Heraldica Domneasca Si Boiereasca Muntea PDF

HERALDICA DOMNEASCĂ ŞI BOIEREASCĂ MUNTEANĂ
LA CUMPĂNA VEACURILOR AL XIV-LEA – AL XV-LEA*
TUDOR-RADU TIRON (CLUJ-NAPOCA, ROMÂNIA)
Cuvinte cheie: Mircea cel Bătrân, Vlad Uzurpatorul, diplomatică

munteană, heraldică munteană, sigilografie munteană
Rezumat. Studiul abordează începuturile heraldicii sigilare
muntene, prin analiza impresiunilor în ceară care validează două
documente cu caracter extern, succesiv adresate regelui Vladislav al
Poloniei: actul omagial emis de către Vlad „Uzurpatorul”, la 28 mai 1396,
respectiv cel emis de către Mircea cel Bătrân, la 17 mai 1411.
Conservate în arhivele de la Varşovia, aceste documente au fost
anterior analizate în literatura de specialitate heraldica şi sigilografică.
Autorul a avut şansa de a examina sigiliile mulţumită unor fotografii
detaliate, care au permis formularea mai multor observaţii inedite
referitoare la heraldica domnească şi boierească de la sfârşitul secolului al
XIV-lea – începutul secolului al XV-lea.
În jurul anului 1400, la graniţa dintre civilizaţia apuseană şi cea

orientală, Ţara Românească devenise o entitate politică de sine stătătoare,
având propria ei dinastie şi o administraţie funcţională, ca premise în
direcţia unei bune dezvoltări economice şi culturale a teritoriului ei.
Urmaşii lui Basarab întemeietorul au ştiut să-şi sporească prestigiul
propriu, bătând monedă, ctitorind mănăstiri şi asumându-şi un program
politic înţelept, iniţiat în scopul transformării autonomiei ţării lor într-o
veritabilă neatârnare1. Începând cu domnia lui Mircea cel Bătrân (a. 23
septembrie 1386 – 31 ianuarie 1418), într-o perioadă în care ameninţarea
otomană devenise iminentă, s-au depus eforturi pentru ca statalitatea să
* Această lucrare a fost susţinută prin grantul CNCS – UEFISCDI, proiect nr. PH-II-RU-
TE-2011-3-0250.
1
Ştefan Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai
Viteazul, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p. 39-48.
ISTROS, XIX, 2013, Brăila, p. 515-562

516 Tudor-Radu Tiron
fie apărată printr-o serie de tratate (având un dublu scop defensiv şi

comercial), tratate care practic au aşezat tânărul stat muntean pe harta
politică a Europei2. Astfel, nu mai puţin de cinci tratate3 au fost, pe rând,
încheiate între Mircea şi puternicii săi vecini, în ceea ce a fost numit
„…un capitol deosebit de fructuos al istoriei diplomaţiei româneşti …”4.
Încă din vremea lui Basarab întemeietorul, domnii Ţării
Româneşti au încercat, prin toate mijloacele, să facă faţă eforturilor prin
care regii angevini încercau să-şi impună hegemonia asupra întregii zone
de nord a Balcanilor, suverani care propagau în paralel şi Catolicismul, pe
fondul ireversibilei decăderi a puterii bizantine din regiune5. Urmaşii lui
Basarab au încheiat alianţe politice şi militare cu alţi adversari ai
Ungariei, precum „despoţii slavi” de la Dunăre, toţi fiind interesaţi să-şi
conserve neatârnarea, împreună cu credinţa lor şi a supuşilor lor în
Biserica Răsăriteană – aceasta din urmă fiind o opţiune firească, în acele
„timpuri religioase”, după expresia de acum un veac a lui A. D. Xenopol6.
O dată cu moartea regelui Ludovic cel Mare (1382), uniunea
personală polono-maghiară a făcut loc la două regate separate, moştenite
de către fiicele sale: Maria, care i-a succedat în Ungaria, măritându-se cu
Sigismund de Luxemburg, respectiv Hedwig, care i-a succedat în Polonia,
măritându-se cu Vladislav Jagiełło. Evenimentele desfăşurate între anii
1384-1386 au consfiinţit uniunea polono-lituană ca o nouă putere pe harta
Europei. Anexarea, în 1387, de către cuplul regal polon, a Haliciului din
Rutenia Roşie (teritoriu aflat, până atunci, sub stăpânire maghiară),
precum şi tulburările interne prin care trecea coroana Sf. Ştefan7, au
constituit semnalul pentru ca dinaştii ţărilor „satelite” să-şi reafirme
autonomia faţă de nou-încoronatul rege Sigismund. Astfel, în ultimii ani
ai celui de-al nouălea deceniu al secolului, slăbirea vremelnică a
Regatului Maghiar i-a determinat pe domnii români, Petru Muşat şi
2
Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Relaţiile internaţionale ale
României în documente (1368-1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii
şi alte acte cu caracter internaţional, Editura politică, Bucureşti, 1971, p. 22-27.
3
F.C. Nano, Condica tratatelor şi a altor legăminte ale României. 1354-1937,
Ministerul Afacerilor Străine, 1938, p. 2-3.
4
Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 28.
5
Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, Editura
Mega, Cluj-Napoca, p. 191-193.
6
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană. III. Primii domni şi vechile
aşezăminte. 1290-1457, Editura Cartea Românească, Bucureşti, s. a., p. 74-75.
7
Pál Engel, op. cit., p. 224-226.
Heraldica domnească şi boierească munteană 517
Mircea cel Bătrân, să solicite protecţia regelui polon împotriva lui

Sigismund, ambii domni încheind cu tratate în consecinţă8 (cel dintâi
domn chiar a devenit ruda regelui Vladislav, căsătorindu-se cu o prinţesă
din neamul Jagiełło)9. În plus, Mircea a obţinut o înţelegere pe picior de
egalitate cu monarhul polon, tratatul astfel încheiat (Lublin, 20 ianuarie
1390)10, fiind considerat ca o consacrare a statutului internaţional al Ţării
Româneşti, documentul menţionat fiind şi primul, dintr-o serie de
înţelegeri care au dus la consolidarea „parteneriatului” polono-muntean11.
Alături de această apropiere, raţiunile strategice – cauzate de
iminenta ameninţare otomană la Dunăre – l-au obligat pe Mircea să
iniţieze o alianţă militară cu regele Sigismund. Încheiată formal în 7
martie 1395, la Braşov12 (deci în ajunul victoriei asupra sultanului Baiazid
I, la Rovine, în 17 mai), această alianţă i-a aşezat, atât pe Mircea, cât şi pe
Sigismund, în tabăra monarhilor creştini care au înţeles însemnătatea
pericolului otoman în lumea balcanică, dar şi incapacitatea conducătorilor
locali – precum împăratul bizantin ori monarhii sud-dunăreni – de a face
faţă invaziei13. Chiar dacă dezastrul de la Nicopole din 1396 a arătat, fără
tăgadă, că nici măcar ideea unei cruciade nu putea garanta fruntariile
Creştinătăţii, alianţa militară dintre Mircea şi Sigismund a fost întărită,
prin primirea, de către domnul muntean, a mai multor domenii în
Transilvania (altele decât Amlaşul şi Făgăraşul, deja deţinute). Astfel,
Sigismund i-a încredinţat lui Mircea cetăţile Bran şi Bologa, aceasta din
urmă având un domeniu de aproximativ 18 sate – ceea ce urma a fi un loc
de refugiu pentru Mircea, în eventualitatea în care ţara acestuia ar fi fost
cucerită de către otomani14.
8
Constantin Rezachevici, Mircea cel Bătrân şi Moldova, RdI, XXXIX, 1986, nr. 8, p.
749-753.
9
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova – a. 1324-1881, I, secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, Bucharest, 2001,
p. 451.
10
DRH, D, I (1222-1456), nr. 75.
11
Dan Zamfirescu, Mircea cel Mare – factor hotărâtor în configurarea politico-istorică
a sud-estului european, în volumul „Marele Mircea Voievod”, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 283-284.
12
DRH, D, I (1222-1456), nr. 87.
13
Dan Zamfirescu, Solidaritatea româno-ungară – vector al istoriei europene, în
volumul „Mircea cel Mare. Scutul Europei”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2009,
p. 179-183.
14
Nicolae Edroiu, Mircea cel Mare şi Transilvania, în volumul „Marele Mircea
Voievod”, ed. cit., p. 185-187.
Cu momente mai mult sau mai puţin bune (precum nefericita

confruntare de la „Pazatta” – Posada, când se pare că Sigismund ar fi
încercat să-şi impună în mod neaşteptat controlul asupra principatului de
la sud de Carpaţi)15, alianţa militară dintre regele maghiar şi domnul
muntean a dus, în cele din urmă, la o distanţare faţă de aliatul polon din
1390: pe acest fond îşi va face apariţia efemerul domn Vlad I
„Uzurpatorul”16. Instalat, cu sprijinul polonilor şi al moldovenilor, la
cârma – probabil – a unei jumătăţi din teritoriul Ţării Româneşti17,
pretendentul i s-a substituit lui Mircea în relaţiile diplomatice cu regele
Vladislav, după cum o arată actul omagial adresat acestui monarh (28 mai
1396)18. Pe cale de consecinţă, Vlad a devenit un oponent al coroanei
maghiare, aceasta privindu-l chiar ca un „om al turcilor”, după cum se
menţionează expres în diploma acordată de către regele Sigismund lui
Ştibor, voievod al Transilvaniei, în data de 8 decembrie 139719.
Abandonat chiar şi de către otomani (care au atacat hotarele sud-estice ale
Ţării Româneşti)20, după o scurtă şi puţin documentată domnie (cca. 21
martie <1396> – cca. 24-31 ianuarie 1397)21, „Uzurpatorul” a fost
detronat de către o armată condusă de către acelaşi Ştibor.
Reajuns la cârma întregii ţări22, Mircea şi-a păstrat tronul până la
moarte, dedicându-şi domnia asigurării stabilităţii Ţării Româneşti,
precum şi avântului instituţional, religios şi cultural al principatului.
Trecerea într-un nou veac l-a găsit pe Mircea hotărât să reconsidere mai
vechiul său „parteneriat” cu Polonia, ceea ce a făcut ca, în anii care au
urmat, să se reuşească stabilirea unor relaţii paşnice, atât cu Sigismund,
cât şi cu otomanii23. Ultimele două decenii ale vieţii lui Mircea au fost
15
Alexandru V. Diţă, Mircea cel Mare. Între realitatea medievală şi ficţiunea
istoriografică modernă, Editura Publiferom, Bucureşti, 2000, p. 326-330.
16
Octavian Iliescu, Vlad Ier, prince de Valachie : le règne, le sceau et les monnaies,
RRH, 27, 1988, p. 74-84.
17
Constantin Cihodaru, Relaţiile dintre ţara Românească şi Moldova în timpul domniei
lui Mircea cel Mare, în volumul „Marele Mircea Voievod”, ed. cit., p. 208.
18
Hurmuzaki-Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, I-2, nr. CCCXVI.
19
DRH, D, I (1222-1456), nr. 101 (menţiune în actul acordat de către Sigismund).
20
Anca Ghiaţă, Mircea cel Mare – apărător al integrităţii teritoriale româneşti şi al
independenţei statale, în volumul „Marele Mircea Voievod”, ed. cit., p. 235-236.
21
Constantin Rezachevici, Cronologia…, p. 82-84.
22
Alexandru V. Diţă, op. cit., p. 343-345.
23
Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 26-27.
îndeajuns aprofundate în literatura de specialitate, în lumina izvoarelor

păstrate ale perioadei.
*
Alături de alte surse, documentele externe emise de către
cancelaria munteană au o importanţă covârşitoare, datorită bogăţiei de
informaţii acoperind mai multe domenii: istorie politică, cronologie,
organizare instituţională etc. Pe lângă semnificaţia lor istorică,
documentele externe datorate lui Mircea sunt relevante şi pentru uzanţele
de cancelarie din acea perioadă, inclusiv în ceea ce priveşte obiceiul
sigilării. Domnul amintit nu a fost cel dintâi care a folosit o pecete; el a
fost precedat de către Vladislav (Vlaicu), care a emis documente sigilate,
din nefericire păstrate fără impresiunile lor în ceară. Un singur sigiliu a
supravieţuit, ataşat unui privilegiu acordat orăşenilor din Braşov (20
ianuarie 1368); impresiunea se păstrează încă, dar este din păcate spartă,
ceea ce face ca stema – sau ce va fi fost redat în câmpul sigilar – să nu
mai poată fi descifrată24. Sigilografia munteană va cunoaşte o pauză de
mai bine de două decenii, astfel că abia începând cu Mircea cel Bătrân
uzanţa sigiliului se va impune definitiv25. Astfel, sigiliul ataşat deja-
amintitului tratat de la Lublin, poate fi considerat ca un terminus ad quem
al heraldicii de stat muntene, acest izvor fiind şi cel dintâi care atestă
armele Ţării Româneşti – „strămoş” direct al acvilei din stema de stat
actuală a României.
Doar câteva vestigii armoriale ne sunt cunoscute, din această
domnie care se întinde pe 32 de ani, toate aceste vestigii fiind atestate prin
intermediul unor documente necesare pentru „afacerile internaţionale” ale
principatului. Cu toate acestea, impresiunile cunoscute26 din timpul lui
Mircea ilustrează, de la bun început, toate cele trei tipuri sigilografice
folosite în cancelaria munteană, de-a lungul a patru secole şi jumătate de
activitate:
a) Sigiliul de stat, numit şi „cel mare”, având un scut încărcat cu o
pasăre de pradă (având aspectul unui vultur pleşuv – Aegypius
monachus), în profil, cu aripile strânse şi capul întors către o cruce latină
înfiptă în spate, însoţită în cantonul senestru al şefului de o stea cu şase
24
Constantin Moisil, Sigiliile lui Mircea cel Bătrân, în RA, V, 1944-1945, p. 256-257.
25
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile
emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390 – 1856), Editura „Ars
Docendi”, Bucureşti, 2006, p. 79.
26
Constantin Moisil, op. cit., p. 262-264.
raze şi o semilună (întoarsă spre dextra). În exerga sigiliului este redată

