocări neobișnuite, însă pur

148
și simplu au avut ghinion. Dacă aceste erori au fost doar urmare a neno-
rocului, scuzabile în lumina împrejurărilor extraordinare de după atacu-
rile de la 11 septembrie, sau dacă reflectau o mentalitate fixată și o în-
credere în sine nejustificabilă, rămâne să judece fiecare.
Faptul că aceste greșeli au fost comise de singura super-putere a lumii
scoate însă la iveală neajunsul fatal al ordinii mondiale bazate pe hege-
monia americană luminată. Hegemonul nu trebuie să fie doar bine in-
tenționat, ci și prudent și inteligent în exercitarea puterii. Nu Condole-
ezza Rice, ci secretarul de stat al lui Bill Clinton, Madeleine Albright, a
fost cea care a afirmat odată că americanii își merită rolul conducător
deoarece „văd mai departe” decât alții. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat
în toate situațiile și recunoscut pe scară largă, lumea tot ar avea resen-
timente în a accepta judecata și dorințele Americii. Dacă judecata Sta-
telor Unite se va dovedi mai mioapă decât a altora, lumea noastră uni-
polară va avea un parcurs foarte dificil.

149
NOTE

Capitolul 1 - Principiile și practica


1
Decizia administrației a fost indicata în așa-numitul memo de la
Downing Street redactat de Matthew Rycroft, asistent al consilierului de
politică externă al premierul britanic Tony Blair, pe 23 iulie 2002, după
o vizita efectuată la Washington pentru consultări cu administrația
Bush.
2
Walter Russell Mead, „The Jacksonian Tradition and American Fo-
reign Policy”, National Interest 58 (1999): 5-29.
Capitolul 2 - Moștenirea neoconservatoare
1
Elizabeth Drew, citată în Joshua Muravchik, „ The Neoconservative
Cabal” , și Howard Dean, citat în Adam Wolfson, „Conservatives and
Ncoconservatives”, în Irwin Stelzer, coord., The Neocon Reader (New
York: Grove Press, 2005), 243, 216; Mary Wakefield, The Daily Tele-
graph, 9 ianuarie 2004.
2
Vezi David Brooks, „The Neocon Cabal and Other Fantasies”, și Max
Boot, „Myths about Neoconservatism”, în Stelzer, Neocon Reader.
3
Vezi Irving Kristol, Reflections of a Neoconservative: Looking Back.
Looking Ahead (New York: Basic, 1983); Kristol, Neoconservatism: The
Autobiography of an Idea (New York: Free Press, 1995); și Norman Pod-
horetz, „Neoconservatism: A Eulogy”, în Norman Podhoretz, The Nor-
man Podhoretz Reader York: Free Press, 2004).
4
Alain Frachon și Daniel Verret, L`Amerique messianique (Paris: Edi-
tions du Senil, 2004); James Mann, The Rise of the Vulcans: The History
of Bush`s War Cabinet (New York: Viking, 2004); Murray Friedman, Je-
wish Intellectuals and the Shaping of Public Policy (New York: Cambridge
University Press, 2005); vezi, între altele. Stefan Halper și Jonathan

150
Clark, America Alone: The Neoconservatives and the Global Order (Cam-
bridge: Cambridge University Press, 2004).
5
Joseph Dorman, Arguing the World: New York Intellectuals în Their
Own Words (Chicago: University of Chicago Press, 2001).
6
Vezi Norman Podhoretz, Breaking Ranks: A Political Memoir (New
York: Harper and Row, 1979), Ex-Friends (New York: Free Press, 1999) și
My Love Affair with America (New York: Free Press, 2000).
7
Nathan Glazer, Affirmative Discrimination (New York: Basic, 1975);
James Q. Wilson, Thinking about Crime (New York: Basic, 197,5): Wilson
și Richard Herrnstein, Crime and Human Nature (New York; Simon and
Schuster, 1985); Wilson, Varieties of Police Dehavior: The Management
of Law and Order în Eight Communities (Cambridge; Harvard University
Press, 1968); James Q, Wilson și George Kelling, „Broken Windows: The
Police and Neighborhood Safety", Atlantic Monthly (martie 1982): 29-
38.
8
Daniel P. Moynihan, The Negro Family: A Case for National Action
(Washington, D.C.: U.S. Department of Labor, 1965); Charles Murray,
Losing Ground (New York; Basic, 1984). Multe dintre premisele criticii
formulate de Murray la adresa AFDC au fost acceptate de analiștii de
stânga. Vezi William Julius Wilson, The Truly Disadvantaged: The Inner
City, the Underclass, and Public Policy (Chicago; University of Chicago
Press, 1988).
9
Mark Lilia, „Leo Strauss: The European", New York Review of Books,
21 octombrie 2004; Lilia, „The Closing of the Straussian Mind", New York
Review of Books, 4 noiembrie 2004; Anne Norton, Leo Strauss and the
Politics of American Empire (New Haven: Yale University Press, 2004);
Shadia B. Drury, The Political Ideas of Leo Strauss (New York: St. Martin`s
1988). Drury a lansat ideea că Strauss promovează „minciunile nobile”
ale oficialilor. Vezi Danny Postel, „Noble Lies and Perpetual War; Leo
Strauss, the Neocons, and Iraq”, Open Democracy.com, 16 octombrie
2003. Pentru respingerea acestei idei, vezi Mark Blitz, „Leo Strauss, the
Straussians and American Foreign Policy”, OpenDemocracy.com, 13 no-
iembrie 2003. Lyndon LaRouche, reclamă, WTOP Radio, Washington,
D.C., 2004.
151
10
Harry V. Jaffa, Crisis of the House Divided: An Interpretation of the
Lincoln-Douglas Debates (Seattle: University of Washington Press,
1959). Aceste teme sunt reluate în cartea sa ulterioara A New Birth of
Freedom: Abraham Lincoln and the Coming of the Civil War (Lanham,
Maryland: Rowman and Littlefield, 2000). Vezi și Lilia, „Closing of the
Straussian Mind”.
11
Conferința care în cele din urmă a devenit articolul „The End of
History?” a fost ținută la Centrul John M. Olin, sub patronajul lui Bloom,
la Universitatea din Chicago, pe 8 februarie 1989, în cadrul unei serii in-
titulate „The Decline of the West?” Allan Bloom, The Closing of the
American Mind (New York; Simon and Schuster, 1987).
Platon, Republica, traducerea lui Allan Bloom (New York;; Basic
12

Books, 1968), 561c-d.


