Sunteți pe pagina 1din 14

“Plumb”

de George Bacovia
Simbolismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca
o reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor.
Simbolismul romanesc a fost sustinut de Alexandru Macedonski prin activitatea sa la revisa si
cenaclul “Literatorul”, aparuta in anul 1860.
George Bacovia este considerat reprezentantul cel mai de seama al simbolismului romanesc,
chiar daca in opera sa se regasesc si alte influente estetice.
Poezia “Plumb” deschide volumul cu acelasi nume publicat in anul 1916, volum in care se
regasesc coordonate esentiale ale universului liric bacovian. Poezia se inca-dreaza in simbolism
prin valorificarea trasaturilor specifice curentului: tehnica
sugestiei si a simbolului (simbolul sicrielor, cavoul), cromatica (dominata de culorile gri si
negru), muzicalitatea (sugerata de laitmotivul “plumb” si de cuvintele cu o
sonoritate dura sau stridenta), sinestezia (din versul “si scartaiau coroanele de plumb”), respectiv
corespondenta dintre universul exterior si cel interior.
Tematica poeziei este, de asemenea, specific simbolistica. Tema dominanta este cea a mortii,
sugerata prin numeroasele cuvinte din acest camp semantic: “sicriele”, “cavou”, “funerar
vestmant”, “coroanele”, “mort”. In strofa a doua se remarca si tema iubirii sortita esecului,
precum si cea a naturii impietrite (“flori de plumb”). Pe parcursul poeziei se contureaza si
conditia de damnat a artistului intr-o societate meschina, incapabila sa-l inteleaga, din acest
punct de vedere opera putand fi considerata o arta poetica.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tematica operei datorita simbolului “plumb”, metal ale
carui trasaturi sugereaza stari sufletesti: culoarea gri releva monotonia, spleenul, greutatea—
apasarea sufleteasca, maleabilitatea—labilitatea psihica, iar forma sonora a cuvantului (o vocala
intre doua perechi de consoane) poate sugera imposibilitatea de evadare.
Compozitional, poezia este alcatuita din doua catrene pe care se imbina doua planuri poetice:
planul exterior, al universului impietrit si planul interior al iubirii moarte, creandu-se astfel o
corespondenta intre macrounivers si microuniversul spiritual.
Incipitul poeziei “Dormeau adanc sicriele de plumb” contureaza elementele spatiului inchis,
apasator, sufocant. Simbolul “sicrielor” devine semnificativ pentru acest univers in care eul liric
se simte claustrat, spatiu ce poate fi camera, societatea sau chiar propriul trup. Determinantul de
“plumb” adaugat simbolului sicrielor accentu-eaza ideea imposibilitatii de evadare din acest
univers inchis. Verbul “dormeau”
urmat de adverbul “adanc” sugereaza un somn profund ce trimite mai degraba cu gandul la
moarte. Metafora “flori de plumb” contureaza imaginea vizuala a naturii impietrite, iar raceala,
pustietatea sunt sugerate si prin sinestezii: “si era vant…/ si scartaiau coroanele de plumb”. Intr-o
astfel de atmosfera, sentimentele eului liric sunt de solitudine: “stam singur in cavou”, de
pustietate sufleteasca si de iritare, nevroza, sentimente conturate de imaginea auditiva din ultimul
vers.
Strofa a doua ilustreaza planul interior prin evocarea sentimentului de iubire ilustrat prin
metafora: “amorul meu de plumb”. Aceasta metafora alaturi de adverbul “intors” releva ideea ca
iubirea nu mai produce ca la romantici acea stare de inaltare sufleteas-ca, ci, dimpotriva, este un
sentiment care apropie de teluric si inclusiv de moarte.
Lucian Blaga aprecia ca adverbul “intors” sugereaza intoarcerea mortului cu fata spre apus.
Versul al doilea evidentiaza starea de spirit a eului liric, de disperare: “si-am inceput sa-l strig”,
dar si de detasare fata de sentimentul lui defunct care este contemplat parca din exterior: “stam
singur langa mort”.
Finalul poeziei: “si atarnau aripile de plumb” sugereaza lipsa oricarei perspective de implinire a
iubirii.
In concluzie, poezia “Plumb” de George Bacovia este o opera reprezentativa pentru simbolismul
romanesc prin valorificarea trasaturilor specifice curentului, prin teme si motive, prin atmosfera
poeziei dominata de stari, sentimente precum apasarea sufle-teasca, solitudinea, izolarea,
impietrirea, dar si prin expresivitatea deosebita care se remarca la toate nivelurile textului poetic
evidentiind complexitatea poeziei.

“Ultima noapte de dragoste,


Intaia noapte de razboi”
de Camil Petrescu
-tema si viziune-
Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane, Camil Petrescu
sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu
celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din propria
experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un roman
al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente absolute,
intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si razboiul, ce
reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de naratorul personaj,
Stefan Gheorghidiu.