inscripţia, în latină: † S[IGILLUM] MIRCZE WAIWODA
TRANSALPIN[I] BAN[I] DE CZWRINIO MIRCZE WAIW[ODA] (†
Sigiliul lui Mircea, voievod al Ţării Româneşti, ban al Severinului,
Mircea voivod). O a doua matrice a fost utilizată, având aceleaşi
caracteristici ca cea deja descrisă, dar cu inscripţia modificată astfel: ‘†
S[IGILLUM] MIRCHE VOIVODE TRANSALPINI BANI
SEVERINIENSIS DUCIS DE FUGARUS ET[CAETERA]’ († Sigiliul lui
Mircea, voievod al Ţării Româneşti, ban al Severinului, duce de Făgăraş
etc.). Cu acest tip sigilar a fost validat27 tratatul din 1390 (deja amintit),
documentul prin care s-a ratificat acest tratat (Lemberg, 6 iulie 1391)28,
privilegiul acordat negustorilor din Lemberg (nedatat)29, apoi noul tratat
încheiat cu regele Vladislav (Giurgiu, 17 mai 1411)30 precum şi, după
moartea lui Mircea, privilegiului acordat de către fiul său, Radu II,
orăşenilor din Braşov (17 mai 1421)31.
b) Aşa-numitul sigiliu personal, sau „cel mic”, conţinând un scut
încărcat cu un leu rampant. În exerga sigiliului este redată inscripţia, în
slavonă: † ¨w mirka velici voevoda († Io Mircea, mare voievod). Acest
tip sigilar va fi întâlnit o singură dată, validând tratatul din 141132.
c) Sigiliul iconografic, conţinând două busturi de bărbaţi, încoronate
şi afrontate, având între ele un arbore dezrădăcinat. În exerga sigiliului
este redată inscripţia, în latină: † S[IGILLUM] MIRCHE VOIVODA
ET[CAETERA] († Sigiliul lui Mircea voievod etc.). Acest tip sigilar,
imprimat cu două matrice diferite33, a fost ataşat scrisorii către regele
Poloniei (Giurgiu, 23 septembrie 1403)34, precum şi, privilegiului acordat
orăşenilor din Braşov (Câmpulung, 6 august 1413)35.
Sigilografia munteană din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân a
fost deja abordată, după cum am văzut, de către specialişti precum
Constantin Moisil în 1945, respectiv Laurenţiu-Ştefan Szemkovics şi
27
Ibidem, p. 270-281.
28
Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., nr. CCLXXV.
29
Constantin Moisil, op. cit., p. 275, note 3.
30
Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., nr. CCCXCI şi pl. III. Tot astfel, DRH, D, I (1222-
1456), nr. 115.
31
DRH, D, I (1222-1456), nr. 133.
32
Constantin Moisil, op. cit., p. 267, 280.
33
Ibidem, p. 268, 280-281.
34
Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., nr. DCLII.
35
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Nationale (DJAN) Braşov, Privilegii, nr. 779.
Maria Dogaru, în 2006. Mai multe sigilii dintre cele amintite au fost
reproduse în monografia heraldicii româneşti, datorată regretatului Dan
Cernovodeanu36, precum şi în studiile mai multor autori, între care Petre
V. Năsturel37, Aurelian Sacerdoţeanu38, Jean N. Mănescu39, Ovidiu
Cristea40 etc. În condiţiile în care documentele originale, incluzând
impresiunile sigilare amintite, au fost identificare în arhive din străinătate,
practic inaccesibile specialiştilor români – precum fostele Arhive
Imperiale de la Moscova – cercetarea acestor surse iconografice a fost
efectuată numai pe baza reproducerilor fotografice în alb şi negru, cum ar
fi cele păstrate în colecţia Academiei Române, respectiv pe baza
descrierilor datorate unora dintre primii editori de documente, precum
Eudoxiu de Hurmuzaki şi Ioan Bogdan41.
*
Scopul studiului de faţă este o reevaluare a trăsăturilor heraldicii
muntene de la sfârşitul veacului al XIV-lea – începutul celui următor, în
lumina informaţiilor oferite de către două documente ale perioadei, pe
care autorul a avut şansa de a le examina sub forma unor reproduceri în
culori, având calitatea optimă studiului. În concret, este vorba despre deja
amintitele documente din 28 mai 1396 (actul omagial al lui Vlad I,
adresat regelui Vladislav al Poloniei), respectiv 17 mai 1411 (noul tratat
dintre Mircea şi acelaşi rege Vladislav), ambele acte conservate în
colecţiile Archiwum Główne Akt Dawnych din Varşovia42.
Abordarea sigiliilor care validează aceste acte este în mod
particular folositoare pentru mai buna înţelegere a nivelului atins de
heraldica domnească şi boierească din timpul lui Mircea cel Bătrân.
Ţinând cont de faptul că domnia lui Vlad I a fost una efemeră, sigiliul
36
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 43-45, 53.
37
P. V. Năsturel, Nova Plantatio şi regii României, RIAF, XV, 1914, p. 16-17.
38
Aurelian Sacerdoţeanu, Sigiliul domnesc şi stema ţării. Conceptul de unitate a
poporului român pe care îl reflectă şi rolul avut în formarea ideii de unire, RA, 2, 1968,
p. 12.
39
Ioan N. Mănescu, Cu privire la originea stemei Ţării Româneşti, CN, V, 1983, p. 183-
196.
40
Ovidiu Cristea, Stema cu leu a voievodului Ţării Româneşti. O ipoteză, RI, V, 3-4,
1994, p. 303-307.
41
42
Archiwum Główne Akt Dawnych (AGAD) din Varşovia, Perg. 5614-5615. Autorul
mulţumeşte şi pe această cale doamnelor Iwona Kaczmarek şi Magdalena Morawska,
pentru amabilitatea cu care i-au fost transmise fotografiile documentelor menţionate.
său, cunoscut graţie singurului document emis de către acesta (document

având caracteristicile uzuale ale actelor datorate cancelariei muntene),
poate fi pe bună dreptate inclus în seria tipologică a celor, mai sus
amintite, ale lui Mircea, mai precis în seria „sigiliilor mari”.
Deja publicat43, pe baza unei fotografii de epocă44, acesta este
întâiul sigiliu domnesc ce a inclus o legendă slavonă45 – † s| hrisovul
¨w vlada voevod7 i g(ospodi)na v\sei uggrovlah¨i († Acesta este
hrisovul lui Io Vlad, voievod şi domn al întregii Ţări Româneşti) – , în
locul legendei latineşti reprodusă pe alte impresiuni similare, ale domnilor
dinaintea şi de după Vlad I. Tot astfel, este interesant de notat că această
impresiune va rămâne, timp de mai bine de jumătate de veac, unicul
sigiliu mare având legenda în limbă slavonă, următorul fiind atestat abia
în timpul domniei lui Vladislav II, pe un act datat 1 august 145146. În
plus, substantivul hrisovul denotă o influenţă bizantină (gr. χρυσόβουλο),
în timp ce – raportându-ne la împresiunile contemporane ale domnilor
moldoveni – numele dat acestui instrument de autentificare era pekat0
(având o origine slavă)47. În fine, după cum a observat Octavian Iliescu
încă de acum două decenii, diametrul sigiliului este de 85 mm, deci cu 10
mm mai mare decât cel folosit de către Mircea în 1390 şi 1391, dar egal
cu cel al lui Vladislav (Vlaicu) din 136848.
Descrierea stemei propriu-zise este identică, pentru ambele tipuri
sigilare de la Mircea şi, respectiv, Vlad, tipuri conţinând aceeaşi pasăre de
pradă cu restul de detalii simbolice (cruce, stea şi semilună). Tot astfel,
structura sigiliilor este iarăşi foarte asemănătoare, cu scutul înscris în
mijlocul unui chenar gotic având forma unui cvadilob, cu cei patru lobi
separaţi prin unghiuri intermediare, totul fiind decorat cu modele în formă
de vârfuri, rozete, flăcări etc.
Deşi similar concepute, cele două sigilii au totuşi unele deosebiri.
Astfel, sigiliul lui Mircea are scutul încadrat de litelele slavone care dau
43
N. Iorga, Istoria românilor, Vol. 3, Ctitorii, Bucureşti, 1937, fig. 35 (apud. G.
Severeanu, care incorect atribuia acest sigiliu lui Vladislav-Vlaicu). Tot astfel, Octavian
Iliescu, op. cit., p. 84-87, fig. 2, respectiv Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru,
op. cit., p. 81 şi fig. 7 a-b.
44
Biblioteca Academiei Române, Manuscrise, Fotografii, V/6.
45
Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, DIR, Introducere, II,
1956, p. 336.
46
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, op. cit., p. 85.
47
Octavian Iliescu, op. cit., p. 85-86.
48
Ibidem, p. 85.
numele său: M (sus), IR (jos), K (la stânga scutului) şi A (la dreapta

scutului)49. Această caracteristică – amintind tradiţia monogramelor
bizantine folosite în chip de embleme50 – este atestată de toate
impresiunile în ceară realizate în timpul domniei sale51, regăsindu-se şi în
sigiliile urmaşilor lui Mircea, precum Dan II (documentul datat 10
noiembrie 1424)52, Vlad Dracul (documentul datat 8 aprilie 1437)53 etc.
Nici Constantin Iliescu, nici Laurenţiu-Ştefan Szemkovics şi
Maria Dogaru nu au observat, în abordările dedicate sigiliului lui Vlad, că
acesta este decorat, în completarea armeriilor propriu-zise, cu armele
dinastice ale Basarabilor. Astfel, fiecare din unghiurile (separate de către
lobii chenarului), este decorat cu câte un scut de mici dimensiuni, având
aproximativ 7 mm înălţime, faţă de dimensiunea scutului cel mare, care
are în jur de 40 mm. Scuturile din colţurile din dreapta-sus, respectiv
stânga-jos, pot fi fără dubii descrise: despicat, cu prima jumătate având
trei fascii (ori fasciat de şase piese), iar a doua jumătate liberă. Mai greu
descifrabil este scutul din stânga-sus, în vreme ce acela din dreapta-jos
pare a nu avea de loc partiţii. Se poate însă presupune că toate cele patru
scuturi reproduceau aceleaşi arme dinastice, însă ceara s-a întărit în mod
neregulat, ceea ce a făcut ca imaginea a două dintre ele să se fi conservat
mai bine decât cea a celorlalte două. În orice caz, acesta va fi primul şi
ultimul caz în care armele Basarabilor vor apărea reproduse pe un izvor
sigilografic, însemnul dinastic al acestora apărând – atât cât se cunoaşte
până în prezent – exclusiv în emisiunile monetare muntene din veacurile
al XIV-lea şi al XV-lea. Astfel, scutul cu fascii se regăseşte, împreună cu
coiful având în cimier o pasăre de pradă, pe multe dintre tipurile monetare
datorate domnilor munteni începând cu Vladislav (Vlaicu)54. De regulă
amplasat pe aversul monedelor, scutul dinastic a cunoscut, de-a lungul
timpului, un întreg şir de variante (prima jumătate a scutului liberă; fascii
ori fasciat de şase, de opt părţi etc.; prezenţa ori absenţa mai multor
49
Constantin Moisil, op. cit., p. 272. În acest context, „stânga” şi „dreapta” se referă la
redarea normală a imaginii, deci invers faţă de regulile heraldice.
50
Tudor-Radu Tiron, Un vechi odor al Sf. Mănăstiri Putna. Note pe marginea folosirii
monogramelor şi a semnelor geometrice în emblematica şi heraldica medievală
românească, AP, III, 1 (2007), p. 116-119.
51
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, op. cit., p. 79-80.
52
Ibidem, p. 82.
53
Ibidem, p. 84.
54
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin I. Oprescu, Monede şi bancnote
româneşti, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 7.
semne monetare în interiorul scutului etc.)55. Aceste arme sunt, în acelaşi

timp, atestate şi prin alte mărturii, cum ar fi pe butonii descoperiţi în
biserica domnească cu hramul Sf. Nicolae, de la Curtea de Argeş56,
precum şi, în acelaşi loc, în pictura murală reprezentându-l pe aşa numitul
„cavaler fără cap”, înfăţişând efigia orantă a unui membru necunoscut al
familiei princiare, imagine însoţită de scutul heraldic timbrat de un coif57.
Prezenţa unui scut heraldic dinastic pe sigiliul din 1396 este mai
mult decât relevantă, ca un argument suplimentar în privinţa drepturilor
pe care se presupune că Vlad le-a avut la tronul Valahiei. Astfel, după
trecerea în revistă a întregii bibliografii referitoare la originile acestui
principe, precum şi după cântărirea ipotezelor deja prezentate58, Octavian
Iliescu a concluzionat că acesta trebuie să fi avut dreptul să domnească.
Autorul menţionat a luat în considerare faptul că, în 1395, Vlad
„catalizat” în jurul său forţele din Oltenia. Pe această cale, el ar fi
reorganizat rapid cancelaria domnească, stabilind contacte cu regele
Poloniei şi cu sultanul. Ambele argumente conduc la concluzia că el a fost
recunoscut, în ţara sa şi în străinătate, ca fiind legitim. Luând în
consideraţie caracteristicile menţionate ale sigiliului lui Vlad, Octavian
Iliescu a concluzionat că domnul trebuie să fi fost un fiu al lui Vladislav
(Vlaicu) – şi, pe această cale, vărul primar al lui Mircea – fiind împiedicat
să ocupe tronul muntean de către Radu I, unchiul său. În calitatea sa de
membru al ramurii primogenite a Basarabilor „…Vlad a avut aceleaşi
drepturi ca şi Mircea să urce pe tronum Ţării Româneşti, calificativul de
«Uzurpator», care i-a fost atribuit de anumiţi istorici, neavând nicio
justificare, din punctul de vedere al dreptului public român, în vigoare din
secolul al XIV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea”59. Recent,
Constantin Rezachevici a admis, de asemenea, că Vlad trebuie să fi
55
Ibidem, p. 8-33.
56
Virgil Drăghiceanu, Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, BCMI,
X-XVI, 1917-1923, p. 65, fig. 64 a. The object is conserved at Muzeul Naţional de
Istorie a României, Tezaur, inv. 102.052.
57
Dimitrie Onciul, În chestiunea Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, BCMI, IX,
1916, p. 60-61 and fig. 14.
58
Octavian Iliescu, op. cit., p. 97-98. Aceste ipoteze erau: a) Vlad, un simplu boier (B.
Câmpina); b) Vlad, un boier înrudit cu familia domnească (C. C. Giurescu); c) Vlad, fiu
nelegitim al lui Vladislav (Vlaicu) (N. Iorga); d) Vlad, fiu nelegitim al lui Radu I (I.
Ionaşcu); e) Vlad, fiu al lui Dan I (P. P. Panaitescu); f) Vlad, fiu nelegitim al lui Mircea
(J. Chr. von Engel).
59
Ibidem, p. 100.
aparţinut familiei domnitoare, fiind un fiu ori un frate al lui Dan I, ori, la
fel de bine, un fiu al lui Vladislav (Vlaicu)60.
Filiaţia reală a înlocuitorului lui Mircea la domnia Ţării Româneşti
este imposibil de reconstitut cu certitudine, ţinâd cont de lipsa altor surse
scrise. În aceste condiţii, prezenţa, pe sigiliul lui Vlad, a unor mici
ecusoane reprezentand armele Basarabilor, constituie totuşi o dovadă
clară privind calitatea sa de membru dinastiei. Din păcate, chiar dacă
aceste ecusoane pot fi comparate cu variantele similare gravate pe
monedele tuturor principilor valahi – începand cu Vladislav (Vlaicu) – ele
nu aduc în speţă niciun indiciu clar stabilirea poziţiei exacte a lui Vlad în
arborele genealogic al Basarabilor. Singurul rol care poate fi dat acestor
mici scuturi este, mai degrabă, unul formal. Sigiliul cel mare era folosit
pentru documentele solemne ale ţării, majoritatea fiind destinate trimiterii
în străinătate. Astfel, sigiliul trebuie să fi avut nu numai rolul de a reflecta
continuitatea transmiterii puterii (de unde şi prezenţa păsării de pradă,
reprezentată fără modificări în ambele peceţi, cea a lui Mircea şi cea a lui
Vlad), dar şi, în acelaşi timp, legitimitatea domnului „în funcţie”. Sigiliul
cel mare poate fi, pe această cale, comparat cu o „carte de vizită” a
emitentului, prin intermediul căreia erau transmise toate informaţiile
necesare despre el şi statutul său social61; de asemenea, compoziţia
reprezentată pe sigiliul din 1396 trebuie să fi fost concepută pentru a
transmite, împreună cu inscripţia propriu-zisă, toate informaţiile
referitoare la emitent: Io Vlad, voievod şi domn al întregii Ţări
Româneşti, din sângele lui Basarab întemeietorul (scuturile mici), ridicat
cu legitimitate pe tronul înaintaşilor săi (scutul central, lipsit de orice
modificări). Ambele simboluri (pasărea de pradă, precum şi scutul cu
fascii), erau pe atunci cunoscute, fiind reproduse pe sigilii şi imprimate pe
monede – categorii de surse care se bucurau de o circulaţie efectivă,
făcând cunoscut până departe patrimoniul heraldic muntean62.
Cu toate acestea, accentul pus pe ascendenţa domnească paternă
rezultă şi din titlul pe care el însuşi îl utiliza, în textul documentului din
60
Constantin Rezachevici, Cronologia…, p. 82.
61
Alph. Chassant, P.-J. Delbarre, Dictionnaire de sigillographie pratique contenant
toutes les notions propres à faciliter l’étude et l’interprétation des sceaux du Moyen Age,
J.-B. Dumoulin, Paris, MDCCLX, p. III.
62
Este relevant faptul că monedele bătute de către Vlad au fost descoperite la o distanţă
însemnată de centrul puterii sale, cum ar fi, spre exemplu, tezaurul de ducaţi de la
Luncaviţa (jud. Tulcea), în vreme ce una dintre monedele sale a fost excavată tocmai la
Baia, în nordul Moldovei! – Octavian Iliescu, op. cit., p. 89.
1396: „Vlad, voievod al Ţării Basarabilor şi comite al Severinului…” (lat.