13
Leo Strauss, Natural Right and History (Chicago: University of Chi-
cago Press, 1953), 294-323, mai ales 314-316. Cu privire la părinții fon-
datori vezi, de exemplu, David F. Epstein, The Political Theory of the Fed-
eralist (Chicago: University of Chicago Press, 1984).
14
Adam Wolfson, „Conservatives and Neoconservatives”, 225.
15
Cea mai importantă decizie pe care a luat-o MacArthur în calitate
de Comandant Suprem al Puterilor Aliate la Tokyo a fost să-i mențină pe
tron pe împăratul japonez. Nu este întâmplător că MacArthur a trăit în
Asia de Est aproape fără întrerupere. din anii `30, când a contribuit la
înființarea armatei filipineze, până când a fost rechemat de președintele
Truman, în timpul Războiului din Coreea.
16
Vezi Francis Fukuyama, „The March of Equality”, Journal of Democ-
racy 11, nr. 1 (2000): 11-17.
17
Albert Wohlstetter, Henry S. Rowen et al.. Selection and Use of
Strategic Air Bases (Santa Monica California: Rand Corporation, R-266,
1954). O versiune prescurtată a fost publicată cu titlul „The Delicate Bal-
ance of Terror” în Foreign Affairs 27, nr. 2 (ianuarie 1959).

152
18
Henry A. Kissinger, A World Restored: Europe after Napoleon
(Gloucester, Massachusetts: Peter Smith, 1973); Kissinger, Diplomacy
(New York: Simon and Schuster, 1994).
19
Faptul acesta este valabil și pentru studenții lui Strauss; este chiar
mai dificil ca din scrierile lui să se extragă o ideologie economică decât
una politică.
20
Vezi Wolfson, „Conservatives and Neoconservatives”.
21
Boot, „Myths About Neoconservatism”.
22
William Kristol and Robert Kagan. „Toward a Neo-Reaganite For-
eign Policy”, Foreign Affairs 75, nr. 4 (1996): 18-32; Kristol și Kagan, Pre-
sent Dangers: Crisis and Opportunity în American Foreign and Defense
Policy (San Francisco; Encounter, 2000); Jeane Kirkpatrick, „A.Normal
Country in a Normal Time”, National Interest (toamna 1990): 40- 44;
Kristol și Kagan, Present Dangers, 12.
23
Boot, „Myths About Neoconservatism”.
24
Vezi Robert Kagan, „America`s Crisis of Legitimacy”, Foreign Affairs
83, nr. 2 (2004): 65-87, și dezbaterea pe care a purtat-o ulterior cu Rob-
ert W. Tucker și David C. Hendrickson; Tucker și Hendrickson, „`The
Sources of American Legitimacy”. Foreign Affairs 83, nr. 6 (2004); și Ka-
gan, ,A. Matter of Record”, Foreign Affairs 84, nr. 1 (2005); Kristol și Ka-
gan, Present Dangers, 16-17.
David Brooks, „A Return to National Greatness”, Weekly Standard,
25

3 martie 1997.
26
Cu privire la temele neoconservatoare, vezi Francis Fukuyama,
„The National Prospect Symposium Contribution”, Commentary 100, nr.
5 (1995): 55-56. Pentru economie vezi, de exemplu, Daniel Bell, The Cul-
tural Contradictions of Capitalism (New York; Basic, 1976) și Irving Kris-
tol, Two Cheers for Capitalism (New York: Basic, 1978). Faptul că trata-
mentul neoconservator al economiei tindea spre ortodoxie nu c univer-
sal valabil; pentru o critică interesantă a economici neoclasice dintr-o
perspectivă straussiană, vezi Steven E. Rhoads, The Economist`s View of

153
the World: Government. Markets, and Public Policy (Cambridge; Cam-
bridge University Press, 1985).
27
Vezi Kiron Skinner, coord., Reagan: A Life in Letters (New York:
Eree Press, 2003). Ulterior, desigur, Reagan a recunoscut că schimbările
inițiate de Mihail Gorbaciov erau reale și a purtat cu el negocieri active.
28
În discursul ținut de el la American Enterprise Institute, 26 februa-
rie 2003.
29
Pentru o cuprinzătoare critică realistă a instituțiilor internaționale,
vezi John J. Mearsheimer, „The False Promise of International Institu-
tions", International Security 19, nr. 3 (1994): 5-49. Referitor la coope-
rarea multilaterală vezi Boot, „Myths About Neoconservatism”.
30
Stephen Sestanovich, ,American Maximalism”, National Interest
79 (primăvara 2005): 13-23.
31
Vezi Michael Mandelbaum, „Coup de Grace: The End of the soviet
Union”, în Foreign Affairs 71, nr. 1 (1991): 164-183, și The Dawn of Pe
ace in Europe (New York: Twentieth Century Fund, 1996).
32
În 1989, mulți observatori sovietici credeau că Egor Lihaciov repre-
zenta aripa dură a Politbiuro-ului lui Gorbaciov și își imaginau că la
Kremlin se dezbătea aprins posibilitatea intervenției militare în Polonia,
Ungaria și Germania de Est, pe măsură ce aceste țări se îndepărtau tot
mai mult de Moscova. Am avut remarcabila experiență de a-i întâlni pe
Lihaciov la Washington după câțiva ani, când mi-a explicat că nimănui
din Politbiuro nu-i trecuse vreodată prin minte declanșarea unei inter-
venții militare.
33
Pentru reafirmarea argumentației din The End of History and the
Last Man și, totodată, o analiză a criticilor celor mai proeminente la
adresa ci, vezi prefața la a doua ediție broșată (New York: Free Press,
2006).
34
Kenneth Jowitt, „Rage, Hubris, and Regime Change; The Urge to
Speed History Along”, Policy Review 118 (aprilie-mai 2003): 33-42.
35
Kristol și Kagan, Present Dangers, 20.