Actiunea operei este structurata pe doua planuri: planul obiectiv, exterior, in care este prezentata
experienta razboiului si planul subiectiv, interior, ce relateaza experienta iubirii conjugale. Daca
experienta casniciei este fictionala, cea a razboiului este autentica, fiind inspirata din jurnalul de
front al autorului, documente de epoca, articole de ziar.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite in functie de planuri: in planul fictiv, actiunea se
petrece in PRM (1916), pe front (Valea Prahovei, Valea Oltului, canalul Rucar-Bran), in plan
subiectiv, actiunea se petrece in mediul citadin (Bucuresti, Constanta, Odobesti, Campulung) pe
parcursul a doi ani si jumatate inainte de inceperea razboiului.
In incipit, sunt fixate realist coordonatele spatio-temporale. In primavara anului 1916, Stefan
Gheorghidiu participa ca proaspat sublocotenent la fortificatiile care se faceau pe Valea Prahovei
in vederea intrarii Romaniei in PRM.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la popota ofiterilor, unde
Gheorghidiu asista intr-o seara la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt
divers din ziar: un barbat isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre tribunal. Discutia
evidentiaza pluriperspectivismul, intrucat parerile sunt foarte diferite. Unul crede ca “nevasta
trebuie sa fie nevasta si casa-casa”, altul sustine ca nu ai dreptul sa ucizi o femeie care nu te mai
iubeste si ca este preferabila despartirea. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata,
acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre
iubire. El crede ca “o iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care se
iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Isi argumenteaza ideile cu exemple
foarte plastice, iar apoi iese cu ochii in lacrimi, marturisindu-i camaradului sau, Orisan, ca daca a
doua zi nu obtine permisie, dezerteaza.
Scena devine semnificativa pentru ca evidentiaza faptul ca Gheorghidiu concepe iubirea in mod
absolut, dar si pentru ca aceasta discutie declanseaza memoria involuntara a personajului, care
incepe sa relateze prin retrospectie povestea celor doi ani si jumatate de casnicie cu Ela. Stefan
Gheorghidiu era student la Filosofie, iar Ela era studenta la Litere. Se indragostesc si in scurta
vreme se casatoresc, la inceput fiind foarte fericiti. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o
mostenire pe care
Gheorghidiu o primeste de la un unchi foarte bogat, Tache. Ela se simte atrasa de lumea
mondena si cea a afacerilor, de lux si de escapade, spre deosebire de sotul ei. La o petrecere a
Anisoarei, o verisoara de-a lui Gheorghidiu, Ela cunoaste pe domnul G., un avocat obscur, dar un
dansator foarte apreciat de femei.
O a doua scena semnificativa este excursia la Odobesti, prilejuita de sarbatorirea Sf. C-tin si
Elena. Gheorghidiu observa ca Ela acorda o atentie exagerata domnului G., ceea ce il face sa
puna sub semnul indoirii fidelitatea ei. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea
pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru
acesta, fiind vizibil emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela
gusta din felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul
Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare, aceasta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la
Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Adevarata desprindere de drama iubirii se face prin trairea unei experiente cruciale mult mai
dramatice, aceea a razboiului, la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea
Ardealului de sub dominatia Austro-Ungara. Drama razboiului il face sa vada la adevarata sa
dimensiune drama iubirii si sa se detaseze de ea. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu revine la
Bucuresti in perioada de convalescenta si decide sa rupa definitiv legatura conjugala si sa ii lase
Elei “tot trecutul”.
In concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este o creatie
reprezentativa pentru modernismul romanesc prin schimbarea viziunii traditionale asupra unor
teme precum iubirea si razboiul, prin tipologia personajul principal si prin technicile narative si
de analiza psihologica moderne. Stilul anticalofil al autorului-preferinta pentru limbajul clar,
precis, pentru notatia exacta, sustine autenticitatea romanului.

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”


de Camil Petrescu
-caracterizare personaj-

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane, Camil Petrescu
sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu
celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din propria
experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un roman
al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente absolute,
intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si razboiul, ce
reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de naratorul personaj,
Stefan Gheorghidiu.
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este individualizat prin caracterizarea directa facuta de
celelalte personaje, prin autocaracteriazare si prin caracterizare indirecta, ce reiese din fapte,
vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la Filosofie, care se
casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata modesta, dar boema. Statutul sau
social se schimba in momentul in care primeste o mostenire de la un unchi foarte bogat, Tache.
Sotia sa este atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, in timp ce Gheorghidiu marturiseste ca
se simte ca “supus unui tratament dureros”. Gheorghidiu nu poate face niciunul din
compromisurile pe care le cere lumea in care ajunge pentru ca aceasta nu se potriveste cu firea
lui cinstita, pasionata de idei inaltatoare si, de aceea, este un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul intelectualului, trasaturile sale
fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii.