“Vlad woyewode Bessarabie necnon comes de Severinio …”); aceasta
spre deosebire de Mircea, care, la randul său, folosea titlul de principe
„transalpin”. Tot astfel, în loc să-şi asume titlurile folosit odinioară de
către Mircea (duce al Făgăraşului şi Amlaşului, despot al Ţării lui
Dobrotici şi domn al Silistrei), Vlad prefera, pur şi simplu, să-şi asume
întreaga moştenire teritorială a dinastiei63. Oricare ar fi fost motivaţiile
sale, prezenţa micilor scuturi dinastice pe sigiliul lui Vlad oferă ilustrarea
clară a titlului ales de către principe, anume cel de conducător al Ţării
Basarabilor.
În fine, sigiliul din 1396 este într-adevăr reprezentativ pentru
măiestria creaţiei artistice din acele timpuri. După cum o arată
impresiunea care s-a păstrat, matriţa trebuie să fi fost un obiect de preţ, al
cărei autor cunoştea uzanţele sigilare ale regiunii, acesta fiind, mai mult
ca sigur, un meşter foarte înzestrat. Compoziţia este perfect proporţionată
şi corect redată, elementele heraldice având volum şi fiind armonios
demarcate, în vreme ce celelalte detalii decorative au fost cu atenţie alese
din vocabularul formelor gotice (amintim floarea de crin reprezentată la
intersecţia lobilor). Inscripţia este redată în elegante litere slave, cuvintele
fiind proporţional dispuse în exerga sigiliului (în comparaţie cu inscripţia
sigiliului anterior al lui Mircea, în care numele principelui a fost scris, aşa
cum am văzut mai sus, de două ori, probabil, din cauza faptului că autorul
sigiliului nu a apreciat corect lungimea devizei şi a încercat să umple
cumva spaţiul rămas). Dacă a fost executat în ţară, pecetea dovedeşte
înalta măiestrie a orfevrăriei muntene din acele timpuri; dacă, însă, a fost
executată în străinătate, aceasta demonstrează grija arătată corectei
reprezentări a simbolurilor de stat ale principatului.
În ambele cazuri, execuţia unei asemenea matrice sigilare
presupunea timp pentru execuţie, precum şi deţinerea banilor necesari.
Întrucât a avea un sigiliu devenise un fapt obligatoriu pentru funcţionarea
unei cancelarii, momentul în care execuţia matricei a fost comandată este
important pentru evaloarea corectă a datei reale a încoronării lui Vlad.
Sigiliul de pe documentul din 1396 nu poate fi, fireşte, datat; singurul
lucru ce poate fi presupus în mod rezonabil este că obiectul exista deja la
63
21 martie <1396>64, dată la care avem prima menţiune referitoare la Vlad,

ca voievod în Ţara Românească65.
*
Cel de-al doilea izvor scris pe care îl avem în vedere în studiul de
faţă, anume, tratatul cel nou încheiat de Mircea cu regele Vladislav al
Poloniei (17 mai 1411), este primul document cosigilat emis de un domn
al Ţării Româneşti, împreună cu dregătorii săi66. Documentele cosigilate
privind relatiile externe muntene constituie o raritate, prin comparaţie cu
actele similare emise de cancelaria Moldovei, încă de la sfârşitul secolului
al XV-lea, acte în care demnitarii erau menţionaţi nominal iar sigiliile
acestora erau aplicate în număr mare, dregătorii având calitatea de martori
şi chezaşi ai voinţei domnului. Dacă documentul din 1411 a fost totuşi
cosigilat, aceasta trebuie să fi constituit o procedură extraordinară,
probabil decisă în ultimul moment67 – ţinând cont de faptul că textul
însuşi menţionează doar aplicarea sigiliului cel mare domnesc („…ac
bonitatem presentes fieri duximus nostro sigillo maiori munimine
roboratas”), fără nicio menţiune referitoare la martorii evenimentului.
Zece sigilii au fost, astfel, ataşate documentului, alături de marele sigiliu
domnesc. Dintre acestea, unul constituie tot o impresiune a unei peceţi
domneşti, celelalte nouă sigilii aparţinând dregătorilor.
Sigiliul cel mare (Ø 80 mm) a fost suficient abordat, astfel că nu
ne mai rămâne nimic de spus despre el. În schimb, celelalte impresiuni
oferă suficient loc pentru discuţii, datorită aspectelor ce privesc,
deopotrivă, heraldica de stat şi cea privată. Astfel, cel de-al doilea sigiliu
domnesc (30 x 25 mm) aplicat pe documentul din 1411, a fost destul de
des abordat, datorită simbolului reprezentat pe scut. Acest tip de sigiliu
mic heraldic este, din păcate, o singură dată întâlnit – anume chiar pe
documentul la care facem referire – iar faptul că această impresiune nu s-a
conservat perfect, i-a determinat pe specialişti să vadă aici două
reprezentări diferite: o pasăre, respectiv un leu. Unii dintre ei – precum
Nicolae Densuşianu, editor al seriei Documentelor lui Eudoxiu de
Hurmuzachi – a descris doar sigiliul cel mare, fără a spune nimic în
privinţa celorlalte, probabil din cauza stării proaste de conservare a
64
DRH, D, I (1222-1456), nr. 97.
65
Constantin Rezachevici, Cronologia…, loc. cit.
66
Emil Vîrtosu, op. cit., p. 409.
67
Ibidem, p. 417.
acestora68. La rândul său, Emil Vîrtosu a descris acelaşi sigiliu, fără însă a
aminti ceva despre conţinutul scutului69. Apoi, referindu-se la acelaşi
izvor, Constantin Moisil a văzut aici doar o „… reprezentare neclară, care
pare totuşi a fi un vultur ţinând o cruce …” – cu alte cuvinte, este vorba
despre pasărea de pradă, la fel ca în sigiliul cel mare domnesc70. Recent,
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics şi Maria Dogaru au reluat observaţia lui
Moisil, fără să adauge altceva.
Dimpotrivă, alţi autori, precum Jean N. Mănescu şi Ovidiu
Cristea, au văzut pe acest sigiliu un leu, prilej pentru a elabora diferite
teorii referitoare la utilizarea acestuia. Primul dintre ei a avansat teoria că
leul a fost asumat de Mircea, ca simbol personal, în intervalul în care
încetase să mai domnească efectiv, iar tronul era ocupat de către Vlad
(Jean N. Mănescu aprecia că Mircea a pierdut întreg controlul asupra
teritoriului muntean). După reîntoarcerea la putere, el „…probabil că a
transmis sigiliul fiului său, Mihail (sau unui alt fiu)…”. De asemenea,
după acelaşi autor amintit, cu prilejul participării la campania creştină,
terminată dezastruos, de la Nicopole, Mircea trebuie să fi purtat scutul cu
leul, iar nu pe cel cu pasărea de pradă. Acesta va fi fost, potrivit autorului
menţionat, motivul pentru care sursele heraldice medievale apusene au
considerat că leul este stema Ţării Româneşti71. La rândul său, admiţând
că acest sigiliu constituie şi unicul prilej de folosire a leului într-o stemă
de domn muntean, Ovidiu Cristea presupunea că acesta i-ar fi fost
conferit lui Mircea de către regele Sigismund, fiind inspirat din
patrimoniul heraldic al familiei monarhului, casa de Luxemburg (fasciat
de 10 piese argint şi azur, cu un leu rampant roşu, încoronat, cu gheare şi
cu limbă de aur)72.
Aprofundarea sigiliului mic domnesc de la 1411 în baza unei
reproduceri corespunzătoare este mai mult decât folositoare pentru
lămurirea acestor probleme. Astfel, examinarea detaliată a fotografiei
impresiunii oferă imaginea reală a unui leu rampant. Impresiunea este,
într-adevăr, prost conservată, dar cele patru gheare ale animalului (încă
vizibile în partea dextră a scutului), împreună cu trunchiul său,
caracteristic leonin, sunt suficiente pentru a descifra corect specia
68
Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., nr. CCCXCI.
69
Ibidem, p. 358.
70
Constantin Moisil, op. cit., p. 280.
71
Jean N. Mănescu, op. cit., p. 185-186.
72
Ovidiu Cristea, op. cit., p. 306.
animalului reprezentat aici. Prin urmare, sigiliul din 1411 reprezintă un

leu, fapt care confirmă interpretarea propusă de către cei doi autori mai
sus-menţionaţi, presupunere îmbrăţişată, de asemenea, de către Dan
Cernovodeanu. Acesta amintea, totodată, legătura cu armorialele apusene,
apoi posibila legătură cu animalul reprezentat pe o impresiune sigilară
atribuită domnului Petru Cercel (leu rampant, încoronat şi cu coadă
dublă, însoţit între labele din faţă de o stea cu şase raze), precum şi, în
fine, legătura cu acelaşi animal heraldic, figurat pe scutul unui călăreţ
muntean din gravura purtând inscripţia „Equus Valachus” – aceste ultime
două surse datând de la sfârşitul secolului al XVI-lea, respectiv începutul
secolului al XVII-lea73.
Trebuie spuse câteva cuvinte despre teoriile pe care le-am amintit
mai sus. Primo, găsim că este improbabil ca Mircea să fi renunţat să
folosească scutul cu leul, ca un fel de capitis deminutio auto-impus,
cauzat de pierderea tronului său. Ţinând cont de psihologia
conducătorului medieval, trebuie să fi fost ceva cu totul neobişnuit ca un
principe să renunţe la simbolurile puterii (în acest caz, la stema de stat a
Ţării Româneşti), după înlăturarea de la tron de către altcineva. Indiferent
dacă cel care i-a luat locul avea sau nu legitimitate – fapt care nu are nicio
importanţă, în acest context – un rege ori un principe detronat se
considera pe sine, întotdeauna, ca având legitimate. Mai mult decât atât,
urmaşii acestuia se socoteau, la rândul lor, ca fiind legitimi moştenitori ai
tronului în cauză, perioada Evului Mediu cunoscând nenumărate exemple
în acest sens. Astfel, fie că Mircea şi Vlad şi-au împărţit, o vreme,
teritoriul ţării, fie că cel dintâi a fost efectiv obligat să o părăsească, este
logic a se admite că amândoi au folosit – pe sigilii, steaguri ş.a.m.d. –
aceeaşi stemă, anume pasărea de pradă reprezentată pe marele sigiliu.
Secundo, leul atribuit Valahiei în armorialele apusene nu pare să fi
avut vreo legătură (ori aceasta nu a fost semnificativă), cu heraldica
domnească autohtonă, cele două domenii cunoscând o dezvoltare în
paralel. Ar fi, de asemenea, preferabil să nu se facă legături hazardate
între stemele reprezentând lei, compoziţii care sunt separate prin intervale
însemnate de timp; avem în vedere, spre exemplu – în ordine cronologică
– leul de pe sigiliul atribuit ţarului bulgar Ioan Caloian, despre care s-a
73
Dan Cernovodeanu, op. cit, p. 78-79. Idem, Le lion dans l’héraldique dynastique
valaque (XIIIe – XVIe siècles), ArhGen, IV (IX), 1997, 1-2, p. 221-228.
presupus că ar fi avut rădăcini valahe74, apoi armele atribuite – cu unele