154
36
Vezi Fareed Zakaria, The Future of Freedom: Illiberal Democracy at
Home and Abroad (New York: Norton, 2003); Thomas Carothers, „The
End of the Transition Paradigm”, Journal of Democracy 13, nr. 1 (2002);
5-21.
37
G. John Ikenberry și Daniel Deudney, „`Pile International Sources
of Soviet Change", International Security 16, nr. 3 (1991): 74-118.
38
Pentru un exemplu, vezi Donald Kagan și Frederick W. Kagan,
„Peace for Dur Time?” Commentary 110, nr. 2 (septembrie 2000); 42-
47.
Capitolul 3 - Amenințarea, riscul și războiul preventiv
1
Paul R. Pillar, Terrorism and U.S. Foreign Policy (Washington, D.C.:
Brookings Institution, 2001); Graham T. Allison, Jr., Nuclear Terrorism:
The Ultimate Preventable Catastrophe (New York: Times Books. 2004).
Pentru argumentația potrivit căreia atentatele (ic la 11 septembrie au
reprezentat un caz unic și un începutul unei tendințe pe termen lung,
vezi John Mueller, „Harbinger or Aberration? A 9/11 Provocation", Na-
tional Interest 69 (toamna 2002): 45-50.
2
Vezi Norman Podhoretz, „World War IV: How It Started, What It
Means, and Why We Have to Win”, Commentary 118, nr. 2 (2004): 17-
54; Charles Krauthammer, „In Defense of Democratic Realism”, Na-
tional Interest 77 (toamna 2004).
3
Gilles Kepel, The War for Muslim Minds: Islam and the West (Cam-
bridge: Belknap, 2004); Olivier Roy, The Tailure of Political Islam (Cam-
bridge; Harvard University Press, 1996). Vezi și Olivier Roy, Globalized
Islam: The Search of a New Ummah (New York: Columbia University
Press, 2004).
4
Roy, Globalized Islam, cap. 1.
5
Ladan Bouroumand și Roya Bouroumand, „Terror, Islam, and De-
mocracy”, Journal of Democracy 13, nr. 2 (2002); 5-20. Faptul că ji-
hadismul constituie un sincretism al credințelor occidentale este subli-
niat și de Olivier Roy în caracterizarea pe care o face islamismului.

155
6
Acest argument este dezvoltat în Francis Fukuyama și Nadav Samin,
„Can Any Good Come of Radical Islam?” Commentary 114, nr. 2 (2002)
34-38.
7
În 2005, Mali a preluat președinția Comunității Democrațiilor.
8
Dintre respondenții cu vârste mai înaintate, 51% au exprimat do-
rința de a emigra din țările lor. Dintre aceștia, 46% voiau să emigreze în
Europa Occidentală și 36% în Statele Unite sau Canada. Dintre respon-
denții tineri, 45% doreau să emigreze, 45% dintre aceștia vizând Ame-
rica de Nord ca destinație (UNDP, Arab Human Development Report,
2002, 30).
9
Max Boot, „Exploiting the Palestinians: Everyone`s Doing It”,
Weekly Standard, 28 ianuarie 2003; Barry Rubin, „The Real Roots of
Arab Anti-Americanism”, Toreign Affairs 81, nr. 6 (2002): 73-85.
10
National Security Strategy of the United Stales (Washington, DC.;
U.S. Government Printing Office, 2002).
11
Scrisoarea de însoțire a Strategiei de Securitate Națională. Aceasta
reia limbajul folosit de președintele Bush în discursul de la West Point
din iunie 2002, când declara: „în mare parte din ultimul secol, apărarea
Americii s-a bazat pe doctrinele descurajării și îngrădirii, elaborate în
cursul Războiului Rece. În unele cazuri, aceste strategii se aplică și acum.
Dar noile amenințări necesită un nou mod de gândire. Descurajarea -
promisiunea unei riposte masive împotriva altor state - nu înseamnă ni-
mic pentru rețelele teroriste din umbră, care nu au națiuni sau cetățeni
de apărat. Îngrădirea nu este posibilă atunci când dictatori dezechili-
brați, cu arme de distrugere în masă, pot transporta la țintă acele arme
sau rachete ori le pot încredința teroriștilor aliați. [...] Daca așteptam ca
amenințările să se materializeze complet, se va dovedi că vom ti aștep-
tat prea mult. [...| Trebuie să angajăm inamicul în luptă, să-i stricăm pla-
nurile și să contracarăm cele mai grave amenințări înainte ca acestea să
apară” („Remarcile Președintelui la Ceremonia de Absolvire a Promoției
2002 de la Academia Militară a Statelor Unite”, West Point, New York,
1 iunie 2002).

156
12
John Lewis Gaddis, Surprise, Security, and the American Experience
(Cambridge, Harvard University Press, 2004).
13
Pentru o analiză, vezi John Lewis Gaddis, „Grand Strategy în the
Second Term”, Foreign Affairs 84, nr. 1 (2005): 2-15.
14
A More Secure World: Our Snared Responsibility. Report of the Sec-
retary-General`s High-Level Panel on Threats, Challenges, and Change
(New York; United Nations, 2004), 63-64.
15
Desigur, acest rezultat a depins de judecata defectuoasă a lui Sad-
dam Hussein; dacă ar fi așteptat până obținea o armă nucleară și abia
apoi ar fi invadat Kuweitul, poate că și astăzi ar fi condus această țară.
16
Anthony Eden, Full Circle: The Memoirs of Anthony Eden (Boston:
Houghton Mifflin, 1960); Jack Snyder. The Ideology of the Offensive: Mil-
itary Decision Making and the Disaster (Ithaca: Cornell University Press,,
1984) ; Richard K, Letts, „Suicide from Fear of Death?” Foreign Affairs
82, nr. 1 (2003): 34-43.
Kenneth Jowitt, „Rage, Hubris, and Regime Change; The Urge to
17

Speed History Along”, Policy Review 118 (aprilie-mai 2003): 33-42.


18
Roberta Wohlstetter, Pearl Harbor: Warning and Decision (Stan-
ford; Stanford University Press, 1965).
19
Președintele Bush a adăugat: „Saddam Hussein adăpostește tero-
riști și instrumentele terorii, instrumente de ucidere și distrugere în
masă. Și nu putem avea încredere în el. Pur și simplu, este prea mare
riscul că le va folosi sau că le va da unei rețele teroriste” (discurs în Cin-
cinnati, 8 octombrie 2002).
20
Laurie Mylroie, Study of Revenge: Saddam Hussein`s Unfinished
War (Washington, DC.: AEI Press, 2000); Stephen F. Hayes, The Connec-
tion: How al-Qaeda`s Collaboration with Saddam Hussein Has Endan-
gered America (New York: HarperCollins, 2(X)4); Kenneth M. Pollack,
The Threatening Storm: The Case for Invading Iraq (New York: Random
House, 2002).

