Business intelligence

- note de curs –
Evaluare
 Examen final, scris: 40%
 subiecte din partea teoretică a disciplinei, fiecare subiect notat de la 1 la 10
 sesiunea din iarnă/vară 2019/2020
 restanțe: în timpul sesiunii de restanţe
 Laborator: 60 %
 Evaluare în a 7-a săptămână a semestrului
 Evaluarea laboratoarelor pe parcurs
 Prezenţa la laboratoare
 Condiția de promovare: >= 5

Introducere în bazele Inteligenţei Artificiale (IA)

Reprezentarea cunoştinţelor
Generatoare de sisteme de asistare a deciziilor
Sisteme informatice destinate conducerii
Evaluarea resursei umane utilizând sistemele informatice

 Tehnologia sistemelor inteligente are în vedere rezolvarea unor probleme complexe în

diverse domenii care necesită expertiză umană, fiind însă restricţionată în cazul anumitor
aplicaţii concrete.
 Fie că este vorba de inteligenţa umană, fie de inteligenţa artificială un sistem inteligent
trebuie să fie capabil să transforme datele în informaţii şi informaţiile în cunoştinţe.
 Exploatarea optimă a celor două resurse informaţionale (bazele de cunoştinţe şi bazele de
date), necesită proiectarea fiecăreia din cele două componente ca o extensie naturală a
celeilalte, în cadrul unui sistem integrat.
 La momentul actual, analiştii fac o diferenţiere explicită cu privire la diversele tehnici de
programare ce stau la baza dezvoltării unor computere tot mai performante:
o tehnici tradiţionale sau clasice de programare bazate pe algoritmi asociaţi cu
logica clasică (limbaje de programare precum Cobol, Fortran, Basic, C etc);
o tehnici de programare specifice inteligenţei artificiale, respectiv cele bazate pe
algoritmi asociaţi logicii fuzzy (sistemele expert, reţelele neuronale, recunoaşterea
formelor, data mining, agenţii inteligenţi etc.).
 Inteligenţa este capacitatea de a înţelege uşor, de a sesiza esenţialul şi de a face faţă unor
situaţii neprevăzute (dicţionar);
 Inteligenţa reprezintă capacitatea de a percepe, înţelege şi a învăţa în cadrul unor situaţii
noi (definiţia cea mai comună)
 Termenul de IA (Inteligenţă Artificială ) a fost utilizat pentru prima dată în 1960 în cadrul
unui articol scris de către Minsky intitulat "Paşii către o inteligenţă artificială" în care se
prezentau în premieră, modalităţii de rezolvare simbolică a problemelor de analiză
matematică pe un calculator. Termenul care s-a introdus cu această ocazie a cauzat
numeroase discuţii datorită implicaţiilor pe care le ridică:
o ce este inteligenţa?
o este aceasta o caracteristică umană?
o pot fi maşinile inteligente?
o se poate vorbi de o inteligenţă artificială?
o programele produse prin IA sunt inteligente?
 1975 - IA este domeniul care se ocupă cu studiul conceptelor care permit ca maşinile să
fie inteligente
  1981 - IA este un domeniu al informaticii care îşi propune crearea unor sisteme
inteligente de calcul care să posede acele caracteristici care sunt asociate în general cu
inteligenţa în domeniul uman: raţionament, capacitate de învăţare, de rezolvare şi de
comunicare.
 1990 - IA este un domeniu al informaticii care începe acolo unde informatica clasică se
opreşte, destinat rezolvării problemelor pentru care nu există un algoritm de calcul sau
pentru care algoritmii sunt prea complicaţi pentru a fi rezolvaţi în maniera clasică.
 IA prezintă un punct de vedere diferit faţă de cel clasic în rezolvarea unei probleme.
 Clasic se manipulează informaţii numerice care sunt prelucrate în contextul unor
algoritmi.
 enunţ ---> algoritm de calcul —>rezultat
 Din punct de vedere al IA se manipulează cunoştinţe utilizate în cadrul unor strategii.
 problema —> (informaţii / cunoştinţe + strategie de rezolvare) —> concluzie
 În dicţionarul limbii engleze inteligenţa este definită prin capacitatea de a înţelege noul şi
capacitatea de a face faţă unor situaţii neprevăzute.
 Inteligenţa este capacitatea de a percepe, înţelege şi învăţa în contextele unor situaţii noi.
 Aceste caracteristici impun prezenţa a două componente, capacitate de cunoaştere şi de
a raţiona (de a efectua deducţii logice).
 Cunoaşterea este fenomenul prin care se face un transfer de informaţii de la obiect la
observator. În cursul acestui transfer sunt recepţionate numai caracteristicile esenţiale.
Deci cunoaşterea nu are un caracter enciclopedic, având loc o abstractizare şi o filtrare a
informaţiei recepţionate.
 Structural cunoaşterea este formată din piese de cunoaştere ( numite entităţi ) prin care
sunt reprezentate diversele caracteristici ale fenomenului observat. Pentru construirea unei
piese de cunoaştere se utilizează două noţiuni:
a) concepte (rezultatele unui proces de abstractizare prin care se deduc acele
caracteristici ce permit încadrarea obiectului într-o anumită clasă).
b) instanţe (caracteristici individuale care aparţin unui obiect).