variaţii grafice – unui aşa-numit „Roy de Blaqui” din Armorialul
Wijnbergen (fasciat de 10 piese aur şi roşu, cu două labe de leu negre,
broşând în săritoare)75, datând din secolul al XIII-lea, însemn urmat de
sigiliul din 1411, apoi de cel atribuit domnului Petru Cercel etc.
Intervalele de timp deloc neglijabile, existente între aceste surse, nu ne
îngăduie să presupunem transmiterea normală a aceluiaşi simbol (pe care
o invoca Dan Cernovodeanu)76. Nu trebuie uitat faptul că asumarea unui
leu a fost, dintotdeauna, o cale accesibilă oricui pentru a-şi alcătui o
stemă, după cum o arată şi un cunoscut proverb francez: qui n’a pas
d’armes porte un lion77. În privinţa leului atribuit Ţării Româneşti în
izvoarele ilustrate occidentale78, trebuie observat că acelaşi animal, a fost,
în egală măsură, atribuit de iconografia heraldică medievală altor entităţi
regionale, precum Bulgaria ori Macedonia, fapt care conduce la
presupunerea că atribuirea celei mai uzuale figuri heraldice – „regele
animalelor” – entităţilor statale mai puţin familiarizate cu fenomenul
heraldic trebuie să fi fost o practică curentă a heralzilor apuseni (şi, în
egală măsură, a învăţaţilor medievali). Prin urmare, revenind la aserţiunea
potrivit căreia leul valah a fost într-adevăr arborat de către Mircea cel
Bătrân, cu prilejul bătăliei de la Nicopole, apreciem faptul că această
afirmaţie are nevoie de argumente suplimentare pentru a sta în picioare.
74
Cu toate acestea, personajul căruia se pare că i-a aparţinut inelul nu este ţarul, ci un alt
Caloian, „Sebastocratorul”, un notabil din Târnovo trăitor în 1259 – Konstantin Totev,
Златни пръстени-печати от времето на Второто българско царство/Golden
Signet-Rings from the Time of the Second Bulgarian Kingdom. 1185-1396, ФАБЕР,
Велико Търново, 2010, p. 113-114.
75
Dan Cernovodeanu, Das Armorial Wijnbergen und die Heraldik der walachischen
Dynasten, Der Tappert, XIII-XVII, 1975-1979, p. 211-232 (este vorba despre scutul
atribuit voievodului Litovoi). În aceeaşi privinţă, Radu Ş. Ciobanu, Les chroniqueurs
français de la IVe Croisade et les Roumains de l’aire de la latinité orientale, NEH, VII,
1985, 157-176 (despre scutul aşa-numitului „Roy de Blaqui”, care ar fi fost creat cu
prilejul urcării pe tron a lui Ioan Caloian, sub influenţa uzanţelor cavalereşti apusene,
atestate la curtea ultimului împărat latin al Constantinopolului). Tot astfel, Nicolae-
Şerban Tanaşoca, Semnificaţia istorică a unui însemn heraldic: stema “Regelui Vlahiei”
din Armorialul Wijnbergen, AIIAI, XXIV/1, 1987, p. 59-70 (despre lipsa de legătură
între Litovoi şi acest scut, care ar fi aparţinut exclusiv unor membri ai familiei
Asăneştilor).
76
Dan Cernovodeanu, Le lion dans l’héraldique…, p. 222-223.
77
Michel Pastoureau, Traité d’héraldique, Grands manuels Picard, Paris, 2003, p. 136.
78
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa…, pl. I, fig. 1-2, 5-6, pl. II, fig. 1.
Tertio, o donaţie de arme acordată de către regele Sigismund lui

Mircea pare, de asemenea, improbabilă79. În ultimele decenii, bibliografia
heraldicii româneşti, s-a raportat, de prea multe ori, la concesiuni de
steme, acordate domnilor români începând din secolul al XIV-lea până în
cel de-al XVI-lea (şi chiar ulterioare acestuia), concesiuni datorate, în
principal, monarhilor maghiari şi poloni. Fără a se fi păstrat nici măcar un
document de acest fel (ori măcar fără să existe o singură menţiune clară,
din alte surse), această ipoteză s-a bucurat, totuşi, de o largă răspândire
printre specialişti. Ca un unic exemplu, trebuie amintit că, în scopul de a
explica variantele stemei Moldovei din timpul lui Ştefan cel Mare,
regretatul Dan Cernovodeanu a invocat existenţa a nu mai puţin de două
concesiuni heraldice străine (!), acordate lui Ştefan de către regele Matia
al Ungariei, respectiv de către regele polon Cazimir80. Revenind la stema
ce ar fi putut fi conferită de către Sigismund lui Mircea, admitem faptul că
monarhii medievali obişnuiau să confere asemenea dovezi simbolice de
preţuire, conducătorilor de entităţi politice din „sfera lor de influenţă”.
Admitem şi faptul că regele maghiar putea să considere această
concesiune ca pe un semn al bunăvoinţei sale personale, în acelaşi fel în
care, câteva decenii mai târziu, acelaşi Sigismund îi va acorda lui Vlad,
fiul lui Mircea, calitatea de cavaler al Ordinului Dragonului81. Desigur că
leul reprezentat pe sigiliul mic al lui Mircea este identic, sub aspectul
speciei, cu animalul din stema Casei de Luxemburg. Cu toate acestea,
chiar dacă acceptăm premisa unei asemenea concesiuni, ni se pare
improbabil ca scutul acordat de către un rege maghiar să fi fost încă
utilizat, în 1411 (dată la care însemnul este atestat în Ţara Românească),
de către cineva care semnează, cu acest prilej, nici mai mult, nici mai
puţin, decât un tratat anti-maghiar. În mod normal, o astfel de „amintire”
a graţiei regelui Sigismund trebuia să fie evitată, ca o chestiune de
diplomaţie şi de bun simţ ...
În concluzie, ţinând cont de frecvenţa acestui animal în heraldică,
având în vedere absenţa altor surse concrete referitoare la evoluţia acestui
simbol şi notând discutabila legătură cu reprezentările leonine atribuite
Ţării Româneşti în armorialele occidentale, credem că originile leului lui
Mircea cel Bătrân sunt şi vor mai rămâne încă dificil de explicat.
79
Dan Cernovodeanu, Le lion dans l’héraldique…, p. 226.
80
Dan Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în
zilele noastre (sec. XIII-XX), Editura Istros, Brăila, 2005, p. 128-129.
81
Emil Vârtosu, op. cit., p. 363-366.
Această figură heraldică ar putea avea, mai degrabă, legătură cu

aşa-numita stemă a Cumaniei, reprezentând în câmp de aur, un leu
rampant negru, purtând o coroană de aur, flancat de o semilună şi o stea
cu şase raze, ambele roşii. Aceasta a fost una dintre însemnele care
desemnau teritoriile aparţinând Coroanei Sf. Ștefan; „regatul Cumaniei”
era, prin tradiţie, socotit în Ungaria ca o entitate ce a precedat, din punct
de vedere politic, principatele Moldovei şi Ţării Româneşti. În concret,
armeriile cele mari ale regatului Ungariei au inclus „însemnele de
pretenţie” ale „teritoriilor pierdute” – precum Bosnia, Serbia, Bulgaria –
între care se afla şi leul Cumaniei, dar niciodată stemele reale ale
principatelor extracarpatice82. Va fi fost, cumva, leul lui Mircea o
reminiscenţă a acestei steme cumane? Din nefericire, în abordarea acestei
probleme nu ne putem baza decât pe presupuneri…
Pe de altă parte, trebuie observat că, pe lângă folosirea stemei de
stat, Mircea s-a raportat şi la acvila bicefală de tradiţie bizantină. Oricare
ar fi fost scopul reprezentării acestei figuri în ţinuta de ceremonie a
domnului (precum se vede în pictura murală de la Mănăstirea Cozia, din
biserica cea mare şi din bolniţă)83, desigur că acvila bicefală, la fel ca şi
leul, erau deopotrivă percepute ca simboluri, dintre cele mai sugestive,
ale puterii temporare, fiind asumate de un conducător care, în ultima sa
parte a domniei, era cu siguranţă conştient de importanţa sa politică
pentru cauza creştină şi moştenirea Bizanţului, precum şi pentru
înfăptuirile din planul organizării ţării sale.
După cum s-a menţionat anterior, nouă sigilii de dregători au fost
ataşate documentului din 1411, alături de peceţile – mare şi mică – ale
domnului. Iniţial, actul a fost cosigilat nu cu nouă, ci cu zece sigilii, după
cum o arată şnurul fără impresiune în ceară (aflat lângă sigiliul cel mare,
la dreapta), impresiune ulterior pierdută. Să se fi aflat aici sigiliul cu
acvilă bicefală, atestat de un hrisov, adresat orăşenilor din Braşov, de
către Radu al II-lea Praznaglava, fiul lui Mircea (17 mai 1421)84? Răzvan
Theodorescu presupune că sigiliul ar fi aparţinut unui anume „jupan
82
Tagányi Károly, Altenburger Gusztáv, Rumbold Bernáttal, Magyarország címertára,
Budapest, 1880, p. 14 şi pl. VII.
83
Răzvan Theodorescu, Autour de la “despoteia” de Mircea l’Ancien, în volumul
„Roumains et balkaniques dans la civilisation sud-est européenne”, Editura
Enciclopedică, 1999, p. 253-254 (descriere), 256 (bibliografia cu privire la acvila
bicefală, ca aluzie la stăpânirea lui Mircea asupra Dobrogei, pământul despotului
Dobrotici), 265 (concluzii).
84
DRH, D, I (1222-1456), nr. 133.
Stan”, identificat ca un unchi al domnului amintit (probabil, un frate al lui

Mircea)85. Totuşi, această identificare ar avea nevoie de alte argumente;
dacă acest „jupan Stan” a fost în realitate unchiul domnului, ar mai fi fost
el oare menţionat doar ca... al patrulea printre martori86?! Evident este
faptul că, fiind aplicat atât de aproape de sigiliul cel mare domnesc din
1411, impresiunea pierdută trebuie să fi aparţinut cuiva apropiat
principelui, o rudă sau un dregător foarte însemnat.
Dintre aceste nouă sigilii conservate, doar şase au, în realitate,
impresiuni în ceară. De la stânga la dreapta, acestea sunt:
1. Impresiune rectangulară în ceară închisă la culoare (16 x 14 mm),
anepigrafă, având în câmp două păsări (?).
2. Impresiune rectangulară în ceară închisă la culoare (15 x 14 mm),
anepigrafă, având în câmp capul unui animal neidentificat (?)
3. Impresiune ovală în ceară închisă la culoare (20 x 16 mm),
epigrafă (cu legenda indescifrabilă: jup…?), având în câmp două siluete
umane (?).
4. Impresiune ovală în ceară închisă la culoare (26 x 24 mm),
epigrafă, (cu legenda indescifrabilă), având în câmp o siluetă umană
neidentificată, poate un intaglio roman (?).
5. Impresiune octogonală în ceară închisă la culoare (16 x 14 mm),
epigrafă (cu iniţialele “H – H”), având în câmp un cap de cerb, purtând
între coarne o cruciuliţă.
6. Impresiune circulară în ceară închisă la culoare (Ø 19 mm),
epigrafă (cu legenda indescifrabilă: jup…mr?), având în câmp un soare.
A spune mai mult despre conţinutul impresiunilor de mai sus este
practic imposibil, din cauza stării lor de conservare. Se poate observa că
niciunul din sigiliile utilizate de către boierii munteni nu are forma unui
scut, ca fundal pentru simbolurile menţionate. Din punctul de vedere al
uzanţelor heraldice apusene, aceste imagini sunt mai degrabă embleme
decât steme veritabile. Prin comparaţie, sigiliile moldoveneşti ale aceleiaşi
perioade erau în mare parte concepute ca însemne heraldice, chiar dacă
85
Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 265-266, fig. 12 and note 38.
86
Indiferent cine a fost utilizatorul efectiv al sigiliului cu acvilă bicefală, o legătură
genealogică trebuie să fi existat între acesta şi familia domnească şi, chiar dacă această
legătură nu poate fi astăzi demonstrată, ea trebuie să fi dus la transmiterea simbolului pe
care Mircea îl purta pe costumul său.
pot fi totuşi găsite şi exemple în care figurile au fost reproduse „liber” în

câmpul sigilar87.
Din aceste şase sigilii boiereşti, doar două sunt anepigrafe, fapt
care arată că demnitarii valahi obişnuiau, totuşi, să-şi comande podoabe
individualizate (inele cu sigilii), concepute şi pentru autentificarea
documentelor. Unele dintre aceste inele trebuie să fi fost destul de
impresionante, având în vedere dimensiunile impresiunilor lor în ceară.
Probabil că demnitarii învăţaseră deja să se împodobească cu semnele
vizibile ale averii şi puterii lor, aşa cum au arătat, o sută de ani mai târziu,
călători străin precum Anton Verancsics88.
Simbolurile reprezentate pe sigilii sunt încă tributare sfragisticii
din antichitatea greacă şi romană. Deşi naiv reprezentate, siluetele umane
de pe sigiliile nr. 3 şi 4 trebuie să fi fost geme veritabile ori copiate după
cele antice. Un inel sigilar de acest fel, având o gemă gravată datând din
secolul al III-lea e.n., montată în aur în secolul al XIV-lea, a fost
descoperită la biserica domnească cu hramul Sf. Nicolae de la Curtea de
Argeş89. În schimb, sigiliul nr. 1 prezintă o compoziţie destul de „rustică”,
cele două păsări – dacă este vorba, cu adevărat, despre nişte păsări –
aparţinând unor specii dificil de precizat.
Singurele impresiuni de oarecare interes sunt cele de pe sigiliile
nr. 5 and 6. Astfel, capul de cerb, având între coarne o cruciuliţă, se referă
la Sf. martir Eustaţiu (secolul al III-lea e.n.), ori la Sf. Hubert, primul
episcop de Liège (secolele al VII-lea – al VIII-lea e.n.), amândoi
cunoscuţi ca patroni ai vânătorilor şi simbolizaţi, printr-un cerb ori un cap
de cerb, având între coarne o cruce ori un crucifix cu imaginea
Mântuitorului. Simbolul nu este necunoscut în iconografia medievală
laică a Ţărilor Române, fiind asociat târgului Baia, fosta capitală a
Moldovei, în care cerbul constituie o aluzie la istorie vânătorească,
înrudită cu legenda întemeierii principatului90. Întorcându-ne la sigiliul nr.
5, nu putem, evident, să precizăm dacă gravarea cerbului a avut sau nu
vreun înţeles anume. În acelaşi fel, nici despre soarele din sigiliul nr. 6, nu
87
Олег Однороженко, Родова геральдика Русо-Влахії (Молдавського господарства)
кінця ХIV–XVI ст., Харків, 2008, passim.
88
*** Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968,
p. 407.
89
Virgil Drăghiceanu, op. cit., p. 65-66, fig. 68, a, b. Obiectul este conservat la Muzeul
Naţional de Istorie a României, Artă veche românească, inv. 14.615/2.848.
90
Emil Vârtosu, op. cit., p. 461-462, 466-467.
putem şti dacă acesta era însemnul veritabil al proprietarului, ori un