157
După cum recunoaște Mylroie însăși, teoria ei că Ramzi Yousef, băr-
batul condamnat pentru atentatul de la World Trade Center din 1993,
era agent secret irakian ar putea fi combătută dacă s-ar demonstra că el
și Abdul Bassit (căruia se presupune că i-a furat identitatea) aveau ace-
eași înălțime. Până acum nu au apărut dovezi ale faptului că era vorba
de două persoane diferite.
22
Comisia prezidențială de cercetare a activității serviciilor de infor-
mații înaintea războiului din Irak a constatat că nu știm mai multe des-
pre programele Iranului și Coreii de Nord decât știam despre cel al Ira-
kului. Vezi The Commission on the Intelligence Capabilities of the United
States Regarding Weapons of Mass Destruction, Report to the President
of the United States (Washington, D C.; U.S. Government Printing Office,
31 martie 2005).
23
Comprehensive Report of the Special Advisor to the DCI on Iraq`s
WMD (Washington, D.C.: Central Intelligence Agency, 30 septembrie
2004).
Capitolul 4 - Excepționalismul american și legitimitatea in-
ternațională
1
Vezi Paul D. Wolfowitz, „Clinton`s First Year”, Foreign Affairs 73, nr.
1 (1994): 28-43.
2
Pentru o reiterare a acestui argument la mult timp după război, vezi
interviul cu Condoleezza Rice din American Interest 1, nr. 1 (2005); 47-
57.
3
Acest oficial este citat în prefața la ediția broșată a lucrării lui Clark
despre Kosovo. Clark a fost supărat de această interpretare dală cărții
sale (Wesley K. Clark, Waging Modern War: Bosnia, Kosovo, and the Fu-
ture of Combat [New York, Public Affairs, 2002], pp. xxvi-xxvii).
4
Stephen Sestanovich, „American Maximalism”, National Interest
79 (primăvara 2005): 13-23.
5
Mancur Olson, The Logic of Collective Action: Public Goods and the
Theory of Groups (Cambridge: Harvard University Press, 1965).

158
6
În cursul Războiului din Golf din 1991, atât francezii, cât și rușii s-au
ținut departe de Statele Unite în cele șase luni premergătoare conflictu-
lui. Franța s-a alăturat coaliției numai în ultima clipă, după ce obținuse
anumite concesii de la americani. Era destul de rezonabil să se creadă
că francezii și rușii ar putea proceda la fel în 2003. Despre „națiunea eu-
ropeană” vezi Timothy Garton Ash, Free World: Why a Crisis of the West
Reveals the Opportunity of Our Time (Londra; Allen Lane, 2004), 54.
7
Charles Krauthammer, „The Unipolar Moment", Foreign Affairs
(iarna 1990-1991); vezi și Krauthammer, „The Unipolar Moment Revis-
ited", National Interest 70 (2002): 5-20. Charles Krauthammer, „Demo-
cratic Realism; An American Foreign Policy for a Unipolar World" (Wash-
ington, D.C.; American Enterprise Institute Short Publication Series, 10
februarie 2004).
8
William Kristol și Robert Kagan, Present Dangers: Crisis and Oppor-
tunity in American Foreign and Defense Policy (San Francisco: Encoun-
ter, 2000), 22.
9
Condoleezza Rice. „A Balance of Power That Favors Freedom”, con-
ferința Wriston la Manhattan Institute for Policy Research, New York, 1
octombrie 2002.
10
Walter Russell Mead, Power, Terror, Peace, and War: America`s
Grand Strategy în a World at Risk (New York; Knopf, 2004).
11
Datele acestea sunt din martie 2004; sentimentele „oarecum ne-
gative”, „negative” și „foarte negative" la adresa Statelor Unite erau nu-
trite de 93% din populație în Iordania, 61% în Pakistan. 68% în Maroc și
63% în Turcia (Pew Research Center for the People and the Press, „A
Year After the Iraq War”, 16 martie 2004. Date disponibile la people-
press.org/reports/display.php3?Report_ID=206).
12
Declarația lui Barlow cu privire la independența ciberspațiului,
„Declaration of Independence of Cyberspace”, începe așa; „Guverne ale
Lumii Industriale, voi, giganți epuizați de carne și oțel, cu vin din Ciber-
spațiu, noua casă a Minții. În numele viitorului, vă cer vouă, celor din
trecut, să ne lăsați în pace. Nu sunteți bineveniți printre noi. Nu aveți

159
nici un fel de suveranitate acolo unde ne adunăm noi" (http://ho-
mes.cff.org/~barlow/Dcclaration-fînal.html).
13
Tranzistorul și circuitul integrat au fost create la laboratoarele Beli
ca produse secundare ale unor proiecte finanțate de Departamentul de
Stat pentru elaborarea unor sisteme de computere în scopuri militare.
Radarul, tehnologia avioanelor cu reacție și, în general, o mare parte din
tehnologia aeronautică americană au beneficiat, la rândul lor, de pe
urma cheltuielilor militare. Internetul a fost dezvoltat de Agenția pentru
Proiecte de Cercetare Avansată în domeniul Apărării, ca mijloc de co-
municare după un atac nuclear.
14
Consensul de la Washington a apărut ca reacție la criza datoriei
statelor latino-americane din anii `80, când nivelul ridicat de îndatorare
față de creditorii externi și lipsa disciplinei fiscale au generat un ciclu
patologic de criză monetară, devalorizare, politică monetară expansio-
nistă pentru acoperirea deficitelor fiscale, hiperinflație și, apoi, o nouă
criză a ratei de schimb. Măsurile de politică economică stabilite prin
Consensul de la Washington erau necesare pentru întreruperea acestui
ciclu și, datorită unei serii de ajustări dureroase, unele țări precum Me-
xicul, Brazilia și Argentina au reușit să-și stabilizeze balanțele macroeco-
nomice până la începutul deceniului zece.
15
Povestea Americii Latine este mai complicată; în timp ce ascensi-
unea lui Lula în Brazilia, a lui Gutierrez în Ecuador, a lui Vasquez în Uru-
guay și a lui Chavez în Venezuela marchează un viraj spre stânga, majo-
ritatea noilor lideri continuă să aplice politici macroeconomice relativ
convenționale. Criza argentiniană este pusă pe nedrept pe seama State-
lor Unite; originile ei sunt complexe, fiind legate de instituțiile și clasa
politică deficitare din Argentina.
16
Kishore Mahbubani, Beyond the Age of Innocence: Rebuilding
Trust Between America and the World (New York: Public Affairs, 2005),
cap. 1.
Capitolul 5 - Ingineria sociala și problema dezvoltării

