Sunteți pe pagina 1din 4

I.

Ion Creanga este unul dintre marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat in cercul
literar „Junimea” in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, este un scriitor realist, care a reusit
sa ridice proza romaneasca pe aceleasi culmi pe care Eminescu propulsase limba literara in
poezie, valorificand vorbirea omului simplu si ridicand-o la un nivel neegalat pana astazi.
„Povestea lui Harap-Alb”, opera publicata in revista “Convorbiri literare” in anul 1877, este
datorita trasaturilor sale definitorii, un basm cult. Basmul cult reprezinta o creatie ampla a
genului epic, cu o naratiune liniara, personaje purtatoare de valori simbolice, actiuni care implica
fabulosul si supusa unor actiuni conventionale, care prezinta drumul initiatic al eroului, incheiata
cu victoria binelui. Titlul operei este foarte sugestiv. Din punct de vedere morfologic, titlul este
compus dintr-un substantiv comun si unul propriu. Fiind in intregime un oximoron, numele
surprinde trecerea eroului de la conditia de om obisnuit la cea de imparat. Personajul dobandeste
acest nume dupa incalcarea sfatului parintesc din cauza inocentei si naivitatii (Alb). Statutul
inferior in care decade este in opozitie totala cu firea, caracterul si educatia sa (Harap). Actiunea
operei este adusa mai aproape de realitatea cotidiana prin substantivul „poveste”. Prin urmare,
textul lui Creanga se localizeaza pe tema luptei dintre bine si rau. Astfel, protagonistul, Sfanta
Duminica, calul, regina furnicilor, craiasa albinelor sau cele cinci personaje himerice reprezinta
intruchipari ale binelui, in vreme ce Spanul sau imparatul Ros sunt ipostaze ale maleficului. Dar
dimensiunea simbolica a naratiunii, ca trasatura specifica basmului cult, orienteaza lectura
textului spre identificarea unei alte teme, si anume cea a initierii. In acest sens, drumul parcurs de
protagonist de la curtea tatalui spre imparatul Verde nu trebuie perceput ca un drum fizic, spre
exterior, ci ca un traseu initiatic spre desavarsirea fiintei, spre maturizare,basmul transformandu-
se intr-un bildungsroman.

De asemenea, naratorul nareaza in dubla perspectiva: naratorul omniscient si omniprezent care