Psihologic, este foarte bine individualizat prin monologul interior, analiza, dar si prin tehnici
moderne, introspectia, retrospectia, prezentarea fluxului constiintei. Se evidentiaza astfel un
caracter analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Conflictul exterior cu societatea este dublat de cel
interior, provocat de incertitudinea iubirii: oscilatia intre a crede si a nu crede in fidelitatea Elei.
Acest conflict are la baza altul mai profund, a avea sau nu incredere in inteligenta sa, in
capacitatea lui de discernamant.
Trasatura dominanta a personajului este orgoliul, aceasta fiind evidentiata si prin
autocaracterizare: “negresit, sunt nemasurat de orgolios”. Tot orgoliul sta la baza celor doua
experiente de cunoastere, iubirea si razboiul. Vazand iubirea in mod absolut, personajul se
autocaracterizeaza, marturisind: “nu m-as fi putut realiza decat intr-o dragoste absoluta”.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la inceputul romanului, in care se prezinta
discutia de la popota ofiterilor despre dragoste si fidelitate. Aceasta porneste de la un fapt divers
din ziar in care se relata cazul unui barbat care isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre
tribunal. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe
care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre iubire, afirmand ca “o iubire mare e mai
degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul
asupra celuilalt”.
Scena devine semnificativa si pentru ca declanseaza memoria involuntara a perso- najului, care,
analizandu-se lucid, descopera ca dragostea lui pentru Ela se naste din admiratie, duiosie, dar
mai ales din orgoliul de a fi atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Tot
din orgoliu, Gheorghidiu o modeleaza pe Ela dupa prorpiul ideal de feminitate, considerand-o
“femeia in exemplar unic”. Drama sa incepe in momentul in care realizeaza ca s-a inselat. Fire
reflexiva, pasionala, ana- lizeaza cu luciditate comportamentul Elei dupa ce primeste o mostenire
de la unchiul sau, Tache, si aduna progresiv nelinisti si indoieli interioare care devin sfasietoare.
O scena semnificativa in evolutia personajului este excursia la Odobesti, caci accentueaza
conflictul sau interior, declansand criza de incertitudine a iubirii. Gheorghi-diu observa ca Ela
acorda o atentie exagerata unui anume domn G. pe care il cunoscuse la una din petrecerile
mondene. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea pentru a sta in aceeasi masina
cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil emotionata.
La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul sau de mancare,
gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta
chinuitoare, acesta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Scena declanseaza un conflict interior mai profund, increderea in propria capacitate de
discernamant: “se rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea in vigoarea si eficacitatea
inteligentei mele”.
Orgoliul sta si la baza celei de-a doua experiente de cunoastere, razboiul, in care Gheorghidiu se
inroleaza voluntar, marturisind: “n-as vrea sa existe pe lume o exper-ienta definitiva […] de la
care sa lipsesc”. Si, intr-adevar, razboiul se dovedeste a fi pentru el o experienta cruciala,
purificatoare, care il ajuta sa inteleaga la adevarata dimensiune drama iubirii. De aceea, atunci
cand revine acasa, dupa ce este ranit pe front, simte fata de Ela o instrainare definitiva si decide
sa rupa legatura conjugala si sa-i lase “tot trecutul”.
In concluzie, gestul final al personajului demonstreaza ca acesta nu este un invins deoarece este
capabil sa depaseasca esecul iubirii si sa se arate disponibil pentru o alta experienta de viata.
Stefan Gheorghidiu ramane un personaj reprezentativ pentru categoria intelectualilor insetati de
absolut, tipologie umana impusa in literatura romana de opera lui Camil Petrescu.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”
de Camil Petrescu
-relatia dintre personaje-
Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane, Camil Petrescu
sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu
celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din propria
experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un roman
al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente absolute,
intr-o societate limitata si corupta.
Un element de structura semnificativ pentru relatia dintre cele doua personaje, Stefan
Gheorghidiu si Ela, este tema iubirii, intrucat in prima parte a romanului, intre capitolul al II-lea
si al V-lea, este relatata experienta iubirii conjugale a celor doua personaje.
Un alt element de structura este modalitatea de caracterizare. Gheorghidiu si Ela sunt
individualizati prin caracterizare directa, facuta de celelalte personaje, respectiv autocaracterizare
in cazul personajului principal si prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte,
comportament, relatia cu celelalte personaje.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de naratorul personaj,
Stefan Gheorghidiu. Intrucat viziunea lui este unica, in opera neintervenind alte voci narative,
cititorul stie despre Ela tot atat cat stie si personajul narator.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la Filosofie, care se
casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata modesta, dar boema, fiind foarte
fericiti. Statutul lor social se schimba insa in momentul in care Gheorghidiu primeste o mostenire
de la un unchi foarte bogat, ceea ce le afecteaza in mod dramatic viata. Sotia sa este atrasa de
lumea mondena si cea a afacerilor, in timp ce Gheorghidiu marturiseste ca se simte ca “supus
unui tratament dureros”. Nepu- tand face niciunul din compromisurile pe care le cere lumea in
care ajunge, el ramane un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul intelectualului, trasaturile sale
fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii. Ela este individualizata
prin caracterizare directa, facuta de narator, care marturiseste ca o apreciaza pentru bunatatea,
generozitatea ei, dar si pentru inteligenta care izvora atat din inima, cat si de sub frunte, prin
gingasie, delicatete, infrumuseta viata studenteasca.