160
1
James Q. Wilson a fost mereu sceptic în privința șanselor de pro-
movare a democrației, atât în general, cât și în Irak. Vezi articolul său,
„Democracy for All?``, în Commentary 107, nr. 3 (2000).
2
Kick Atkinson, In the Company of Soldiers: A Chronicle of Combat
(New York, Henry Holt and Co., 2004); Tim Russert, interviu cu vicepre-
ședintele Dick Cheney, Meet the Press, NBC News, 16 martie 2003.
3
Vezi Adam Garfinkle, „The Impossible Imperative? Conjuring Arab
Democracy”, National Interest 69 (toamna 2002): 156-167; President
Discusses the Future of Iraq, discurs la American Enterprise Institute,
Washington, D.C., 26 februarie 2003. Așa cum remarcam anterior, ten-
dința pe termen lung de răspândire a democrației liberale constituie su-
biectul cărții melc The End of History and the Last Man (New York, Tree
Press, 1992).
4
William Kristol și Robert Kagan, Present Dangers: Crisis and Oppor-
tunity in American Foreign and Defense Policy (San Francisco: Encoun-
ter, 2000), 14-17.
5
Pentru o descriere a acestor modele, vezi Kaushik Basu, Analytical
Development Economics: The Less Developed Economy Revisited (Cam-
bridge: MIT Press, 1997).
6
Vezi David Ekbladh, „From Consensus to Crisis: The Postwar Career
of Nation Building in U.S. Foreign Relations", și Frank Sutton, „Nation-
Building in the Heyday of the Classic Development Ideology: Ford Foun-
dation Experience in the 1950s and 1960s” în Francis Fukuyama, coord.,
Nation-Building: Beyond Afghanistan and Iraq (Baltimore: Johns Hop-
kins University Press, 2006).
7
William R. Easterly, The Elusive Quest for Growth: Economists` Ad-
ventures and Misadventures in the Tropics (Cambridge:: MFI` Press,
2001).
8
Ruth Levine et al.. Millions Saved: Proven Successes în Global
Health (Washington, D.C.; Center for Global Development, 2004).

161
Walt Whitman Rostow. The Stages of Economic Growth: A Non-
9

Communist Manifesto (Cambridge: Cambridge University Press, 1960).


Vezi Nicolas van de Walle, African Economies and the Politics of
10

Permanent Crisis, 1979-1999 (Cambridge: Cambridge University Press,


2001).
11
Pentru o analiză a slăbiciunii și eșecului statelor din Africa, vezi
Crawford Young, the African Colonial State în Comparative Perspective
(New Haven: Yale University Press, 1997), Jeffrey Herbst, State and
Power în Africa (Princeton: Princeton University Press, 2000) și William
Reno, Warlord Politics and African States (Boulder, Colorado: Lynne Rie-
ner Publishers, 1999). Pentru o relatare a modului în care ajutorul inter-
național a susținut dictatura lui Siad Barre din Somalia, vezi Michael Ma-
ren, The Road to Hell: The Ravaging Effects of Foreign Aid and Interna-
tional Charity (New York: Free Press, 1997).
12
Vezi Douglass C. North și Robert P. Thomas, ,An Economic Theory
of the Growth of the Western World”, Economic History Review, seria a
doua, 28 (1970): 1-17, și Douglass C. North, Institutions, Institutional
Change, and Economic Performance (New York, Cambridge; University
Press, 1990). Cu privire la importanța instituțiilor, vezi Daron Acemoglu
și James A. Robinson, The Colonial Origins of Comparative Development:
An Empirical Investigation, NBER Working Paper 7771, 2000, și Ace-
moglu și Robinson, Economic Backwardness in Political Perspective,
NBER Working Paper 8831, 2002. Principala teorie alternativă despre
subdezvoltare, asociată cu numele lui Jeffrey Sachs, tratează impactul
așezării geografice asupra dezvoltării. Vezi Jeffrey D. Sachs și Andrew
Warner, Natural Resource Abundance and Economic Growth, NBER
Working Paper 5398, 1995, Sachs, Tropical
Underdevelopment, NBER Working Paper 8119, 2001 și, pentru un
răspuns direct la descoperirile instituționaliste ale lui Acemoglu și Rob-
inson, Jeffrey D. Sachs și John W. McArthur, Institutions and Geography:
Comment on Acemoglu, Johnson, and Robinson (2000), NBER Working
Paper 8114, 2001. Vezi și Dani Rodrik și Arvind Subramanian, „`File Pri-
macy of Institutions (And What This Does and Does Not Mean)”, Finance