simplu „motiv solar” (precum un cerc sau o roată etc.).
Numele dregătorilor aflaţi în funcţie în 1411 sunt în prezent
necunoscute; după cum am arătat deja, în text nu există nicio referire în
acest sens. Numele lor nu pot fi precizate, dar cu siguranţă între cei care
au asistat la încheierea actului s-au aflat mai mulţi dintre boierii atestaţi în
alte documente interne, datând din aceeaşi perioadă:
a) 20 iulie 1400 (6908), Argeş – domnul dăruieşte lui Micul şi lui
Stoia, pentru credincioasă slujbă, jumătate din satul Mândra, în Ţara
Făgăraşului. Martori: jupan Vlad, jupan Ioan, Velca, Luca, Stănilă,
Marin, Costea, Bratul, Badea, Baldovin logofăt.
b) 11 mai 1409 (6917), Giurgiu – principele scuteşte satul Pulcovţi,
al Mănăstirii Strugalea, de slujbe şi dăjdii. Martori: Radul ban, jupan
Dragota, Stanciul fiul lui Barbul, Radul, fiul lui Stan, Şerban vistier,
Iarcân namestnic, Gostei Negrul (‘Negrul’), jupan Bealota, Manciul
vistier şi Baldovin logofăt.
c) 28 martie 1415 (6923), Mănăstirea Cozia – domnul dăruieşte
Mănăstirii Cozia vama de la Genune. Martori: Radul ban, jupan Voico,
Popşor protovistier, Baldovin logofăt, Aga ban, jupan Utmeş, jupan
Stoica Rusul, jupan Albul , jupan Cârstea.
d) 10 iunie 1415 (6923), Argeş – domnul îi întăreşte lui Vlad şi altora
satele Bala şi Preslopul, scutite de dăjdii şi slujbe. Martori: Radul ban-
vornic, jupan Martin, Aga ban, jupan Stoica Rusul, jupan Dragomir din
Şegarcea, Baldovin logofăt, Micul vistier, Vasea spătar, Stanciul comis,
Manea stolnic, Gherghina paharnic91.
Deşi fluctuant, numărul dregătorilor din Ţara Românească primei
părţi a secolului al XV-lea92 corespunde cu cel al sigiliilor aplicate pe
documentul de la 1411. Dintre dregători, Radul ban şi Baldovin logofăt
erau membri al Sfatului de mult timp, ei fiind cu certitudine martori la
încheierea documentului menţionat. Sigiliile lor au fost, fără îndoială,
ataşate la acesta, chiar dacă astăzi nu se poate preciza care dintre
impresiuni le-au aparţinut. De asemenea, sigiliul nr. 6 are deviza ce pare a
se termina cu literele M şi R (aceasta din urmă inversată). Să fi aparţinut
91
DRH, B, I (1247-1500), nr. 23, 35, 37-38 (documentele sunt păstrate în original, cu
excepţia celui dintâi, cunoscut prin intermediul unei vechi copii în limba maghiară).
92
Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi
Moldova. Sec. XIV-XVII, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1968, p. 50, 52.
unui anume Dragomir (aşa cum presupune colegul nostru, dr. Lucian-
Valeriu Lefter, care s-a aplecat asupra legendei acestui sigiliu)? Este
adevărat că documentul din 1415 îl atestă pe jupan Dragomir din
Şegarcea, dar să fi fost el prezent şi în Sfatul de la 1411? Din nefericire,
această afirmaţie ţine doar de domeniul ipotezelor...
*
Problemele abordate mai sus nu sunt necunoscute literaturii
heraldice de specialitate; unele concluzii ale autorilor anteriori pot rămâne
în picioare, în vreme ce altele trebuie să fie abandonate, în lumina noilor
teorii. În plus, analiza este cu atât mai utilă cu cât se bazează pe o foarte
precisă reproducere a surselor – în cazul de faţă, sigiliile ataşate
documentelor muntene din 1396 şi 1411.
După o scurtă trecere în revistă a istoriei politice a Ţării
Româneşti în timpul lui Mircea cel Bătrân, incluzând şi domnia efemeră a
lui Vlad „Uzurpatorul”, studiul de faţă a enumerat datele cunoscute
despre sfragistica autohtonă, la graniţa dintre secolele al XIV-lea şi al
XV-lea. În acest context, au fost studiate documentele din 1396 şi 1411,
împreună cu sigiliile ataşate acestora.
Una dintre principale concluzii rezultate din această analiză a fost
aceea că sigiliul lui Vlad din 1396 include şi armele dinastice ale
Basarabilor. Acest detaliu este important, deoarece oferă unicul exemplu
în care scutul dinastiei lui Basarab întemeietorul apare pe un sigiliu de
stat. Mai mult decât atât, prezenţa acestui simbol este un argument
important şi clar în sprijinul teoriilor care i-au recunoscut lui Vlad clitatea
de succesor, cu drepturi egale, la tronul Ţării Româneşti, contrazicând
supranumele de uzurpator, cu care acest domn a rămas cunoscut în istoria
ţării.
În ceea ce priveşte documentul din 1411, examinarea
impresiunilor – altele decât cea a sigiliului cel mare al lui Mircea – a dus
la formularea unor concluzii la fel de importante, în special în ceea ce
priveşte controversatul simbolul heraldic reprezentat pe sigiliul cel mic al
domnului. Putem confirma, în aceste condiţii, că este vorba despre un leu,
iar nu despre o pasăre. Pornind de la această premisă, am reluat discuţia
despre simbolica leului în heraldica medievală a Ţării Româneşti, în
relaţie cu alte surse interne sau externe. Am expus, de asemenea, propriile
concluzii, după trecerea în revistă şi a teoriilor altor autori. În fine, am
descris şi analizat alte sigilii ataşate la acest document, care este primul
act cosigilat, cunoscut până în prezent, emis de cancelaria Ţării
Româneşti, document autentificat de către marii boieri ai principatului, în

calitate de membri ai Sfatului domnesc. Aceasta primă pagină a heraldicii
boiereşti este, desigur, caracterizată printr-un număr de inegalităţi între
impresiuni, dintre care unele putem spune că sunt de tip heraldic, în timp
ce altele au rămas tributare emblematicii moştenite din antichitatea
clasică. Tot astfel, unele sigilii poartă inscripţii, în vreme ce altele sunt
anepigrafe.
În concluzie, studiul de faţă reprezintă un pas înainte pentru mai
buna cunoaştere a sfragisticii muntene din timpul domniei lui Mircea cel
Bătrân, sub influenţa uzanţelor occidentale.
THE WALLACHIAN PRINCELY AND NOBLE
HERALDRY AT THE TURN OF THE
FOURTEENTH – THE FIFTEENTH CENTURIES*
TUDOR-RADU TIRON (CLUJ-NAPOCA, ROMANIA)
Key-words: Mircea the Elder, Vlad the Usurper, Wallachian

diplomatics, Wallachian heraldry, Wallachian sphragistics
Abstract. The study deals with the beginnings of the Wallachian
armorial sphragistics, analyzing the wax impressions validating two
documents for foreign issues, addressed to Vladislav, king of Poland: the
homage act of Vlad the ‘Usurper’, on 28 May 1396, respectively the one
issued by Mircea the Elder, on 17 May 1411.
Conserved in the archives of Warsaw, these documents have been
previously analyzed by the profile literature on heraldry and sphragistics.
The author has had the chance to exam the seals due to appropriate
photographic copies, that allowed the enunciation of several undiscovered
facts regarding the princely and noble heraldry of the late fourteenth
century – the early fifteenth century.
Around the year 1400, at the boundaries between the Western and
Eastern civilizations, the Wallachian principality was already a self-
governed entity, having its own dynasty and a functional administration,
as good premises for an economic and cultural development of the realm.
The successors of Basarab the Founder knew how to increase their own
prestige, minting coins, founding monasteries and leading a wise political
program in order to transform their autonomy into a real independence1.
With the reign of the prince Mircea the Elder (a. 23 september 1386 – 31
january 1418), in a period when the Ottoman threat was imminent, efforts
* This work has been supported by a grant of the Romanian National Authority for
Scientific Research, CNCS – UEFISCDI, project number PH-II-RU-TE-2011-3-0250.
1
Ştefan Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai
Viteazul, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p. 39-48.
were made to ensure the statehood, through a system of treaties (having

both defensive and commercial features), which positioned the young
principality upon the political map of the Europe2. Thus, no less than five
treaties3 were successively concluded between Mircea and his powerful
neighbours, during what was called a “…particularly fruitful page of the
Romanian diplomacy…”4.
Since the times of Basarab the Founder, the Wallachian princes
tried by all means to resist, in face of the efforts by which the Angevine
kings had trying to obtain the hegemony over the whole northern part of
the Balkans, and also to propagate the Catholicism, after the definitive
decay of the Byzantine rule in the area5. Prince Basarab’ successors
concluded political and military alliances with other opponents of
Hungary, such the ‘Slavic despots’ over the Danube, all being interested
to conserve their statehood, along with the Eastern faith of their subjects –
the last being a natural option, in these ‘religious times’, as shown by A.
D. Xenopol a century ago6.
After the death of the Hungarian king Louis the Great (1382), this
great personal union gave place to two distinct kingdoms, inherited by his
daughters, Mary, his successor in Hungary, who married Sigismund of
Luxemburg, and Hedwig, his successor in Poland, who married Vladislav
Jagiełło. The events which occurred in the years 1384-1386 affirmed the
Polish-Lithuanian commonwealth as a new power upon the map of the
Eastern Europe. The 1387 annexation of Halych, in the Red Ruthenia
(then under the Hungarian rule), by the royal Polish couple, as well al the
inner troubles which destabilized the crown of St. Stephen7, had been a
signal for the rulers of the ‘satellites’ statelets to reaffirm their autonomy
before the newly crowned king Sigismund. Thus, in the last years of the
ninth decade of the century, the temporary weakness of the Hungarian
2
Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Relaţiile internaţionale ale
României în documente (1368-1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii
şi alte acte cu caracter internaţional, Editura politică, Bucureşti, 1971, p. 22-27.
3
F. C. Nano, Condica tratatelor şi a altor legăminte ale României. 1354-1937,
Ministerul Afacerilor Străine, 1938, p. 2-3.
4
Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 28.
5
Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, Editura
Mega, Cluj-Napoca, p. 191-193.
6
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană. III. Primii domni şi vechile
aşezăminte. 1290-1457, Editura Cartea Românească, Bucureşti, s. a., p.74-75.
7
Pál Engel, op. cit., p. 224-226.
The Wallachian Princely and Noble Heraldry 541
kingdom leaded the Romanian princes, Petru Muşat and Mircea the Elder,
to obtain the protection of the Polish king against Sigismund, and both
concluded treaties with him for this purpose8 (the first even become
Vladislav’ relative, marying a princess of the blood of Jagiełło)9.
Moreover, Mircea obtained a peer to peer agreement with king Vladislav,
their treaty (Lublin, 20 January 1390)10, being considered as an
international consecration of the status of Wallachia, and being also the
first of a series of documents which strengthened the Polish-Wallachian
‘partnership’11.
Besides this long-term political approach, the strategic reasons
caused by the actual Ottoman threat upon Danube determined Mircea to
initiate a military alliance with king Sigismund. Formally concluded in 7
March 1395, at Braşov12, in the eve of the Wallachian victory over sultan
Baiazid I at Rovine, in 17 May, this alliance placed Mircea and
Sigismund in the camp of the Christian monarchs which understood the
importance of the Ottoman danger in the Balkans, as well as the
incapability of the local rulers – such the Byzantine emperor and the
South-Danubian monarchs – to face the invasion13. Although the disaster
of Nicopolis of 1396 undoubtedly shown that even the idea of a crusade
was not enough to guarantee the security of the Christendom’ boundaries,
the military alliance between Mircea and Sigismund was supplementary
enforced by the some territorial gains that the Wallachian prince obtained
in Transilvania (apart from the already possessed lands of Amlaş and
Făgăraş). Thus, Sigismund transferred to Mircea the fortresses of Bran
8
Constantin Rezachevici, Mircea cel Bătrân şi Moldova, RdI, XXXIX, 1986, nr. 8, p.
749-753.
9
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova – a. 1324-1881, I, secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, Bucharest, 2001,
p. 451.
10
DRH, D, I (1222-1456), nr. 75.
11
Dan Zamfirescu, Mircea cel Mare – factor hotărâtor în configurarea politico-istorică
a sud-estului european, in volume ‘Marele Mircea Voievod’, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 283-284.
12
DRH, D, I (1222-1456), nr. 87.
13
Dan Zamfirescu, Solidaritatea româno-ungară – vector al istoriei europene, in
volume ‘Mircea cel Mare. Scutul Europei’, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2009, p.
179-183.
and Bologa, the latter having about 18 villages and being a refuge place
for Mircea, in case that his principality was conquered by the Ottomans14.
With good and bad moments (such the unhappy confrontation of
‘Pazatta’ – Posada, when it seems that Sigismund tried to unexpectedly
get control over the South-Carpathian principality)15, the military alliance
between the Hungarian king and the Wallachian prince determined
eventually a distancing from the 1390 Polish ally: thus entered in the
stage of history the ephemeral prince of Wallachia, Vlad I ‘the Usurper’16.
Acceding to the power – probably of half of the country – with the help of
the Poles and the Moldavians17, the pretender took the place of Mircea in
the diplomatic relations with king Vladislav, as attested by the oath of
allegiance to the king of Poland (28 May 1396)18. Automatically, Vlad
become an opponent, from the point of view of the Hungarian policy,
which even considered him as ‘man of the Turks’, as clearly written in the
charter conferred by king Sigismund to Ştibor, voivode of Transylvania,
on 8 December 139719. Disavowed even by the Ottomans themselves
(that attacked the South-Eastern Wallachian boundaries)20, after a short
and poorly documented reign (b. 21 March <1396> – b. 24-31 January
1397)21, ‘the Usurper’ was dethroned by an army leaded by the same
Ştibor.
Restored to the rule of the whole country22, Mircea preserved his
throne until his death, dedicating his reign to insure the Wallachian
stability, yet the institutional, religious and cultural rise of the
principality. The turn of the century found Mircea decided to reconsider
his first ‘partnership’ with Poland, and, in the following years, the prince
succeeded in rebuilt this political rapport, however preserving, in the
14
Nicolae Edroiu, Mircea cel Mare şi Transilvania, in volume ‘Marele Mircea
Voievod’, ed. cit., p. 185-187.
15
Alexandru V. Diţă, Mircea cel Mare. Între realitatea medievală şi ficţiunea
istoriografică modernă, Editura Publiferom, Bucureşti, 2000, p. 326-330.
16
Octavian Iliescu, Vlad Ier, prince de Valachie : le règne, le sceau et les monnaies,
RRH, 27, 1988, p. 74-84.
17
Constantin Cihodaru, Relaţiile dintre ţara Românească şi Moldova în timpul domniei
lui Mircea cel Mare, in volume ‘Marele Mircea Voievod’, ed. cit., p. 208.
18
Hurmuzaki-Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, I-2, nr. CCCXVI.
19
DRH, D, I (1222-1456), nr. 101 (mention in the royal charter of Sigismund).
20
Anca Ghiaţă, Mircea cel Mare – apărător al integrităţii teritoriale româneşti şi al
independenţei statale, in volume ‘Marele Mircea Voievod’, ed. cit., p. 235-236.
21
Constantin Rezachevici, Cronologia…, p. 82-84.
22
Alexandru V. Diţă, op. cit., p. 343-345.
same time, non-conflict relations with Sigismund and the Ottomans23. The
guidelines of his last two decades of life have been sufficiently
approached by the research in the field, in the light of the preserved
sources of the period.
*
Among other records, the external documents issued by the
Wallachian chancery have an overwhelming importance, because of the
range of information on various fields: political history, chronology,
institutional organization etc. Besides their historical significance, the
external documents issued by Mircea are equally relevant for the chancery
usages of that time, including the information on the practice of
appending seals to the documents. This prince was not the first to use a
seal; he was preceded by Vladislav (Vlaicu), who issued sealed
documents, which were unfortunately preserved without their wax-
impressions. Only one seal survived, from a charter granted to the
burgesses of Braşov (20 January 1368); the seal is still preserved, but
unfortunately broken, so the coat of arms or what it was there is now
indecipherable24. The Wallachian sphragistics knew a break for more than
two decades, and it is with Mircea the Elder that this usage actually got its
prevalence25. Thus, the seal appended to the above-mentioned treaty of
Lublin of 1390, could be considered as a terminus ad quem for the
autochthon state heraldry, this being the first source attesting the
Wallachian coat of arms – direct ‘ancestor’ of today’ Romanian national
eagle.
There are few conserved armorial vestiges from this 32-years
reign, and all are attested through documents which were necessary for
the ‘foreign affairs’ of the principality. However, the known
impressions26 from the time of Mircea were illustrating, for the first time,
each of the three sphragistic types used by the Wallachian chancery
during its four centuries and a half activity:
d) The state or ‘great’ heraldic seal, containing a shield charged with
a bird of prey (having the appearance of an cinereous vulture - Aegypius
23
Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 26-27.
24
Constantin Moisil, Sigiliile lui Mircea cel Bătrân, RA, V, 1944-1945, p. 256-257.
25
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile
emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390 – 1856), Editura „Ars
Docendi”, Bucureşti, 2006, p. 79.
26
monachus), in profile, with wings close and the head regardant to a Latin
cross stuck in its back, accompanied in the sinister canton of the chief by
a six-pointed star and a crescent (to dexter). Around the border of the seal
is the inscription, in Latin: † S[IGILLUM] MIRCZE WAIWODA
TRANSALPIN[I] BAN[I] DE CZWRINIO MIRCZE WAIW[ODA] (†
Seal of Mircea voivode of Wallachia, ban of Severin, Mircea voivode). A
second matrix was used, bearing the same features as the precedent, but
with the inscription modified as follows: ‘† S[IGILLUM] MIRCHE
VOIVODE TRANSALPINI BANI SEVERINIENSIS DUCIS DE
FUGARUS ET[CAETERA]’ († Seal of Mircea voivode of Wallachia, ban
of Severin, duke of Făgăraş etc.). This type of seal was appended27 to the
treaty of 1390 (already mentioned), to the ratification of this treaty
(Lemberg, 6 July 1391)28, to the charter granted to the merchants of
Lemberg (undated)29, to the new treaty with king Vladislav (Giurgiu, 17
May 1411)30 and, posthumously, to the charter granted by prince Radu II,
son of Mircea, to the burgesses of Braşov (17 May 1421)31.
e) The so-called personal or little heraldic seal, containing a shield
charged with a rampant lion. Around the border of the seal is the
inscription, in Slavic: † ¨w mirka velici voevoda († Io Mircea, great
voivode). This type of seal is met with only once, upon the treaty of
141132.
f) The iconographic seal, charged with two busts of men, crowned
and facing each other, having between them an uprooted tree. Around the
border of the seal is the inscription, in Latin: † S[IGILLUM] MIRCHE
VOIVODA ET[CAETERA] († Seal of Mircea voivode etc.). This type of
seal, impressed through two different matrixes33, is appended to the letter
sent to the king of Poland (Giurgiu, 23 September 1403)34, and, again, to
the charter granted to the burgesses of Braşov (Câmpulung, 6 August
1413)35.
27
Ibidem, p. 270-281.
28
Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., nr. CCLXXV.
29
Constantin Moisil, op. cit., p. 275, note 3.
30
Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., nr. CCCXCI and plate III. Also, DRH, D, I (1222-
1456), nr. 115.
31
DRH, D, I (1222-1456), nr. 133.
32
Constantin Moisil, op. cit., p. 267, 280.
33
Ibidem, p. 268, 280-281.
34
Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., nr. DCLII.
35
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Nationale (DJAN) Braşov, Privilegii, nr. 779.
The Wallachian sphragistic of the reign of Mircea the Elder has