Psihologic, Gheorghidiu este foarte bine individualizat prin monologul interior, dar si prin
tehnici moderne, introspectia, retrospectia, memoria involuntara. Se evidentiaza astfel un
caracter analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Ela, in schimb, nu este individualizata psihologic,
fiind privita din exterior, din perspectiva naratorului personaj sau a celorlalte personaje. De
aceea, nu-si poate dovedi nici sentimentele si nici nevinovatia pana la final.
Stefan Gheorghidiu percepe iubirea in mod absolut, considerand ca acei care se iubesc au drept
de viata si de moarte unul asupra celuilalt. Vazand iubirea ca pe un proces de autosugestie, o
modeleaza pe Ela dupa propriul ideal de feminitate. Sufe-rinta lui incepe in momentul in care
realizeaza ca ea nu era asa cum o credea.
O prima scena semnificativa in acest sens este excursia la Odobesti, prilejuita de sarbatorirea Sf.
C-tin si Elena. Ela acorda o atentie exagerata unui anumit domn G., un avocat obscur, dar un
dansator apreciat de femei, pe care il cunoscuse la o petrecere mondena la care ii invitase
verisoara lui Gheorghidiu, Anisoara. Acesta observa atent comportamentul Elei si fiecare gest
sau reactie a ei ii provoaca o mare suferinta. Ela muta de doua ori pe toata lumea pentru a sta in
aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru aceasta. La un
popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe
care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare,
aceasta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Scena marcheaza inceputul crizei de incertitudine a iubirii. La intoarcerea in Bucuresti cei doi
trec prin mai multe despartiri si impacari pana cand Gheorghidiu este concentrat pe front.
Razboiul se dovedeste a fi o experienta definitiva pentru perso-najul principal, ajutandu-l sa vada
la adevarata ei dimensiune drama iubirii. Gandindu-se la suferintele care il chinuisera din cauza
iubirii inselate, Gheorghidiu simte ca totul, parca, este din alt taram. Ranit si spitalizat, este
trimis acasa in perioada de convalescenta, iar intalnirea cu Ela este o alta scena semnificativa
pentru evolutia relatiei lor. Ea il asteapta cu “o serie intreaga de demonstratii” despre care
marturiseste Gheorghidiu ca altadata l-ar fi innebunit de emotie si placere. Ea pregateste o masa
romantica, il ajuta sa se dezbrace, insa Gheorghidiu marturiseste ca singurele lucruri care il
ispiteau erau cele care ii lipsisera pe front: patul mare alb, camera de baie. Observandu-se atent,
lui Gheorghidiu i se pare ca “a imbatranit” si are “preziceri de grasime”. A doua zi primeste o
scrisoare anonima in care este anuntat ca in timp ce lupta pentru tara, nevasta il insala cu un
individ Grigoriade si i se da adresa unde i-ar putea surprinde in flagrant. Insa Gheorghidiu nu
mai este interesat sa mai verifice adevarul si spune: “sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e
nevinovata”. A doua zi se muta la hotel si ii scrie Elei ca ii lasa totul “de la lucruri personale la
amintiri; adica tot trecutul”.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje se degradeaza treptat pentru ca, de fapt, nu se
cunosc cu adevarat, casatorindu-se mult prea repede. Pentru Gheorghidiu, Ela nu este decat o
imagine ideala a propriilor aspiratii, iar dupa casatorie nu ea se schimba, ci modul in care el o
percepe. In momentul in care intelege ca s-a inselat in alegerea sa, este capabil sa rupa legatura
conjugala si sa se arate pregatit pentru o noua experienta de viata.
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu
-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea ca o reactie
impotriva romantismului, impotriva tendintei romanticilor de a evada din real, promovand in
operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile curentului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate de
autori sunt problemele societii contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar personajele
sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul “Enigma Otiliei” de George
Calinescu este o opera realista cu elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
O trasatura realista a romanului este autenticitatea ce se evidentiaza prin prezentarea unor repere
spatiale reale, respectiv Bucuresti, Strada Antim, Calea Victoriei. Atat in descrierea mediului, cat
si a personajelor este folosita tehnica realista a detaliului semnificativ.
Tematica romanului este, de asemenea, realista, opera ilustrand imaginea societatii burgheze
bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, societate degradata de pu-terea banului.