162
and Development 40, nr. 2 (2003): 31-34. William R. Easterly și Ross Lev-
ine, Tropics, Germs, and Crops: How Endowments Influence Economic
Development, NBER Working Paper 9106, 2002.
13
Francis Fukuyama și Sanjay Marwah, „Comparing East Asia and
Latin America: Dimensions and Developmen”, Journal of Democracy 11,
nr. 4 (2000): 80-94; Fukuyama, State-Building: Governance and World
Order în the Twenty-First Century (Ithaca; Cornell University Press,
2004).
14
Francis Fukuyama, „Stateness` First”, Journal of Democracy 16, nr.
1 (2005): 84-88.
15
Pentru o trecere în revistă istorică, vezi Nils Gilman, Mandarins of
the Future: Modernization Theory in Cold War America (Baltimore;
Johns Hopkins University Press, 2003).
15
Cu privire la stânga, vezi, inter alia, Vernon Ruttan, „What Hap-
pened to Political Development?” Economic Development and Cultural
Change 39, nr. 2 (1991): 265-292, Mark Kesselman, „Order or
Movement? The Literature of Political Development and Ideology”,
World Politics (1973): 139-154, și lan Roxborough, „Modernization The-
ory Revisited: A Review Essay”, Comparative Studies în Society and His-
tory 30 (1988): 753-761. Samuel P. Huntington, Political Order în Chan-
ging Societies (New Haven: Yale University Press, 1968).
17
Vezi lucrarea în mai multe volume scrisă de Philippe C. Schmitter,
Guillermo O`Donnell și Laurence Whitehead, Transitions from Authori-
tarian Rule (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1986). Cu privire
la aplicabilitatea acestui model în cazul statelor postcomuniste, vezi Va-
lerie Bunce, „Should Transitologists Be Grounded?” Slavic Review 54, nr.
1 (1995): 111-127, și Philippe C. Schmitter și Terry Lynn Karl, „The Con-
ceptual Travels of Transitologists and Consolidologists: How Far to the
East Should They Attempt to Go?” Slavic Review 53, nr. 1 (1994): 172-
185.
18
Thomas Carothers, „The End of the Transition Paradigm”, Journal
of Democracy 13, nr. 1 (2002): 5-21.
163
19
Adam Przeworski și Fernando Limongi, Democracy and Develop-
ment: Political Institutions and Material Well-Being în the World, 1950-
1990 (Cambridge: Cambridge University Press, 2000); Seymour Martin
Lipset, „Some Social Requisites of Democracy; Economic Development
and Political Legitimacy”, American Political Science Review 53 (1959);
69-105.
20
Procesul ar putea fi emulativ fără să fie adaptativ și fără să producă
o evoluție globală spre adecvarea politică; cu alte cuvinte, punerea ac-
centului pe democrație ar putea fi doar o modă.
Charles Tilly, Coercion, Capital, and European States, AD 990-1990
21

(Cambridge: Basil Blackwell, 1990); Douglass North și Arthur Denzu,


„Shared Mental Models: Ideologies and Institutions”, Kyklos 47, nr. 1
(1994): 3-31.
22
Ghia Nodia, „Debating the Transition Paradigm; The Democratic
Path”, Journal of Democracy 13, nr. 3 (2002): 13-19.
23
Procesul a început cu Theda Skocpol și Peter B. Evans, Bringing the
State Back În (Cambridge: Cambridge University Press, 1985). Vezi și J.
P. Nettl, „The State as a Conceptual Variable”, World Politics 20, nr. 4
(1968): 555-592, și Michael Mann, „The Autonomous Power of the
State", în John A. Hali, coord., Stafes în History (New York, Blackwell,
1986; publicata inițial în European Journal of Sociology 25, nr. 2 [1984],
185-213).
24
Thomas Carothers, Aiding Democracy Abroad: The Learning Curve
(Washington, D.C.: Carnegie Endowment, 1999), și Carothers, Critical
Mission: Essays on Democracy Promotion (Washington, D.C.: Carnegie
Endowment, 2004).
25
President Discusses the Future of Iraq. Cu privire la schimbarea de
regim, numai Alganistanul, dintre cazurile recente, se aseamănă cu Ger-
mania și Japonia prin hotărârea cu care a respins ordinea politică exis-
tentă înaintea intervenției americane.
26
Vezi capitolul despre Bosnia în James Dobbins et al., America`s Role
în Nation-Building: From Germany to Iraq (Santa Monica, California;
164
Rand Corporation, MR-1753-RC, 2003); Gerald Knaus și Felix Martin,
„Travails of the European Raj”, Journal of Democracy 14, nr. 3 (2003);
60-74.
27
Acesta era discursul lui Jeanne Kirkpatrick, „Dictatorships and Do-
uble Standards”, Commentary 68, nr. 11 (noiembrie 1979); 34-45. Există
și acum controverse pe seama rolului jucat de administrația Nixon în
doborârea guvernului Allende din Chile.
28
Vezi Thomas Carothers, În the Name of Democracy: U.S. Policy To-
ward Latin America în the Reagan Years (Berkeley; University of Califor-
nia Press, 1993), și Carothers, Aiding Democracy Abroad: The Learning
Curve (Washington, D.C.: Carnegie Endowment, 1999).
Vicepreședintele Cheney a sugerat cândva că intervenția americană
în El Salvador, în cursul războiului civil din această țară din anii `80, ar
putea constitui un model pentru Irak. Însă în El Salvador aveam un pu-
ternic aliat democratic, în persoana președintelui Jose Napoleon Du-
arte. Congresul Statelor Unite a impus o „amprentă discretă”, trimițând
doar 55 de consilieri militari americani, ceea ce înseamnă că salvadorie-
nii înșiși au trebuit să ducă greul luptei pentru propria libertate. Faptul
că Statele Unite nu au avut în Irak aliați organizați pe plan local, cum au
fost creștin-democrații în El Salvador sau Alianța Nordului în Afganistan,
ar fi trebuit să reprezinte un avertisment.
29
Eric C. Bjornlund, Beyond Free and Fair: Monitoring Elections and
Building Democracy (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2004).
30
Asta nu înseamnă că în Rusia, China sau lumea arabă nu există ac-
tiviști prodemocrație, ci că șansele lor de a mobiliza pe scara largă sen-
timentele împotriva regimului sunt mai scăzute ca în alte locuri.
31
Michael Mandelbaum, „Foreign Policy as Social Work", Foreign Af-
fairs 75, nr. 1 (1996); 16-32.
32
Fareed Zakaria, The Future of Freedom: Illiberal Democracy at
Home and Abroad (New York: Norton, 2003).