been notably approached, as we have seen, by specialists such as
Constantin Moisil in 1945, respectively Laurenţiu-Ştefan Szemkovics and
the late Maria Dogaru, in 2006. Several of these seals are also to be found
in the general survey of Romanian heraldry, signed by the regretted Dan
Cernovodeanu36, as well as in the studies of several other authors, of
which Petre V. Năsturel37, Aurelian Sacerdoţeanu38, Jean N. Mănescu39,
Ovidiu Cristea40 etc. As the original documents including the seal wax-
impressions were found in foreign archives, practically inaccessible to the
Romanian specialists – such as the former Imperial Archives of Moscow
– the research was taking into consideration only the black and white
photographed depictions of the sources, like these conserved in the
collection of the Romanian Academy, and the descriptions due to old
publishers of documents, such as Eudoxiu de Hurmuzaki and Ioan
Bogdan41.
*
The purpose of the present study is to re-evaluate several features
of the Wallachian heraldry of the late fourteenth – the early fifteenth
centuries, considering two documents of the time, which the author had
the chance to examine in adequate quality colored modern reproductions.
Namely, it’s about already mentioned documents of 28 May 1396 (the
oath of allegiance of Vlad I to the king Vladislav of Poland), respectively
17 May 1411 (new treaty of Mircea with king Vladislav), both conserved
in the collection of the Archiwum Główne Akt Dawnych of Warsaw42.
36
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 43-45, 53.
37
P. V. Năsturel, Nova Plantatio şi regii României, RIAF, XV, 1914, p. 16-17.
38
Aurelian Sacerdoţeanu, Sigiliul domnesc şi stema ţării. Conceptul de unitate a
poporului român pe care îl reflectă şi rolul avut în formarea ideii de unire, RA, 2, 1968,
p. 12.
39
Ioan N. Mănescu, Cu privire la originea stemei Ţării Româneşti, CN, V, 1983, p. 183-
196.
40
Ovidiu Cristea, Stema cu leu a voievodului Ţării Româneşti. O ipoteză, RI, V, 3-4,
1994, p. 303-307.
41
42
Archiwum Główne Akt Dawnych (AGAD) of Warsaw, Perg. 5614-5615. The author
avails himself of this opportunity to express his sincere thanks to Mrs. Iwona Kaczmarek
as well as to Mrs. Magdalena Morawska, for kindly transmitting the photographies after
the mentioned documents.
Approaching the seals appended to these two documents is

particularly useful for having a better idea about the level reached by the
princely and the noble heraldry, during of the time of Mircea the Elder.
Considering the fact that the reign of Vlad I was ephemeral (as mentioned
before), his seal, known through the only preserved document issued by
him (document which denotes the same characteristics as other acts
completed in the Wallachian chancery), may be reasonably included in
the series of above-mentioned great seals of Mircea.
Already published43, through a period phography44, this is the first
great seal to use a Slavic legend45 – † s| hrisovul ¨w vlada voevod7 i
g(ospodi)na v\sei uggrovlah¨i († This is the seal of Io Vlad, voivode and
lord of the whole Wallachia) – , instead of the Latin legend featured by
the similar wax-impressions of the Wallachian princes prior and post
Vlad I. Also, it is interesting to notice that this will remain the only
known great seal using a Slavic legend, for more than half of century, and
even more precise until the seal of Vladislav II, used upon a charter dated
1 August 145146. More than that, the term hrisovul denotes a Byzantine
influence (Greek: χρυσόβουλο), while – comparing with the contemporary
impressions of the Moldavian princes – the name given to this
authentication instrument was pekat0 (having a Slavic origin)47. Finally,
as Octavian Iliescu noticed two decades ago, the diameter of Vlad’ seal
had 85 mm, greater with 10 mm than that used by Mircea in 1390 and
1391, but equal with that used by prince Vladislav (Vlaicu) in 136848.
The blazon of the arms is identical, for both seals of Mircea and
Vlad, which contains the same bird of prey with other symbolic details
(cross, star and crescent). The structure of the seals is also very similar,
with the shield inscribed into a Gothic tracery having the shape of a
quatrefoil, with the four lobes separated by intermediate angles and all
being decorated with cusps, rosettes, flames etc.
43
N. Iorga, Istoria românilor, Vol. 3, Ctitorii, Bucureşti, 1937, fig. 35 (apud. G.
Severeanu, misunderstandingly attributed to Vladislav-Vlaicu). Also Octavian Iliescu,
op. cit., p. 84-87, fig. 2 and Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, op. cit., p. 81
and fig. 7 a-b.
44
Biblioteca Academiei Române, Manuscrise, Fotografii, V/6.
45
Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, DIR, Introduction, II,
1956, p. 336.
46
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, op. cit., p. 85.
47
48
Ibidem, p. 85.
Similarly conceived, these two seals are however differenced.

Thus, the seal of Mircea has the shield fit between the Slavic letters
giving the name of the prince: M (up), IR (down), K (left to the shield)
and A (right to the shield)49. This feature – which reminds the tradition of
the Byzantine monograms used as emblems50 – is attested by all the wax-
impressions made during his reign51, and was also to have been found in
the seals of Mircea’ successors, as Dan II (document dated 10 November
1424)52, Vlad ‘the Devil’ (document dated 8 April 1437)53 etc.
Neither Constantin Iliescu, nor Laurenţiu-Ştefan Szemkovics and
Maria Dogaru, have observed in their approaches of the seal of Vlad that
this one is decorated, in addition of the heraldic shield itself, with the
dynastic arms of the Basarabas. Thus, each of the angles (which separate
the lobes of the tracery), is decorated with a little heraldic shield, having
about 7 mm high, while the great shield has about 40 mm. The shields
from the upper right and the bottom left corners can be clearly blazoned
as per pale, with the first half having three fesses (or barry of six), and the
second half empty. Less decipherable is the escutcheon from the upper
left, while that from the bottom right seems to have no partitions at all.
Presumably, all the four little shields were displaying the same dynastic
arms; the wax must have been irregularly hardened, so the images of two
shields are better preserved than these of the other two. Anyway, this is
the first and the last instance when the dynastic shield of Basarabas
appears upon the seals, the symbol being (as far as known until now),
exclusively met with the Wallachian coinage of the fourteenth – the
fifteenth centuries. The shield with fesses appeared, together with the
helmet crested by the bird of prey, upon most of the monetary types
issued by the Wallachian princes since Vladislav (Vlaicu)54. Generally
placed upon the obverse of the coins, the dynastic shield knew during the
time an entire range of versions (first of second half empty; fesses or
49
Constantin Moisil, op. cit., p. 272. Here ‘left’ and ‘right’ referred to the normal, non-
heraldic display.
50
Tudor-Radu Tiron, Un vechi odor al Sf. Mănăstiri Putna. Note pe marginea folosirii
monogramelor şi a semnelor geometrice în emblematica şi heraldica medievală
românească, AP, III, 1 (2007), p. 116-119.
51
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, op. cit., p. 79-80.
52
Ibidem, p. 82.
53
Ibidem, p. 84.
54
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin I. Oprescu, Monede şi bancnote
româneşti, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 7.
barry of six, eight etc.; presence or absence of different monetary marks

inside the shield etc.)55. The arms are also attested through other sources,
namely the fourteenth century buttons excavated in the princely church of
St. Nicholas of Curtea de Argeş56 and, at the same location, the mural
painting depicting the so-called ‘beheaded knight’, with the orant effigy
of an unknown member of the princely family, accompanied by his
heraldic shield and helmet57.
The presence of the dynastic shield upon the seal of 1396 is
particularly useful, as a supplementary argument in what that concerns the
rights which Vlad presumably had to the Wallachian throne. After
reviewing the entire bibliography about the prince’ origins and weighting
the hypothesis already exposed58, Octavian Iliescu concluded that he must
have been rightfully entitled to rule. The mentioned author took into
consideration the fact that, in 1395, Vlad ‘catalyzed’ around him the
Oltenian forces. Also, he appeared to have been reorganizing quickly the
princely chancery, and established contacts with the Polish king and the
sultan. Both arguments conduct to the conclusion that he was recognized,
in his country and abroad, as legitimate. Considering also the mentioned
features of his seal, Octavian Iliescu concluded that the prince must have
been a son of Vladislav (Vlaicu), that is to say a first cousin of Mircea,
and that he was prevented from occupying the throne by Radu I, his
uncle. As a member of the Basarabas elder branch, “…Vlad had the same
rights as Mircea to occupy the throne, and the qualification of «Usurper»,
which was given as his designation by several historians, had no
justification considering the Romanian common law, in force from the
fourteenth to the sixteenth centuries”59. Most recently, Constantin
Rezachevici also admitted that Vlad must have belonged to the princely
55
Ibidem, p. 8-33.
56
Virgil Drăghiceanu, Curtea domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, BCMI,
X-XVI, 1917-1923, p. 65, fig. 64 a. The object is conserved at Muzeul Naţional de
Istorie a României, Tezaur, inv. 102.052.
57
Dimitrie Onciul, În chestiunea Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş, BCMI, IX,
1916, p. 60-61 and fig. 14.
58
Octavian Iliescu, op. cit., p. 97-98. These hypothesis were, namely: a) Vlad, an
ordinary boyar (B. Câmpina); b) Vlad, a boyard related with the princely dynasty (C. C.
Giurescu); c) Vlad, bastard of Vladislav (Vlaicu) (N. Iorga); d) Vlad, bastard of Radu I
(I. Ionaşcu); e) Vlad, son of Dan I (P. P. Panaitescu); f) Vlad, bastard of Mircea (J. Chr.
von Engel).
59
Ibidem, p. 100.
family, as a son or brother of Dan I, as well as a son of Vladislav