Totodata, in opera sunt valorificate si teme balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema
iubirii si a initierii (bildungsroman), intrucat sunt urmarite formarea tanarului Felix Sima si
povestea sa de dragoste cu Otilia.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt determinate, actiunea petrecandu-se in Bucuresti la inceputul
secolului al XX-lea. Incipitul romanului fixeaza realist coordonatele spatio-temporale: “Intr-o
seara de la inceputul lui iulie 1909 […] intra in Strada Antim un tanar de vreo 18 ani”, Felix
Sima. Prin tehnica detaliului semnificativ sunt prezentate atat casele de pe Strada Antim, casa lui
Costache Giurgiuveanu, cat si portretul tanarului Felix.
O prima scena semnificativa este cea de la inceputul romanului, in care este descris momentul
intrarii lui Felix in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu. Aceasta este prilej pentru narator
de a prezenta personajele si relatiile dintre ele. Felix cunoaste acum pe unchiul sau, in grija
caruia fusese lasat pana la varsta majoratului. Fiica acestuia, Otilia, este cea care il primeste in
casa si il prezinta celor care stateau in jurul unei mese, jucand table: Leonida Pascalopol, prieten
de familie, Aglae Tulea, sora lui Giurgiuveanu, fiica acesteia, Aurica, si abia intr-un tarziu Felix
vede intr-un colt pe Simion, sotul Aglaei.
Portretul fizic al Otiliei este realizat prin caracterizare directa de catre narator, insa prin ochii lui
Felix, personaj reflector in acest roman: “Fata parea sa aiba 18-19 ani si avea fata maslinie cu
nasul mic si ochii foarte albastrii”, buclele facand-o sa para copilaroasa. Insa trupul suplu, de un
stil perfect si libertatea de miscare ii confera “o stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, “lui
Felix, aparitia Otiliei ii da un sentiment inedit demult presimtit”.
Dupa ce il prezinta celor din casa, Otilia revine la preocuparile ei si abia intr-un final isi
aminteste de Felix, realizand ca nu a fost o gazda buna. Il conduce in camera ei, intrucat a lui nu
era pregatita, ceea ce devine un prilej pentru Felix de a descoperi universul ei, feminin.
Actiunea romanului urmareste doua planuri narative: pe de o parte destinul membrilor familiei
Tulea, iar pe de alta parte formarea lui Felix si povestea de dragoste cu Otilia.
Desi Giurgiuveanu o iubeste sincer pe Otilia, nu face nimic pentru a-i asigura viitorul, pe de o
parte din avaritie, pe de alta parte din teama de Aglae, sora lui, care urmareste succesiunea totala
a averii. Ei i se alatura Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, care vrea sa parvina, vizand averea lui
Tulea, dar reuseste sa descopere unde isi tine Giurgiuveanu banii si sa ii fure, provocandu-i
acestuia moarte.
Al doilea plan al romanului urmareste formarea tanarului Felix care vine in casa unchiului sau
pentru a urma Facultatea de Medicina. Aici se indragosteste de Otilia si devine gelos pe
Pascalopol, prieten de familie, care ii satisface toate capriciile feminine Otiliei. Desi il iubeste pe
Felix, Otilia vrea sa ii lase libertatea de a face cariera stralucita pe care si-o dorea.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la finalul romanului cand cei doi tineri discuta
despre viitorul lor, Felix propunand sa se casatoreasca. Otilia vede insa o casatorie la aceasta
varsta ca un gest disperat (“ceva pedant, paradinamic”) si ii pro-pune lui Felix o relatie libera, sa
mearga impreuna la Paris, sa-si continue studiile si sa astepte pana cand gandul casatoriei va veni
in mod firesc. Felix crede insa ca acest act este “un legamant tainic” care le-ar da incredere si nu
admite ca iubirea s-ar putea implini in afara casatoriei. La scurta vreme dupa aceasta discutie
Otilia pleaca la Pascalopol si se casatoreste cu acesta.
Finalul romanului surprinde destinele personajului dupa aproximativ 10 ani. Felix devine un
medic renumit, autor de tratate de medicina, profesor universitar si se casatoreste stralucit. Otilia
divorteaza de Pascalopol si se casatoreste cu un conte, cazand in platitudine.
In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” de George Calinescu este o creatie complexa deoarece,
pe langa caracterul realist, in opera se regasesc numeroase alte influente estetice: clasice
(tipologia personajelor), romantice (antiteza dintre unele personaje), moderne (ambiguitatea unor
personaje), naturaliste (interesul pentru ereditate si boala). Toate acestea il fac pe Mircea
Cartarescu sa considere ca aceasta opera anticipeaza, de fapt, postmodernismul romanesc.

“Enigma Otiliei”
de George Calinescu
-caracterizare personaj-
George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera moderna, dar respingea
teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filosofia si psihologica epocii, argumentand ca
literatura ar trebui sa fie in legatura cu sufletul uman.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul “Enigma Otiliei” de George
Calinescu este o opera realista cu elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-
lea, societate degradata de puterea banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme
balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii.