165
33
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului au fost adoptate la Sum-
mitul Mileniului, desfășurat sub egida Organizației Națiunilor Unite în
2000, și constau din opt proiecte ample pentru ameliorarea situației ță-
rilor sărace până în 2015. Vezi Jeffrey D. Sachs, The End of Poverty: Eco-
nomic Possibilities for Our Time (New York: Penguin Press, 2005). Carol
Adelman susține că donațiile particulare voluntare însumează 35 de mi-
liarde de dolari pe an, adică de 3,5 ori mai mult decât ajutoarele` ofici-
ale. Totuși, ea include aici și transferurile private ele bani, ceea ce umflă
mult cifra în raport cu estimarea oficială a USAID ele 15 miliarele ele:
dolari. (Conform acestei logici, muncitorii mexicani și filipinezi care tri-
mit bani familiilor de acasă, precum și părinții americani care le dau bani
copiilor pentru a se întreține la Oxford, sunt considerați indivizi ce fur-
nizează asistență privată pentru dezvoltare.) Carol Adelman, „The Priva-
tization of Foreign Aid: Reassessing National Largesse”, Foreign Affairs
82, nr. 6 (2003): 9-14.
34
Vezi Michael A. Clemens, Charles J. Kenny și Todd J. Moss, „The
Trouble with the MDGs: Confronting Expectations of Aid and Develop-
ment Success” (Washington: Center for Global Development Working
Paper nr. 40,1 mai 2004).
35
Pentru o trecere în revistă, vezi Steven Radelet, Challenging Fore-
ign Aid: A Policymaker`s Guide to the Millenium Challenge Account
(Washington, D.C.: Center for Global Development, 2003). Vezi și Ka-
delet, „Bush and Foreign Aid”, Foreign Affairs 82, nr. 5 (2003): 104-117.
36
Joseph S. Nye, Jr., Soft Power: The Means to Success în World Poli-
tics (New York: Public Affairs, 2004).
37
Pentru o istorie timpurie a USAID, vezi Judith Tendler, Inside Fore-
ign Aid (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1975).
38
Jeremy M. Weinstein, John E. Porter și Stuart Eisenstadt, coord.,
On the Brink: Weak States and U.S. National Security (Washington, D.C.:
Center for Global Development, 2004).

166
39
Redistribuirea funcțiilor USAID în această manieră ar lăsa orfane
câteva dintre activitățile agenției, cum ar fi programul dc asistență mili-
tară (EMET) și fondurile care au scopuri politice declarate dc sprijinire a
politicii externe americane, de pildă asistența către Egipt și Israel.
Aceste tipuri dc programe, care nici măcar nu pretind că ar avea un scop
umanitar sau legat de dezvoltare, ar trebui să rămână în cadrul Depar-
tamentului dc Stat. În plus, desprinderea lor din bugetul general pentru
asistență externă le-ar oferi contribuabililor americani o perspectivă mai
corectă asupra sumelor care merg într-adevăr spre țările în curs de dez-
voltare.
Capitolul 6 - Regândirea instituțiilor ordinii mondiale
1
Pentru o discuție cuprinzătoare despre legitimitatea acțiunii ONU,
vezi noua prefață la ediția broșată a cărții lui Robert Kagan, Of Paradise
and Power: America vs. Europe în the New Worid Order (New York:
Knopf, 2004), și Kagan, „America`s Crisis of Leigitimacy”, Foreign Affairs
83, nr. 2 (2004): 55-87.
2
Vezi Daniel P. Moynihan, „The United States în Opposition”, Com-
mentary 59, nr. 3 (1975): 31-45.
3
Vezi James Dobbins et al., The UN`s Role în Nation-Building: From
the Congo to Iraq (Santa Monica, California; Rand Corporation, MG-304-
RC, 2005); Richard K. Betts, „The Delusion of Impartial Intervention”,
Foreign Affairs73, nr. 6 (1994); 20-33.
4
Pentru o trecere în revistă, vezi Virginia Haufler, International Busi-
ness Self-Regulation: The Intersection of Public and Private Interests
(Washington, D.C.; Carnegie Endowment for International Peace, 1999),
și Haufler, A Public Role for the Private Sector: Industry Self-Regulation
în a Global Economy (Washington, D.C.; Carnegie Endowment for Inter-
national Peace, 2001). De-acum există o literatură amplă despre rolul
ONG-urilor ca actori internaționali; vezi Jessica Tuchman Mathews, „Po-
wer Shift”, Foreign Affairs 76, nr. 1 (1997); 50-66, și Ann M. Florini, The
Third Force: The Rise of Transnational Civil Society (Washington, D.C.;
Carnegie Endowment, 2000). Cu privire la dreptul soft, vezi Kenneth W.

167
Abbott și Duncan Snidal, „Hard and Soft Law în International Gover-
nance”, International Organization 54, nr. 3 (2000); 421-456.
5
Pentru o critică a participării ONG-urilor la acordurile internațio-
nale, vezi Daniel C. Thomas, „International NGOs, State Sovereignty, and
Democratic Values”, Chicago Journal of International Law 2, nr. 2
(2001); 389-397.
6
Naomi Roht-Arriaza, „Shifting the Point of Regulation; The Interna-
tional Organization for Standardization and Global Law”, Ecology Law
Quarterly 22 (1995); 479-539.
7
Anne-Marie Slaughter, A New World Order (Princeton; Princeton
University Press, 2004).
8
John R. Bolton, „Should We Take Global Governance Seriously?”
Chicago Journal of International Law 1, nr. 2 (2000); 205-221; Jeremy
Rabkin, Why Sovereignty Matters (Washington, D.C.; American Enter-
prise Institute, 1998); Rabkin, The Casc for Sovereignty: Why the World
Should Welcome American Independence (Washington, D.C; AEI Press,
2004).
9
Roht-Arriaza, „Shifting the Point of Regulation”; Marsha Echols,
„Food Safety Regulation în the EU and the U.S.; Different Cultures, Dif-
ferent Laws”, Columbia Journal of European Law 23 (1998); 525-543;
Ved Nanda, „Genetically Modified Food and International Law - The Bi-
osafety Protocol and Regulations în Europe”, Denver Journal of Interna-
tional Law and Policy 28, nr. 3 (2000); 235-263; și Robert Paarlberg, „The
Global Food Fight", Foreign Affairs 79, nr. 3 (2000); 24- 38.
10
Zoe Baird, „Governing the Internet”, Foreign Affairs 81, nr. 6
(2002); 15-21; Milton Mueller, „ICANN and Internet Governance; Sor-
ting Through the Debris of «Self-Regulation»”, Info 1, nr. 6 (1999); 5-8;
David R. Johnson și Stisan P. Crawford, „Why Consensus Matters; The
Theory Underlying ICANN`s Mandate to Set Policy Standards for the Do-
main Name System”, ICANN Watch, 2000), la www.icannwatch.org/are-
hive/why_ consensus_matters.htni.

