în relaţia care se înnoadă cu mediul uman.

Aceste experienţe care sunt ancorate în mica copilărie, se acumulează, se sintetizează

şi se sedimentează pentru a constitui treptat, în straturi succesive, reprezentările de sine şi
asupra lumii. Piere Aulagnier (1975) sugerează termenul de reprezentări pictografice,
amalgam compozit al trăirilor corporale şi afective, care va servi drept mulaj pentru toate
reprezentările ulterioare care le va obţine subiectul din experienţa sa cu realitatea internă şi
externă.
Date fiind acestea, când persoana va utiliza o parte din corpul său, de exemplu
mâinile, pentru a-şi reprezenta sau pentru a desena alte personaje - de exemplu membrii
familiei sale - întreaga sa motricitate şi imaginile pe care şi le-a făurit asupra corpului său, vor
purta urmele trăirilor sale afectiv-corporale, şi aceasta oricare ar fi rezistenţele sale şi masca
sub care le acoperă. De exemplu, introiecţia unei relaţii cu mama resimţită ca lipsită de
căldură, va putea fi reprezentată în desen printr-un grafism în general unghiular, rigid, lipsit
de supleţe şi de nuanţă, sau printr-o distanţă între membrii familiei. O relaţie primară
prezentând un deficit în sensul continuităţii, şi ocazionând reprezentări goale şi de
discontinuitate psihică şi corporală, va putea fi reprezentată în desen prin personaje deschise,
neancorate pe sol, cu părţi detaşate unele de celelalte.
Din această perspectivă, formulăm ipoteza că, de regulă, cu cât un afect este mai
arhaic, cu atât el se înscrie mai profund în imaginea corporală. El este reprezentat mai degrabă
ca făcând parte din corpul propriu şi în consecinţă din stilul însuşi al desenului, sau este
manifestat de o manieră nediferenţiată în fiecare personaj. Cu totul altfel se petrec lucrurile cu
trăirile, în special conflicte, care survin mai târziu în dezvoltarea afectivă, după ce obiectele
semnificative au fost descoperite în exterioritatea şi în alteritatea lor. Expresia trăirilor este
mai diferenţiată, acestea păstrându-şi inserţia în creuzetul iniţial instaurat în mica copilărie.
Afectele şi conflictele sunt atunci reprezentate în cadrul distincţiilor între personaje, al
apropierilor şi depărtărilor acestora.
Am ales ca şi cadru de analiză modelul psihanalitic de interpretare a visului, respectiv
un proces de înţelegere care merge de la conţinutul manifest până la o semnificaţie ascunsă,
conţinutul latent, mascat prin procedeele de deplasare, condensare şi de figurare care sunt
procese primare. Analiza pe nivele ne permite, pornind de la indici evidenţi care reies dintr-o
primă lectură sistematică a desenului, să explorăm conţinuturile afective inconştiente. în
Figura 1 am diferenţiat patru etape ale muncii interpretative. Selectarea elementelor observate
în desen - grupate în primele cinci părţi ale grilei pe care o prezentăm -constituie prima din
aceste etape. Obţinem o primă schiţă organizată a indicilor semnificativi. într-o a doua etapă,
care corespunde părţilor şase şi şapte ale grilei, procedăm la un prim palier interpretativ şi,
concomitent, la elaborarea convergenţelor interne punând în legătură ipotezele presupuse, şi
reţinând pe cele care reapar sau se repetă. Ipotezele izolate nu sunt eliminate imediat, ci sunt
conservate pentru a fi cântărite şi comparate cu ipotezele de la nivelurile următoare.
 Figura 1: Etapele de interpretare a datelor desenului familiei
În a treia etapă, procedăm la o încercare de confruntare a ipotezelor elaborate în timpul
analizei desenului familiei, cu cele provenind din alte instrumente diagnostice: teste de
dezvoltare, intelectuale, proiective, etc. Acest procedeu generează noi ipoteze, sau vine să
sancţioneze pe cele deja formulate. în fine, o a patra etapă vizează punerea în legătură a
datelor diagnostice culese, cu istoria subiectului, de unde poate proveni o altă reţea
interpretativă. în acest moment final al analizei, ipotezele rămase