(Vlaicu)60.
The actual parentage of Mircea’ replacer is certainly impossible to
trace, due to the lack of other written sources. The presence of the little
escutcheons depicting the arms of the Basarabas upon the seal of Vlad is
however a clear evidence about his quality as member of the dynasty.
Unfortunately, these escutcheons can be compared with similar variants
figured upon the coins of all the Wallachian princes starting with
Vladislav (Vlaicu), but there is no clue about finding the Vlad’ precise
position in Basarabas pedigree. The only meaning that can be attached to
these little shields is rather formal. The great seal was used for the solemn
state documents, mainly conceived for being sent abroad. The seal should
have the purpose to reflect not only the continuity to the power (because
of the bird of prey, figured unchanged in both seals of Mircea and Vlad),
but also its legitimacy. The great seal was something like a ‘visit card’ of
the issuer, transmitting all the needed information about him and his
status61; likewise, the composition depicted upon the seal of 1396 should
have been conceived for transmitting, together with the legend, all about
the issuer: Io Vlad, voivode and lord of the whole Wallachia, from the
blood of Basarab the Founder (little shields), rightfully restored to the
throne of his ancestors (unchanged central arms). Both symbols of the
bird of prey and the shield with fesses were known then, since reproduced
upon seals and minted on coins – categories of sources which actually
‘circulated’, making known the Wallachian heraldic patrimony62.
Nevertheless, the emphasis of the prince’ paternal lineage resulted
also from the title that he was himself using, in the text of 1396
document: “Vlad, voivode of the Land of the Basarabas, and also count of
Severin…” (lat. “Vlad woyewode Bessarabie necnon comes de Severinio
…”), unlike Mircea, who used on his turn the style of ‘transalpine’ prince.
Again, instead of assuming the titles once used by Mircea (duke of
Făgăraş and Amlaş, despote of the Land of Dobrotich and lord of
60
Constantin Rezachevici, Cronologia…, p. 82.
61
Alph. Chassant, P.-J. Delbarre, Dictionnaire de sigillographie pratique contenant
toutes les notions propres à faciliter l’étude et l’interprétation des sceaux du Moyen Age,
J.-B. Dumoulin, Paris, MDCCLX, p. III.
62
As example, the coins issued by Vlad were discovered at a considerable distance from
his center of power; thus, a treasury of his ducats was excavated at Luncaviţa, the county
of Tulcea, in Dobrudja, and one of his – very few preserved – coins was discovered at
Baia, in Northern Moldavia – Octavian Iliescu, op. cit., p. 89.
Silistra), Vlad simply preferred to allude to the whole territorial heritage

of the dynasty63. Whatever have been his reasons, the presence of the
little shields upon Vlad’ seal offers a clear illustration of the style chosen
by the prince, that of ruler over the Land of the Basarabas.
Finally, the seal of 1396 is indeed representative for the artistry of
the time. As shown by the impression, the matrix should have been an
artifact conceived by someone aware of the sphragistic usages of the area,
and executed by a highly gifted craftsman. The composition is perfectly
proportioned and correctly rendered, the heraldic elements having volume
and being suitably demarked, and the other decorative details being
carefully chosen from the vocabulary of Gothic forms (as the fleurs-de-lis
represented at the intersection of the cusps). The legend is written in
elegant Slavic letters, the words being proportionally displayed upon the
border of the seal (as compared with the legend of the prior seal of
Mircea, where the name of the prince was written, as seen above, twice,
probably because the seal author didn’t appreciate correctly the length of
the legend, and tried to fill somehow the space left). If executed in the
country, the seal testimonies about the high quality of the Wallachian
jewelry of that time; if executed abroad, this is equally significant for the
care shown on the state symbols of the principality.
In both instances, the execution of such an elaborated seal matrix
implied a due amount of money and time. Because having a seal was then
mandatory for the functioning of a chancery, the moment when the
execution of the matrix was ordered is important for assessing the correct
date of Vlad’ actual enthronement. The 1396 seal cannot be obviously
dated, the only thing which can be reasonably presumed is that the object
has been already existing on 21 March <1396>64, when Vlad was firstly
referred to as voivode in Wallachia65.
*
The second written source approached here, the new treaty of
Mircea with king Vladislav (17 May 1411), is the first co-sealed
document issued by a prince of Wallachia, together with his dignitaries 66.
The external Wallachian co-sealed documents are rarely met with,
compared with similar acts issued by the Moldavian chancery since the
63
64
DRH, D, I (1222-1456), nr. 97.
65
Constantin Rezachevici, Cronologia…, loc. cit.
66
Emil Vîrtosu, op. cit., p. 409.
late fourteenth century, where the dignitaries were nominally mentioned,

and the seals were appended in great number to this kind of external
source, as witness and guarantors of the prince’s will. If the 1411
document was co-sealed however, this must have been an extraordinary
procedure, probably decided in the last moment67 – since the text itself
mentioned only that the great princely seal was appended: “…ac
bonitatem presentes fieri duximus nostro sigillo maiori munimine
roboratas”. Ten seals are thus appended to the document, besides the great
princely seal, of which one is the lesser princely wax impression (both
described above), and nine seals of the dignitaries.
The great seal (Ø 80 mm) has been sufficiently approached, and
there is nothing left to be told about it. Instead, the other impressions offer
sufficient matters for debate, because of the state and private heraldic
issues here implied. Thus, the second princely seal (30 x 25 mm)
appended to the document of 1411 has been largely mentioned, because
of the symbol represented upon the shield. The type of little heraldic seal
is unfortunately met with only once, upon this very document, and the
fact that this impression hasn’t been perfectly conserved let different
specialists to see here different things, namely a bird, respectively a lion.
Some of them – as Nicolae Densuşianu, editor of the series of Documents
gathered by Eudoxiu de Hurmuzachi – described only the great seal, and
told nothing about all the others, probably because of their poor
conservation status68. On his turn, Emil Vîrtosu described the same seal,
without however saying anything about the content of the shield69. Then,
in his approach of the subject, Constantin Moisil saw only an “… unclear
representation, which however seems to be an eagle holding a cross…”,
that is to say the prey bird, like in the Wallachian great seal 70. Recently,
Laurenţiu-Ştefan Szemkovics and Maria Dogaru have renewed the
observation of Moisil, without adding anything else.
On the contrary, other authors, as Jean N. Mănescu and Ovidiu
Cristea, saw clearly in this seal a lion, occasion for elaborating different
theories regarding its usage. The first of them assessed that this lion was
assumed by Mircea as a personal symbol, while he wasn’t actually
reigning and the throne was occupied by Vlad (Mănescu considered that
67
Ibidem, p. 417.
68
Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., nr. CCCXCI.
69
Ibidem, p. 358.
70
Constantin Moisil, op. cit., p. 280.
Mircea lost all his control over the Wallachian territory). After returning
to power, he must have “…probably transferred this seal to his son,
Mihail (or to other son)…”. Also, after the same mentioned author,
Mircea must have carried the shield with the lion, and expressly not with
the bird of prey, while participating to the Christian campaign ended with
the disaster of Nicopolis. This was consequently the reason for the
Western mediaeval armorial sources to consider the lion as the coat of
arms of Wallachia71. On his turn, admitting that this seal gave the only
instance when a Wallachian prince used a lion as a coat of arms, Ovidiu
Cristea presumed that this could have been conferred to Mircea by king
Sigismund, from his own family achievement (ie barry of ten Argent and
Azure, with a lion rampant Gules crowned, armed and langued Or)72.
Finding a suitable illustration of the little princely seal of 1411 is
more than useful in order to clarify these issues. Thus, the exam of the
detailed photography of the impression offers the real depiction of a
rampant lion. The impression is indeed badly preserved, but the four
claws of the animal (still visible in the dexter part of the shield), together
with its characteristic leonine trunk, are sufficient to correctly decipher
the animate species represented here. Therefore, the 1411 seal depicts a
lion, thing which confirms the identification proposed by the above-
mentioned authors, assumptions equally embraced by Dan Cernovodeanu.
The latter also mentioned the link with the Western rolls of arms, as well
as the possible connections with the animal represented upon a seal-
impression attributed to prince Petru Cercel (a rampant, crowned and
double-tailed lion, accompanied by a six-pointed star between the paws),
and also with the same animal depicted upon the shield carried by an
engraved ‘Equus Valachus’, both sources dating from the late sixteenth –
the early seventeenth centuries73.
A few words must be told about the above-mentioned theories.
Primo, I find improbable that Mircea had resigned to use the shield with a
lion, as an auto-imposed capitis deminutio occasioned by the loss of his
throne. It should be unusual for the psychology of a mediaeval ruler to
renounce the symbols of power (as here the Wallachian state coat of
arms) after being deprived of the power by someone else. Whether he had
71
Jean N. Mănescu, op. cit., p. 185-186.
72
Ovidiu Cristea, op. cit., p. 306.
73
Dan Cernovodeanu, op. cit, p. 78-79. Idem, Le lion dans l’héraldique dynastique
valaque (XIIIe – XVIe siècles), ArhGen, IV (IX), 1997, 1-2, p. 221-228.
lost the throne with or without legitimacy – this doesn’t actually matter –
the errant king or prince was always going to thinking on himself as
legitimate. Moreover, his descendants were considering themselves too as
legitimate, the Middle Ages period having plenty of such instances. If
Mircea and Vlad were actually ruling over two halves of the Wallachian
principality, or if the first was effectively forced to leave his homeland for
a while, it is reasonable to ascertain that both were using – upon seals,
flags a.s.o. – the same coat of arms, namely the state bird of prey depicted
upon the great seal.
Secundo, the lion attributed to Wallachia in the Western armorial
sources didn’t seem to have any – or great – rapports with the inner
princely heraldry, the two domains having ‘parallel’ developments. It will
be also preferable not to make hazarded links between the coats of arms
depicting lions, achievements which are separated by important intervals,
such – chronologically – upon the so-called seal of the Bulgarian emperor
Ioan Caloian (‘the Romanslayer’), who had presumed Walachian roots74,
with the arms – on several, little differenced shields – attributed to a ‘Roy
de Blaqui’ from the thirteenth century’ Wijnbergen Armorial (ie barry of
ten Or and Gules, with two lion’ paws in salire Sable)75, then with the
lion displayed upon the seal of 1411, with the lion upon the seal-
impression attributed to prince Petru Cercel etc. Between these sources,
the intervals are considerable enough to leave place to a regular hereditary
transmission (as invoked by Dan Cernovodeanu)76, and assuming a lion as
74
However, the person who owned the ring didn’t appear to be the emperor, but to
another Caloian, ‘the Sebastocrator’, a nobleman from Târnovo living in 1259 –
Konstantin Totev, Златни пръстени-печати от времето на Второто българско
царство/Golden Signet-Rings from the Time of the Second Bulgarian Kingdom. 1185-
1396, ФАБЕР, Велико Търново, 2010, p. 113-114.
75
Dan Cernovodeanu, Das Armorial Wijnbergen und die Heraldik der walachischen
Dynasten, Der Tappert, XIII-XVII, 1975-1979, p. 211-232 (shield attributed to the
twelth century North-Danubian prince Litovoi). On the same subject, Radu Ş. Ciobanu,
Les chroniqueurs français de la IVe Croisade et les Roumains de l’aire de la latinité
orientale, NEH, VII, 1985, 157-176 (the shield of the ‘Roy de Blaqui’ created upon the
occasion of the rise to power of Ioan Caloian, under the Western influence of the
chivalric usages attested at the court of the latin emperors of Byzantium). Again on the
same subject Nicolae-Şerban Tanaşoca, Semnificaţia istorică a unui însemn heraldic:
stema “Regelui Vlahiei” din Armorialul Wijnbergen, AIIAI, XXIV/1, 1987, p. 59-70 (no
connections between Litovoi and these arms, which belonged exclusively to the
members of Asan dynasty).
76
Dan Cernovodeanu, Le lion dans l’héraldique…, p. 222-223.
a coat of arms was always allowed to anyone, as a famous French saying

is telling: qui n’a pas d’armes porte un lion77. About the lion attributed to
Wallachia by the Western sources78, it must be said that the same animal
was equally attributed, by the mediaeval armorial iconography, to other
entities of the region, as Bulgaria and Macedonia, thing which leads to the
supposition that it was a common practice of the Western heralds (and
also scholars, geographers etc.) to attribute the most common heraldic
figures, the ‘king of the animals’, to the states poorly documented from
the point of view of their armorial traditions. So, if the Wallachian lion
was actually carried in the battle of Nicopolis by Mircea the Elder, to the
point that his arms had been considered since to represent the principality
itself is an assertion which, in my opinion, needs supplementary
arguments in order to stand.
Tertio, an armorial grant made by king Sigismund to Mircea
seems equally improbable79. During the last decades, the Romanian
heraldic bibliography often invoked foreign concessions of arms granted
to the Romanian princes, from the fourteenth to the sixteenth century and
even after, concessions due mainly to the Hungarian and Polish
monarchs. Without having not even one document of this type preserved
or referred to, this hypothesis were largely embraced. As an unique
example, it must be said that, having the purpose to explain somehow the
variants of the arms used during the reign of Stephen the Great prince of
Moldavia, the late Dan Cernovodeanu asserted that no less than two
foreign grants of arms were offered to him by the Hungarian king Mathias
and also by the Polish king Casimir80. Returning to the coat of arms
which would be conferred by Sigismund to Mircea, it is true that the
mediaeval monarchs used to do this in the benefit of the rulers of the
states from their ‘sphere of influence’. It is also true that the Hungarian
king could consider giving a sign of his personal grace to the Wallachian
prince, as did the same Sigismund when receiving, several decades later,
Mircea’ son Vlad as a knight of the Order of the Dragon81. Finally, the
lion appearing upon the little seal of Mircea is, undoubtedly, the same
77
Michel Pastoureau, Traité d’héraldique, Grands manuels Picard, Paris, 2003, p. 136.
78
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa…, pl. I, fig. 1-2, 5-6, pl. II, fig. 1.
79
Dan Cernovodeanu, Le lion dans l’héraldique…, p. 226.
80
Dan Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în
zilele noastre (sec. XIII-XX), Editura Istros, Brăila, 2005, p. 128-129.
81
Emil Vârtosu, op. cit., p. 363-366.
animal as in the arms of the House of Luxemburg. However, even if

considering these arguments as sufficient, it seems improbable that the
shield granted by a Hungarian king was still assumed, in 1411 (when this
symbol is uniquely documented), by someone who was concluding no
more no less than an anti-Hungarian treaty. Normally, such a ‘souvenir’
of the past Sigismund grace should be avoided, as a matter of diplomacy
and common sense…
In conclusion, it is difficult to explain the origins of the heraldic
lion used by Mircea in 1411, taking into account that this animal is very
often met in coats of arms, but also that there are no other clear
sphragistic sources about it in the mediaeval Wallachia, and also that the
connections with the Western sources attesting the same lion are
disputable.
This lion of Mircea might had rather a connection with the so-
called coat of arms of Cumania, depicting upon Or, a lion rampant Sable,
crowned Or, between a crescent and a six-pointed star, both Gules. This
was one of the territorial arms depending to the Crown of St. Stephen, the
‘kingdom of Cumania’ being traditionally considered – in Hungary – as a
entity which was succeeded by the principalities of Moldavia and
Wallachia. The great Hungarian state achievement, containing ‘arms of
pretention’ for the ‘lost territories’ – such as Bosnia, Serbia, Bulgaria –
also included the lion of Cumania, but never the actual arms of the extra-
Carpathian lands82. Was it the lion of Mircea a reminiscent of this
Cumanian coat of arms? Unfortunately, the answer cannot be otherwise
than conjectural…
On the other hand, it must be observed that, besides the usage of
the state coat of arms, Mircea also associated himself the image of the
double-headed eagle of Byzantine tradition. Whatever was the purpose of
the depiction of the latter into his formal attires (as painted at Cozia
monastery, in the great church and also in the church of the infirmary)83,
undoubtedly the double-headed eagles, as well as the lion, were both
82
Tagányi Károly, Altenburger Gusztáv, Rumbold Bernáttal, Magyarország címertára,
Budapest, 1880, p. 14 and plate VII.
83
Răzvan Theodorescu, Autour de la “despoteia” de Mircea l’Ancien, in volume
“Roumains et balkaniques dans la civilisation sud-est européenne”, Editura
Enciclopedică, 1999, p. 253-254 (description), 256 (bibliography on the double-headed
eagle, as an allusion to Mircea’s rule over Dobrodja, the land of despote Dobrotich), 265
(conclusions).
perceived as symbols of temporal power, being assumed by a ruler who,