168
11
William J. Drake, „The Rise and Decline of the International Telec-
omunications Regime”, în Christopher T. Marsden, Regulating the Glo-
bal Information Society (Londra: Routledge, 2000). La începutul Interne-
tului, funcțiile ICANN au fost îndeplinite de un singur doctorand cu
coada de cal și sandale, pe nume Jon Postel, care lucra la Universitatea
Californiei de Sud în cadrul unui contract eu Agenția pentru Proiecte dc
Cercetare Avansată în domeniul Apărării.
12
Michael A. Froomkin, „Wrong Turn în Cyberspace: Using ICANN to
Route Around the APA and the Constitution”, Duke Law Journal 50, nr.
17 (2000): 17-184.
13
Pentru o dezvoltare completă a acestei propuneri, vezi Francis Fu-
kuyama, „Re-Envisioning Asia", Foreign Affairs 84, nr. 1 (2005): 75-87. 14
Rabkin, Casc for Sovereignty.
15
Stephen D. Krasner, Sovereignty: Organized Hypocrisy (Princeton;
Princeton University Press, 1999).
16
Stephen D. Krasner, „Sharing Sovereignty: New Institutions for Col-
lapsed and Failing States", International Security 29, nr. 2 (2004): 85-
120.
Capitolul 7 - Un alt gen de politica externă americană
1
Vezi, de exemplu, Robert W. Merry, Sands of Empire: Missionary
Zeal, American Foreign Policy, and the Hazards of Global Ambition (New
York: Simon and Schuster, 2005), și David Rief, At the Point of a Gun:
Democratic Dreams and Aimed Interventions (New York: Simon and
Schuster, 2005).
2
Ceea ce am denumit eu wilsonism realist ar putea fi descris, la fel
de bine, ca internaționalism liberal pragmatic. Versiunea aceasta se de-
osebește de cea nepragmatică prin câteva caracteristici: în primul rând,
Statele Unite ar trebui să insiste asupra creării unei lumi multi- multila-
terale, nu să acorde o atenție specialii ONU; în al doilea rând, obiectivul
politicii externe nu este transcenderea suveranității și a politicii de pu-
tere, ci reglementarea lor prin constrângeri instituționale; în sfârșit, le-
gitimitatea democraticii încorporată de instituțiile reale ar trebui sâ ghi-
deze concepția întregului sistem.

169
3
Vezi „President Bush Discusses Freedom în Iraq and the Middle
East: Remarks by the President at the 20th Anniversary of the National
Endowment for Democracy”, Washington, D.C., 6 noiembrie 2003. În in-
terviul acordat revistei The American Interest, Rice declară: „Atunci când
se pune problema că s-ar putea ca extremiștii să fie aleși în funcții [...]
cred că ar trebui să vă întrebați dacă vă simțiți mai bine într-o situație în
care extremiștii, islamiștii și alții se ascund după măștile lor și operează
la frontiera sistemului politic, sau ați prefera să aveți un sistem politic
deschis, în care oamenii trebuie să intre în competiție pentru acceptul
populației?”
4
S-ar putea susține teza unei tranziții autoritare în Orientul Mijlociu
dacă în regiune ar exista niște autocrați cu adevărat modernizatori, ca
Park Chung-Hee din Coreea dc Sud ori Lee Kuan Yew din Singapore. În
marea lor majoritate, autocrații arabi s-au arătat prea puțin interesați
de dezvoltare și au dovedit foarte multă inteligență în a împiedica evo-
luția deschiderii democratice dincolo de cei câțiva pași inițiali. Vezi Da-
niel Brumberg, „Liberalization Versus Democracy”, în Thomas Carot-
hers și Marina Ottaway, coord., Uncharted Journey: Promoting Demo-
cracy în the Middle East (Washington, D.C.: Carnegie Endowment,
2005).
5
Un exemplu pentru prima atitudine este refuzul Europei dc a se
asocia eforturilor americane de înlăturare a lui Mohamed El-Baradei din
fruntea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică un exemplu
pentru cea de-a doua este refuzul ferm al Franței și Germaniei de a par-
ticipa la reconstrucția Irakului.|
6
G. John Ikenberry, After Victory: Institutions, Strategic Restraint
and the Rebuilding of Order After Major Wars (Princeton: Princeton Uni-
versity Press, 2001).
7
Zbigniew Brzezinski, „The Dilemma of the Last Sovereign”, Ameri-
can Interest 1, nr. 1 (2005), 37-46.
8
Pierre Hassner, „Definitions, Doctrines, and Divergences”, Natio-
nal Interest nr. 69 (2002): 30-34.

170
Cuprins
PREFAȚĂ....................................................................................................... 1
1. PRINCIPIILE ȘI PRACTICA ......................................................................... 6
2. MOȘTENIREA NEOCONSERVATOARE ................................................... 14
Rădăcinile neoconservatorismului......................................................... 15
City College ........................................................................................ 16
The Puplic Interest ............................................................................. 18
Leo Strauss ......................................................................................... 20
Albert Wohlstetter ............................................................................. 28
Marea unire ........................................................................................... 32
Kristol, KAGAL și anii `90 ...................................................................... 35
A fost Ronald Reagan un neoconservator? Este George W. Bush? ... 38
Bilanțul ................................................................................................... 40
După neoconservatorism....................................................................... 50
3. AMENINȚAREA, RISCUL ȘI RĂZBOIUL PREVENTIV................................ 54
Contextul amenințărilor de după 11 septembrie .................................. 54
Argumentația alternativă în favoarea războiului cu Irakul ................ 63
Strategia naționala de securitate a Statelor Unite............................. 65
Problemele......................................................................................... 67
Risc justificat? ........................................................................................ 73
4. EXCEPȚIONALISMUL AMERICAN ȘI LEGIMITATEA INTERNAȚIONALĂ . 76
5. INGINERIA SOCIALĂ ȘI PROBLEMA DEZVOLTĂRII ................................ 90
Dezvoltarea economică ......................................................................... 93
Dezvoltarea politica ............................................................................... 98

171
Experiența americana cu privire la promovarea democrației și
dezvoltarea politica.............................................................................. 102
Regândirea dezvoltării ......................................................................... 108
Reformarea instituțiilor americane ce exercita puterea soft .............. 116
6. REGÂNDIREA INSTITUȚIILOR ORDINII MONDIALE ............................. 120
7. UN ALT GEN DE POLITICĂ EXTERNĂ AMERICANĂ .............................. 140
NOTE ........................................................................................................ 150

172