Titlul initial al operei a fost “Parintii Otiliei”, evidentiind importanta temei paternitatii in roman,
dar a fost inlocuit cu “Enigma Otiliei”, considerat mult mai sugestiv pentru misterul care se
creeaza in jurul personajului principal.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, este individualizata prin caracterizare directa
facuta de narator, de celelalte personaje si autocaracterizare, dar si prin caracterizare indirecta, ce
reiese din fapte, comportament, vorbe si relatia cu celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru individualizarea ei sunt titlul, tematica
operei si mijloacele de caracterizare.
Otilia Marculescu este fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie bogata
care “murise de suparare” si ii lasase lui toata averea odata cu indatorirea de a o creste pe Otilia.
Desi o iubeste sincer, Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul, statutul ei social
ramanand incert. Otilia este studenta la Conservator, studiaza pianul si are un temperament de
artista, parand detasata de problema mostenirii averii tatalui ei.
Moral, ea reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi precum delicatetea, gingasia, bunatatea,
spontaneitatea, sinceritatea, sociabilitatea, dar mai ales misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior. Atat in conturarea
profilului psihologic, cat si a statutului moral, autorul apeleaza la tehnici specifice realismului
precum descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a mediului in care traieste, dar si la tehnici
moderne precum comportamentismul — observarea comportamentului din exterior si
pluriperspectivismul — reflectarea diferita in vizi-unea altor personaje. Astfel, se creaza
ambiguitatea personajului, explicand in plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea de la inceputul romanului,
cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand vine la Bucuresti in casa lui Costache Giurgiuveanu
pentru a studia Facultatea de Medicina. Felix nu este recunoscut initial de batran si abia cand
suna a doua oara la usa este poftit in casa de Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”. Portretul ei
fizic este sugerat de narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata maslinie, cu
ochii mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela”.
Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari ii confera “o stapanire
desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un sentiment inedit demult
presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu Leonida Pascalopol, un prieten de familie, care
ii satisface Otiliei toate capriciile femeiesti. Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia pare ca
il uita pe Felix si intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera ceva de
mancare si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita.
Camera Otiliei, descrisa prin tehnica detaliului semnificativ, o defineste intru-totul. Astfel, masa
de toaleta cu trei oglinzi mobile devine o sugestie pentru pluriperspectivism. Sertarele deschise
in felurite grade releva misterul. Nenumaratele obiecte raspandite prin camera evidentiaza
preocuparea pentru cochetarie, iar partiturile muzicale si cartile releva inclinatiile artistice.
Trasatura ei dominanta este ambiguitatea, ce reiese si din comportamentul ei definit de un
amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: este imprastiata si visatoare,
trece repede de la o stare la alta, alearga desculta prin iarba din curte, se mai joaca uneori cu
papusi, dar e profund lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care nu pot
fi impreuna. Dovedeste ca se cunoaste foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte
capricioasa. Vreau sa fiu libera!”.
O ultima scena semnificativa este cea din finalul romanului in care Felix il intalneste intamplator
pe Pascalopol dupa mai multi ani. El ii arata o fotografie care infatisa “o doamna foarte picanta,
gen actrita intretinuta si un barbat exotic” care era sotul ei. Pascalopol ii marturiseste lui Felix ca
a lasat-o pe Otilia “sa-si petreaca liber anii cei mai frumosi”, iar ea s-a casatorit cu un conte. Desi
acesta o cunoscuse cel mai bine, Pascalopol recunoaste ca nici el nu a inteles-o in profunzime si
o caracterizeaza in mod direct: “A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma.”.
Felix priveste fotografia Otiliei si constata ca desi “era frumoasa, cu linii fine”, nu mai avea aerul
de alta data, ci cazuse in platitudine. De aceea, Felix concluzioneaza ca “nu numai Otilia era o
enigma, ci si destinul insusi”.
In concluzie, Otilia ramane unul dintre cele mai interesante si complexe personaje feminine din
literatura romana si un personaj reprezentativ pentru conditia femeii la inceputul secolului al
XX-lea.

“Enigma Otiliei”
de George Calinescu
-relatia dintre personaje-
George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera moderna, dar respingea
teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filosofia si psihologica epocii, argumentand ca
literatura ar trebui sa fie in legatura cu sufletul uman.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul “Enigma Otiliei” de George
Calinescu este o opera realista cu elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-
lea, societate degradata de puterea banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme
balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii,
intrucat sunt urmarite povestea de dragoste dintre Otilia si Felix si formarea tanarului.
Actiunea romanului urmareste, pe de o parte, conflictul pentru avere dintre doua familii inrudite,
si, pe de alta parte, conflictul erotic dintre adolescentul Felix si maturul Pascalopol pentru mana
Otiliei.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, si Felix sunt individualizati prin caracterizare
directa facuta de narator, de celelalte personaje si autocaracterizare, dar si prin caracterizare
indirecta, ce reiese din fapte, comportament, vorbe si relatia cu celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru caracterizarea celor doua personaje sunt
tematica operei si mijloacele de caracterizare.