nareaza la persoana a III-a (heterodiegetic), devine subiectiv folosind persoana I sau folosind
apelative care arata simpatia pentru protagonist. In plus, reperele spatio-temporale sunt
mentionate vag, rezultand timpul mitic: „odata”, „intr-o tara”; „intr-o alta tara”, „la poalele unui
codru”, „un pod peste o apa mare”. Spre deosebire de basmul popular, unde actiunea se
desfasoara pe doua taramuri, in textul basmului cult , elementele de spatiu apartin aceleiasi lumi:
gradina ursului, padurea cerbului, ostrovul din mjlocul marii, unde locuieste Sfanta Duminica.
Din punct de vedere formal, textul „Povestea lui Harap-Alb” este incadrat de formula initiala
(“Amu cica era odata int-o tara…”), care desi deschide lumea fabuloasa, are si accent verosimil,
prin incadrarea spatiala a actiunii, ca in realism: „Amu” desemneaza realul si cea finala („Si a
tinut veselia ani intregi si acum mai tine inca”.), sesizandu-se un ton satiric la adresa realitatii
crude, a societatii in care naratorul este silit sa traiasca: „Iar pe la noi, cine are bani, bea si
mananca, iara cine nu, se uita si rabda.” Nu lipsesc formulele mediane care indeplinesc functia
fatica a limbajului, pastrand interesul cititorului: „Si merg ei o zi si merg doua si merg patruzeci
si noua…”. „Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste mult mai este.” In plus, cifra fatidica 3
apare in opera sub difierite forme: 3 feciori, 3 fete de imparat, 3 ipostaze ale Spanului. Peisajul in
basm are particularitatea de a fi dublat intrucat, inafara de privelistea de oa orizontul nostru, mai
exista si „taramul celalalt”. Astfel, padurea sugereaza locul vegetatiei mocnite unde nu patrunde
lumina si in care se intalneste spanul, o fiinta malefica. Gradina nu are un aspect strict
ornamental, ci de cele mai multe ori contine un miracol: Sfanta Duminica. Fantana constituie
geneza , aici fiind rebotezat mezinul, iar podul sugereaza liantul care leaga realul de fabulos.
Personajele sunt numeroase si tipologizate dupa mai multe criterii. Tatal feciorului are „ambit”,
este familial si reprezinta tipul probozitorului; imparatul Verde este un om naiv, mandru de
averile sale si capabil de a se entuziasma de minunile naturii si de industria oamenilor; imparatul
Ros este acru, carcotas; spanul este prefacut, Flamanzila, Gerila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-
Lungila, au un caracter de grup, desi solitari, ei se galcevesc mereu. Toate probele prin care eroul
trece sunt incercari de slefuire a caracterului sau. Fiecare dintre ele poate fi asociata cu o
trasatura a personalitatii viitorului imparat. Cea mai importanta este mila, demonstrate de
intalnirea cu Sfanta Duminica, batrana din gradina palatului si este presupus ca ceilalti doi feciori
ai imparatului n-au reusit sa o treaca. Urmeaza traversarea podului, despartirea de copilarie si
proba a curajului. Scurta calatorie in gradina ursului este proba indemanarii si a rapiditatii, iar
uciderea corbului reprezinta rabdare si incredere in sine. Intalnirea cu nunta de furnici reprezinta
proba sacrificiului, deoarece Harap-Alb isi risca viata sa si pe cea a calului, numai ca sa nu le
strice micilor vietuitoare bucuria, iar intalnirea cu albinele semnifica altruismul, deoarece cu
multa indemanare, el le face „casa”. Intalnirea cu uriasii este proba prieteniei, una dintre cele mai
subtile din intreg basmul. Harap-Alb ia pe fiecare asa cum este, nu se ia dupa aparente si invata
ca un imparat nu va face totul de unul singur, ci va avea nevoie de prieteni. Insotit de cei cinci ,
Harap-Alb se angajeaza in ce mai grea proba, aducerea fetei care simbolizeaza proba iubirii.
Arta narativa a lui Creanga consta in cateva particularitati, cum ar fi eliminarea detaliilor inutile
si a descrierilor ample, ceea ce da un ritm alert actiunii, asa incat opera nu este un basm de
aventuri, ci o culegere de pilde. Dintre modurile de expunere este preferat dialogul, care
contribuie, la derularea faptelor, dar are si functie caracterologica si imprima textului caracterul
de povestire dramatizata. Actiunea scade in importanta, iar confruntarea din planul fizic trece in
cel psihologic, ceea ce reprezinta un aspect modern al operei. De asemenea, limbajul este marcat
de oralitate, principala trasatura a stilului in opera lui Creanga, avand ca mijloace: arhaismele;
regionalismele („dupuros”; „blastam”; „a horbai”; „a forai”), folosirea expresiilor si a
locutiunilor („te intalnesti cu scarab-n drum”); interjectiile („Spanul face tronc! Capacul pe gura
fantanei”.); exclamatiile (“Ei, da ce racoare-i aici!”).
Astfel, basmul „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga transmite in limbaj popular, marcat de
oralitate si umor, o viziune originala despre lumea satului, proiectata in fabulous. Opera ramane
o creatie reprezentativa atat pentru viziunea despre lume a autorului, cat si pentru specia literara
basm cult.