in his last part of his reign, was undoubtedly aware of his political
importance for the Christian cause, the Byzantine heritage and the
country organisation.
As mentioned before, nine seals of the dignitaries were appended
to the document of 1411, besides the princely seals, great and little. In
fact, they were certainly not nine, but ten other seals, as the cord without
wax-impression (besides the great seal, at the right), was carrying once
another seal, now lost. Should it was here the seal with a double-headed
eagle, attested by a charter addressed to the burgesses of Braşov by
Mircea’ son, Radu II ‘Praznaglava’ (17 May 1421)84? Răzvan
Theodorescu allegedly attributed it to a certain ‘jupan Stan’, identified as
an uncle of this prince, and probably as a brother of Mircea85. However,
this identification needs other arguments; if ‘jupan Stan’ really was the
uncle of the prince, was he had been mentioned as only… the fourth of
the witnesses86?! The obvious thing is that, being appended so close to the
princely great seal of 1411, the lost impression should have belonged to
someone close to the prince, a relative or an important dignitary.
Of these nine preserved seals, only six have actually the wax-
impressions. From left to right, these are:
7. Rectangular impression in dark wax (16 x 14 mm),
unepigraphical, having in the field two birds (?).
8. Rectangular impression in dark wax (15 x 14 mm),
unepigraphical, having in the field the head of an unidentified animal (?)
9. Oval impression in dark wax (20 x 16 mm), epigraphical (legend
undecipherable: jup…?), having in the field two human silhouettes (?).
10. Oval impression in dark wax (26 x 24 mm) epigraphical (legend
undecipherable), having in the field un unidentified human silhouette,
maybe a Roman intaglio (?).
11. Octagonal impression in dark wax (16 x 14 mm), epigraphical
(with the initials “H – H”), having in the field a head of a stag having
between the antlers a crosslet.
84
DRH, D, I (1222-1456), nr. 133.
85
Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 265-266, fig. 12 and note 38.
86
Whoever was the real owner of the seal with the double-headed eagle, a genealogical
link between him and the princely family could exist, even if totally unprovable today,
so the symbol carried by Mircea upon his costume could have been transmitted.
12. Circular impression in dark wax (Ø 19 mm), epigraphical (legend

undecipherable: jup…mr?), having in the field a sun in splendor.
Telling much about the content of the above-mentioned
impressions is practically impossible, because of their status of
conservation. It could be observed that none of the seals used by the
Wallachian boyars features the shape of a shield, as a background for the
mentioned symbols. From the point of view of the heraldic Western
usages, these images are rather emblems than real coats of arms. In
compare, the Moldavian contemporary seals were largely conceived as
armorial structures, even if there could be also found examples with the
charges reproduced ‘freely’ in the sigillar field87.
Of these six noble seals, only two are unepigraphical, thing which
shows that the Wallachian dignitaries generally ordered for themselves
individualized finery (seal-rings), conceived and used for authentication
of the documents. Some of these rings should have been quite impressive,
knowing the dimensions of the resulted wax imprints. Probably that the
dignitaries had already learned to garnish their bodies with visible signs
of their fortune and power, as attested one century later by foreign
travelers as Anthony Verancsics88.
The symbols depicted upon the seals are still tributary to the
sphragistics of the Greek and Roman Antiquity. Although naively
depicted, the human silhouettes on seals nr. 3 and 4 should have been
impressed in wax with genuine or copied gemstones. A similar seal-ring,
having a third century A.D. engraved chalcedony stone, mounted in gold
in the fourteenth century, was excavated in the princely church of St.
Nicholas of Curtea de Argeş89. Instead, the seal nr. 1 displays a
composition rather ‘rustic’, with two birds – if really birds – being from a
species difficult to precise.
The only impressions of some interests are those on seals nr. 5 and
6. Thus, the head of a stag having between the antlers a crosslet refers to
the Christian martyr Saint Eustace (third century A.D.), or to Saint
Hubertus, the first Bishop of Liège (seventh-eight centuries A.D.), both
87
Олег Однороженко, Родова геральдика Русо-Влахії (Молдавського
господарства) кінця ХIV–XVI ст., Харків, 2008, passim.
88
*** Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968,
p. 407.
89
Virgil Drăghiceanu, op. cit., p. 65-66, fig. 68, a, b. The object is conserved at Muzeul
Naţional de Istorie a României, Artă veche românească, inv. 14.615/2.848.
known as patrons of hunters and symbolized through a stag, or a stag’s

head accompanied between the antlers by a cross or a crucifix with the
image of the Lord. The symbol is not unknown in the Romanian
principalities’ mediaeval secular iconography, as being associated with
the borough of Baia, former capital of Moldavia, in which the stag was
alluding to the legend of the hunt that led to the foundation of the
country90. Coming back to the seal nr. 5, we cannot obviously precise if
engraving here a stag was or not meaningless. Same for the sun of the seal
nr. 6, which could be considered as a real coat of arms of the owner, as
well as a simple ‘solar motive’ (like the circle, the wheel etc.).
The names of the dignitaries on duty when the 1411 document was
issued are now unknown, since no mention was made in the text. Their
names couldn’t be précised, but certainly are to be found between these
mentioned in several other inner documents of that time:
e) 20 July 1400 (6908), Argeş – the prince granted Micul and Stoia,
for their loyal service, a half of Mândra village, in the Land of Făgăraş.
Witnesses: jupan Vlad, jupan Ioan, Velca, Luca, Stănilă, Marin, Costea,
Bratul, Badea, Baldovin logofăt.
f) 11 May 1409 (6917), Giurgiu – the prince granted Strugalea
monastery an exemption of services and taxes for its property of the
village Pulcovţi. Witnesses: Radul ban, jupan Dragota, Stanciul son of
Barbul, Radul, son of Stan, Şerban vistier, Iarcân namestnic, Gostei
Negrul (‘the Black’), jupan Bealota, Manciul vistier and Baldovin
logofăt.
g) 28 March 1415 (6923), Cozia monastery – the prince granted
Cozia monastery the custom of Genune. Witnesses: Radul ban, jupan
Voico, Popşor protovistiar, Baldovin logofăt, Aga ban, jupan Utmeş,
jupan Stoica Rusul (‘the Russian’), jupan Albul , jupan Cârstea.
h) 10 June 1415 (6923), Argeş – the prince confirmed to Vlad and
others the villages Bala and Preslopul. Witnesses: Radul ban-vornic,
jupan Martin, Aga ban, jupan Stoica Rusul (‘the Russian’), jupan
Dragomir of Şegarcea, Baldovin logofăt, Micul vistier, Vasea spătar,
Stanciul comis, Manea stolnic, Gherghina paharnic91.
90
Emil Vârtosu, op. cit., p. 461-462, 466-467.
91
DRH, B, I (1247-1500), nr. 23, 35, 37-38 (preserved in original, with the exception of
the first, known through an old copy in Hungarian).
However fluctuant, the number of Wallachian dignitaries of the

first part of the fifteenth century92 corresponds with the number of the
seals appended upon the document of 1411. Among them, Radul ban and
Baldovin logofăt were members of the Council for a long time, and they
certainly witnessed the mentioned document. Their seals were
undoubtedly attached to this, even if we cannot precise now which
impressions belonged to them. Also, the seal nr. 6 has the legend that
seems to be finished with the letters M and R (the latter reversed). Should
it have belonged to a certain Dragomir (as has presumed our colleague,
dr. Lucian-Valeriu Lefter, after analyzing the legend of this seal)? It is
true that the 1415 document attested jupan Dragomir of Şegarcea, but
should he have been also present in the princely council of the year 1411?
Unfortunately this is only a matter of hypothesis...
*
The issues approached above haven’t been so far unknown to the
heraldic literature. Some conclusions of the previous authors could stand,
however others should be abandoned, in the light of the new theories. In
addition, it is more than useful to make an analysis by examining a most
accurate reproduction of the source – in this instance, the seals appended
to the Wallachian documents of 1396 and 1411.
After a brief survey of the political history of Wallachia during the
time of Mircea the Elder, including the ephemeral reign of Vlad ‘the
Usurper’, the present study reviewed the known facts about the
autochthon spragistics at the turn of the fourteenth – the fifteenth
centuries. Upon this background, the above-mentioned documents of
1396 and 1411 were mentioned, and then the seals attached to them were
analyzed through suitable colored photographic reproductions.
One of the main features resulted from this analysis was that the
seal of Vlad ‘the Usurper’ of 1396 also included the coats of arms of the
Basarabas. This detail is important for attesting the only instance when
the shield of the dynasty of Basarab the Founder appears upon a state
seal. Moreover, the presence of this symbol is a significant and clear
argument for the theories which made Vlad an equally entitled successor
to the Wallachian throne, and not an usurper as his name remained in the
history of the land.
92
Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi
Moldova. Sec. XIV-XVII, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1968, p. 50, 52.
About the 1411 document, the good reproductions of the

impressions – other than the large great seal of Mircea – determined
equally significant conclusions, notably in what that concerns the
controversial heraldic symbol depicted upon the little seal of the prince.
We can now confirm that it’s about a lion, and not a bird. Starting from
these premises we discussed then the status of the lion in the Wallachian
mediaeval heraldry, in relation with other inner or external sources. We
also exposed our own conclusions, after passing in review the thesis of
other authors. Finally, we described and analyzed the other seals
appended to this document, which is the first known co-sealed act issued
by the Wallachian chancery and authenticated by the great boyars of the
realm, as members of the princely council. This first page of the noble
heraldry is characterized by number of inequalities between the
impressions. Some were of heraldic type, while other still tributary to the
emblematic inherited from the classical Antiquity. Then, some had
inscriptions, while others were unepigraphical.
In conclusion, the present study represents a step forward for
better knowing what it was the usage of the seal in Wallachia, during the
time of prince Mircea the Elder, as a result of the Western influences.
Fig. 1 – Documentul sigilat de la Vlad „Uzurpatorul”, domn al Ţării Româneşti, adresat

lui Vladislav, regele Poloniei (28 mai 1396) / The sealed document of Vlad the
‘Usurper’, prince of Wallachia, addressed to Vladislav, king of Poland (28 May 1396).
Fig. 2 – Documentul sigilat şi cosigilat de la Mircea cel Bătrân, domn al Ţării

Româneşti, adresat lui Vladislav, regele Poloniei (17 mai 1411) / The sealed and co-
sealed document of Mircea the Elder, prince of Wallachia, addressed to Vladislav, king
of Poland (17 May 1411).

Heraldica Domneasca Si Boiereasca Muntea PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Heraldica Domneasca Si Boiereasca Muntea PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HERALDICA DOMNEASCĂ ŞI BOIEREASCĂ MUNTEANĂ

LA CUMPĂNA VEACURILOR AL XIV-LEA – AL XV-LEA*

TUDOR-RADU TIRON (CLUJ-NAPOCA, ROMÂNIA)

Cuvinte cheie: Mircea cel Bătrân, Vlad Uzurpatorul, diplomatică

În jurul anului 1400, la graniţa dintre civilizaţia apuseană şi cea

ISTROS, XIX, 2013, Brăila, p. 515-562

fie apărată printr-o serie de tratate (având un dublu scop defensiv şi

Mircea cel Bătrân, să solicite protecţia regelui polon împotriva lui

Cu momente mai mult sau mai puţin bune (precum nefericita

îndeajuns aprofundate în literatura de specialitate, în lumina izvoarelor

raze şi o semilună (întoarsă spre dextra). În exerga sigiliului este redată

său, cunoscut graţie singurului document emis de către acesta (document

numele său: M (sus), IR (jos), K (la stânga scutului) şi A (la dreapta

semne monetare în interiorul scutului etc.)55. Aceste arme sunt, în acelaşi

1396: „Vlad, voievod al Ţării Basarabilor şi comite al Severinului…” (lat.

21 martie <1396>64, dată la care avem prima menţiune referitoare la Vlad,

animalului reprezentat aici. Prin urmare, sigiliul din 1411 reprezintă un

presupus că ar fi avut rădăcini valahe74, apoi armele atribuite – cu unele

Tertio, o donaţie de arme acordată de către regele Sigismund lui

Această figură heraldică ar putea avea, mai degrabă, legătură cu

Stan”, identificat ca un unchi al domnului amintit (probabil, un frate al lui

pot fi totuşi găsite şi exemple în care figurile au fost reproduse „liber” în

putem şti dacă acesta era însemnul veritabil al proprietarului, ori un

Româneşti, document autentificat de către marii boieri ai principatului, în

TUDOR-RADU TIRON (CLUJ-NAPOCA, ROMANIA)

Key-words: Mircea the Elder, Vlad the Usurper, Wallachian

were made to ensure the statehood, through a system of treaties (having

The Wallachian sphragistic of the reign of Mircea the Elder has

Approaching the seals appended to these two documents is

Similarly conceived, these two seals are however differenced.

barry of six, eight etc.; presence or absence of different monetary marks

family, as a son or brother of Dan I, as well as a son of Vladislav

Silistra), Vlad simply preferred to allude to the whole territorial heritage

late fourteenth century, where the dignitaries were nominally mentioned,

a coat of arms was always allowed to anyone, as a famous French saying

animal as in the arms of the House of Luxemburg. However, even if

perceived as symbols of temporal power, being assumed by a ruler who,

12. Circular impression in dark wax (Ø 19 mm), epigraphical (legend

known as patrons of hunters and symbolized through a stag, or a stag’s

However fluctuant, the number of Wallachian dignitaries of the

About the 1411 document, the good reproductions of the

Fig. 1 – Documentul sigilat de la Vlad „Uzurpatorul”, domn al Ţării Româneşti, adresat

Fig. 2 – Documentul sigilat şi cosigilat de la Mircea cel Bătrân, domn al Ţării

S-ar putea să vă placă și