Din punct de vedere social, Felix si Otilia intruchipeaza motivul romantic al orfanului. Otilia
Marculescu este o tanara de 18 ani, fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o
femeie bogata care “murise de suparare” si ii lasase lui toata averea odata cu indatorirea de a o
creste pe Otilia. Desi o iubeste sincer, Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul,
statutul ei social ramanand incert. Felix este proaspat absolvent al Liceului Internat din Iasi.
Acesta vine in Bucuresti pentru a urma Facultatea de Medicina si pentru a locui in casa tutorelui
legal, Costache Giurgiuveanu, in grija caruia este lasat dupa moartea tatalui.
Otilia reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi morale precum delicatetea, gingasia, bunatatea,
spontaneitatea, sinceritatea, sociabilitatea, dar mai ales misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior. Atat in conturarea
profilului psihologic, cat si a statutului moral, autorul apeleaza la tehnici specifice realismului
precum descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a mediului in care traieste, dar si la tehnici
moderne precum comportamentismul — observarea comportamentului din exterior si
pluriperspectivismul — reflectarea diferita in vizi-unea altor personaje. Astfel, se creaza
ambiguitatea personajului, explicand in plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
Felix este tipul intelectualului ambitios, trasaturile morale reiesind in mod indirect din
prezentarea portretului fizic. Astfel, vestimentatia ii confera “un aer barbatesc si elegant”,
trasaturile fetei ii sugereaza distinctia, dar si “nota voluntara”, ambitia. Prin urmare, trasaturile
sale sunt inteligenta, perseverenta, simtul responsabilitatii.
Psihologic, este mai bine individualizat decat Otilia, naratorul analizandu-i gandurile, gesturile.
Se contureaza astfel o fire rationala, lucida, analitica, avand un spirit de observatie foarte
dezvoltat.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea de la inceputul romanului,
cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand vine la Bucuresti in casa lui Costache Giurgiuveanu
pentru a studia Facultatea de Medicina. Felix nu este recunoscut initial de batran si abia cand
suna a doua oara la usa este poftit in casa de Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”. Portretul ei
fizic este sugerat de narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata maslinie, cu
ochii mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela”.
Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari ii confera “o stapanire
desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un sentiment inedit demult
presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu Leonida Pascalopol, un prieten de familie, care
ii satisface Otiliei toate capriciile femeiesti. Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia pare ca
il uita pe Felix si intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera ceva de
mancare si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita.
Treptat, Felix realizeaza ca se indragosteste de Otilia, dar nu are curajul sa-si marturiseasca
sentimentele. I se ofera ocazia in momentul in care sunt invitati amandoi la mosia lui Pascalopol
din Baragan, insa Otilia ii explica lui Felix cu luciditate ca ar trebui sa se concentreze asupra
carierei. Da dovada ca se cunoaste foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte capricioasa.
Vreau sa fiu libera!”.
Moartea lui Giurgiuveanu grabeste luarea unor decizii, iar Felix o cere de sotie pe Otilia. O scena
semnificativa devine discutia lor despre iubire si casatorie din care reiese ca au conceptii diferite
despre viitorul lor impreuna. Otilia crede ca o casatorie la aceasta varsta este “ceva pedant,
paradinamic” si, de aceea, ii propune lui Felix sa prelungeasca logodna cativa ani, sa plece
impreuna la Paris pentru a-si continua studiile si sa astepte pana cand gandul casatoriei va aparea
in mod firesc. Felix, insa, crede ca iubirea nu se poate implini decat in cadrul casatoriei si ca
aceasta “e un legamant tainic” care le da incredere.
La scurta vreme dupa aceasta discutie, Otilia decide sa plece cu Pascalopol la Paris, lasandu-i lui
Felix libertatea de a face o cariera stralucita. Ulterior, ea divorteaza si se casatoreste cu un conte.
Felix devine medic renumit, profesor universitar, autor de tratate de medicina si se casatoreste cu
o femeie din inalta societate.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje este una de iubire adolescentina care are un rol
initiatic pentru amandoi. Povestea lor de dragoste se incheie pentru ca au pareri foarte diferite
despre iubire si casatorie, Otilia considerand ca iubirea se poate manifesta liber, in timp ce Felix
este foarte conservator. Esecul in dragoste, insa, il motiveaza si amintirea iubirii romantice il
inalta sufleteste, dandu-i puterea de a se implini prin munca.

“Floare albastra”
de Mihai Eminescu
Romantismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XVIII-lea si
inceputul secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva clasicismului, provocand libertatea totala
de creatie.
Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european, intrucat temele si motivele
creatiei sale se incadreaza in acest cult.
Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu a fost publicata in revista “Convorbiri literare” in
1873 si este o opera reprezentativa pentru romantismul eminescian prin temele si motivele
valorificate, dar si prin amestecul speciilor literare: meditatie filosofica, idila si elegie.
Tema poeziei este iubirea ideala, prezentata insa in stransa corelatie cu tema naturii. Opera
depaseste stadiul unei idile deoarece se evidentiaza si conditia omului de geniu.