II. Harap-Alb este eroul emblematic al operei, iar constructia sa este determinata de specificul
 

universului fabulos: mezinul Craiului este simbolul fortelor binelui, in lupta cu fortele raului, totodata,
raportul de forte este nuantat: Harap-Alb nu parcurge doar un drum in lume, ci si unul spre sine, se
maturizeaza si isi faureste un destin si o identitate, de aceea este un personaj evolutiv din punct de vedere
psihologic, un model uman. Protagonistul reprezinta un ideal de frumusete morala, fiind inspirat de
conceptia omului simplu, care crede in forta sufletului sau. Drumul pe care il parcurge are o dubla valenta
initiatica : spre cunoasterea lumii si a propriului univers interior. Din punct de vedere social,este un tanar
fiu de Crai, care pleaca la capatul pamantului, pentru a deveni mostenitorul unui scaun imparatesc, la
curtea unchiului sau, imparatul Verde ; are un destin comparabil cu al tatalui sau, care a reusit in viata,
armele si hainele tatalui exprima perpetuarea valorilor de la o generatie la alta. In plan psihologic,
simbolizeaza nobletea si sensibilitatea sufletului omenesc si etaleaza o seama de calitati, care arunca in
derizoriu mici defecte precum naivitatea, lipsa de incredere. Sub aspect moral, este o forta a binelui, este
predispus sa faca doar bine, sa-i ajute si sa-i inteleaga pe altii.
In mod simbolic, Harap-Alb este surprins intr-o calatorie, imagine a vietii in care este mereu ceva de
invatat, basmul insistand pe ideea ca omul poate obtine orice, prin daruire, rabdare si mai ales iubire, sub
toate formele ei: mila, credinta, altruism, prietenie. Credinta il face face curajos, smerit, recunoscator
tatalui (cand isi da seama ca a gresit luandu-l pe span), Sfintei Duminici si lui Dumnezeu, lasandu-se
adeseori „si stirea Sa, cum o vrea El sa faca”. Luand pielea cerbului, „parea ca Harap-Alb soarele cu el
ducea”; aceasta proba certifica „iesirea din ispita pierzaniei” (Pompiliu Constantinescu), tentatia banului,
a valorilor materiale; Harap-Alb nu ia si nu instraineaza ce nu este al sau si pretuieste juramantul facut cu
Spanul, ca o dovada a superioritatii sale morale. Prin bunatate, ii impresioneaza pe toti, de la reginile
micilor vietuitoare, pana la uriasi sau Sfanta Duminica. Ea nu conteneste sa-l laude: „puterea milosteniei
si inima ta cea buna te ajuta!”. Si viata ii rasplateste bunatatea, il umple de noroc si de slava, cum ii
prevestise Sfanta Duminica: „ai sa ajungi imparat, care n-a mai stat altul pe fata pamantului asa de iubit,
de slavit si de puternic.” Taierea capului de catre Span consfinteste iesirea de sub juramant, caci robul
moare si deschide ochii in lume un om nou, cu o constiinta treaza, inconjurat de dragostea fetei, care ii da
iar palosul in stapanire. „Stergandu-se la ochi”, Harap-Alb se trezeste din somnul rau al ignorantei, apoi
primeste binecuvantarea imparatului si sarutarea celei dragi.
Evolutia personajului este subliniata prin particularitatile compozitionale ale textului: cele doua calatorii
simbolice corespund copilariei si maturitatii, naivitatii si intelepciunii eroului, care isi implineste destinul.
Fiecare episod este o proba initiatica, de exemplu: intalnirea cu Sfanta Duminica este proba milei,
trecerea podului ii solicita curajul, salatile se aduc cu indemanare, aducerea nestematelor ii incearca
stapanirea de sine, furnicile il fac sa se sacrifice, iar albinele primesc adapost si ii remarca bunatatea,
etc ;astfel realizandu-se caracterizarea indirecta, prin fapte. Prietenia (intalnirea cu uriasii) si iubirea
(petirea fetei imparatului Ros) ii innobileaza caracterul, in timp ce numele personajului sintetizeaza
intreaga problematica a textului, in care se schimba raportul dintre bine si rau, pentru a sublinia
complexitatea sufletului omenesc: harap- forma din limba vorbita, ce desemneaza in constiinta populara,
un om cu pielea inchisa la culoare, ca si sufletul sau obscur, inferior, sclav, om inrobit ; alb- adjectiv
asociat cu puritatea, binele, ingenuitatea. Caracterizarea directa este conturata in doua registre, unul
pozitiv (narator, Sfanta Duminica, tatal) si altul negativ (Spanul, care-l numeste „fecior de om viclean”,
„pui de vipera”.
Astfel, modul in care este infatisat procesul de maturizare a feciorului de Crai determină interpretarea
basmului „ Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă drept cartea a formării caracterului, bildungsroman :„
Creangă face apel la o mulțime de motive, care rareori merg împreună : punerea la încercare (multiplă!) a
inteligenței, puterii ori abilității eroului ; tema mezinului curajos și a fraților săi nevolnici (…) ; tema
animalelor, păsărilor și insectelor care vine în ajutorul omului bun.” (Nicolae Manolescu)