Categoriile de cunoaştere (Giarratano)

 cunoaştere filozofică – prezentată în tratatele de filozofie;
 cunoaştere apriori – este universal adevărată, precede orice altă cunoaştere şi nu poate
fi negată fără contradicţie (ex. enunţurile din logică, legile matematice);
 cunoaşterea posteriori – este cunoaşterea derivată din simţuri, experienţă şi poate fi
negată pe baza unei noi cunoaşteri fără a fi introdusă contradicţia (ex. EXSYS este cel
mai bun mediu de dezvoltare de sisteme bazate pe reguli de producţie).
Deducţiile logice (raţionamentul) reprezintă un lanţ de judecăţi a căror obiectiv este obţinerea
unor noi adevăruri.
Prin judecată se înţelege o propoziţie simplă prin care se afirmă sau se neagă ceva şi care
întotdeauna prezintă valoarea adevărat.
Judecăţile pot fi de tip:
 predicţie, dacă oferă un raport între un obiect şi o însuşire a acestuia
 de tip relaţie dacă reflectă un raport între două sau mai multe obiecte.
 Într-un raţionament un set de judecăţi numite premise, sunt legate de o alta judecată numită
concluzie printr-un proces care poartă denumirea de inferenţă.
 Reprezentarea cunoştinţelor într-un calculator constă în găsirea şi realizarea unei
corespondenţe între lumea reală şi un sistem simbolic ce permite efectuarea raţionamentelor.
Reprezentarea cunoaşterii presupune:
existenţa unor fapte, adică adevăruri într-o anumită situaţie sau univers de discurs relevant
reprezentarea faptelor într-un formalism ales. Mai exact, faptele sunt lucrurile pe care vrem să
le reprezentăm, iar reprezentările lor sunt lucrurile pe care le vom putea manipula efectiv.
Caracteristici ale reprezentării cunoaşterii:
 abstractizarea, adică reprezentarea numai a informaţiilor necesare unui anumit scop,
element esenţial pentru gestionarea complexităţii;
 raportul dintre expresivitate şi eficienţă: unele reprezentări expresive sunt ineficiente,
de aceea, pentru a creşte eficienţa trebuie sacrificată expresivitatea, fără a limita
capacitatea reprezentării de a surprinde esenţialul.
Modelul unui sistem (componente)
 concepte - subdiviziuni logice ale sistemului în subsisteme;
 entităţi - componente individuale (sau obiecte), care pot fi la rândul lor descompuse în:
 primitive (elemente atomice), care formează baza elementară a modelului;
 proprietăţi, atribute, valori ale entităţilor sau conceptelor (de exemplu obiecte, funcţia unui
subsistem); unele sunt de tip cantitativ („vârstă", „înălţime"), altele de tip calitativ
(„inteligent", „frumos");
 constrângeri şi asociaţii - includ relaţiile şi interacţiunile cauzale dintre entităţi;
 constrângeri şi asociaţii - includ concepte (de exemplu: „conţinut în", „determină" etc.)

Sisteme de reprezentare a cunoaşterii

Componente:
stabilirea sistemului de meta-reprezentare, asigurarea unor modalităţi adecvate de
reprezentare a cunoaşterii despre modelul lumii reale, cât şi pentru componentele proprii ale
sistemului inteligent;
stabilirea sistemului de clasificare, gruparea în clase, precum şi ordonarea acestora după
criterii ce rezultă din analiza relevanţei proprietăţilor folosite pentru caracterizarea obiectelor
ce formează piesele de cunoaştere;
stabilirea sistemului de organizare, gruparea şi ordonarea elementelor şi claselor, în vederea
asigurării desfăşurării unor procese fundamentale, precum: accesul, căutarea, corespondenţa,
substituirea, inferenţa deductivă
Tipuri de reprezentări
 reprezentarea descriptivă - caracterizarea directă a componentelor, structurii şi
proprietăţilor piesei de cunoaştere;
 reprezentarea comparativă - pentru a se reprezenta o piesă de cunoaştere A, expresia B
conţine o referinţă la o piesă de cunoaştere auxiliară, denumită prototip, şi o informaţie ce
marchează diferenţele dintre A şi piesa prototip:
 reprezentarea constructivă (generativă) - relaţie generatoare a elementelor componente,
structurii şi proprietăţilor piesei de cunoaştere;
 reprezentarea enumerativă - presupune referiri la elementele unei mulţimi, care este
definită ca piesă de cunoaştere.
Sistemul de clasificare
Sistemul de clasificare urmăreşte stabilirea unui număr finit de clasificări ale pieselor
de cunoaştere, pentru a realiza ordinea conceptuală.
Clasificarea presupune stabilirea unor grupări numite clase, pe baza unor asemănări
între elementele aceleiaşi clase.
Prin criteriu de clasificare se înţelege stabilirea categoriilor logice, a proprietăţilor ce
determină pe mulţimea pieselor de cunoaştere o împărţire în clase.
Etapele clasificării
Procesul de clasificare se desfăşoară în două etape:
 clasificarea conceptuală, prin care proprietăţile obiectului sunt analizate din punct de
vedere al relevanţei în raport cu obiectele utilitare ale sistemului, pentru a fi grupate
apoi în criterii;
 clasificarea instanţială, prin care piesele de cunoaştere sunt plasate în clase potrivit
criteriului de clasificare stabilit pentru fiecare piesă de cunoaştere.