Titlul poeziei “Floare albastra” evidentiaza un motiv romantic care la Eminescu reprezinta
iubirea ideala si, totodata, imposibilitatea implinirii ei.
Compozitional, poezia este alcatuita din patru secvente lirice: doua monologuri ale iubitei si
doua monologuri ale eului liric. Se contureaza astfel si doua planuri poetice: planul concret, al
iubirii si al cunoasterii terestre si planul abstract, al cunoasterii absolute.
Primele trei strofe corespunzatoare primei secvente lirice contin monologul iubitei in care este
descrisa lumea lui, cea a ideilor abstracte. Incipitul contureaza imaginea superioara a eului liric,
ce intruchipeaza omul de geniu, aspirand spre absolut: “Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n
ceruri-nalte?”. Iubita isi exprima ingrijorarea ca aceste preocupari l-ar putea indeparta de
povestea de iubire: “De nu m-ai uita incalte,/ Sufletul vietii mele.”.
In versurile urmatoare se completeaza imaginea omului de geniu, care aspira spre absolut in
cunoastere, idee sugerata prin simboluri ca “rauri in soare”, “campiile asire”, “intunecata mare”,
“piramidele-nvechite”. Iubita ii atrage atentia ca fericirea nu poate fi cunoscuta prin incercarea
de a atinge cunoasterea absoluta, ci doar prin implinirea iubirii: “Nu cata in departare,/ Fericirea
ta, iubite!”.
A doua secventa lirica (strofa IV) contine monologul eului liric, prin care se accentu-eaza
diferenta dintre cei doi indragostiti. Epitetul “mititica”, prin care este individua-lizata iubita,
releva conditia unei simple muritoare in antiteza cu ipostaza eului liric, ce evidentiaza omul de
geniu. Desi recunoaste ca “ea spuse adevarul”, omul de geniu nu poate renunta la aspiratiile sale.
De aceea, atitudinea lui ramane superioara rezervata: “Eu am ras, n-am zis nimica”.
A treia secventa lirica (strofele V-XII) reprezinta monologul iubitei, care descrie un scenariu
erotic ideal, proiectat in mijlocul naturii. Ritualul erotic presupune: chema-rea indragostitului in
mijlocul naturii, seductia, exprimarea iubirii prin vorbe dulci, gesturi tandre si despartirea.
Indragostitul este invitat in cadrul natural tipic romantic, din care nu lipsesc motivele
eminesciene: codrul, izvoarele, trestia, lacul. Spatiul este intim, protector: “Hai in codrul cu
verdeata/ Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ In prapastia mareata”.
Verbele la viitor: “vom sedea”, “mi-i spune”, “voi cerca” au valoare de conditional-optativ,
exprimand dorinta de implinire a iubirii. Iubita isi realizeaza si un scurt autoportret, ce sugereaza
bucuria si emotia intalnirii: “Voi fi rosie ca marul”, dar si dorinta de seductie: “Mi-oi desface de
aur parul”.
Natura ocrotitoare ofera indragostitilor sentimentul de intimitate, de izolare: “Ne-om da sarutari
pe cale/ Dulci ca florile ascunse”. Aparitia lunii potenteaza acest sentiment, insa marcheaza si
despartirea indragostitilor: “Si sosind l-al portii prag,/ Vom vorbi-n intunecime;/ Grija noastra n-
are nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti drag”.
Ultima secventa lirica (ultimele doua versuri) este al doilea monolog al eului liric, o meditatie
filosofica asupra iubirii trecute. Verbul la indicativ prezent “Inc-o gura si dispare…” marcheaza
revenirea la planul real, in care iubirea nu se implineste. Punc-tele de suspensie si comparatia:
“Ca un stalp eu stam in luna!” exprima tristetea, melancolia eului liric. Exclamatia retorica: “Ce
frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!” sugereaza admiratia fata de frumusetea iubirii
ideale si, totodata, bucuria de a fi trait acest sentiment.
Ultima strofa are valoare concluziva pentru mesajul poetic, fiind separata de restul textului.
Verbele la perfect compus: “te-ai dus”, “a murit” evidentiaza indepartarea de povestea de iubire,
care a ramas in trecut. Repetitia “Floare albastra! Floare albastra!” accentueaza melancolia, in
absenta iubirii viata fiind trista.
Ritmul poeziei este sustinut si de elementele de prozodie, cele 14 catrene avand masura de 7-8
silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic. Limbajul poetic valorifica, in special, registrul popular
in monologul iubitei (“voi cerca”, “Cine treaba are?”), in timp ce tonul eului liric este filosofic,
solemn, accentuand diferenta dintre cei doi indragostiti.
In concluzie, poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu este o opera reprezentativa pentru
romantismul romanesc, dar si pentru creatia poetului, prin expresivitatea deo-sebita, folosirea
antitezei ca procedeu de constructie, prin diversitatea limbajului poetic, dar mai ales prin temele
si motivele specifice.