III.  Un important reper tematic al basmului este evoluția relației dintre cele două personaje
reprezentative pentru cele două forțe guvernante în lumea fabuloasă :protagonistul, Harap Alb, respectiv
antagonistul, Spânul. Harap Alb este personaj pozitiv ,nu are puteri supranaturale, reprezintă forța binelui
și este un caracter dinamic, surprins în evoluție psihologică. Un rol definitoriu în maturizarea sa,care nu
cunoaște pe sine și nu cunoaște lumea, il are Spânul. Acțiunea basmului se constituie prin înlăntuirea mai
multor episoade narative, statutul personajelor conturându-se treptat,iar accentul, în confruntarea bine-
rau, se desfasoara in plan interior, intre defecte si calitati. In plan social, Harap-Al b este un tanar fiu de
Crai, care pleaca la capatul pamantului, pentru a deveni mostenitorul unui scaun imparatesc, la curtea
unchiului sau, imparatul Verde ; are un destin comparabil cu al tatalui sau, care a reusit in viata. Armele si
hainele tatalui exprima perpetuarea valorilor de la o generatie la alta, nu numai statutul.
In acelasi timp, Spanul are o identitate sociala incerta „tara spanilor”, fiind un teritoriu imaginar,
emblema ispitelor, a capcanelor din viata omului. Din punct de vedere psihologic, firul narativ al
basmului urmărește conturarea personalității fiului de crai, în urma probelor la care e supus de către Span.
Astfel, la început se dovedește naiv, nu se pricepe la oameni, fiind incapabil să distingă între aparență și
esență. Nu intuiește esența divină a Sfintei Duminici, ce ii apare sub înfățișarea de „baba gârbova de
bătrânețe”, la fel cum nu își dă seama că Spânul este acelasi sub trei înfățișări. Dovedește maturitate în
înțelegerea firii umane când intuiește în cele cinci personaje himerice adevărate ajutătoare ce vor fi de
trebuință la curtea impăratului Roș. Egoismul reprezintă o altă slăbiciune a protagonistului. Așa se explică
faptul că decide să îi ofere Sfintei Duminici bănuțul doar în momentul în care aceasta ii formulează
viitoarea traiectorie inițiatică: „Fecior de crai, vede-te-as împărat!”. Dovedește inițiativa propriilor acte
când, în drum spre impăratul Roș, salvează nunta de furnici și le crează un adăpost albinelor.
Inlănțuirea episoadelor narative în care cele două personaje se confruntă sugerează devenirea, maturizarea
eroului, de-a lungul vieții; episoadele sunt legate prin ziceri populare care accentuează mesajul
moralizator: „Tot răul, spre bine.” Cea mai reprezentativă este scena-intrigă, supunerea prin vicleșug a
eroului, care este încărcată de valori simbolice, amintind de taina botezului. Intrat în puț, mezinul craiului
traversează o moarte simbolică în raport cu vechea sa identitate de ființă profană. Aici va primi o nouă
identitate conferită de Spân, care îi dă numele de Harap Alb. Structura oximoronica a onomasticii
dezvaluie adevărata însemnătate a traseului pe care va trebui să îl urmeze protagonistul. Acesta trebuie să
cunoască umilința, condiția de slugă, pentru a putea dobândi, în cele din urmă, statutul nobiliar de
moștenitor la tronul împăratului Verde. Mai mult, Spânul, în calitatea sa de maestru spiritual, îl
deposedează de arme, pentru că nu de aceasta are nevoie fiul de crai, ci „ să prindă la minte”.
In plus, discursul epic dezvoltă un conflict exterior, între cele două forțe antinomice: binele și răul. Cu
toate acestea, Creangă își construiește personajele pe principiul ambiguizării. De aceea, protagonistul nu
reprezintă o întruchipare desăvârșită a binelui, având un caracter profund uman, cu calități și defecte. Nici
Spânul nu este o reprezentare a maleficului desăvârșit, ca in basmul popular, el jucând un rol esențial în
procesul maturizării mezinului de crai, fiind așadar un rău necesar. Comportamentul personajului
principal reflectă un conflict interior, o permanentă luptă a sinelui cu sinele, între cele două ipostaze ale
sale: cea de neinițiat și cea de ființă inițiată. Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a
personajelor sunt cele consacrate de textul epic: directe și indirecte. Astfel, slăbiciunea de caracter a
protagonistului este evidențiată direct de către narator, care afirmă despre el că este „boboc în felul său la
trebi d-astea” cât și de Sfânta Duminică, personaj care îi spune că este „mai fricos decât o muiere”.
Gesturile, faptele, atitudinile personajelor sau relația dintre Harap Alb și Span devin, în planul discursului
narativ, adevărat mijloace indirecte de caracterizare.
Astfel, textul „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă este un basm veritabil, care pune accent pe relația
dintre cele două personaje centrale,ce trasează înfruntarea dintre bine și rău, prezentata intr-o manieră
originală: cunoscand răul și învățând să-l stăpânească, omul află că poate să își împlinească în bine
destinul, crezând în forța sufletului său.